Armeniada - Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor

Bedros Horasangian
Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor
Editura Metteor Press, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Armeniada

Acest titlu, Armeniada, sugerează din capul locului câteva din interpretările inevitabile ale cărţii lui Bedros Horasangian, subliniindu-i caracterul ludic, intertextual, postmodern. În cultura română, cu toată întârzierea descoperirii textului şi cu toată inflaţia de lecturi în toate direcţiile, unele cu totul delirante, Ţiganiada este o referinţă metatextuală mult mai puternică decât orice altă epopee, de la Iliada la Lusiade (pentru a ne păstra în registrul -adelor). De aceea, cititorul român e poate mai calificat decât alţii să înţeleagă că, mutatis mutandis, prin armeni "să înţăleg ş'alţii", iar ludicul intertextual postmodern nu exclude un anumit umanism intercultural radical, în care armeanul, ca ţâganul lui Budai-Deleanu este omul generic, un (anti-)erou universal, o metonimie a condiţiei umane. Pe de altă parte, teoria literaturii şi a istoriei au acreditat în ultimele decenii idea că discursul literar este o sinteză a conţinutului şi formei care admite diferite genuri, specii (inclusiv hibride) retorici şi experimente (inter)textuale, practic variabile la infinit şi echivalente ori cel puţin incomensurabile etico-moral. Astfel, Hayden White a formulat memorabil teoria care vede în texte modalităţi diferite de punere în intrigă (modes of emplotment; v. concepţia lui Paul Ricoeur despre mises en intrigue), fără reguli fixe. O istorie tragică poate fi expusă în orice gen: roman, comedie, tragedie, satiră. Prin urmare, forma şi fondul nu există legitim numai într-o situaţie de corespondenţă biunivocă. Deci registrul eroi-comic, de la Budai-Deleanu încoace, nu ne spune ceva esenţial despre substanţa textului, ci semnalează de fapt o bogăţie de sensuri şi semnificaţii, însăşi condiţia metatextuală a unui text. Nimeni nu a aşteptat postmodernismul pentru asta, desigur, dar postmodernismul a marcat "normalizarea", apoi idolatrizarea discrepanţei semnificative intenţionate dintre formă şi fond.

Cartea lui Bedros Horansagian se înscrie în linia încercărilor globale şi româneşti ale anilor 1980-1990 de a elibera literatura de convenţiile realismului (fie el şi magic), uneori chiar prin întoarcerea neinocentă, polemică, subversivă şi activistă la forme alternative ale modernismului şi avangardei (ba chiar la curente mai vechi, inclusiv antice), ca fluxul conştiinţei, prezenţa autorului/naratorului în text, apoteoza anti-eroului, punerea în abis etc. La Horasangian, fluxul conştiinţei apare ca polifonie dialogică a tuturor, ca expresie a haosului Istoriei, din care răzbat spre noi mai ales vocile oamenilor fără glorie, cu vieţi aproape anonime, fără memorie în exteriorul mediului familial şi comunitar - dincolo de câteva fotografii greu inteligibile, obiecte ce recad în neantul uitării după ce le laşi din mână, poveşti la a doua şi a treia mână, tot mai lacunare, răstălmăcite, enigmatice. Dar şi această formă umilă de memorie le-a fost refuzată multora, celor pieriţi în masacre şi genocid, ori risipiţi în moduri mai puţin spectaculos violente, fără urmaşi, pe meleagurile pribegiei. Tuturor acestora, Bedros Horasangian le face dreptate în felul său cumpănit, plin de compasiune şi înţelegere, de afecţiune, tristeţe mişcătoare exprimată fugar şi contrabalansată de o formă ataşantă de umor. De umor negru, singurul umor. Dar şi acesta e practicat cu măsură stoică, uneori cu fatalism, dar nu întotdeauna fără un fel de optimism paradoxal al învinşilor şi perdanţilor, pentru a nu afecta în vreun fel demnitatea ireductibilă a oricărei vieţi. Procedând astfel, autorul îi reînvie cu adevărat pe toţi, cel puţin pe durata lecturii şi a amintirilor noastre despre lectură.

E revanşa unor destine risipite, nu neapărat eroice ori exemplare (fiindcă adevărul istoric este mai mare, mai cuprinzător decât atât), ba chiar uneori dimpotrivă. Eroii marii istorii sunt prezenţi prin aluzii, uneori destul de criptice pentru mare public, menţiuni rapide, fragmente de istorie evenimenţială, evocări fugare. Însăşi Istoria are aceeaşi soartă: e împinsă în fundal, nu e obligatorie, nu e nici suficientă, e aproape înăbuşită de forfota, vorbele, faptele mărunte, poveştile celor mărunţi. Asta fiindcă, implică autorul, nu trebuie să ne luăm după istorici, ci trebuie să-i citim prudent, sceptic, cu un ochi la freamătul existenţei. După milenii de experienţe contrare, nu mai putem crede în vechea formulă historia magistra vitae.

Despre diaspore

Studiul diasporelor istorice şi contemporane s-a dezvoltat exponenţial în ultimele trei decenii, dar a fost în mare parte compromis de partizanate ireconciliabile, diverse forme de corectitudine politică de dreapta ori de stânga), de mutaţia autist-activistă a spiritului public, de disoluţia şi rescrierea memoriei colective. Societăţile postmoderne - hedoniste, narcisice şi prezentiste - sunt considerabil mai preocupate (până la nivelul anxietăţii apocaliptice) de reducerea biodiversităţii şi de încălzirea globală. Dispariţia ori transformările radicale ale popoarelor şi civilizaţiilor, ori chiar ale întregii omeniri, nu fac decât valuri mici şi rare pe Facebook, de regulă la aniversările / comemorările unor evenimente eroice şi tragice. Numai pandemia anului 2020 pare să readucă în spiritul public şi în psihologia individuală "sentimentul tragic al vieţii" (Unamuno), dar probabil fără reflecţie serioasă şi numai pe durata dezastrului şi în viitoarele amintiri despre el. Pur şi simplu, infantilizarea prin consumism şi imbecilizarea prin prăbuşirea educaţiei umaniste au transformat specia umană. Poate ireversibil.

Puţini oameni, chiar dacă au cariere de cercetători în domeniul diasporelor, înţeleg elementele fundamentale ale condiţiei diasporice. Ca şi minorităţile, considerate din principiu victime inocente (moralmente bune, cultural inferioare, politic subalterne), diasporele cele mai discutate şi compătimite sunt cele rezultate din războaiele ultimelor decenii şi din deteriorarea accelerată a ecosistemelor din Sudul global (care include şi părţi subdezvoltate din emisfera nordică). Mai semnificativ, deşi diasporele vaste şi vechi - să ne oprim o clipă la evrei şi armeni - sunt eterogene cronologic, geografic, cultural, lingvistic, confesional, social, politic şi identitar, ele sunt aproape reflex legate de un nucleu fantasmatic originar foarte asemănător cu reprezentările esenţialiste ale naţiunilor moderne. Astfel, utopia regresivă atribuită automat diasporelor (dinăuntru ori dinafară) pare să fie o formă supremă de "nostalgie a originilor", care ar trebui să ducă la întoarcerea tuturor fiilor rătăcitori - mai precis, a descendenţilor acestora, după decenii, secole şi milenii - la vatra strămoşilor, uneori echivalată cu statul naţional eponim de astăzi. Şi în această privinţă, stânga extremă şi dreapta extremă se suprapun aproape perfect. Dar nici Armenia de azi, nici Israelul de azi nu pot fi considerate un nostos exclusiv al tuturor celor care au origini armeneşti, respectiv evreieşti. Aceste două vechi popoare ale Cărţii au de fapt teritorii discontinue de la început, ocupate temporar ori părăsite (în urma unor forme de violenţă care culminează în masacre, pogromuri, expulzări şi genocid), rămase adesea numai în memoria colectivă, ca elemente de geografie simbolică (Muntele Ararat, Templul) şi ontologie etnică (în care spaţiul real şi timpul istoric sunt înlocuite de concepte abstracte, iar identitatea e transfigurată metafizic).

Dar nimeni nu se mai poate întoarce la origini, chiar atunci când adoptă cetăţenia Armeniei, respectiv pe cea a Israelului. Dezrădăcinarea este fără întoarcere. Oricât ar fi fost de tragic (în multe cazuri, a fost), procesul nu poate fi inversat. Când s-a încercat, s-au obţinut rezultate stranii: când strămoşii tăi provin din Cilicia ori Constantinopol, cât de acasă te poţi simţi la Erevan? Avem de-a face, o spun din nou, cu decenii, secole şi chiar milenii de istorii fragmentare, divergente, profund diferite, nu rareori conflictuale, care nu pot fi anulate de un act de credinţă, de convertirea la o formă anacronică şi esenţialistă de naţionalism etno-confesional, chiar la o vulgată istoriografică mai luminoasă şi elementară, potrivită noilor generaţii inculte. Diaspora românească, mult mai recentă, se află doar la începutul acestor evoluţii identitare. Şi românii, ca alţii înaintea lor, vor trebui să trăiască într-un fel sau altul cu fluiditatea, hibriditatea, varietatea unor identităţi colective cândva aparent monolitice şi stabile (mai exact: reconstruite astfel în secolele XIX-XX de către naţionalismele canonice creatoare ori visătoare de state etno-naţionale), apoi intrate în faza transnaţională, non-teritorială, postistorică. Diasporele de azi nu fac decât să accelereze şi să generalizeze transformări vechi de când lumea.

Cam în această cheie, deja prezentă în mintea mea şi în scrisul meu într-o formă articulată din anii 1990, am citit prima dată aceasta carte a lui Bedros Horasangian. Aşa o recitesc astăzi, după ce reflecţia mea asupra identităţii şi asupra diasporelor s-a îmbogăţit şi maturizat, iar autorul a produs cel mai ambiţios monument publicistic dedicat în România Genocidului armean, secţiunea din Ararat, periodicul Uniunii Armenilor din România, intitulată Dosar 1915. Cartea de faţă va apărea în aceeaşi perioadă cu o antologie tipărită cu acelaşi titlu, Dosar 1915, întreaga secţiune rămânând accesibilă integral pe pagina de Internet a periodicului amintit. Cele două proiecte memoriale majore semnate de Bedros Horasangian se luminează reciproc şi formează un tot.

Un fatalist angajat[i]

Când îi aduce soarta într-o ţară străină, indiferent dacă aceasta îi primeşte bine (de la îngăduirea şi chiar înlesnirea vieţii comunitare la acordarea tuturor drepturilor şi libertăţilor individuale) sau rău (de la discriminare la asimilare forţată, de la persecuţie la genocid), migranţii poartă în suflet patria pierdută şi o combină lăuntric, alchimic şi imprevizibil, cu cea câştigată. Astfel, nu întotdeauna în mod conştient, nou-venitul îşi construieşte o geografie simbolică palimpsestică, în miezul căreia pulsează metaistoric baştina, o identitate renegociată perpetuu (cea veche - fie şi numai amintirea ei - nu cedează lesne, supravieţuind/renăscând selectiv în cea nouă şi co-evoluând cu aceasta, generaţie după generaţie), criterii de orientare şi situare, un sistem de reţele (adesea transnaţionale), loialităţi (multiple, uneori în tensiune şi conflict), rutine existenţiale (de la supravieţuire la succes). Majorităţile gazdă nu sunt în general atente la asemenea experienţe istorice şi trăiri private, presate fiind de logicile/urgenţele statale, societale, economice, culturale şi identitare proprii. Nu e vorba aici întotdeauna de ostilitate faţă de intrusul eventual util (pune în valoare resurse locale neglijate, construieşte oraşe, face comerţ şi cultură, apără frontiere, se topeşte în masa naţiunii şi astfel o creşte numeric etc.), dar ostilitatea nu lipseşte, de la sentimentul concurenţei neloiale la psihoza duşmanului intern.

Chiar dacă disonanţa culturală dintre imigrant şi patria adoptivă nu este ireductibilă, deşi uneori e minimă, va rămâne mereu o diferenţă specifică a fostului străin, chiar după cea mai reuşită adaptare, chiar după ce iluzia asimilării perfecte va fi fost împărtăşită sincer (până la uitarea diferenţei) de toţi actorii sociali. Pe de o parte, diferenţa persistentă îmbogăţeşte identităţile tuturor, integrându-se în sinele polimorf şi dinamic al insului, agregând cel puţin simbolic şi cutumiar comunitatea, facilitând construcţia naţiunii politice prin depăşirea fantasmei monolitului tribal ori biopolitic. Pe de altă parte, diferenţa tenace, oricât de senină în asumare şi pozitivă prin efecte, poate fi repusă pe tapet în momente de criză, când asimilarea perfectă e vehement negată, partea diferită a identităţii multiple e brusc semnalată ca singură identitate (subversivă, periculoasă), pentru a fi eventual folosită ca argument pentru marginalizare, excludere, nimicire. Evreii şi armenii sunt, pentru Europa şi Asia Mică, exemplele cele mai tragice ale acestui mecanism victimar străvechi şi ubicuu, care (pentru a rămâne o clipă în paradigma girardiană a violenţei mimetice - utilă pentru o topologie a excluderii bazate pe includere iniţială, chiar dacă nu neapărat valabilă conceptual) construieşte un ostrakon, un ţap ispăşitor, un organ al corpului politic care, într-un fel de (monstruos) sacrificiu parţial de sine, este straneizat şi extirpat.

În acest cadru îi văd şi pe armenii căzuţi victime furiei asasine a statului şi oamenilor de la sfârşitul Imperiului Otoman şi începuturile Turciei moderne. Anul 1915, anul Genocidului armean, este apogeul sinistru al unui proces îndelungat, iar persistenţa efectelor umane, simbolice, legale şi materiale ale acelui fenomen istoric complex, ca şi acţiunile plasate în continuitatea lui (cele mai scandaloase sunt negaţionismul integral, precum şi lipsa recunoaşterii faptelor istorice şi a asumării oficiale a responsabilităţii de către naţiunea/societatea şi statul care au săvârşit oroarea şi profită până azi de ea) ne împiedică să transformăm istoria în memorie.

Pe acest teren, al tensiunii dintre istorie şi memorie (despre care Paul Ricoeur a scris paginile cele mai profunde), l-am regăsit în ultimii ani pe Bedros Horasangian, un scriitor pe care-l citeam încă de la debut (şi îl comentam mereu favorabil cu prietenii din Grupul de la Iaşi), pe care apucasem să-l cunosc mai bine la... Glasgow, în decembrie 1990, pentru a-l descoperi ca martor şi mărturisitor al tragediei armene în 1994, prin această cartea a lui profundă, fermecătoare şi adânc fatalistă. Regretatul Radu Mareş ne-a lăsat în Observator cultural (nr. 753, 19 decembrie 2014) un judicios şi emoţionant eseu despre această carte pe nedrept uitată după publicarea ei la o editură marginală, evocată cu totul superficial chiar în contextul celebrării extraordinarului roman al lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor (scris în anii 2003-2008), apărut la Polirom, în 2009, şi devenit probabil singurul bestseller internaţional veritabil al literaturii noastre de după 1989. Poate cu gândul la Enciclopedia armeană (1938) a preotului cărturar Măgărdici Bodurian, Bedros Horasangian a deconstruit prin reflecţie, căldură umană şi ficţiune înalt artistică formula acestei cărţi, aducând-o mai aproape de viziunea lui Borges (şi a chinezilor citaţi de el) asupra ei, care influenţase cu siguranţă o operă înrudită din spaţiul cultural est-european, ingeniosul şi ludicul pseudolexicon românesc din 1984 al lui Milorad Pavić, Dicţionarul kazarilor, una dintre ultimele expresii ale multiculturalismului iugoslav (auto)ironic şi ludic, o voce umanistă strigând în deşert cu doar câţiva ani înainte de fi fost prea târziu.[ii]

Demersurile lui Horasangian şi Vosganian, complementare ca substanţă, structuri narative şi registre stilistice, ar merita în sine un studiu tehnic, dar nu acesta este scopul imediat al rândurilor mele (pe care-l voi expune doar în ultimul paragraf). Ambele cărţi se înscriu într-un demers memorial şi civic comun, sunt subîntinse de istorie şi devin cu adevărat inteligibile numai prin recursul la istoriografie. La noi, din păcate, traducerile din vasta literatură privind Genocidul armean, ca să nu mai vorbesc de contribuţiile originale ale unor autori români, rămân sporadice şi nu au generat o discuţie reală. Prin comparaţie, discuţia despre Holocaust/Şoah e considerabil mai prezentă în sfera publică (desigur, nu numai în forme acceptabile; nici tiradele ipocrite nu sunt acceptabile!), deşi ar trebui poate să fie invers: nu cunosc un echivalent al antisemitismului care să-i vizeze pe armeni, deşi creştinismul lor diferă de ortodoxia noastră, aşadar românii creştini de azi, altminteri tot mai fundamentalişti, ar trebui să aibă o anumită compasiune cel puţin faţă de victimele Genocidului armean, văzute ca martiri creştini (această latură a persecuţiilor şi măcelului fiind dincolo de orice polemică). Ca şi memorializarea excesivă (şi deci suspectă) a morţilor Celuilalt (mai ales dacă doliul morţilor proprii nu e la fel de patetic şi normativ, ca în cazul Germaniei), dezinteresul faţă de suferinţa altora semnalează o carenţă de interes pentru suferinţa proprie (de pildă, la noi, pentru victimele regimurilor noastre cu ambiţii şi proiecte totalitare). În teoria imposibilităţii unui doliu istoric post-traumatic (de exemplu, după Holocaust), bazată pe ideea (proastă şi periculoasă, dincolo de bunele intenţii) că genocidul este excepţia absolută de la Istorie, antiteza ei, corespondentul sumbru, indiscutabil şi inexprimabil al sublimului, se insistă mult asupra experienţei făptuitorilor şi a victimelor, dar nu se analizează la fel de atent experienţa martorilor. Or, în opinia mea, cel puţin martorii (primari, secundari etc.), vectori cruciali ai memoriei şi mediatori legitimi între istorie şi memorie, ar trebui să fie liberi a-i jeli pe cei ucişi şi pregătiţi să înţeleagă oroarea în toată inumanitatea ei. Şi, pe această bază, să o repudieze şi să nu o repete.

De ce se întâmplă aşa? La noi, dintr-un motiv complex şi adânc, parcă impermeabil la istorie (sigur imun la autoreflecţia lucidă), deşi produs de ea: cultura noastră înaltă, în care stigmatul etnic şi ura-de-sine par endemice, dincolo de tot mai rare excepţii fericite, nu pare pregătită nici pentru compasiune faţă de români, darămite faţă de alţii.

Cu atât mai mult merită admiraţie Bedros Horasangian, acest fatalist angajat (Luca Piţu spunea adesea despre sine că este un pesimist activ), deopotrivă român şi armean, care s-a angajat într-o activitate îndelungată şi laborioasă de aducere şi păstrare a memoriei Genocidului armean în societatea noastră. Ca scriitor şi publicist, el nu face istoriografie. Şi nici nu trebuie să fie istoric (deşi cultura sa istorică şi politică e uimitoare - nu numai pentru un intelectual român tipic, apolitic şi anistoric). El este un activist al memoriei. Şi pe plan public (aşa cum am arătat până aici), şi pe plan privat (în lupta de o exemplară abnegaţie pentru existenţa fratelui său, prietenul meu Edi[iii]). Cu un cuvânt englezesc rar, construit cu o referinţă (parţial ironică, parţial admirativă) la historian şi folosit în contextul teoriei istoriei de Carol Gluck, Bedros Horasangian este un fatalist angajat în salvgardarea memoriei. Un memorian.

Epilog

Ar mai fi multe de spus despre geneza şi tribulaţiile unei (pseudo-)enciclopedii fragmentare a armenilor, în care autorul a lăsat cu bună-ştiinţă locuri aleatorii pentru tot ceea ce nu s-a scris până acum, dar s-a visat, fantasmat, plănuit, uitat, rememorat, refulat, povestit faţă către faţă.

Eu aş mai spune numai atât: scoţându-i pe armenii "din toate ţările" din uitare, Bedros Horasangian le-a salvat memoria, geografia simbolică şi identităţile (la plural, fiindcă unele personaje sunt numai pe jumătate ori pe sfert armeni, alţii sunt armeni refulaţi, secreţi, renegaţi etc.), scoţându-i - fără a uita nimic, dimpotrivă! - din prizonieratul unei naraţiuni hegemonice, cea despre Genocid. Făcând astfel, el ne spune că, de dincolo de moarte, armenii dispăruţi ne cheamă la viaţă. Au plătit tocmai cu vieţile lor pentru a ne spune asta, cel mai adesea fără să fie conştienţi că ne învaţă ceva esenţial. Dar, şi prin această carte, ne învaţă că viaţa continuă.

---

[i] Secţiunea Un fatalist angajat reia, cu minore îndreptări, articolul omonim apărut în Observator cultural nr 898 (640), 16-22 noiembrie 2017, p. 10. Notele de subsol au fost adăugate în această versiune.

[ii] Nu m-am aşteptat câtuşi de puţin la o enciclopedie în sensul tehnic al cuvântului. Şi nici la o enciclopedie a armenilor, indiferent cum aş fi înţeles sintagma: cu armeni, pentru armeni, despre armeni, de către armeni. Despre enciclopedii în general am viziunea lui Borges prezentată în splendidul său eseu din Otras inquisiciones (1952), "Limba analitică a lui John Wilkins". Borges dă acolo exemplul unei enciclopedii chinezeşti (admiţând că ar putea fi apocrifă) în care articolele, selecţia şi ordinea lor sunt arbitrare (enumerarea lor a devenit unul din locurile comune ale vastului canon exegetic borgesian). Borges a mers şi mai departe, considerând că, asemeni limbii analitice discutate în eseu, sau Institutului Bibliografic din Bruxelles (simbol al oricărei instituţii care crede în rigoare şi totalitate), orice clasificare a universului este "arbitrară şi conjecturală". Foucault a declarat (auto)ironic în prefaţa uneia din operele sale cardinale, Les Mots et les choses (1966), că demersul său îşi avea originea în acest pasaj borgesian. Dar Borges putea cita chiar La Grande Encyclopédie (1886-1902), lucrarea în 31 de volume (vreo 200.000 de articole) a lui H. Lamirault continuată de un comitet, cu ambiţiosul subtitlu, intertextual (v. mai jos) şi plin de aroganţa apogeului pozitivismului, inventaire raisonné des sciences, des lettres et des arts. În fine, nici opera exemplară a Luminilor, Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers (1751-1772), dată de Diderot şi de (până în 1759) d'Alembert, nu rezistă unei lecturi care ia în serios ambiţiile unor asemenea întreprinderi. Linnaeus, se ştie, consultat de autorii acestei ultime enciclopedii amintite, ajunşi la vocea homard, le-a răspuns că au dreptate, numai că homarul nu e peşte, nu e roşu şi nu merge de-andăratelea. Milorad Pavić, după cum ne amintim, a schimbat istoria celebră a "turnirului kazar", prezentată la noi de Andrei Cornea într-o inteligentă carte omonimă. În opera scriitorului iugoslav, hanul kazar nu alege dintre cele trei religii monoteiste the second best, iudaismul (care promitea mai puţin, deci era mai puţin suspectă), ci solicită trei dicţionare, unul pentru fiecare religie. Cred că ideea perspectivelor multiple, explorată de Pavić şi în alte scrieri, se află şi la baza demersului lui Bedros Horasangian.

[iii] Eduard Horasangian, dispărut în 2019, i-a fost lui Bedros şi frate şi, după moartea mamei lor, fiu. Abnegaţia cu care Bedros i-a purtat de grijă lui Edi în ultimii săi ani, o permanentă luptă corp la corp care nu se poate uşor înţelege dinafară, necum practica de fiecare, m-a apropiat şi mai mult de amândoi. Cum spuneam la mormântul lui Edi şi îi scriam lui Gabriel Andreescu, prietenul nostru comun, nicio viaţă, oricât de amărâtă, nu este lipsită de rost. Edi a revelat în mama şi în fratele lui tot ce avea mai bun fiecare, dându-ne şi nouă şansa ca, măcar uneori, să ne gândim la comuna noastră umanitate şi la şansa de a trăi cu adevărat.

O lume născută din magia Africii - Regatul sufletelor

Rena Barron
Regatul sufletelor
Editura Leda Edge, 2020
Traducere din engleză de Alexandra Fusoi

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
O lume născută din magia Africii

Nu ştiu dacă v-am spus vreodată, dar una dintre plăcerile mele vinovate, pe lângă prăjiturile cu ciocolată, este cititul romanelor YA (Young Adult). Fără a încerca o justificare, spun că mi se par amuzante, uneori bine construite şi, în acelaşi timp mă fac să înţeleg cam ce citesc şi apreciază tinerii din ziua de azi. Concluzia mea, bazată pe acest tip de lectură, este că visele adolescenţilor de acum nu se deosebesc prea mult de cele avute de noi cândva: o poveste de dragoste, aventuri, dorinţa de a fi unic şi special, o lume în care binele să învingă. Ceea ce s-a schimbat este complexitatea lumilor în care trăiesc şi se mişcă personajele. Dacă odinioară Vestul Sălbatic, continentele neexplorate şi oraşele europene erau locul de desfăşurare al acţiunii, acum scriitorii construiesc lumi noi, născute pe cenuşa universului pe care îl cunoaştem. Sursele de inspiraţie sunt diverse, dar printre cele mai interesante cred că sunt cele care îşi trag seva din legendele şi poveştile Africii.

Pentru mine, Africa a fost mereu un tărâm fantastic, plin de minuni şi mistere, un loc în care legendele şi realitatea se împletesc. Un loc plin de violenţă, de superstiţii şi lupte inter-tribale, cu zei răzbunători, cu vrăjitori care au un cuvânt greu de spus în comunitate. Aşadar, era inevitabil ca după ce am citit Urmaşii de sânge şi os de Tomi Adeyemi, să-mi doresc, mai ales în perioada asta atât de încărcată şi plină de îndoieli şi spaime, să evadez într-o altă lume inspirată de bogata mitologie africană. Aşa am ajuns să citesc Regatul sufletelor, primul volum din seria Ultima tămăduitoare scrisă de Rena Barron. Seria este publicată la noi de către editura Leda Edge în traducerea Alezandrei Fusoi, iar Warner Bros urmează să o transforme într-un film.

Cartea spune povestea Arrahei, născută în tribul Aatiri, unul dintre cele mai înzestrate şi încărcate de magie dintre cele cinci triburi ale lui Heka. Arrah nu reuşeşte, însă, să se ridice la nivelul aşteptărilor tribului din care provine, dar mai ales la nivelul aşteptărilor mamei sale, Preoteasa Regatului. Ea nu reuşeşte să invoce nici un fel de magie, magia o ocoleşte chiar şi atunci când bunica ei, încălcând toate regulile, o trage în cercul magic. Arrah află că există şi altfel de moduri de invocare şi control a magiei, dar preţul care trebuie plătit este mare, dureros şi periculos. Cu toate acestea, este dispusă să-l plătească atunci când o serie de copii dispar, iar printre ei este Kofi, un copil sărman pe care îl consideră ca fiind un frate mai mic. De aici până la descoperirea propriilor puteri, a rolului jucat de mama ei în întreaga poveste, precum şi până la revenirea în lume a Regelui Demon care se hrăneşte cu suflete nu mai este decât un pas. Povestea ia câteva turnuri neaşteptate, are idei originale şi reuşeşte să creeze o lume credibilă şi interesantă.

Autoarea construieşte un panteon complex care este un deliciu pentru iubitorii de fantasy. Zeii orisha sunt cei care s-au luptat cu Regele Demon şi au câştigat. Ei şi-au turnat apoi propriile imagini în praf de stele mai întunecat decât cea mai întunecată noapte. Statuile lor se află în Templul care le este dedicat. Nici unul dintre zei nu poate fi privit pentru multă vreme pentru că siluetele lor încep să se înceţoşeze pe margini. Cu toate acestea, aflăm că zeul, orisha al soarelui, Re'Mec, "poartă pe cap un acoperământ complicat din pene de struţ şi perle, iar coarnele de berbec sunt groase cât braţul unui bărbat. Ochii îi strălucesc în flăcări deasupra unui cioc lung, cu vârful ascuţit. (...) În poală ţine un glob de sticlă. Ceaţa cenuşie dinăuntrul lui reprezintă sufletele zeilor orisha care s-au sacrificat pentru a-l opri pe Regele Demon." Urmează Kori, Essi, Nana, Kiva şi toţi ceilalţi zei cu atribuţii clare, precum şi Nenumita, zeiţa misterioasă şi cu o istorie cvasi-necunoscută.

Recunosc că partea aceasta de ritual, construcţie a lumii şi religiilor mi-a plăcut cel mai mult din tot volumul. Varietatea şi diversitatea dau o notă de exotism şi originalitate întregii poveşti. Evident că există şi o poveste de dragoste, pentru mine secundară şi neconvingătoare. De asemenea, trebuie să vă atrag atenţia că este vorba de o lume violentă, ritualurile sunt destul de întunecate şi uneori inconfortabile pentru cei care iubesc doar poveştile calde şi luminoase. Unii dintre cititori a fost revoltaţi de scenele care implică sacrificarea copiilor, viol şi multe alte forme pe care le poate lua violenţa. Eu cred, însă, că toate acestea dau putere romanului care suferă în anumite locuri de lipsă de coerenţă şi continuitate. Anumite pasaje trenează în timp ce altele se derulează pe repede înainte ceea ce dezechilibrează lectura. Mi-a plăcut ideea implicării zeilor în lumea oamenilor şi curajul de a răsturna construcţia atunci când autoarea a simţit că este momentul potrivit pentru asta.

Una peste alta, o lectură agreabilă numai bună pentru vreme de pandemie. Cu siguranţă o să vă distragă pentru câteva ore din cotidian, o să intraţi într-o lume diferită şi ciudată, dar interesant gândită, o să certaţi autoarea pentru că nu a dat mai multă substanţă personajelor pentru a vă putea ataşa de ele, dar veţi aprecia universul în care acestea se mişcă şi acţionează. O carte care vă va aduce aminte de poveştile citite altădată despre Africa şi comunităţile complexe şi diferite care o populează.

Singurătatea anarhistului creştin de dreapta? - Un pateric al anarhismului creştin de dreapta

Cristian Bădiliţă
Un pateric al anarhismului creştin de dreapta
Editura Vremea, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Singurătatea anarhistului creştin de dreapta?

De când?

La sfârşitul anilor 1990 descopeream, în colecţia Que sais‑je, un volum al cărui titlu m‑a atras numaidecât: Les anarchistes de droite. Lucram atunci la "trilogia anticristologică", alcătuită din Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii (Beauchesne, Paris, în 2005); o antologie cuprinzând textele despre Anticrist din secolul al II‑lea până în secolul al V‑lea (Editura Migne, Paris), şi Manualul de anticristologie (pentru cititorii din România). Anticristologia e o falsă, dar ademenitoare, teologie, în care mesajul lui Isus Cristos e deformat, punct cu punct, şi transformat într‑un manual de propagandă politică, având drept scop nu mântuirea credincioşilor, ci manipularea lor ideologică. Implicit, anticristologia se referă şi la relaţia Biserică‑Stat, atât de precară şi atât de perversă uneori, ba chiar de cele mai multe ori.

Aceste reflecţii s‑au întâlnit, firesc, aş spune, cu reflecţiile din volumul lui François Richard, Anarhiştii de dreapta. Atunci am hotărât să aprofundez tema "anarhismului creştin", plecând şi de la cărţile lui Jacques Ellul (La subversion du christianisme; Anarchie et christianisme) şi Vernard Eller, Christian Anarchy, dar mai ales de la misticii Antichităţii creştine, adevărate modele antipolitice (nu apolitice). Lucrul n‑a fost posibil în imediat. Proiectele Septuaginta şi Noul Testament comentat, plus cataclisme de ordin personal m‑au împiedicat să avansez. Trei capitole au fost, totuşi, redactate în 2010 şi publicate, parţial, într‑o revistă de cultură din România. Tot în 2010 am ţinut câteva conferinţe despre "anarhismul creştin de dreapta" şi am propus un curs universitar, rămas în coadă de peşte. Abia în 2019 am reluat volumul, reuşind să‑l duc la bun sfârşit.

Cum?

Ce reprezintă, de fapt, această carte? Ea poate fi citită şi înţeleasă pe trei paliere: autobiografic, teologic şi politic. Fiecare individ are convingerile sale, plecând de la experienţele personale, de la temperamentul său, de la capacitatea personală de înţelegere, de la gradul său de educaţie şi cultură etc. Ne‑am născut într‑o lume dată, într‑un sistem social şi politic care funcţionează după anumite convenţii, respectate de majoritatea, dar acest lucru nu anulează opţiunea personală. În ce mă priveşte, aşez libertatea mai presus de toate celelalte valori care alcătuiesc sau ar trebui să alcătuiască reperul nostru axiologic: credinţa şi respectul faţă de Creator; inteligenţa sau discernământul; respectul faţă de libertatea celorlalţi şi faţă de Creaţie. Sistemul politic care predomină civilizaţia occidentală de peste o sută cincizeci de ani (cu parantezele ştiute) este cel democratic. Democraţia modernă diferă de cea antică, ateniană (care, în realitate, era o versiune soft a regimului aristocratic), precum şi de cea a republicilor italiene din Evul Mediu. Democraţia modernă se bazează pe universalitatea Legii şi pe sufragiul universal, care implică, din start, preeminenţa cantităţii asupra calităţii: majoritatea câştigă indiferent de calitatea/ lipsa de calitate a proiectului politic sau a candidaţilor care susţin proiectul respectiv. Personal nu recunosc legitimitatea unei asemenea forme de guvernare, perversă şi nocivă din principiu. În reacţie la această democraţie nelegitimă axiologic (există şi o democraţie legitimă, asupra căreia voi reveni) nu pot să mă declar altfel decât un anarhist de dreapta.

În acelaşi timp sunt membru al Bisericii lui Isus Cristos[i]. Atitudinea mea politică - în realitate, antipolitică -, este implicit o atitudine teologică. Cu riscul de a‑i şoca pe cei care cunosc superficial istoria creştinismului şi teologia neotestamentară, afirm că anarhismul de stânga (cel definit în secolul al XIX‑lea de Proudhon, Bakunin sau Kropotkin[ii]) nu e decât o formă laicizată, hiperpolitizată şi extrem de târzie a anarhismului biblico‑teologic, încarnat de majoritatea misticilor, profeţilor şi teologilor care aşază în centrul vieţii şi reflecţiei lor convingerea că omul are o esenţă divină. Îndumnezeirea omului (entheosis), temă capitală în istoria creştinismului, formulată încă din secolul al II‑lea de Irineu al Lyonului, constituie temeiul metafizic al anarhismului creştin de dreapta, care trebuie considerată o atitudine mistico‑existenţială, nu un sistem filozofic.

La nivel politic, această atitudine se manifestă printr‑un refuz al oricărei puteri constrângătoare sau care ar putea împiedica singurul proiect care conferă sens existenţei noastre pe pământ, din perspectivă creştină: descoperirea identităţii divine şi încercarea de a o revela nouă înşine şi celorlalţi prin credinţă şi creaţie. Viaţa fiecăruia dintre noi se compune dintr‑un şir de acte de creaţie. A ordona o încăpere e act de creaţie; a face o plimbare pe o potecă umbrită de fagi, în lumina apusului, e act de creaţie; a găti şi a pregăti o cină pentru prieteni e act de creaţie; a iubi pe cineva şi a suferi din cauza unei iubiri rănite sunt acte de creaţie; a visa în timpul somnului e act de creaţie etc. Tot ce este uman poate deveni, într‑un anumit sens, act de creaţie, adică, repetare, la nivel personal, a Genezei. Dacă aceasta e menirea fiinţei umane, repet, din perspectivă creştină, şi dacă locul ei, pentru a‑şi îndeplini menirea, se află în paradisul Genezei (uitat, dar accesibil şi recuperabil) atunci atitudinea noastră "politică" este, în mod natural, una antipolitică. Antipoliticul a precedat politicul, nu invers. A fi antipolitic înseamnă a refuza constrângerea Legii (legea poate legitima orice - abuzurile, necinstea şi ticăloşia - atunci când e făcută şi votată de ticăloşi), dar mai ales înseamnă a refuza constrângerea oricărei forme de guvernare. Proiectul divino‑uman personal e mai presus de orice şi nimeni nu are dreptul să‑l blocheze din exterior. Cel mai autentic anarhist, în sensul teologic al termenului (an‑arche: cel care nu recunoaşte legitimitatea puterii politice, nu cel care "instaurează haosul social") a fost Isus Cristos. Toate pasajele anarho‑creştine din Evanghelii vor fi discutate în capitolul despre Jacques Ellul.

Despre ce vorbim?

Sistematizând, aleatoriu, trăsăturile anarhismului creştin de dreapta sunt următoarele:

Unu: antiochlocraţie şi democratism de elită. Istoricul Polibiu a întocmit, în secolul al II‑lea p. Chr., un grafic al formelor de guvernare posibile. După el, există trei forme bune şi trei corupte sau decăzute: tirania este forma coruptă a monarhiei (puterea unuia singur); oligarhia (puterea celor puţini) este forma coruptă a aristocraţiei (puterea celor mai buni); ochlocraţia (puterea mulţimii, a plebei, a turmei) este forma coruptă a democraţiei (puterea demos‑ului, cu sensul precis de "adunare a cetăţenilor liberi"). Democraţia modernă e frustrantă pentru minoritatea de elită legitimată prin propriile calităţi să conducă societatea. Înţeleg prin "elită" întregul corp de profesionişti ai societăţii (de la scriitori, savanţi în diferite domenii, jurişti, medici etc. până la agricultori, tehnicieni, meşteşugari). Elita nu se reduce la un grup de "aleşi" prin graţie divină, ea înglobează toate persoanele competente (a căror competenţă e garantată) într‑un domeniu, oricare ar fi acela. Din acest punct de vedere, spre deosebire de majoritatea "anarhiştilor de dreapta", care nu văd nicio deosebire între democraţie şi ochlocraţie, eu sunt un democrato‑elitist convins. Democraţia, aşa cum o înţeleg, este forma de guvernare specifică unei societăţi educate, ai cărei membri deţin o anumită competenţă şi care se întemeiază nu pe drepturi (adesea nemeritate), ci pe responsabilitate şi maturitate. Sistemul democratic - aşadar dreptul de vot - implică, în mod obligatoriu, educaţie, cultură şi inteligenţă. Acest lucru nu înseamnă favorizarea unei minorităţi în detrimentul majorităţii, ci pur şi simplu educarea întregului corp social. Altminteri, democraţia nu e decât ochlocraţie deghizată, sau totalitarism deghizat, aşa cum a fost cazul "democraţiilor" comuniste.

A doua trăsătură: antiintelectualismul. Secolul XX a compromis, irevocabil, această categorie de "formatori de opinie", apărută în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea: "intelectualii". E vorba de inşi "care nu se pricep bine la nimic, dar care îşi dau cu părerea despre toate" (Nicolás Gómez Dávila). Dacă în epoca lui Zola "intelectualii" au avut un rol necesar şi pozitiv, după Revoluţia (id est, lovitura de stat) bolşevică, rolul lor a fost eminamente nociv, iar atitudinea lor criminogenă. Susţinerea ideologică a regimurilor totalitare (comunist, fascist, nazist) din partea "intelectualilor" denotă nu doar vanitate sau lipsă de discernământ, ci şi lipsă flagrantă de caracter. "Intelectualii" continuă să se compromită sub ochii noştri (în ciuda lecţiilor istoriei recente), susţinând anumite clici alcătuite din arivişti manipulatori fără calităţi intelectual‑morale. Compromiterea acestei minorităţi vanitoase şi debusolate (în realitate ar trebui numiţi "deformatori de opinie") nu trebuie să atragă un blam asupra elitei, în general. Verticalitatea şi competenţa elitei autentice (aşa cum am definit‑o mai sus) reprezintă alternativa tăcută, discretă, dar fermă, la atitudinea zgomotoasă a "intelectualilor" turiferari. Moştenirea intelectualilor a fost preluată de jurnalişti, specie mai agresivă şi mai pernicioasă decât intelectualii. În cazul lor progresul tehnic se aliază cu incultura şi obrăznicia "politic corectă". Acaparând mass media, adică, sursa cvasiuniversală de informaţie, jurnaliştii moderni promovează nesemnificativul, subvaloarea, în cel mai bun caz semivaloarea, scoţând în evidenţă doar ceea ce este la nivelul lor de înţelegere şi admiraţie. Astfel politicienii, sportivii, actorii şi cântăreţii au devenit aproape singurele "modele" în democraţiile moderne. Elita reală inexistă.

A treia trăsătură: reacţionarismul. În cartea sa despre "anarhiştii de dreapta" François Richard vorbeşte despre "o revoltă constitutivă". Refuz atât substantivul "revoltă", cât şi adjectivul "constitutivă". Prefer expresia "reacţie justificată". Anarhistul creştin de dreapta nu e un cârcotaş cronic, locuit de o nemulţumire permanentă, el nu e nici un reacţionar, niciun "profet al trecutului" (Barbey d'Aurevilly), ci un reacţionant viu, un critic avizat şi oportun al situaţiilor inadecvate şi periculoase din jurul său, situaţii care lezează ori ameninţă valoarea sacră a fiinţei umane: libertatea. Aici trebuie amintită şi critica sistematică la adresa progresului tehnic, a "tehnocraţiei" ambientale. Tehnicismul nu e un aspect oarecare al societăţii moderne, ci aspectul ei fundamental, aşa cum demonstrează, aplicat, Jacques Ellul. Omul modern a devenit unealta uneltelor sale, alienându‑şi libertatea şi sabotându‑şi singur autonomia. Dar cel mai teribil minus îl reprezintă vidul spiritual creat de tehnocraţie. Progresul tehnico‑material a adâncit criza spirituală, angoasa celor transformaţi în idolatrii unei transcendenţe artificiale.

În al patrulea rând, anarhistul creştin de dreapta e un apărător şi un promotor al principiului libertăţii individuale. Am definit libertatea ca "valoare sacră". În realitate, ea nu este o valoare propriu‑zisă, ci mediul natural în care se dezvoltă toate celelalte valori: morale, spirituale şi materiale. Taina fiinţei umane se rezumă prin cuvântul "libertate" şi, evident, am în vedere singura formă de libertate autentică, cea individuală. Dar "eu" sunt "eu" în raport cu ceilalţi, iar ceilalţi sunt "eu" în raport cu mine. Libertatea individuală implică acceptarea tuturor "eu"‑rilor din anturajul meu apropiat sau îndepărtat, din trecut şi din prezent. Numai în măsura în care "eu" recunosc "eu"‑rile celorlalţi mă recunosc şi mă valorizez pe mine însumi ca eu liber. Nu voi stărui asupra efectelor nocive pe care le pot avea excesul de libertate sau obsesia acestei libertăţi individuale. Anarhismul prost, de factură politică, bazat pe violenţă şi pe anihilarea Celuilalt, se naşte tocmai din neputinţa de a uita că pronumele personal "eu" poate fi rostit, simultan, de alte câteva miliarde de "eu".

Cinci: nonviolenţa. Din nou modelul cristic se impune de la sine şi mă refer, aici, la scena arestării din Ghetsimani (discutată în cartea de faţă), când apostolul Petru, într‑un moment de revoltă şi mânie, retează urechea "slujitorului marelui preot". Isus intervine prompt, îşi mustră discipolul, dar nu se mulţumeşte cu atât. El repară ad hoc crima produsă de violenţa lui Petru, vindecând rana slujitorului. Deşi pot înţelege rostul unei armate, sau al "forţelor de ordine" refuz categoric să le recunosc legitimitatea, din punct de vedere moral şi creştin. Forţa brută e religia brutelor, nu a oamenilor civilizaţi, cu atât mai puţin a creştinilor. Una din aberaţiile susţinute de pseudocreştinii naţionalişti este "cultul eroilor". Nu există niciun pasaj din Evanghelie în care Isus, Martirul prin excelenţă, validează un asemenea cult, de sorginte păgână. Soldaţii unei armate laice nu pot fi asimilaţi cu martirii creştini. Ei sunt tocmai ceea ce adevăraţii martiri au refuzat să facă, anume, să ucidă, să ia viaţa semenilor lor (indiferent de "nobleţea" cauzei). Nicio cauza nu este "nobilă" atunci când în numele ei se ucide. Creştinismul propune un eroism interior, o încleştare spirituală, nu fizică, animalică.

Şase: anarhismul creştin de dreapta implică un aristocratism de natură culturală şi comportamentală. Nu e vorba de aroganţa celui care se crede "ales", "însemnat", "ieşit din comun". E vorba de o atitudine reacţionantă, fermă, sistematică la adresa inculturii, a bădărăniei şi a slugărniciei. Prin modul său de viaţă (chiar dacă va fi obligat să rupă orice legătură cu societatea), prin inteligenţă şi anvergură intelectuală, prin asumarea evangheliei în mod practic (cinste, generozitate, curaj, politeţe, bună dispoziţie etc.) anarhistul creştin de dreapta întruchipează eroismul bunului‑simţ, valorile unei aristocraţii de ordin moral.

Şapte: simplitate şi refugiu în natură. Nu există sentiment mai plenar şi mai liniştitor decât acela pe care‑l naşte în adâncul fiinţei noastre imersiunea în ritmul natural, firesc al vieţii. Poţi încerca acest sentiment şi în mijlocul celei mai frenetice şi zgomotoase megalopolis moderne, dar în mod cu totul excepţional. Echilibrul fiinţei umane se regăseşte, se redobândeşte, aproape miraculos, prin reaproprierea simplităţii naturale. Natura este modelul originar al anarhismului. Ea nu are nevoie decât de sine însăşi pentru a dăinui, pentru a fi adevărată, echilibrată şi frumoasă. Insul care şi‑a tăiat legăturile cu natura şi‑a tăiat, în fond, rădăcinile. El nu e decât un artefact care trebuie să lupte zilnic pentru a‑şi justifica existenţa. Simplitatea rezultă din eliminarea inutilelor ambiţii şi activarea capacităţii noastre de a trăi fiecare secundă ca şi cum ar fi simultan prima şi ultima.

Opt: indiferenţă faţă de instituţiile Statului. "Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" le spune Isus fariseilor care îl întrebaseră, pervers, dacă impozitele trebuie sau nu plătite către Stat. Am analizat scena în ultimul capitol. Amintesc aici concluzia: prin această sentinţă, Isus separă net şi irevocabil sfera sacrului de sfera profanului, desacralizând, implicit, instituţiile politice. Pentru cel care crede în Evanghelie, pentru cel care se află pe calea mântuirii, Statul e o realitate indiferentă, nici rea, nici bună. Ea trebuie înfruntată, chiar cu preţul vieţii, atunci când se opune libertăţii individuale şi încearcă să rupă legătura dintre credincios şi Dumnezeu. Anarhistul creştin de dreapta nu e un revoluţionar, ci un ascet. Poate fi "revoluţionar" doar în măsura în care, prin exerciţii spirituale, prin asumarea învăţăturii evanghelice provoacă o revoluţie spirituală în sine însuşi. Indiferenţa însă nu înseamnă pasivitate la nivel social. În Scrisoarea lui Diognet (secolul II) există un pasaj celebru despre rolul creştinilor: "Creştinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin ţara lor, nici prin limba lor, nici prin felul lor de a trăi. Ei nu au alte oraşe decât ale voastre; nu au altă limbă decât aceea pe care o vorbiţi şi voi. Nu e nimic special în obiceiurile lor. Şi totuşi, ei trăiesc în cetăţile lor ca nişte străini, îndură totul ca nişte călători (prin viaţa aceasta). (...) Creştinii sunt în lume ceea este sufletul în trup: sufletul e răspândit în toate părţile trupului; creştinii sunt în toate părţile pământului; sufletul locuieşte în trup, dar nu este parte din trup; creştinii sunt în lume, dar nu fac parte din lume".

Despre cine vorbim?

Lista personajelor din acest Pateric sui generis putea fi, desigur, mult mai amplă. Am reţinut doar câteva nume pe care le admir, care au fost şi mi‑au rămas călăuze tăcute, necesare în drumeţia spre sine[iii]. Le mulţumesc, aici, pentru numeroasele daruri pe care mi le‑au făcut de‑a lungul vremii, şi lor, în primul rând, le dedic acest volum.

Anarhismul meu creştin de dreapta nu implică refuzul autorităţii ecleziale, în măsura în care această autoritate respectă cuvintele lui Isus[iv]: "Mai‑marele trebuie să slujească!" (cf. Matei 20,20‑25 şi Marcu 10,35‑45). Autoritate, da; autoritarism, niciodată! Actualul Papă, înzestrat cu binecuvântata charismă a simplităţii, împlineşte, gest cu gest, porunca lui Isus, devenind el însuşi un adevărat anarhist creştin de dreapta.

Şi totuşi...

Teologia antipolitică, deşi singura legitimă din punct de vedere creştin şi singura proclamată de Isus Cristos prin refuzul său categoric de a fi identificat cu un Mesia politic, nu poate garanta funcţionarea acestei lumi, a lumii în care ne este dat să vieţuim cu speranţa Parusiei. Vrem nu vrem trebuie să acceptăm politicul, singura formă de administrare a vieţii de aici. O formă imperfectă, evident, adeseori violentă, tiranică, sângeroasă, nedreaptă, frustrantă, dar necesară. În a doua Epistolă către tesaloniceni, Pavel invocă o realitate, numită katechon, menită "să ţină în frâu" venirea Anticristului. "Katechonul" a născut discuţii aprinse de‑a lungul secolelor. Unii teologi l‑au identificat cu Pavel însuşi; alţii, cu răspândirea Evangheliei până la marginile pământului; alţii, cu Biserica sau cu Papa; cei mai mulţi au văzut în katechon "forţa de ordine" a Statului (la origine, Imperiul roman). Negativ în sine (ca orice forţă constrângătoare) Statul şi, implicit, politicul devin pozitive în raport cu Răul suprem încarnat de Anticrist. De aceea, chiar şi din perspectiva anarhismului creştin de dreapta, putem admite rostul şi importanţa politicului, aşa cum au făcut, la vremea lor, Pavel şi Luca. Politicul ar fi răul mai mic, suportabil, structura katechontică necesară deocamdată prin care se împiedică instaurarea domniei Anticristului. Tensiunea dintre teologia politică, a Statului, şi teologia antipolitică, definitorie pentru creştinism, oferă cheia de înţelegere a istoriei occidentale în ultimele două milenii.

---

[i] Printre eroii lui François Richard se numără şi câţiva creştini, precum Léon Bloy, Barbey d'Aurevilly, Bernanos, dar majoritatea sunt liber‑cugetători: Léon Daudet, Darien, Léautaud, Rebatet, Micberth, Céline etc.

[ii] Termenul "anarhist" s‑a încetăţenit cu sensul de reprezentant al unui curent revoluţionar stângist, care vede în Stat cel mai teribil inamic al libertăţii individuale şi care urmăreşte distrugerea, prin violenţă, a instituţiilor Statului pentru a‑l elibera pe individ de orice constrângere. Există şi un anarhism "metafizic", postulat de Max Stirner, care va duce la "supraomul" lui Nietzsche. Ambele variante de anarhism sunt excrescenţe ale unui ateism funciar incompatibil cu perspectiva în care mă situez atât eu, cât şi personajele cărţii de faţă.

[iii] Mi‑aş fi dorit să adaug un capitol despre Vladimir Soloviov şi unul despre Jean Raspail, dar am tot scris despre operele lor revelatorii. Cititorul îşi poate îmbogăţi, singur, Cuprinsul. În fond, aceasta şi este "logica" unui Pateric. Fiecare poate adăuga lucruri semnificative despre biografia unui personaj sau despre un subiect anume.

[iv] Isus însuşi este Regele lumii pentru că a venit să slujească lumea, nu să o domine. Kenoza lui Isus trebuie să se reflecte în kenoza vieţii de zi cu zi a fiecărui creştin. E substanţa extraordinarei cărţi de mistică şi pietate creştină De imitatione Christi (secolele XIV‑XV).