Skorzeny - Dansând cu diavolul

Hugo N. Gerstl
Skorzeny - Dansând cu diavolul
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu


 

***
Prezentare

În 1943, soarta războiului era potrivnică lui Hitler. Mussolini este răsturnat de la putere şi ţinut în detenţie într-un loc secret.

12 septembrie 1943: din ordinul lui Hitler, un grup de comando condus de Obersturmbannfuhrer Otto Skorzeny se aventurează pe cel mai înalt vârf din Apenini, masivul Gran Sasso, pentru a-l salva pe Il Duce.

Octombrie 1944: amiralul Horthy poarta negocieri cu Aliaţii şi Armata Roşie. Omul lui Hitler, acelaşi Otto Skorzeny, îl răpeşte pe fiul amiralului şi îl forţează pe Horthy să demisioneze, instalând în schimb un guvern progerman.

Decembrie 1944: Ofensiva din Ardeni. Folosindu-se de 2.000 de uniforme furate de la armata americană, Otto Skorzeny conduce un grup de germani vorbitori de limba engleză în spatele liniilor inamice şi produce haos pe întreg frontul.

După prăbuşirea celui de-al Treilea Reich, aranjează fuga unor foşti membri SS în America de Sud, devine şeful securităţii lui Juan Peron şi iubitul secret al Evitei Peron, antrenează forţele arabe şi pe Yasser Arafat pentru războiul cu Israelul, intermediază o întâlnire între Yasser Arafat şi Moshe Dayan, vinde armament ambelor tabere ale războaielor din Africa şi, într-un final, ca agent al Mossadului, lichidează grupul de oameni de ştiinţă germani pe care Egiptul îi recrutase să distrugă Israelul.

Dansând cu diavolul este un roman captivant nu numai pentru povestea în sine - scrisă sub forma unei autobiografii - ci şi pentru măiestria cu care autorul te convinge să urmăreşti cu oarecare empatie - şi cu sufletul la gura - aventurile acestui "erou neinfricat / ticălos fără scrupule", după cum el însuşi îl numeşte, care şi-a îndeplinit cu profesionalism şi conştiinciozitate misiunile primite. Indiferent cine i le-a comandat.

Fragment
Capitolul 1

De-a lungul vieţii mele, am fost numit în fel şi chip, de la omul cel mai periculos din Europa, la soldatul favorit al lui Hitler; de la erou neînfricat, la ticălos fără scrupule; şi de la cel mai mare oportunist, la "mâna dreaptă a diavolului". Am păstrat sute de tăieturi din ziare şi reviste de pe tot globul, majoritatea expediată de prieteni, care-mi atribuiau planurile şi acţiunile cele mai fantastice, mai abjecte şi mai dificile. Atât de mulţi oameni, prieteni şi duşmani deopotrivă au răspândit zvonuri şi defăimări, iar la fel de mulţi au exagerat enorm aşa-zisele mele "fapte de eroism", încât linia de demarcaţie dintre adevăr şi presupunere s-a estompat iremediabil. Ce aş fi avut de câştigat dacă aş fi negat acuzaţiile care-mi erau aduse? Oamenii aveau să continue să creadă ceea ce doreau să creadă, aşa cum făcuseră întotdeauna.

Nu sunt totuşi singurul afectat. Mă gândesc la camarazii alături de care am luptat, la soldaţii curajoşi pe care i-am comandat şi care au murit în vâltoarea războiului, fie pe câmpul de onoare, fie pierduţi pe vecie pe stepele, în pădurile sau în lagărele de prizonieri ale Rusiei sovietice. Indiferent ce anume s-ar spune acum, eu cred că cei aflaţi de ambele părţi ale evenimentelor catastrofale din viaţa mea nu au luptat niciodată necinstit în mod personal, chiar dacă au fost implicaţi într-un război murdar de care omenirea nu mai avusese parte până atunci.

În ciuda tuturor experienţelor pe care le-am trăit, continui să cred cu fermitate că onoarea militară există şi va dăinui atâta timp cât vor mai fi soldaţi sau până ce jumătate din planeta noastră va distruge cealaltă jumătate. Va fi oare posibil să învăţăm ceva din lecţiile trecutului?

Cartea aceasta nu are intenţia de a fi o dezminţire, dar nici o justificare pentru faptele şi spusele mele sau pentru evenimentele la care am asistat. De asemenea, n-aş putea, şi nici nu voi încerca, să-mi asum vreo virtute nici în viaţa mea personală şi nici în cea profesională. Este pur şi simplu relatarea unui bărbat care a fost martor la evenimente istorice recente şi care a avut timp să reflecteze la evenimente şi oameni, şi la circumstanţe şi planuri; un martor a cărui principală caracteristică a fost condiţia de patriot german care s-a născut în 1908 la Viena, capitala imperială a Austro-Ungariei.

*

Mi s-a spus că, dintre toate cele cinci simţuri omeneşti, cel mai puternic, şi ultimul pe care-l pierdem, este mirosul. Aşa e; eu încă îmi pot reaminti aromele din copilărie şi tinereţe, cârnaţii Würstl dulci-săraţi, sfârâind în grăsime, din Prater, uriaşul parc de distracţii al Vienei, sau de la târgurile stradale din faţa Primăriei. Vată de zahăr. Kaffee mit schlagober, cafea tare şi groasă, cu linguriţe zdravene de frişcă, care îmi aduc şi acum în minte după-amiezile în care tata mă ducea la Hotelul Sacher. Savoarea tortului Sacher şi cele mai parfumate produse de patiserie din lume. Aromele de vanilie şi ou ale delicioaselor Salzburger Nockerl sau Palatschinken, clătite subţiri umplute cu dulceaţă sau gem de caise sau prune peste care se presăra zahăr pudră din belşug.

Parfumul bogat şi relaxant al scaunelor vechi tapisate în piele, care fuseseră spălate cu săpun cu glicerină generaţii la rând. Izul acru, izbitor de moarte şi cordită pe câmpurile de bătălie. Răsuflarea fetelor cărora le furam sărutări în colţuri umbroase. Şi mireasma cea mai fascinantă dintre toate - parfumul natural al femeii imediat înainte sau după ce a făcut dragoste.

*

După împlinirea vârstei de 18 ani am decis să calc pe urmele tatei şi ale fratelui meu mai mare, Alfred, şi să devin inginer. În 1926 am intrat la Universitatea Tehnică din Viena, la Facultatea de Inginerie, unde aveam să constat că mă număram printre cei mai tineri participanţi la cursuri.

Majoritatea studenţilor, veterani de război care doreau să-şi încheie cursurile, era mult mai vârstnică. Deşi aceşti foşti soldaţi căliţi în lupte, care avuseseră parte de atâta suferinţă şi moarte îmi impuneau respect, eu tânjeam după lucruri de care încă nu avusesem parte: împliniri fizice de două feluri.

La vârsta aceea ajunsesem la înălţimea de 1,93 m şi-mi călisem corpul practicând sporturi competitive şi adoptând o dietă spartană. De aceea am fost satisfăcut când am fost invitat să mă alătur câtorva frăţii. Cea mai atrăgătoare dintre ele, Marcomannia Dueling Society, urma tradiţia duelurilor dintre studenţi. Aceste frăţii fuseseră faimoase în Germania şi Austria imediat după Revoluţia din 1848. Akademisches fechten, care se practica folosind săbii lungi, cu două tăişuri, era cu adevărat un mod de viaţă.

La scurtă vreme după ce m-am înscris în Marcomannia am participat la primul meu mensur, care s-a desfăşurat într-o seară în subsolul sediului frăţiei noastre. Sala era destul de mare, aproximativ 12x13 metri. Membrii ambelor frăţii care se întreceau, Marcomannia noastră şi Teutonia, al cărei sediu se afla la trei străzi distanţă, s-au adunat în jurul unei saltele mari care fusese amplasată în mijlocul încăperii. Aerul era încărcat de un iz înţepător şi copleşitor, un amestec de sudoare masculină, corpuri nespălate, nervozitate, hotărâre şi niciun fel de teamă.

Din colţuri opuse doi bărbaţi s-au apropiat de arbitrul care stătea tăcut în centrul sălii. Amândoi purtau protecţii capitonate similare, acoperite cu plasă de oţel, care să le apere trunchiul, braţul înarmat şi gâtul; pe ochi aveau ochelari tot din plasă de oţel. Am auzit arbitrul vorbind clar şi răspicat, cuvinte pe care, fără doar şi poate, le rostise de sute de ori.
- Domnilor, mensur nu este nici un duel în înţelesul tradiţional al cuvântului, nici un sport. Nimeni nu "câştigă", nimeni nu "pierde". Pe toată durata sa, luptătorii rămân pe loc, păstrând între ei o distanţă fixă. Fiecare fandează la lungimea braţului. Scopul nu este de a vă mişca, ci de a sta pe loc, în timp ce încercaţi să loviţi zonele neprotejate de pe faţa şi capul oponentului. Nu vă este îngăduit să tresăriţi ori să vă eschivaţi. Ţelul vostru este dublu: încercaţi să vă răniţi oponentul şi, dacă sunteţi lovit, înduraţi Schmiss - rana - în spiritul eroic al unui războinic german.

Doi bărbaţi mai vârstnici s-au apropiat de centrul saltelei.
- Domnii doctori în medicină Schneider şi Weissbrodt vor fi prezenţi pentru a se asigura că nimeni nu este rănit în mod serios. Indiferent care dintre voi va fi atins, Schmiss va fi cusută profesionist. La fel ca mine, oricare dintre ei poate pune capăt duelului în orice clipă.
- Eşti sigur c-o să poţi rezista la asta, Otto? m-a întrebat Clement DesRoches, unul dintre membrii frăţiei mele. Primele dăţi când am asistat la mensur mi s-a făcut greaţă. Am văzut cicatrici urâte.

Clement însuşi avea o cicatrice neregulată pe partea stângă a feţei, care pornea imediat de sub ureche şi se întindea până în partea inferioară a obrazului.
- Unii dintre "medicii" ăştia, a urmat el, sunt impostori, totuşi majoritatea e legitimă. Uneori sunt încurajaţi să coasă prost rănile, tocmai pentru ca după vindecare cicatricile să pară mai teribile decât fuseseră în realitate.

În clipa aceea am auzit strigăte de încurajare, deoarece arbitrul a fluierat şi cei doi combatanţi au început să se lovească cu săbiile. Nu vedeam prea multă dibăcie şi practic niciun fel de eleganţă, ci doi tineri care păreau porniţi să se omoare reciproc. Privindu-i, am înţeles că existau trei mişcări: fenta sau atacul fals, spintecarea şi împungerea. Din când în când, ambii combatanţi mârâiau surd pentru a-şi distrage reciproc atenţia.

După numai câteva secunde, cum mi s-a părut mie, deşi poate că au fost mai multe, am auzit un strigăt:
- Ergebnis! Atins!

A urmat un urlet de durere şi sala a explodat într-o cacofonie de zgomote.
- Halt! a strigat arbitrul şi a fluierat de trei ori ascuţit.
- Schmiss! Schmiss! Schmiss! Schmiss! au reverberat prin încăpere strigătele din tabăra noastră când frăţia Marcomannia a salutat în extaz reuşita.
- Betrügen! Betrügen! Betrügen! (Hoţie! Hoţie!) au răcnit la unison cei din Teutonia, dar am observat că strigătele lor erau mai degrabă resemnate decât pasionale.

Învinsul zăcea întins pe saltea cu faţa în sus şi se străduia să nu urle, în timp ce membrii frăţiei lui îi turnau vin roşu peste rană, care era deja carne vie şi emana un iz dulceag, greţos. Am simţit cum mi se scurge sângele din obraji şi îmi coboară în stomac, pentru ca după aceea să urce înapoi la fel de brusc şi am ştiut cu certitudine că voi leşina dacă cineva nu mă va ajuta cât mai repede. Din fericire, Clement, care se afla în apropiere, m-a tamponat pe ceafă cu o cârpă rece şi udă şi mi-a trecut pe sub nări o fiolă cu amoniac.

În timp ce mă susţinea şi ne îndreptam amândoi spre capătul îndepărtat al sălii, m-am întrebat cum - sau dacă - voi supravieţui primului meu mensur.

*

Membrii din Marcomannia purtau chipiuri albe şi panglici negre, iar piepturile aveau garnituri albe şi aurii. În fiecare an, în prima duminică din septembrie, grupările studenţeşti se alăturau maselor populare din Piaţa Eroilor care demonstrau oficial pentru unirea cu Germania sub drapelul negru, alb şi roşu. Aceea a fost unica demonstraţie politică la care am participat cu regularitate între 1924 şi 1934. Pe de altă parte, practicam foarte multe sporturi: fotbal, atletism şi schi, mergeam cu caiacul pe Dunărea frumoasă şi navigam pe lacurile alpine.

În adâncul inimii, voi fi mereu un Echte Wienerer, un vienez adevărat. Şi nici în ziua de azi nu există nimic mai distinct vienez decât kaffeehaus. Pe 5 septembrie 1926, împreună cu prietenii mei cei mai buni, Heinz Rogge, Baldur Schnacke şi Clement DesRoches, am părăsit demonstraţia pentru unirea cu Germania la ora 16:00. Toţi eram exaltaţi, deoarece cu o zi în urmă, Liga Naţiunilor votase în unanimitate pentru a invita Germania să i se alăture.

Până am ajuns la Innere Stadt începuse să burniţeze şi peste fosta capitală imperială a Austriei atârna o mantie sură şi umedă. Fâşâitul liniştitor al ştergătoarelor de parbriz se adăuga caldarâmului ud şi turlei falnice a catedralei Sf. Ştefan. Clădirile magnifice ale Vienei, monumentele şi parcurile ce mărgineau Ringstrasse nu încetau niciodată să mă încânte.

Deşi Austria simţea strânsoarea represivului Tratat de la Versailles, aici nu era la fel de rău ca în Germania, dar întrucât austriecii erau germani în adâncul sufletului, nu puteam decât să deplângem decăderea standardului de viaţă în ţara vecină din nord-vest. Şi Viena? Mai bine pe o bancă de lemn dintr-un parc vienez decât într-o vilă din orice alt oraş din lume.

După ce am lăsat automobilul lui Heinz pe o străduţă în apropiere de Ringstrasse, am mers toţi patru pe jos cam vreo trei intersecţii până la cafeneaua Weissenhof, favorita noastră. Am intrat în localul în formă de litera "L" şi am privit în sala principală lambrisată în lemn de stejar, cu tavan înalt cu grinzi din acelaşi lemn, cu candelabre şi separeuri confortabile. Pendula ceasului mare de pe un perete din apropiere se legăna lent, hipnotic dintr-o parte în alta.
- La fel ca data trecută, întârzie zece minute, a spus Clement DesRoches privindu-şi ceasul de la mână. Este ora 16:45. Tageblatt va fi livrat peste 20 de minute. Până atunci voi citi ziarul londonez Times, să văd ce comentează ei despre votul Ligii Naţiunilor.

S-a ridicat, a străbătut sala până la un stand de lângă uşa de la intrare şi a luat un exemplar nou-nouţ al ziarului britanic, care fusese trecut printr-o vergea cu o fantă şi aşezat alături de altele în interiorul unui suport din trestie.

După ce s-a întors Clement, de separeul nostru s-a apropiat Josef, un chelner oacheş de vârstă mijlocie, care părea întotdeauna nebărbierit.
- Ca de obicei, stimaţii mei viitori doctori ingineri? a întrebat el, respectuos, cunoscându-ne preferinţele pentru cafeaua vieneză cu frişcă.
- Da, mulţumim, am răspuns eu.

Josef a revenit peste câteva clipe, purtând pe o tavă mare patru ceşti de cafea şi opt pahare cu apă pe care le-a aşezat în faţa noastră.
- Unul dintre motivele pentru care iubesc atât de mult Viena, a declarat Baldur, este că absolut toţi chelnerii din toate cafenelele din oraş par croiţi după acelaşi tipar: te linguşesc, dar în acelaşi timp sunt mereu foarte oficiali. Poartă invariabil sacouri albe, cămăşi extrem de scrobite şi cravate din mătase. Şi întotdeauna ţi se adresează cu "Herr Doktor" sau "Herr Professor", indiferent ce ocupaţie ai avea.
- Ba mai mult, a adăugat Heinz, pentru preţul unei ceşti de cafea poţi să citeşti ziare într-o duzină de limbi din toată lumea, ore la rând, şi nimeni nu-ţi va cere niciodată să comanzi şi altceva.

Întrucât frecventam câteva cafenele din Innere Stadt, învăţaserăm şi clientela acestora: în Cafe Freyung, studenţii medicinişti discutau de toate, de la disecţia cadavrelor până la cele mai recente lucrări de psihoterapie ale lui Freud; în Vindobona, filateliştii făceau schimb de timbre din toată lumea, în Herrenhof, puteai asista la interminabile partide de şah; în Schubert, schimbau bârfe muzicienii din oraş iar în Pucher se puneau la cale toate afacerile.

După vreo jumătate de oră de pălăvrăgeli, am atacat subiectul care mă obseda de multe zile.
- Băieţi..., am început eu.
- Nu trebuie s-o spui, Otto, m-a întrerupt Clement. Primul tău mensur va fi joia viitoare şi ţi-e frică de nu mai poţi.
- Păi... ăăă... cam da.
- Nu "cam", prietene, a zis Baldur. Am trecut toţi prin asta: diareea, voma, anticiparea durerii oribile.
- Nu trebuie să-ţi fie ruşine, Otto, a intervenit şi Heinz Rogge. Nu faci altceva decât să ne arăţi că eşti şi tu o fiinţă omenească la fel ca noi.
- Şi să ştii că n-ai nicio obligaţie s-o faci, a zis DesRoches cu blândeţe. Un număr surprinzător de mare de inşi se retrag. Asta nu înseamnă dezonoare, ştii prea bine.
- Clement, am rostit eu, tu ai cea mai urâtă cicatrice pe care am văzut-o vreodată. Spune-mi sincer, cât de rău a fost?
- Să faci dragoste cu o femeie este mult mai plăcut, a replicat el, stârnind râsete zgomotoase şi câteva comentarii stânjenitoare.
- DesRoches, spune-i adevărul! Cât timp n-ai avut cicatricea asta nu te-ai ales nici măcar cu un sărut franţuzesc, dar de când fetele te văd ca pe un războinic voinic şi curajos, cu semnele bărbăteşti de mensur, ai văzut mai multe fese decât un colac de closet.

N-am ştiut ce să răspund la aşa ceva. Înainte de a fi primit în Marcomannia, fusesem cu una sau două fete. Subliniez "fete", întrucât de atunci descoperisem că exista o vastă deosebire între o femeie cu experienţă, care a învăţat să se bucure de cea mai mare legătură ce poate exista între un bărbat şi o femeie, şi o virgină inocentă, care poate fi făptura cea mai superbă văzută vreodată, dar care este prea speriată şi sfioasă pentru a fi altceva decât un dezastru iminent. Mi se spusese că mahomedanii îşi închipuie paradisul ca pe un loc unde fiecare bărbat capătă câte 76 de virgine. Dacă este adevărat, cred că voi abandona imaginea mahomedană a raiului.
- Deci, cât de dureros este? am insistat.
- În clipa când am fost rănit, nu mai simţisem în viaţa mea o durere atât de intensă. Mi-am repetat însă întruna: "O să treacă şi asta, o să treacă şi asta". Numai aşa am scăpat să nu leşin pe loc. După două zile, poate chiar trei, abia dacă m-am putut uita în oglindă când am văzut ce grotesc arătam; totuşi, durerea în sine a dispărut foarte repede. Iar după ce s-a dezumflat... poţi vedea şi cu ochii tăi cum este.
- Nu prea frumos, am comentat eu.
- Poate că nu, dacă eşti englez sau american, a replicat Schnacke, însă fiecare cultură vede frumuseţea în altă lumină. Triburile africane schvartze îşi bagă în gură beţişoare din ce în ce mai lungi ca să-şi întindă buzele la jumătate de metru în faţă. Indianer roşii din America îşi pictează feţele sau le sculptează ca pe nişte stâlpi totemici. Poţi să întrebi pe oricine din Marcomannia. Un bărbat cu o cicatrice este ca un magnet pentru o mädchen dulce sau chiar o frau măritată.

Ne-am continuat discuţia alte câteva seri după aceea. Nu voi spune că aşteptam cu nerăbdare desfigurarea despre care mi se spusese că va urma primelor mele mensur, însă decisesem deja că, dacă tovarăşii mei rezistaseră cu bine acelui botez, atunci puteam şi eu.

*

În total, am luptat în 14 asemenea dueluri. Privind retrospectiv, nu sunt deloc stânjenit de cicatricile mele din dueluri, care, aşa cum au arătat multe fotografii ulterioare, erau neobişnuit de lungi, adânci şi groaznic de neregulate. În opinia mea, ringul de duel m-a învăţat să fiu curajos, să-mi păstrez sângele rece şi tăria voinţei. Deşi simt şi acum focul care m-a ars prima dată când tăişul sabiei mi-a spintecat pielea de la scalp până la beregată într-o rană căscată, hidoasă, de carne vie şi sânge, Clement DesRoches, care a murit mult prea tânăr într-o demonstraţie inutilă împotriva guvernului Dollfuss, avusese dreptate: durerea de moment cauzată de traumă era ştearsă rapid de ceea ce se întâmpla ulterior.

Arazia Arei

Ara Şeptilici
Arazia
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Intro

 Arazia, cel de-al treilea roman al Arei Şeptilici pe care l-am citit (după Dublul şi O sută de zile până la o mie de ani), complet diferit ca formulă faţă de precedentele, mă îndeamnă să o văd pe autoare ocolind pe departe pericolul manierizării. Ea vizează, însă, şi de această dată, experimentul, asumându-şi, desigur, nişte riscuri, pe care le depăşeşte dezvoltând, în interiorul unui monolog de o poetică existenţială aparte, o poveste despre boală, tristeţe, dezamăgiri, alienări şi toate cele ale vieţii omului postmodern, ca fruct ciudat (vezi titlul) al unei epoci revolute aflate în proximitatea apocalipsei. (Radu Aldulescu)

 Inclasabil ca orice experiment radical, romanul Arei Şeptilici este, pe de o parte, o ducere până la consecinţele ultime a teoriei franceze a textului care se auto-produce şi se auto-reproduce aproape în absenţa autorului; şi, pe de altă parte, îşi are originile în poetica surrealistă a dicteului automat ca metodă ideala de forare în straturile psihismelor abisale. Ce rezultă din acest hibrid straniu şi curajos e un text turbionar şi aluvionar, adunând în matca lui despletită toate materiile existenţei, o balbuţie enormă şi autohipnotică, pentru care absolut nimic de pe lume nu e extraliterar. Arazia e un obiect literar bizar - şi indefinibil - şi atracţios ca orice erezie. (Radu Vancu)

Cuvânt înainte - Arazia Arei

O pendulare ca un sport extrem între realităţi care se intersectează, se suprapun sau se resping / atrag - ca într-o dragoste violentă, constant alimentată şi în acelaşi timp devorată de propriile coşmaruri, amintiri, frici, (atracţii)iubiri, dependenţe.

...timpi ai istoriei suprapuşi, timpul adamic şi cel autoreferenţial, trecutul recent al unei Românii bulversate şi bulversante - revin şi compun mişcările ritmice ale unui up and down permanent între exteriorul sufocant, turbionar, tentacular din care personajul Julia reuşeşte să scape, aproape la limită, continuând jocul de-a kick-boxing între propriile amintiri, imagini şi trăiri care revin puternic şi constant la suprafaţă şi adversarul său supradimensionat, o realitate de care se face mişto din timp în timp, ca mijloc de supravieţuire şi rezistenţă.

...între mitologie personală şi realitate rătăceşte când o Alice în ţara minunilor, când un personaj puternic ancorat în forţa memoriei, gata să se ia la trântă atât cu coşmarurile trecutului cât şi cu prezentul scârbos, traumatizant, scoţându-şi armele unei viziuni poetico - ironice asupra lumii. Tocmai ironia şi accentele ludice cu care deconstruieşte realitatea şi relaţia Juliei cu aceasta, face ca lumea Araziei să imagineze, prin forţa limbajului şi a fluxului povestirii, un du-te vino al memoriei personale şi colective.

(Lila Passima)

Prin cotloanele întunericului - Câteva feluri de a dispărea

Flavius Ardelean
Câteva feluri de a dispărea
Editura Nemira, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prin cotloanele întunericului

Recunosc că citesc rar scriitori români şi scriu despre cărţile lor şi mai rar. Cauzele sunt multe şi în mare parte personale, dar au legătură în mod cert şi cu orgoliile, taberele şi discuţiile antagonic-interminabile pe marginea diferitelor volume apărute. Nu sunt critic literar. Sunt doar un cititor pasionat care crede în dreptul de a-şi alege lecturile şi de a scrie despre o carte dacă i-a plăcut şi consideră că merită cumpărată şi citită. Fiind însă iubitoare de fantastic şi Stephen King mi-am spus că poate a venit vremea să încerc şi un volum de Flavius Ardelean.

De ce Flavius Ardelean? Pentru că este unul dintre cei mai cunoscuţi şi titraţi scriitori de literatură fantastică şi horror de la noi. Are publicate până acum şase romane şi două volume de povestiri pentru care a primit şi două premii Colin. Este, de asemenea, traducător, muzician, manager cultural, trainer şi specialist în educaţie organizaţională. Un CV nu doar impresionant ci care te face să speri că vei citi ceva care să te prindă şi să te bucure totodată. Am ales pentru a face cunoştinţă cu scriitorul Flavius Ardelean volumul de povestiri Câteva feluri de a dispărea care a apărut la editura Nemira în colecţia N'autor. Volumul cuprinde şapte povestiri din care mi-au plăcut cinci. Întâmplarea face ca cele două care nu m-au prins să fie chiar primele două: Cunoaşte-te pe tine însuţi şi Cel care dărîmi templul şi-n trei zile îl zideşti. La prima cred că nu mi-a plăcut atmosfera creată, aceea de boemă ratată, la a doua sentimentul de respingere a plecat de la subiect şi, mai ales, de la personajul nea Costică care mi s-a părut de-a dreptul dezgustător. Mi-ar fi părut rău dacă m-aş fi oprit aici şi nu aş fi terminat cartea pentru că povestirile următoare mi s-au părut foarte bune, cu idei originale, bine gândite şi exprimate în cuvinte potrivite.

Domnul Katabasis în oraşul nostru mi-a adus aminte de proza fantastică a lui Mircea Eliade şi de povestirile lui E.T.A. Hoffman datorită atmosferei, personajelor şi povestirii la persoana I, singular. În oglinzi, oglinzile mi s-a părut ingenios construită. Cred că satul Oglinzi poate sta alături de orice altă localitate celebră din literatura horror, BulBul devoratorul de Gemeni se poate alătura panopliei de monştri care ne bântuie coşmarurile de când lumea. Toată bezna din ochii lor pune, cred eu, cel mai bine în valoare modul în care Flavius Ardelean reuşeşte să-şi ţeasă lumile din povestirile sale, lumi în care distanţa dintre real şi fantastic poate fi oricând ruptă pentru că ţesătura care le separă este foarte fragilă: "Şi, din când în când, toate luminile se scurgeau din lume." Inima mare, neagră, putredă, urât mirositoare m-a dus în universul copiilor, acolo unde faptele banale ale cotidianului capătă odată cu căderea întunericului şi activarea imaginaţiei forme fantastice şi înfricoşătoare. Povestirea îţi creeaă o senzaţie de claustrofobie, de întuneric care se lasă peste o viaţă obişnuită. Din somnul său în alambic este ultima povestire din volum care mi-a rămas în memorie mai puţin datorită subiectului şi mai mult datorită Barcagiului cu chipul "înrămat în glugă" şi lumii sale: "Pe sub faldurile robei Barcagiului, băiatul simţea peşti bîtrâni scuturând-şi solzii spre adâncuri; curent de apă încăleca curent de apă, ţesătura oceanului frământa ţesătura lumii".

Stilul lui Ardelean este unul luxuriant, căutat şi studiat. Uneori poate părea obositor şi preţios, dar treptat, intrând în atmsoferă înţelegi că-şi are locul lui bine gândit în întreaga construcţie: "Luna era un ochi imens fără pleoape, care-l privea necontenit şi ştia tot." "Aceeaşi linişte pe aleile satului Oglinzi, un sat parcă excavat, cândva subteran, cu sute de fiinţe prea sfioase pentru a ieşi la lumină." Rezultă un stil extrem de vizual, cititorul intrând cu uşurinţă în pielea personajelor şi în lumea lor. După cum observaţi nici una dintre povestiri nu poartă titlul volumului. Cu toate acestea titlul este miza în jurul căreia este construit întreg volumul - în fiecare povestire dispare cel puţin un personaj sau măcar o parte esenţială din personalitatea lui de până atunci.

Nu ştiu dacă am să mai citesc ceva scris de Flavius Ardelean. Poate, la un moment dat, voi încerca unul dintre romanele sale pentru că aş fi curioasă să văd dacă îşi păstrează suflul şi originalitatea în proiecte mai mari. Câteva feluri de a dispărea mi s-a părut o lectură agreabilă, mi-a plăcut pentru idei, dar mai ales pentru faptul că nu am avut senzaţia unei lupte cu cuvintele aşa cum mi se întâmplă, cu rare excepţii, în cazul autorilor români. Sunt conştientă că povestirile sale sunt cumva de nişă prin tenta dark horror pe care o au şi vă atenţionez că dacă vă cade în mână la momentul nepotrivit s-ar putea să nu vă placă. Cu toate acestea, volumului nu i se poate nega originalitatea şi joaca inteligent ticluită cu mintea cititorului.

Ce-ar fi dacă nu s-ar povesti? - La noi, când vine iarna

Mircea Diaconu
La noi, când vine iarna
Editura Polirom, 2014

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce-ar fi dacă nu s-ar povesti?

Am citit, la recomandarea unui specialist în literatură, La noi, când vine iarna, romanul scris de Mircea Diaconu înainte de '89 şi reeditat de Polirom. E o poveste petrecută într-un sat din România primilor ani ai comunismului pe care actorul de la "Nottara", fostul director al teatrului de pe "Magheru" şi ex-ministru al Culturii o relatează filtrând-o prin mintea şi vorbele unui copil de clasa întâi primară. Mircea Diaconu nu e singurul actor al cărui talent histrionic este dublat de cel scriitoricesc, dar am avut o revelaţie citind cu interes primele pagini, apoi, pe nerăsuflate, restul romanului. Mircea Diaconu mărturiseşte în scris o istorie poate parţial trăită, poate complet închipuită recurgând la una dintre cele mai vechi forme de artă: spunerea unei poveşti! Vocea autorului e vocea acestui puşti a cărui percepţie infantilă ne schimbă complet perspectiva, înfăţişând candid o bucăţică de lume compusă dintr-o familie, un sat, dar nu orice lume, ci aceea răvăşită de sovietizarea forţată.
 
Inventarea şi nararea poveştilor sunt specifice etapei orale a spiritualităţii, însă şi acum, în faza tehnologiilor sofisticate, indiferent dacă sunt scrise, printate ori aşezate pe ecranul unor dispozitive smart, poveştile continuă să ne fascineze. Şi mai e ceva ce ţine, că recunoaştem ori nu, de specificul narativităţii: indiferent de subiect, poveştile trezesc copilul din om, ne animă candoarea şi nevoia de ficţiune, şi una şi alta arhivate în pliuri mai vizibile ori mai ascunse ale minţii şi sufletului de adult.
 
Poveştile sunt şi vor fi în vogă. Trebuie să ai o poveste bună dacă te-apunci de-un roman, o nuvelă, o piesă de teatru, un scenariu. Şi un spot publicitar ori versurile unui cântec spun o poveste, doar că într-o manieră foarte concisă. E nevoie de un miez narativ consistent şi atunci când vrei să le împărtăşeşti prietenilor o situaţie trăită. Nu începi cu formula clasică "a fost odată", utilizezi "să vedeţi ce mi s-a-ntâmplat", dar, ca să atragi şi să menţii atenţia, faci localizarea evenimentelor, descrii personajele, ai o introducere, gradezi tensiunea, oferi un final spectaculos. La noi, când vine iarna le are pe toate, inclusiv un deznodământ provocator, deschis, îngăduindu-ţi ţie, lector-spectator, să duci naraţiunea mai departe. Dacă te încumeţi; dacă simţi că te ţin puterile de povestitor. Unii se nasc cu talentul acesta, o fac natural. Alţii deprind de la cei pricepuţi cum să descopere, să creeze şi să transmită o poveste bună.
 
Storytelling-ul are tradiţie îndelungată în întreaga lume. În ţările anglo-saxone, mai ales, e utilizat ca metodă de educaţie nonformală şi terapie, dar spunerea unei poveşti s-a individualizat demult şi ca specie artistică. În Marea Britanie, de pildă, există UK Society for Storrytelling, iar între 1 şi 8 februarie, e National Storytelling Week. Aproape în fiecare oraş există comunităţi ale acestor împătimiţi de istorisire şi spaţii consacrate unde pot fi ascultate poveşti. Storytelling-ul presupune un ambient mai intim, în care legătura dintre povestitor şi audienţă să se stabilească rapid, uşor şi graţie proximităţii. Materialul narativ prezentat e divers: basme şi legende străvechi, folclor etnic, căci artistul povestitor e, adesea, şi culegător de material nou, fapte de viaţă cu potenţial epic. O poveste bună are şi un pic de umor, de suspans, iar povestitorul trebuie să stăpânească ştiinţa de a transmite celorlalţi întâmplări cu tâlc. Storyteller-ii cu har te prind hipnotic în haloul propriilor ficţiuni. Singuri în faţa unui public, eventual ajutaţi de câteva instrumente muzicale simple, utilizate live, fac şi desfac episod după episod, uimind prin priceperea interpretativă. Nu-i întâmplător unde povesteşti; când ai un material istoric, ruinele unor edificii de patrimoniu fac minuni; când e un basm, umbra unui copac stufos ori un foc de tabără adaugă un spor de mister. Deşi au puncte tangente, storytelling-ul şi teatrul se despart în multe privinţe. Storytelling-ul nu e mondramă, nu e one man ori woman show. Nu ai decor, nu ai recuzită, nici costum ori alte artificii specifice teatrului. Eşti doar tu, povestitorul în civil, şi publicul, iar între voi, povestea pe care vrei s-o împărtăşeşti. Fără convenţie, fără iluzie, pur şi simplu cu sinceritate. Teatrul e un spaţiu al imaginii, al privitului. Storytelling-ul e domeniul ascultării, al stimulării auditive a capacităţii de fabulaţie.
 
Diferenţele dintre storytelling şi teatru nu diferenţiază ireconciliabil cele două specii. Fiecare a privit cu interes la mijloacele celeilalte. Tehnică dramaturgică şi spectaculară, mai ales în formele de teatru nou care-şi propun să se apropie până la suprapunere de realitate, storytelling-ul denunţă caracterul performativ al limbajului teatral şi-l recuperează pe cel narativ.
 
Ce-ar fi dacă nu s-ar povesti?! Spusul poveştilor ne alimentează imaginarul, răspunde unei nevoi structurale de a comunica. De a afla poveşti bune, de-a fi empatici, de-a ne emoţiona. Acestor nevoi le răspunde romanul lui Mircea Diaconu  La noi, când vine iarna. Actorul de la "Nottara"", fostul director al teatrului de pe "Magheru" şi ex-ministru al Culturii face storytelling  de calitate premium.

Introducere la Cum se schimbă oamenii

Editori: Marion Solomon şi Daniel J. Siegel
Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Ioana Mihalache

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Bun venit în lumea celor care ajută mintea să crească. Suntem un grup de psihoterapeuţi, noi, editorii şi cei care au contribuit la alcătuirea acestui volum, care au identificat o varietate de practici şi abordări ce pot contribui la dezvoltarea indivizilor, a cuplurilor şi a familiilor, în vederea dobândirii stării de bine. Ca în orice lucrare realizată de mai mulţi editori, în paginile volumului de faţă veţi găsi stiluri diferite de exprimare şi de practică clinică, stiluri ce reflectă experienţa de viaţă a fiecărui autor în parte, precum şi modalităţile unice ale acestora de înţelegere şi articulare a procesului schimbării care stă la baza efortului terapeutic. Unul dintre beneficiile aduse de un text cu mai mulţi autori, precum cel de faţă, este acela că oferă, într-o manieră compactă, prezentări variate care scot la lumină un număr amplu de strategii prin care terapeuţii pot sprijini evoluţia pacienţilor pentru a dobândi rezilienţa şi starea de sănătate. În această scurtă introducere, noi (Marion şi Dan) vă oferim o sinteză a informaţiilor pe care le veţi găsi în cele ce urmează. Sperăm ca în această varietate de abordări să găsiţi elemente cu un impact profund asupra modului dumneavoastră de gândire, elemente care să vă ghideze prin acest spectru larg de informaţii şi să vă inspire, poate, în a cerceta mai îndeaproape, pe viitor, lucrările autorilor cuprinşi în prezentul volum.

Psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă. Experienţa dumneavoastră ca terapeut va fi determinată de o multitudine de factori, pornind de la structura temperamentală şi de la educaţie, până la stilul dumneavoastră de învăţare şi sistemul de convingeri despre natura realităţii. Nu este, aşadar, de mirare faptul că există atât de multe abordări unice în domeniul sănătăţii mintale. Mai mult, fiecare persoană este unică şi nu orice abordare terapeutică va funcţiona la fel pentru toată lumea. Tocmai de aceea ne bucurăm să vă punem la dispoziţie aceste eseuri introductive, care constituie mostre dintr-o multitudine de abordări, oferindu-vă astfel şansa de a considera pe cont propriu, prin propria lectură, în ce măsură vi se potrivesc şi cum ar putea ele să funcţioneze cu diverşi oameni cu care lucraţi.

În primul capitol, Phillip M. Bromberg analizează rolul important pe care experienţa terapeutului îl joacă în interacţiunea cu viaţa interioară a clientului aflat în procesul terapeutic. Acest capitol clarifică într-un mod ilustrativ noţiunea de "stări ale sinelui", precum şi modul în care fiecare dintre noi, terapeut şi client / pacient deopotrivă, suntem creaţi clipă de clipă prin interacţiunile noastre cu ceilalţi şi prin intermediul fanteziilor şi amintirilor care determină modul în care mintea noastră se derulează în prezent. Acest proces dinamic joacă un rol central atât în experienţa conectării, cât şi în cea a transformării. Bromberg ne invită să luăm aminte la modalităţile profunde prin care interacţiunea dintre doi oameni determină procesul de schimbare şi la felul cum noi, în calitate de terapeuţi, ne putem aduce aportul deplin pentru a facilita această dezvoltare.

În capitolul al doilea, Louis Cozolino şi Vanessa Davis pornesc de la concepţia lui Bromberg cu privire la rolul central al experienţei interioare şi o dezvoltă, reflectând la efectele evoluţiei asupra modului în care creierul nostru social s-a transformat de-a lungul generaţiilor. Cozolino şi Davis analizează un spectru larg de emoţii şi rolul acestora în viaţa noastră interioară şi interpersonală şi aduc în discuţie natura sentimentului de ruşine, precum şi modul în care această stare atât de puternică de autorespingere poate influenţa nu doar experienţa de viaţă a clienţilor noştri, dar şi pe a noastră ca terapeuţi. Astfel, autorii ne îndeamnă să privim relaţiile noastre, atât pe cele interpersonale, cât şi relaţia noastră cu noi înşine, ca jucând un rol central în procesul de vindecare.

În capitolul al treilea, Margaret Wilkinson ne oferă o perspectivă amplă asupra procesului de schimbare, invitându-ne la o incursiune profundă în straturile şi circuitele din creier. Autoarea aduce în discuţie procesul prin care relaţiile noastre pot determina modul în care creierul nostru se schimbă ca răspuns la experienţele de viaţă. Ni se oferă o trecere complexă în revistă a modului în care domeniul neuroplasticităţii ne poate furniza informaţii despre cum experienţele terapeutice pot altera nu doar legăturile sinaptice dintre neuroni, formând circuite de o importanţă crucială, dar şi despre cum formarea stratului de mielină şi reglarea epigenetică a expresiei genelor pot fi influenţate de experienţele de viaţă. Asemenea răspunsuri de natură neuroplastică reflectă modul în care ne pot afecta experienţele traumatice; aceeaşi neuroplasticitate stă însă drept mărturie şi pentru faptul că, la orice vârstă, există speranţă: terapia poate facilita procesul schimbării de lungă durată.

În capitolul al patrulea, Pat Ogden ne invită să explorăm modalităţile prin care concentrarea asupra senzaţiilor şi mişcărilor corpului poate constitui componenta principală din procesul de schimbare. Această analiză esenţială a căilor prin care putem pătrunde dedesubtul şi în spatele cuvintelor pentru a lărgi graniţele ferestrei noastre de toleranţă ne permite să descoperim că terapia înseamnă mai mult decât simpla însoţire a clientului / pacientului: înseamnă şi a-l ajuta pe acesta să interacţioneze cu limitele incomode ale propriilor capacităţi, pentru a şi le depăşi ulterior şi a intra astfel într-un proces de schimbare profundă. Deoarece concentrarea atenţiei în acest mod emulează în conştiinţă tipare de energie, terapeuţii pot avansa extraordinar în demersurile lor folosind această sursă esenţială de energie din viaţa psihică pentru a-i ajuta pe clienţi / pacienţi să-şi schimbe, în mod constructiv, strategiile adaptive din trecut, justificabile, dar indezirabile.

Peter Levine ne invită apoi, în al cincilea capitol, să ne întrebăm ce este emoţia, lămurind diferenţele şi conexiunile suprapuse dintre senzaţiile fizice, sentimentele subiective şi emoţiile exprimate. Explorând rolul jucat de corp - prin răspunsurile fiziologice şi motorii şi procesele neurale - în vieţile noastre emoţionale, Levine ne oferă revelaţii utile care lărgesc perspectivele asupra modului în care terapia le poate fi de folos celor care suferă de tulburări emoţionale, ajutându-i să dobândească o stare armonioasă de spirit. În continuare, capitolul evidenţiază accentul pus de către Ogden asupra modului în care este nevoie să ne lărgim câmpul atenţiei, concentrată în mod obişnuit asupra cuvintelor, astfel încât să permitem dimensiunii nonverbale a corpului şi a stărilor noastre de spirit să devină o parte principală a procesului de schimbare.

În al şaselea capitol, Russell Meares extinde această perspectivă, explorând importanţa relaţiilor noastre timpurii şi felul cum acestea contribuie la dobândirea unui sentiment integrat de sine. Autorul explorează lucrările de secol XIX ale lui William James şi Hughlings Jackson şi ne comunică propriile revelaţii cu privire la funcţionarea neurală la indivizii cu personalitate borderline. Ideea esenţială a acestui capitol este următoarea: ceea ce noi devenim are drept fundament rolul pe care l-am jucat în cadrul unei relaţii, derivată iniţial din ceea ce Colwyn Trevarthen numeşte "proto-conversaţii". Capitolul de faţă contribuie la fundamentul teoretic al lucrării noastre prin identificarea principiului care explică modul în care terapia poate utiliza asemenea conexiuni relaţionale pentru a facilita dezvoltarea unui sine mai integrat.

În capitolul al şaptelea, Daniel Hughes ne oferă tablouri clinice revelatoare din lucrul său cu copiii, tablouri ce ne permit să aprofundăm studiul asupra unui aspect central al terapiei: rolul crucial pe care îl joacă, în acest proces, curiozitatea exploratorie a terapeutului şi abilităţile sale empatice în crearea broderiei fine a relaţiei terapeutice care stă în miezul procesului de vindecare. În dialogurile exploratorii prezentate de autor, naraţiunile copiilor despre propria identitate, locul lor în lume şi modul în care ei relaţionează cu ceilalţi şi cu ei înşişi capătă un caracter coerent, susţinut de curiozitatea investigativă plină de compasiune a terapeuţilor. Relaţia este calea prin care copiii sunt ajutaţi să dezvolte sentimentul securităţii şi să dobândească rezilienţă.

În capitolul al optulea, psihanalistul Martha Starks abordează modelul matematic al sistemelor adaptive complexe şi analizează, cum remarca Pat Ogden, nevoia sistemelor în mişcare de a tinde spre limitele funcţionalităţii pentru a promova creşterea. Capitolul evidenţiază, pe de o parte, modelul propus de autoare pentru a ilustra schimbarea interioară, utilizând noţiunile psihanalitice clasice de id, ego şi supergo, iar, pe de altă parte, modul în care revelaţiile derivate din acest model se suprapun cu experienţa interpersonală subiectivă şi interacţiunile de natură relaţională prin care este cultivată schimbarea. De la Bromberg la Stark ni se oferă o varietate de perspective asupra importanţei lumii interioare şi a interfeţei acesteia în conexiunile noastre cu ceilalţi. În cele din urmă, abandonarea tiparelor defectuoase de comportament şi adoptarea unor noi strategii de creştere este, încă o dată, modul în care se susţine că aceste procese interne, experienţiale şi relaţionale pot facilita procesul de schimbare.

În capitolul al nouălea, Stan Tatkin lămureşte mai îndeaproape această suprapunere de procese, prin abordarea sa psihobiologică a relaţiilor de cuplu. Autorul evidenţiază modalităţile prin care terapeutul poate pune sistemul relaţiei de cuplu sub presiune, astfel încât să provoace relaţia să scoată la iveală şi să transforme blocajele funcţionale de care suferă. Tatkin explorează natura ataşamentului, funcţionarea neurală şi reglarea relaţională a afectelor, iar abordarea autorului nu face decât să susţină şi mai profund mesajul central al cărţii noastre despre modalitatea prin care terapeuţii pot beneficia de numeroase niveluri de înţelegere din domeniul ştiinţific pentru a dezvolta strategii clinice menite să declanşeze şi să susţină schimbarea. Valorificând puterea schimbărilor neurale de lungă durată, nivelurile noi de co-reglare din cadrul relaţiei, atunci când se repetă de suficiente ori, se întipăresc nu doar în schimbările comportamentale apărute la nivelul cuplului, ci şi în posibilele schimbări neurale la nivel individual. Procesele interindividuale şi cele intraindividuale devin parte integrantă dintr-unul şi acelaşi proces care se desfăşoară în psihoterapie.

În capitolul al zecelea, prin intermediul autoarei Marion Solomon, aprofundăm studiul relaţiilor de cuplu, prin analiza a trei cazuri concrete. Autoarea examinează modul în care mecanismele de apărare dezvoltate de indivizi pentru a face faţă problemelor de ataşament din copilărie pot constitui fundamentul problemelor întâmpinate de cupluri în experienţa lor din prezent. Mai mult, Solomon prezintă şi modalităţi prin care, în cadrul terapiei, fiecare dintre partenerii de cuplu poate fi ajutat să abordeze maniere mai flexibile de relaţionare. În prezentul capitol vedem, din nou, cum terapeutul poate utiliza înţelegerea varietăţii de răspunsuri neuroplastice ale sistemelor cerebrale pentru a transforma reprezentările engramate la nivelul memoriei şi a facilita dezvoltarea unor noi modalităţi mai sănătoase de interacţiune. Şi aici, noţiunile de intra- şi interindividual joacă rolul central în demersul terapeutic.

În capitolul final, Bonnie Goldstein şi Dan Siegel explorează terapia de grup, cu scopul de a arăta felul în care comunicarea la nivelul grupului reflectă modurile variate prin care indivizii au ajuns să ducă o viaţă plină de restricţii, în izolare. Contextul în care se desfăşoară terapia de grup poate facilita relaţionarea dintre membri, modalităţile prin care fiecare se poate "simţi simţit" de către ceilalţi, aşa încât izolarea nesănătoasă în care participanţii se aflau iniţial să lase ulterior locul unui nou fel de-a fi: a fi conectat la ceilalţi şi, totodată, a rămâne o persoană distinctă. Procesul integrării ca atare - conectarea părţilor distincte - poate fi considerat mecanismul fundamental al sănătăţii şi rezilienţei. În acest ultim capitol, procesul integrării este scos la lumină şi evidenţiat în cadrul terapiei de grup.

Iată, aşadar, aproximativ douăsprezece modalităţi de explorare a procesului schimbării în psihoterapie. Unul dintre elementele care conectează capitolele între ele este, după cum am putut observa, melanjul dintre noţiunile de intra- şi interindividual în cadrul demersului terapeutic. Atingerea şi menţinerea unui echilibru între realitatea interioară şi interacţiunea cu exteriorul constituie, din multe puncte de vedere, un mod în sine de a conecta elemente distincte ale realităţii omeneşti şi de a cultiva sentimentul integrării în vieţile celor pe care îi ajutăm în profesia noastră. Există multe modalităţi de a cataliza procesul de integrare, iar capitolele din lucrarea de faţă ilustrează varietatea amplă de strategii prin care putem obţine reglajul optim intern şi interactiv, adică esenţa procesului de schimbare şi a dobândirii stării de bine. Sperăm ca, printre numeroşii autori şi variatele abordări din această carte, să regăsiţi acele elemente care să rezoneze cu propriile dumneavoastră experienţe, oferindu-vă, totodată, şi posibilitatea de a aprofunda abordările atât de diverse şi revelatoare ale procesului de creştere şi vindecare. Lectură plăcută!