Magic şi cinematic în ţara haholilor - Mila 23

Dan Ivan
Mila 23 sau 3 ani medic în Deltă
Editura Nemira, 2019

 Citiţi un fragment din această carte..

***
Magic şi cinematic în ţara haholilor

Romanul Mila 23 sau 3 ani medic în Deltă, apărut în 2019, la editura Nemira, se remarcă printr-o forţă de expresie autentică şi particulară a evocării şi un har al scriiturii ce rătăceşte inspirat prin meandrele memoriei, ce trimit la Ion Creangă.

Expresionismul imaginilor susţinut de ritmul alert şi vibrant al relatării transfigurează de multe ori textul în vizual pur, încărcat cu poezia cinematografiei alb-negru ruseşti şi cu efervescenţa şi comicul filmului mut sau al desenului animat.

Dan Ivan debutează în universul literar cu un volum de versuri, Pe străzi. Harap-alb, o lirică de iniţiere în arta poeziei, o imersiune retrospectivă în abisul creaţiei, cu umilinţa cuvenită faţă de monştrii ei sacrii, la care face referinţe. Cu Mila 23, tradiţia iniţierilor continuă şi prozastic, încercând o saga de deltă ce urmăreşte apostolatul său medical mic şi fals în plin socialism deşănţat şi multilateral. Dacă creaţia lirică e autoscopică, explorând zonele candide ale sufletului, proza lui Dan Ivan pare să sondeze acelaşi univers cu un bildungsroman al formării sale ca doctor, abia ieşit de pe băncile facultăţii de medicină, în timpul României ceauşiste. Dacă Harap-Alb se iniţiază ritualic pre moarte călcând în gropile psiho-abisale ale spânului care-l pune la încercare, în romanul de faţă, tânărul reînarmat cu entuziasmul şi vitejia harapului devine un vajnic şi întreprinzător lup înfometat de viaţă şi de aventură. Dan Ivan se ipostaziază într-un "Lup al Marilor şi micilor lacuri, canale şi cănălaşe". Redus la o existenţă primitivă, rătăcit într-o fundătură de lume care, cu toată poezia şi vibraţia expunerii, este la limita oricărei noţiuni de civilizaţie, lupul, în toată măreţia sa, se află adesea dezarmat şi înfrânt: "Halal Căpitan şi Lup al bălţilor!". Lup al bălţilor este şi un lup de stepă - al pustiei, când tânjeşte la haita sa prieteni, la cultură, la civilizaţie: "eram un lup cu foame de lume, de oraş, de asfalt şi mă aflam într-o continuă căutare a unei prăzi îndepărtate şi necunoscute".

Epopeea dunăreană, prin care Dan Ivan ne poartă cu sufletul la gură, se înscrie în sfera realismului magic, deschizând o lume fabuloasă prin întâmplările ei neobişnuite, dar mai ales prin puritatea şi simplitatea oamenilor ce o populează: Haholii par nişte fiinţe descinse din mitologiile nordice, aprigi, gata să facă moarte de om pentru femeile lor - codane blonde - iscusiţi şi neînfricaţi în stăvilirea apelor şi în lupta cu o natură năprasnică şi neîndurătoare. Secretul anduranţei lor pare a fi alcoolul în starea lui cea mai pură de spirt medicinal! Mai mult decât un apostolat în ştiinţele medicinii, cartea urmăreşte iniţierea eroului în tainele lui Esculap şi ale vieţii, în perspectiva unei spiritualităţi animiste. Manifestul de credinţă al tânărului medic este unul pur şi încă neîntinat de vremuri, ideologii şi birocraţii: "Am ştiut că vreau să devin medic de pe la opt-nouă ani. Nu ştiu exact de ce. Setea mesianică de a vindeca, de a face bine, vorbele meşteşugite ale mamei".

Cartea inserează episoade ce înscriu deraierile odioase ale dictaturii comuniste, expuse într-o formulă comico-grotesco-fabuloasă; ele descriu viaţa haholilor şi faptele lor mai mult sau mai puţin eroice într-un lamentabil context istoric.

Mila 23... porneşte cu o incursiune în copilărie, într-un univers bucureştean plin de pitoresc. Nostalgia copilăriei este evocată în imagini cinematografice, alb-negru, încărcate cu amănunte nesemnificative ce înscriu o poezie de notaţie: tramvaiul 6 de cursă lungă cu bilete la clasa a treia care costau 15 bani, scenete cuprinzătoare de familie, întinse pe trei generaţii, cu portretele retuşate ale unchilor şi mătuşilor doctori. De la fereastra tramvaiului, Bucureştiul se profila plin de farmec, încă nepauperizat de oribilele blocuri ceauşiste: "muşuroiul Gării de Nord regurgitând călători prin toate ieşirile ca un izbuc negru şi neobosit. Vizavi de gară, vestitul magazin Sora, raiul kitsch-urilor din lumea întreagă..." Peisajul copilăriei este dominat de figura mamei, o prezenţă spirituală plină de farmec. Pierderea ei, la vârsta când autorul abia intra la facultate, constituie o traumă corelată cu naşterea sa dificilă. Mama refuză forcepsul pentru că, fiind profesoară la o şcoală de hipoacuzi, descoperă în fişele lor medicale că forcepsul era de cele mai multe ori cauza surdităţii. Prelungirea travaliului şi hemoragia au condus la o transfuzie de la un donator cu hepatită B care l-a arestat pe micuţul "Ivan" pentru alte 9 luni în spital între viaţă şi moarte: "- Staţi liniştită, doamnă, nu moare ăsta, (adică eu) nu vedeţi cum ţipă!".

Copilăria lui Ivan (ce mă duce fără să vreau, sintagmatic - şi nu numai! - la filmul lui Tarkovski) conţine acea mixtură de iad şi rai (atât de sugestiv surprinsă de pelicula alb-negru) - ce, în fapt, transpare de-a lungul întregii epopei - extrasă din reveria amintirii şi începuturile unui regim dictatorial ce (pentru unii!) prezenta încă faţă umană, edulcorat şi acesta, de protecţia şi nostalgia figurii mamei: "Mulţumesc mamă, pentru auz şi pentru tot restul. Auzul mi-a adus multe, multe bucurii."

Frumuseţea şi primitivismul locurilor şi a oamenilor conferă o dimensiune paradisiacă acestui periplu. Dărnicia şi generozitatea haholilor şi a lipovenilor, în condiţiile muncilor istovitoare, sărăciei lucii şi a vremurilor la fel de potrivnice, capătă şi ea proporţii de basm. Rămâne memorabilă figura Katiei, o fetiţă de 8 ani, cu "păr bălai şi ochi albaştri... lumina orice încăpere în care intra". Era nepoata lui Babka Hima - făcătoarea de pâine albă şi pufoasă, cu "un suflet imens ca şi Katia şi toţi cei din familia ei".

Spiritul lui Esculap e preponderent în episoadele cu şerpii care-l urmăresc în câteva rânduri. Şarpele - ca simbol al vieţii - îi apare în timpul băii (nu de agrement, ci de necesitate) de pe lacul Ligheanca, apoi reapare din podeaua cinematografului improvizat, în timpul seratei culturale. De fiecare dată, uriaş cât un balaur, şarpele, ca şi poveştile din jurul lui, sunt prezentate în dimensiunea lor mitică: "Până s-ajung eu, capul Balaurului a intrat în altă gaură şi trăgea după el ce mai rămăsese pe-afară. L-am prins de coadă şi cu cizma proptită în zid am început să trag cu forţă!... şarpele s-a rupt şi am rămas în mână cu o jumătate care continua să se unduiască de zor." Lupta cu balaurul, foarte realizată plastic, împrumută elemente de basm, la confluenţa dintre comic şi fabulos: "La scurt timp, a ieşit şi jumătatea lipsă să vadă dacă nu a uitat ceva. A fost măcelărită cu câteva lovituri de topor...". În aceeaşi idee, setea de vindecare oferă prilejul unor aventuri descrise cu forţa de expresie şi limbajul propriu basmului într-o imagistică de desen animat: "Am încălecat pe tractor şi cu ajutorul unei mănuşi de pufoaică m-am agăţat de ţeava verticală de eşapament şi am mânat cu brontozaurul către Crişan. Ţeava era fierbinte şi mănuşa s-a prăjit ca o castană, dar cine mai avea timp de detalii!"

Încercările la care-l supun condiţiile vitrege, lipsa echipamentelor medicale, sunt animate de un entuziasm şi de o vitejie ce nu ţin de ordinea şi mentalitatea unei lumi moderne, proiectând demersul în timpul nedefinit al mitului, într-un illo tempore: "Ceea ce nu am pierdut niciodată a fost dorinţa arzătoare de a vindeca, prin orice mijloace, prin orice metodă, şi prin miracole dacă s-ar fi putut. De fapt, mai ales prin miracole!". Printre aceste "miracole" se înscriu: copilul cu venele colabate, "uitat câteva ore în zăpadă de către o mamă cherchelită şi inconştientă", salvat, în urma unui tratament improvizat cu ce exista la dispoziţie, copilul a "urinat prima oară după două zile", apoi epidemia de holeră, "ce n-a existat niciodată" conform ştirilor oficiale, îl năpăstuieşte şi pe Moş Pocora cel hâtru - "întors de la groapă", cum îşi va spune singur, prin isprăvile doctorului năzdrăvan.

Textul este dens, plin de conciziune şi în permanenţă străbătut de un umor debordant, şarja ca modalitate estetică vine cu un spirit "şugubăţ" în stilul marelui povestitor Ion Creangă, la care textul face directe referinţe. Povestea porcului amorezat de prinţesa-scroafă se înscrie în ciclul Şeherezada lipovenească. Godacul trece prin încercări grele la ştafetă, dar nu mai apucă să se transforme într-un prinţ frumos, pentru că îl prinde Crăciunul, slab şi amărât de prea mult amor: "- Să nu vă supăraţi, domnul doctor, a fugit înapoi la scroafă!... Nea Toma, avertizat de data asta, a mai bătut câteva scânduri ridicând ştacheta cu vreo 50 de centimetri. Porcul, ţi-ai găsit, a sărit din a doua încercare ca la olimpiadă atingând de data asta lemnul."

Aventurile fluvialo-maritime cu îmbarcaţiuni semi-improvizate împrumutate din flota locală sunt redate cu auto-ironie şi detalii de saga bufă. Barcazul cu motor şi fund de sticlă (vajnicul Veterok) manevrat de multe sfori a atacat ca un adevărat "crucişător" gardul lui Ieremia şi l-a pus la pământ. În excursia pe Lacul Roşu, pentru impresionarea celor două pasagere (colege de an cu autorul, sosite în vizită), acelaşi Veterok ("vânticel" în limba rusă) sfârşeşte tragic sfărâmat de un banc de nisip.

Tradiţiile şi obiceiurile halolilor şi ale lipovenilor sunt evocate cu mult umor. Imuabile - ele transgresează ordinea şi birocraţia socialistă: spălatul pe mâni la nunţi şi botezuri, spălatul flăcăului pe picioare de către fata de măritat are forţa unui contract ireversibil de nuntă. Şarja aduce naraţiunea la limita basmului, la care autorul face referinţe explicite. Remarcabil este episodul cu fata lăuză a popii, când i se oferă doctoraşului pentru serviciile prestate un lighean plin cu monede de 3 sau 5 lei, similar celui primit de Dănilă Prepeleac de la draci. Gestul de-a se face frate cu dracul avea să răscumpere ne-chemarea "Sanitarului" (vasul ambulanţă) ce avea să transporte obligatoriu mama şi pruncul la Tulcea: "Acuma, lui Scaraoţchi i-aş fi dat şi eu cu o bâtă peste cap, dar era departe în Bucureşti şi bine, bine păzit! Cât despre comoara de aluminiu din lighean, evident, a rămas la Coana preoteasă."

În acest peisaj derizoriu al sărăciei şi derelicţiunii, copilăria şi tinereţea plutesc inefabil cu bucuria necondiţionată a jocului. Doctorul din Mila 23 - devenit Vaniuşa - se juca poarca cu copiii satului sau fugărea cu ei, cot-la-cot, câinii lăsaţi liberi pe uliţă.

Naraţia devine adesea poematică, inspirată de versurile aceluiaşi autor din poezii ce reflectă imagini şi sentimente amestecate din anii petrecuţi în Deltă: "... ceasul din cabinet, cum lasă în urmă ca un melc, leneşe, lipicioase, înghesuite fluvii cenuşii de buşteni, beţe seci să îmi scobească undele cu miasma lor; timpul s-a dilatat şi simt duhoarea secundelor într-o defilare molcomă, aproape insesizabilă, de plaur." Poezia se strecoară în pasaje de mare sensibilitate plastică ce descriu frumuseţea de pastel a locurilor: "Stuful, cu toate culorile prelinse în apa verde a canalelor şoptea legănat în spatele nostru după ce treceam. Sălciile, monştri blajini toropiţi de soare, cu rădăcinile lor ivite deasupra apei, rânjind la noi dantura neîngrijită, ca de pirat bătrân." Descrierile de natură vin cu un lirism aparte impregnat în materia amintirii întipărită în eternitate. Auto-îndemnul autorului (căci mama nu mai exista!) trimite la romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu (Să nu uiţi, Darie!). "Cincisprezece minute de vis au fost, împrăştiind stropi de lumină şi ceaţă. Ieşiţi din Dunărea veche, farmecul s-a destrămat. Ceaţa a dispărut, sub soarele plin au apărut casele, oamenii şi treburile de zi cu zi. Dar n-o să uit!"

Periplul iniţiatic în ţara haholilor conţine în subsidiar o satiră socială a regimului politic, concretizata în povestiri cutremurătoare despre cumplitele condiţii de viaţă şi de muncă. Textul e presărat cu bancuri de context, care circulau pe vremea "tovarăşului". Ele sună familiar şi par bine integrate în peisaj, aşa încât nu diminuează tonalitatea şi tensiunea confesiunii. Bancul apare ca singura consolare şi pârghie de supravieţuire a spiritului ultragiat, cât despre trup - "fiecare cu rezistenţa lui"!

Textul este în acelaşi timp saturat de istorie. Migraţia haholilor la gurile Dunării este legată de Ecaterina cea Mare a Rusiei care-i hăituieşte pe cazacii zaporojeni, dar şi de revolta de pe Crucişătorul Potemkin. Istoria pare să se repete ciclic în demersurile ei stupide de a camufla o realitate derizorie. Magazinele burduşite pe traseul vizitelor de lucru ale tovarăşului sunt comparate cu satele de carton aşternute de contele Potemkin pe marginea drumurilor pentru a o impresiona pe Ecaterina. Tăcerile şi laşităţile oamenilor şi ale vremurilor sunt aduse în pagină în mai multe iteraţii, sugerând condiţia românului pasiv, inert, a cărui revoltă surdă se reduce la hazul de necaz materializat în bancurile ce par îndestulătoare spiritului.

În loc de moto, cartea începe cu un fragment din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, acompaniat de versuri din lirica formaţiei Phoenix (în subsidiar, Mugur de fluier), care invită la revoltă şi schimbare - ca drept şi datorie a celor guvernaţi împotriva guvernanţilor. Dacă lirica formaţiei Phoenix vorbeşte despre "zilele ce-au fost trecute", deci la timpul povestirii, fragmentul din Declaraţia de Independenţă aduce o notă peremptorie de actualitate. Marea groapă a istoriei pare să nu ţină seama nici de timpuri, nici de mode culturale, legea naturii este aceeaşi: te supui puterii, dar nu trebuie să o şi îmbrăţişezi. Sub semnul Declaraţiei... stă şi insolitul episod despre "lavoarul cu pedală pentru băut şi spălat" ce ne vorbeşte despre puterea de adaptare la orice condiţii şi ingeniozitatea oamenilor, "mai dispuşi să tolereze rele suportabile, decât să-şi facă dreptate ei înşişi..." O chiuvetă improvizată cu apă de Dunăre, pescuită din adâncuri de Marusia, angajata cabinetului medical, "pe post de barcagiu şi femeie de serviciu", producea apă de băut ("curată ca lacrima") şi spălat, prin apăsarea unei pedale ce comunica printr-o tijă cu un borcan uriaş de murături. Aceeaşi Marusia - mare degustătoare de spirt medicinal - este obiectul unui portret naturalist ce demonstrează mimetismul dintre oameni, locuri şi obiceiurile lor: "Avea o faţă de peşte, fără expresie, ochi sticloşi şi decoloraţi. Vorbea monosilabic şi ceva mai mult decât un peşte."

O serie de episoade ce frizează abominabilul vremurilor sunt prezentate cu un umor de multe ori negru şi o şarjă ce camuflează satira în poveşti cu iz de snoavă, edulcorate de spiritul "şugubăţ" al autorului şi de sentimentul iubirii pentru acele ţinuturi de basm ale tinereţii şi vajnicii lor locuitori:" La Mila 23, sufletul Deltei mele..." Noua lege a autopsiei promulgată de "tovarăşa" a deschis seria unor întâmplări atroce cu autopsii desfăşurate "în barcă,... în genunchi, pe o scândură de uşă,... să aşteptăm cu spânzuratul în ştreang până când i se trimite din Tulcea un film fotografic pentru nenorocitul lui de aparat". Şi toate aceste grele încercări ce ar fi putut avea un deznodământ tragic pentru eroul nostru, par să se rezolve - în aceeaşi formulă a realismului magic - prin intervenţia îngerului păzitor (şeful de post) ce-i apărea ca prin miracol şi-l oprea să facă gestul nepermis. Doar episodul cu dioxina (deşeu extrem de toxic), ascunsă "de tovarăşi" pe un vas în portul Sulina, (ce a pornit prin subtilizare în masă a locuitorilor deprinşi cu arta furatului) sortită să împodobească cu o "vopsea bună" casele şi gardurile hahole şi lipovene, se desfăşoară în tonalităţi mai grave.

Mila 23, cu şirul ei de case aliniate pe o fâşie îngustă de pământ, înconjurată de ape, este o arcă a lui Noe, în care autorul, în mijlocul unei faune curioase, subzistă miraculos unor condiţii imposibile de viaţă. O lume sălbăticită, derizorie, ca după potop, pluteşte în haosul de " sub vremuri" (cum spune cronicarul!). Un capăt de lume, urâţit de timpuri şi nesăbuinţa oamenilor, în perspectiva lui grotescă, devine frumos şi magic prin harul autorului ce-l zugrăveşte în culorile lui cele mai autentice şi luminoase.

Despre rădăcini şi curajul de a fi tu însuţi - Nesupunere

Naomi Alderman
Nesupunere
Editura Storia Books, 2020
traducere din limba engleză de Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Despre rădăcini şi curajul de a fi tu însuţi

Prima carte de Alderman pe care am citit-o a fost Puterea. Cartea se afla pe lista de recomandări a lui Barack Obama şi acest lucru m-a făcut curioasă. Nu m-a impresionat. Ideea mi s-a părut foarte bună şi originală, dar stilul autoarei l-am găsit cumva sec, bolovănos, greu de citit. Nu cred că m-aş fi apropiat de Nesupunere dacă nu s-ar fi pliat pe una dintre zonele mele de interes: viaţa într-o comunitate de evrei ultra-ortodocşi. Fundamentalismul religios sub toate formele sale mă fascinează, mi se pare una dintre cele mai interesante extreme spre care se poate îndrepta mintea umană. Tocmai văzusem Unorthodox, seria realizată de Netflix şi terminasem de citit cartea scrisă de Deborah Feldman pe care se bazează serialul. După Shtisel, serialul israelian plasat, de asemenea, într-o astfel de comunitate, mi-am spus că Nesupunere va mai adăuga o bucăţică la puzzle. Să nu credeţi că sunt naivă să cred că din câteva cărţi şi seriale de televiziune îmi pot forma un punct de vedere avizat asupra unui subiect atât de complex. Nu am pretenţia asta. Ştiu, însă, că niciodată situaţia nu este în alb şi negru şi că întotdeauna există multe tonuri şi nuanţe cenuşii pe care, din varii motive, nu le vedem sau le ignorăm.

Nesupunere a picat, aşadar, la fix în acest context. Unorthodox, fie că vorbim despre carte sau film, nu vine cu suficiente explicaţii legate de ritualuri, credinţe şi modul de viaţă al unei astfel de comunităţi. Deborah Feldman a crescut în Williamsburg, Brooklyn, New York într-o familie de evrei hasidici Satmar. Şi-a descris copilăria şi prima tinereţe într-o autobiografie care a stârnit reacţii contradictorii. Unii cititori au fost încântaţi să afle lucruri nu tocmai măgulitoare despre o comunitate închisă, alţii au acuzat-o că nu a fost tocmai sinceră în cele scrise şi că a prezentat lumii doar ceea ce i-a convenit din propria poveste. Pe de altă parte, Alderman nu scrie o biografie, ci un roman. Povestea lui Ronit, Esti şi Dovid se desfăşoară în Anglia, într-o comunitate de evrei ortodocşi din Hedon, nord-vestul Londrei. Şi aici, regulile în ceea ce priveşte femeile şi locul lor în societate sunt foarte stricte, sărbătorile, posturile, regulile legate de relaţiile conjugale şi pregătirea alimentelor sunt clare şi trebuie urmate obligatoriu.

Personajele lui Alderman se raportează, însă, altfel la această viaţă şi la restricţiile pe care ea le impune. De exemplu, vizita la mikve. Dacă pentru Feldman această baie rituală este un motiv de jenă şi ruşine, simţindu-se umilită şi agresată de această experienţă, Esti se bucură de baia rituală, considerând că mikve este "un lucru intim, între femeie, soţul ei şi Atotputernicul." De asemenea, gândeşte că mikve este un loc sfânt, poate chiar mai sfânt decât o sinagogă. Pentru că atunci când se întemeiază o nouă comunitate, mikve este primul lucru care trebuie construit, iar sinagoga al doilea. Esti îşi aminteşte de prima vizită la mikve împreună cu mama sa care avea datoria de a o îndruma pe fiica ei în problemele delicate legate de menstruaţie şi sex.

În cartea lui Alderman, Rav Krushka, tatăl lui Ronit, este un rabin înţelept care înţelege şi găseşte resurse de compasiune care surprind cititorul. La finalul cărţii, Esti îi construieşte în câteva fraze o imagine pe măsura superlativelor folosite cu uşurinţă şi fără prea multă meditaţie de ceilalţi membri ai comunităţii. De asemenea, Rav Krushka pare a-şi înţelege fiica mai bine decât lasă să se vadă. Ronit, fiica lui, este cea care a părăsit comunitatea şi şi-a renegat originile şi credinţa. Este lesbiană ceea ce este un şoc pentru comunitatea din care provine. Ronit este într-o continuă luptă cu sine, cu lumea în care a ales să trăiască, dar şi cu lumea din care provine. Ronit evoluează de-a lungul cărţii. Înţelege că nu toţi oamenii din comunitate au minţile mărunte, limitate, "care ajunseseră cu timpul atât de sucite din pricina lipsei luminii" după cum gândeşte la un moment dat. Cea mai bună dovadă este Dovid, învăţăcelul tatălui ei. De altfel, triunghiul format din Esti, Ronit şi Dovid stă în centrul romanului, revederea lor ca urmare a morţii rabinului având rolul de a clarifica lucrurile, de a încheia o poveste începută în copilărie.

Nesupunere nu îşi propune să prezinte într-o lumină proastă o comunitate ultra religioasă, deşi cartea are pasaje de o ironie şi aciditate perfecte. Ne spune că şi într-o astfel de comunitate oamenii iubesc, suferă şi visează. Povestea scrisă de Alderman ne arată cum viaţa merge înainte pentru unii dintre noi, în timp ce alţii rămân legaţi şi ancoraţi într-un moment din trecut care le dictează ulterior toată existenţa. Uneori, avem norocul să înţelegem că am avut aşteptări false şi să găsim lângă noi oameni care ne iubesc suficient de mult încât să ne aştepte până când ne trezim la realitate. Şi nu contează în ce comunitate trăim pentru că aceasta este o poveste universală.

Fiecare capitol al cărţii începe cu un fragment dintr-un text sacru care este în directă legătură cu povestea care urmează. Fragmentele respective sunt de o frumuseţe şi profunzime extraordinară, le citeşti nu doar cu plăcere ci şi cu un respect născut din puterea cuvintelor şi ideilor pe care ţi le transmit. Se creează, astfel, o poveste cu multe crâmpeie de înţelepciune iudaică, care a făcut ca Nesupunere să-mi placă mai mult decât celălalt roman al autoarei. De-a lungul lecturii m-am întrebat dacă Alderman o fi citit autobiografia lui Deborah Feldam şi şi-o fi construit şi gândit cartea ca pe un răspuns inteligent şi complex pentru ea. Romanul lui Alderman este o invitaţie la toleranţă şi cunoaştere, un mod elegant de a ne spune să nu judecăm modul în care îşi trăiesc alţii viaţa. Ne vorbeşte, de asemenea, despre curajul de a fi altfel, despre puterea celor care reuşesc împotriva tuturor sorţilor să-şi construiască o viaţă nouă, departe de comunitatea restrictivă în care s-au născut şi aleg să fie ei înşişi.

O să închei cu câteva din gândurile lui Ronit:
"Mă gândeam la două moduri de a fi - a fi gay, a fi evreu. Au multe în comun. Nu tu le alegi, acesta este primul lucru. Dacă eşti, eşti. Nu poţi face nimic să schimbi asta. Unii poate că neagă, dar chiar dacă eşti «doar un pic gay» sau «doar un pic evreu», e suficient să te poţi identifica, dacă vrei.

Al doilea lucru este acela că ambele stări - a fi gay şi a fi evreu - sunt invizibile. Ceea ce face lucrurile interesante. Căci, câtă vreme nu poţi alege ceea ce eşti, poţi alege ce vrei să arăţi. Întotdeauna poţi alege dacă vrei să te dezvălui. De fiecare dată când faci cunoştinţă cu cineva, iei o hotărâre. Întotdeauna poţi alege dacă practici."

Armeniada - Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor

Bedros Horasangian
Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor
Editura Metteor Press, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Armeniada

Acest titlu, Armeniada, sugerează din capul locului câteva din interpretările inevitabile ale cărţii lui Bedros Horasangian, subliniindu-i caracterul ludic, intertextual, postmodern. În cultura română, cu toată întârzierea descoperirii textului şi cu toată inflaţia de lecturi în toate direcţiile, unele cu totul delirante, Ţiganiada este o referinţă metatextuală mult mai puternică decât orice altă epopee, de la Iliada la Lusiade (pentru a ne păstra în registrul -adelor). De aceea, cititorul român e poate mai calificat decât alţii să înţeleagă că, mutatis mutandis, prin armeni "să înţăleg ş'alţii", iar ludicul intertextual postmodern nu exclude un anumit umanism intercultural radical, în care armeanul, ca ţâganul lui Budai-Deleanu este omul generic, un (anti-)erou universal, o metonimie a condiţiei umane. Pe de altă parte, teoria literaturii şi a istoriei au acreditat în ultimele decenii idea că discursul literar este o sinteză a conţinutului şi formei care admite diferite genuri, specii (inclusiv hibride) retorici şi experimente (inter)textuale, practic variabile la infinit şi echivalente ori cel puţin incomensurabile etico-moral. Astfel, Hayden White a formulat memorabil teoria care vede în texte modalităţi diferite de punere în intrigă (modes of emplotment; v. concepţia lui Paul Ricoeur despre mises en intrigue), fără reguli fixe. O istorie tragică poate fi expusă în orice gen: roman, comedie, tragedie, satiră. Prin urmare, forma şi fondul nu există legitim numai într-o situaţie de corespondenţă biunivocă. Deci registrul eroi-comic, de la Budai-Deleanu încoace, nu ne spune ceva esenţial despre substanţa textului, ci semnalează de fapt o bogăţie de sensuri şi semnificaţii, însăşi condiţia metatextuală a unui text. Nimeni nu a aşteptat postmodernismul pentru asta, desigur, dar postmodernismul a marcat "normalizarea", apoi idolatrizarea discrepanţei semnificative intenţionate dintre formă şi fond.

Cartea lui Bedros Horansagian se înscrie în linia încercărilor globale şi româneşti ale anilor 1980-1990 de a elibera literatura de convenţiile realismului (fie el şi magic), uneori chiar prin întoarcerea neinocentă, polemică, subversivă şi activistă la forme alternative ale modernismului şi avangardei (ba chiar la curente mai vechi, inclusiv antice), ca fluxul conştiinţei, prezenţa autorului/naratorului în text, apoteoza anti-eroului, punerea în abis etc. La Horasangian, fluxul conştiinţei apare ca polifonie dialogică a tuturor, ca expresie a haosului Istoriei, din care răzbat spre noi mai ales vocile oamenilor fără glorie, cu vieţi aproape anonime, fără memorie în exteriorul mediului familial şi comunitar - dincolo de câteva fotografii greu inteligibile, obiecte ce recad în neantul uitării după ce le laşi din mână, poveşti la a doua şi a treia mână, tot mai lacunare, răstălmăcite, enigmatice. Dar şi această formă umilă de memorie le-a fost refuzată multora, celor pieriţi în masacre şi genocid, ori risipiţi în moduri mai puţin spectaculos violente, fără urmaşi, pe meleagurile pribegiei. Tuturor acestora, Bedros Horasangian le face dreptate în felul său cumpănit, plin de compasiune şi înţelegere, de afecţiune, tristeţe mişcătoare exprimată fugar şi contrabalansată de o formă ataşantă de umor. De umor negru, singurul umor. Dar şi acesta e practicat cu măsură stoică, uneori cu fatalism, dar nu întotdeauna fără un fel de optimism paradoxal al învinşilor şi perdanţilor, pentru a nu afecta în vreun fel demnitatea ireductibilă a oricărei vieţi. Procedând astfel, autorul îi reînvie cu adevărat pe toţi, cel puţin pe durata lecturii şi a amintirilor noastre despre lectură.

E revanşa unor destine risipite, nu neapărat eroice ori exemplare (fiindcă adevărul istoric este mai mare, mai cuprinzător decât atât), ba chiar uneori dimpotrivă. Eroii marii istorii sunt prezenţi prin aluzii, uneori destul de criptice pentru mare public, menţiuni rapide, fragmente de istorie evenimenţială, evocări fugare. Însăşi Istoria are aceeaşi soartă: e împinsă în fundal, nu e obligatorie, nu e nici suficientă, e aproape înăbuşită de forfota, vorbele, faptele mărunte, poveştile celor mărunţi. Asta fiindcă, implică autorul, nu trebuie să ne luăm după istorici, ci trebuie să-i citim prudent, sceptic, cu un ochi la freamătul existenţei. După milenii de experienţe contrare, nu mai putem crede în vechea formulă historia magistra vitae.

Despre diaspore

Studiul diasporelor istorice şi contemporane s-a dezvoltat exponenţial în ultimele trei decenii, dar a fost în mare parte compromis de partizanate ireconciliabile, diverse forme de corectitudine politică de dreapta ori de stânga), de mutaţia autist-activistă a spiritului public, de disoluţia şi rescrierea memoriei colective. Societăţile postmoderne - hedoniste, narcisice şi prezentiste - sunt considerabil mai preocupate (până la nivelul anxietăţii apocaliptice) de reducerea biodiversităţii şi de încălzirea globală. Dispariţia ori transformările radicale ale popoarelor şi civilizaţiilor, ori chiar ale întregii omeniri, nu fac decât valuri mici şi rare pe Facebook, de regulă la aniversările / comemorările unor evenimente eroice şi tragice. Numai pandemia anului 2020 pare să readucă în spiritul public şi în psihologia individuală "sentimentul tragic al vieţii" (Unamuno), dar probabil fără reflecţie serioasă şi numai pe durata dezastrului şi în viitoarele amintiri despre el. Pur şi simplu, infantilizarea prin consumism şi imbecilizarea prin prăbuşirea educaţiei umaniste au transformat specia umană. Poate ireversibil.

Puţini oameni, chiar dacă au cariere de cercetători în domeniul diasporelor, înţeleg elementele fundamentale ale condiţiei diasporice. Ca şi minorităţile, considerate din principiu victime inocente (moralmente bune, cultural inferioare, politic subalterne), diasporele cele mai discutate şi compătimite sunt cele rezultate din războaiele ultimelor decenii şi din deteriorarea accelerată a ecosistemelor din Sudul global (care include şi părţi subdezvoltate din emisfera nordică). Mai semnificativ, deşi diasporele vaste şi vechi - să ne oprim o clipă la evrei şi armeni - sunt eterogene cronologic, geografic, cultural, lingvistic, confesional, social, politic şi identitar, ele sunt aproape reflex legate de un nucleu fantasmatic originar foarte asemănător cu reprezentările esenţialiste ale naţiunilor moderne. Astfel, utopia regresivă atribuită automat diasporelor (dinăuntru ori dinafară) pare să fie o formă supremă de "nostalgie a originilor", care ar trebui să ducă la întoarcerea tuturor fiilor rătăcitori - mai precis, a descendenţilor acestora, după decenii, secole şi milenii - la vatra strămoşilor, uneori echivalată cu statul naţional eponim de astăzi. Şi în această privinţă, stânga extremă şi dreapta extremă se suprapun aproape perfect. Dar nici Armenia de azi, nici Israelul de azi nu pot fi considerate un nostos exclusiv al tuturor celor care au origini armeneşti, respectiv evreieşti. Aceste două vechi popoare ale Cărţii au de fapt teritorii discontinue de la început, ocupate temporar ori părăsite (în urma unor forme de violenţă care culminează în masacre, pogromuri, expulzări şi genocid), rămase adesea numai în memoria colectivă, ca elemente de geografie simbolică (Muntele Ararat, Templul) şi ontologie etnică (în care spaţiul real şi timpul istoric sunt înlocuite de concepte abstracte, iar identitatea e transfigurată metafizic).

Dar nimeni nu se mai poate întoarce la origini, chiar atunci când adoptă cetăţenia Armeniei, respectiv pe cea a Israelului. Dezrădăcinarea este fără întoarcere. Oricât ar fi fost de tragic (în multe cazuri, a fost), procesul nu poate fi inversat. Când s-a încercat, s-au obţinut rezultate stranii: când strămoşii tăi provin din Cilicia ori Constantinopol, cât de acasă te poţi simţi la Erevan? Avem de-a face, o spun din nou, cu decenii, secole şi chiar milenii de istorii fragmentare, divergente, profund diferite, nu rareori conflictuale, care nu pot fi anulate de un act de credinţă, de convertirea la o formă anacronică şi esenţialistă de naţionalism etno-confesional, chiar la o vulgată istoriografică mai luminoasă şi elementară, potrivită noilor generaţii inculte. Diaspora românească, mult mai recentă, se află doar la începutul acestor evoluţii identitare. Şi românii, ca alţii înaintea lor, vor trebui să trăiască într-un fel sau altul cu fluiditatea, hibriditatea, varietatea unor identităţi colective cândva aparent monolitice şi stabile (mai exact: reconstruite astfel în secolele XIX-XX de către naţionalismele canonice creatoare ori visătoare de state etno-naţionale), apoi intrate în faza transnaţională, non-teritorială, postistorică. Diasporele de azi nu fac decât să accelereze şi să generalizeze transformări vechi de când lumea.

Cam în această cheie, deja prezentă în mintea mea şi în scrisul meu într-o formă articulată din anii 1990, am citit prima dată aceasta carte a lui Bedros Horasangian. Aşa o recitesc astăzi, după ce reflecţia mea asupra identităţii şi asupra diasporelor s-a îmbogăţit şi maturizat, iar autorul a produs cel mai ambiţios monument publicistic dedicat în România Genocidului armean, secţiunea din Ararat, periodicul Uniunii Armenilor din România, intitulată Dosar 1915. Cartea de faţă va apărea în aceeaşi perioadă cu o antologie tipărită cu acelaşi titlu, Dosar 1915, întreaga secţiune rămânând accesibilă integral pe pagina de Internet a periodicului amintit. Cele două proiecte memoriale majore semnate de Bedros Horasangian se luminează reciproc şi formează un tot.

Un fatalist angajat[i]

Când îi aduce soarta într-o ţară străină, indiferent dacă aceasta îi primeşte bine (de la îngăduirea şi chiar înlesnirea vieţii comunitare la acordarea tuturor drepturilor şi libertăţilor individuale) sau rău (de la discriminare la asimilare forţată, de la persecuţie la genocid), migranţii poartă în suflet patria pierdută şi o combină lăuntric, alchimic şi imprevizibil, cu cea câştigată. Astfel, nu întotdeauna în mod conştient, nou-venitul îşi construieşte o geografie simbolică palimpsestică, în miezul căreia pulsează metaistoric baştina, o identitate renegociată perpetuu (cea veche - fie şi numai amintirea ei - nu cedează lesne, supravieţuind/renăscând selectiv în cea nouă şi co-evoluând cu aceasta, generaţie după generaţie), criterii de orientare şi situare, un sistem de reţele (adesea transnaţionale), loialităţi (multiple, uneori în tensiune şi conflict), rutine existenţiale (de la supravieţuire la succes). Majorităţile gazdă nu sunt în general atente la asemenea experienţe istorice şi trăiri private, presate fiind de logicile/urgenţele statale, societale, economice, culturale şi identitare proprii. Nu e vorba aici întotdeauna de ostilitate faţă de intrusul eventual util (pune în valoare resurse locale neglijate, construieşte oraşe, face comerţ şi cultură, apără frontiere, se topeşte în masa naţiunii şi astfel o creşte numeric etc.), dar ostilitatea nu lipseşte, de la sentimentul concurenţei neloiale la psihoza duşmanului intern.

Chiar dacă disonanţa culturală dintre imigrant şi patria adoptivă nu este ireductibilă, deşi uneori e minimă, va rămâne mereu o diferenţă specifică a fostului străin, chiar după cea mai reuşită adaptare, chiar după ce iluzia asimilării perfecte va fi fost împărtăşită sincer (până la uitarea diferenţei) de toţi actorii sociali. Pe de o parte, diferenţa persistentă îmbogăţeşte identităţile tuturor, integrându-se în sinele polimorf şi dinamic al insului, agregând cel puţin simbolic şi cutumiar comunitatea, facilitând construcţia naţiunii politice prin depăşirea fantasmei monolitului tribal ori biopolitic. Pe de altă parte, diferenţa tenace, oricât de senină în asumare şi pozitivă prin efecte, poate fi repusă pe tapet în momente de criză, când asimilarea perfectă e vehement negată, partea diferită a identităţii multiple e brusc semnalată ca singură identitate (subversivă, periculoasă), pentru a fi eventual folosită ca argument pentru marginalizare, excludere, nimicire. Evreii şi armenii sunt, pentru Europa şi Asia Mică, exemplele cele mai tragice ale acestui mecanism victimar străvechi şi ubicuu, care (pentru a rămâne o clipă în paradigma girardiană a violenţei mimetice - utilă pentru o topologie a excluderii bazate pe includere iniţială, chiar dacă nu neapărat valabilă conceptual) construieşte un ostrakon, un ţap ispăşitor, un organ al corpului politic care, într-un fel de (monstruos) sacrificiu parţial de sine, este straneizat şi extirpat.

În acest cadru îi văd şi pe armenii căzuţi victime furiei asasine a statului şi oamenilor de la sfârşitul Imperiului Otoman şi începuturile Turciei moderne. Anul 1915, anul Genocidului armean, este apogeul sinistru al unui proces îndelungat, iar persistenţa efectelor umane, simbolice, legale şi materiale ale acelui fenomen istoric complex, ca şi acţiunile plasate în continuitatea lui (cele mai scandaloase sunt negaţionismul integral, precum şi lipsa recunoaşterii faptelor istorice şi a asumării oficiale a responsabilităţii de către naţiunea/societatea şi statul care au săvârşit oroarea şi profită până azi de ea) ne împiedică să transformăm istoria în memorie.

Pe acest teren, al tensiunii dintre istorie şi memorie (despre care Paul Ricoeur a scris paginile cele mai profunde), l-am regăsit în ultimii ani pe Bedros Horasangian, un scriitor pe care-l citeam încă de la debut (şi îl comentam mereu favorabil cu prietenii din Grupul de la Iaşi), pe care apucasem să-l cunosc mai bine la... Glasgow, în decembrie 1990, pentru a-l descoperi ca martor şi mărturisitor al tragediei armene în 1994, prin această cartea a lui profundă, fermecătoare şi adânc fatalistă. Regretatul Radu Mareş ne-a lăsat în Observator cultural (nr. 753, 19 decembrie 2014) un judicios şi emoţionant eseu despre această carte pe nedrept uitată după publicarea ei la o editură marginală, evocată cu totul superficial chiar în contextul celebrării extraordinarului roman al lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor (scris în anii 2003-2008), apărut la Polirom, în 2009, şi devenit probabil singurul bestseller internaţional veritabil al literaturii noastre de după 1989. Poate cu gândul la Enciclopedia armeană (1938) a preotului cărturar Măgărdici Bodurian, Bedros Horasangian a deconstruit prin reflecţie, căldură umană şi ficţiune înalt artistică formula acestei cărţi, aducând-o mai aproape de viziunea lui Borges (şi a chinezilor citaţi de el) asupra ei, care influenţase cu siguranţă o operă înrudită din spaţiul cultural est-european, ingeniosul şi ludicul pseudolexicon românesc din 1984 al lui Milorad Pavić, Dicţionarul kazarilor, una dintre ultimele expresii ale multiculturalismului iugoslav (auto)ironic şi ludic, o voce umanistă strigând în deşert cu doar câţiva ani înainte de fi fost prea târziu.[ii]

Demersurile lui Horasangian şi Vosganian, complementare ca substanţă, structuri narative şi registre stilistice, ar merita în sine un studiu tehnic, dar nu acesta este scopul imediat al rândurilor mele (pe care-l voi expune doar în ultimul paragraf). Ambele cărţi se înscriu într-un demers memorial şi civic comun, sunt subîntinse de istorie şi devin cu adevărat inteligibile numai prin recursul la istoriografie. La noi, din păcate, traducerile din vasta literatură privind Genocidul armean, ca să nu mai vorbesc de contribuţiile originale ale unor autori români, rămân sporadice şi nu au generat o discuţie reală. Prin comparaţie, discuţia despre Holocaust/Şoah e considerabil mai prezentă în sfera publică (desigur, nu numai în forme acceptabile; nici tiradele ipocrite nu sunt acceptabile!), deşi ar trebui poate să fie invers: nu cunosc un echivalent al antisemitismului care să-i vizeze pe armeni, deşi creştinismul lor diferă de ortodoxia noastră, aşadar românii creştini de azi, altminteri tot mai fundamentalişti, ar trebui să aibă o anumită compasiune cel puţin faţă de victimele Genocidului armean, văzute ca martiri creştini (această latură a persecuţiilor şi măcelului fiind dincolo de orice polemică). Ca şi memorializarea excesivă (şi deci suspectă) a morţilor Celuilalt (mai ales dacă doliul morţilor proprii nu e la fel de patetic şi normativ, ca în cazul Germaniei), dezinteresul faţă de suferinţa altora semnalează o carenţă de interes pentru suferinţa proprie (de pildă, la noi, pentru victimele regimurilor noastre cu ambiţii şi proiecte totalitare). În teoria imposibilităţii unui doliu istoric post-traumatic (de exemplu, după Holocaust), bazată pe ideea (proastă şi periculoasă, dincolo de bunele intenţii) că genocidul este excepţia absolută de la Istorie, antiteza ei, corespondentul sumbru, indiscutabil şi inexprimabil al sublimului, se insistă mult asupra experienţei făptuitorilor şi a victimelor, dar nu se analizează la fel de atent experienţa martorilor. Or, în opinia mea, cel puţin martorii (primari, secundari etc.), vectori cruciali ai memoriei şi mediatori legitimi între istorie şi memorie, ar trebui să fie liberi a-i jeli pe cei ucişi şi pregătiţi să înţeleagă oroarea în toată inumanitatea ei. Şi, pe această bază, să o repudieze şi să nu o repete.

De ce se întâmplă aşa? La noi, dintr-un motiv complex şi adânc, parcă impermeabil la istorie (sigur imun la autoreflecţia lucidă), deşi produs de ea: cultura noastră înaltă, în care stigmatul etnic şi ura-de-sine par endemice, dincolo de tot mai rare excepţii fericite, nu pare pregătită nici pentru compasiune faţă de români, darămite faţă de alţii.

Cu atât mai mult merită admiraţie Bedros Horasangian, acest fatalist angajat (Luca Piţu spunea adesea despre sine că este un pesimist activ), deopotrivă român şi armean, care s-a angajat într-o activitate îndelungată şi laborioasă de aducere şi păstrare a memoriei Genocidului armean în societatea noastră. Ca scriitor şi publicist, el nu face istoriografie. Şi nici nu trebuie să fie istoric (deşi cultura sa istorică şi politică e uimitoare - nu numai pentru un intelectual român tipic, apolitic şi anistoric). El este un activist al memoriei. Şi pe plan public (aşa cum am arătat până aici), şi pe plan privat (în lupta de o exemplară abnegaţie pentru existenţa fratelui său, prietenul meu Edi[iii]). Cu un cuvânt englezesc rar, construit cu o referinţă (parţial ironică, parţial admirativă) la historian şi folosit în contextul teoriei istoriei de Carol Gluck, Bedros Horasangian este un fatalist angajat în salvgardarea memoriei. Un memorian.

Epilog

Ar mai fi multe de spus despre geneza şi tribulaţiile unei (pseudo-)enciclopedii fragmentare a armenilor, în care autorul a lăsat cu bună-ştiinţă locuri aleatorii pentru tot ceea ce nu s-a scris până acum, dar s-a visat, fantasmat, plănuit, uitat, rememorat, refulat, povestit faţă către faţă.

Eu aş mai spune numai atât: scoţându-i pe armenii "din toate ţările" din uitare, Bedros Horasangian le-a salvat memoria, geografia simbolică şi identităţile (la plural, fiindcă unele personaje sunt numai pe jumătate ori pe sfert armeni, alţii sunt armeni refulaţi, secreţi, renegaţi etc.), scoţându-i - fără a uita nimic, dimpotrivă! - din prizonieratul unei naraţiuni hegemonice, cea despre Genocid. Făcând astfel, el ne spune că, de dincolo de moarte, armenii dispăruţi ne cheamă la viaţă. Au plătit tocmai cu vieţile lor pentru a ne spune asta, cel mai adesea fără să fie conştienţi că ne învaţă ceva esenţial. Dar, şi prin această carte, ne învaţă că viaţa continuă.

---

[i] Secţiunea Un fatalist angajat reia, cu minore îndreptări, articolul omonim apărut în Observator cultural nr 898 (640), 16-22 noiembrie 2017, p. 10. Notele de subsol au fost adăugate în această versiune.

[ii] Nu m-am aşteptat câtuşi de puţin la o enciclopedie în sensul tehnic al cuvântului. Şi nici la o enciclopedie a armenilor, indiferent cum aş fi înţeles sintagma: cu armeni, pentru armeni, despre armeni, de către armeni. Despre enciclopedii în general am viziunea lui Borges prezentată în splendidul său eseu din Otras inquisiciones (1952), "Limba analitică a lui John Wilkins". Borges dă acolo exemplul unei enciclopedii chinezeşti (admiţând că ar putea fi apocrifă) în care articolele, selecţia şi ordinea lor sunt arbitrare (enumerarea lor a devenit unul din locurile comune ale vastului canon exegetic borgesian). Borges a mers şi mai departe, considerând că, asemeni limbii analitice discutate în eseu, sau Institutului Bibliografic din Bruxelles (simbol al oricărei instituţii care crede în rigoare şi totalitate), orice clasificare a universului este "arbitrară şi conjecturală". Foucault a declarat (auto)ironic în prefaţa uneia din operele sale cardinale, Les Mots et les choses (1966), că demersul său îşi avea originea în acest pasaj borgesian. Dar Borges putea cita chiar La Grande Encyclopédie (1886-1902), lucrarea în 31 de volume (vreo 200.000 de articole) a lui H. Lamirault continuată de un comitet, cu ambiţiosul subtitlu, intertextual (v. mai jos) şi plin de aroganţa apogeului pozitivismului, inventaire raisonné des sciences, des lettres et des arts. În fine, nici opera exemplară a Luminilor, Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers (1751-1772), dată de Diderot şi de (până în 1759) d'Alembert, nu rezistă unei lecturi care ia în serios ambiţiile unor asemenea întreprinderi. Linnaeus, se ştie, consultat de autorii acestei ultime enciclopedii amintite, ajunşi la vocea homard, le-a răspuns că au dreptate, numai că homarul nu e peşte, nu e roşu şi nu merge de-andăratelea. Milorad Pavić, după cum ne amintim, a schimbat istoria celebră a "turnirului kazar", prezentată la noi de Andrei Cornea într-o inteligentă carte omonimă. În opera scriitorului iugoslav, hanul kazar nu alege dintre cele trei religii monoteiste the second best, iudaismul (care promitea mai puţin, deci era mai puţin suspectă), ci solicită trei dicţionare, unul pentru fiecare religie. Cred că ideea perspectivelor multiple, explorată de Pavić şi în alte scrieri, se află şi la baza demersului lui Bedros Horasangian.

[iii] Eduard Horasangian, dispărut în 2019, i-a fost lui Bedros şi frate şi, după moartea mamei lor, fiu. Abnegaţia cu care Bedros i-a purtat de grijă lui Edi în ultimii săi ani, o permanentă luptă corp la corp care nu se poate uşor înţelege dinafară, necum practica de fiecare, m-a apropiat şi mai mult de amândoi. Cum spuneam la mormântul lui Edi şi îi scriam lui Gabriel Andreescu, prietenul nostru comun, nicio viaţă, oricât de amărâtă, nu este lipsită de rost. Edi a revelat în mama şi în fratele lui tot ce avea mai bun fiecare, dându-ne şi nouă şansa ca, măcar uneori, să ne gândim la comuna noastră umanitate şi la şansa de a trăi cu adevărat.