Introducere la Şapte zile în lumea artei

Sarah Thornton
Şapte zile în lumea artei
Editura Pandora M, 2018
traducere din engleză de Louis Rinaldo Ulrich

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Şapte zile în lumea artei este o capsulă temporală a unei perioade remarcabile din istoria artei, în decursul căreia piaţa de artă a explodat, numărul de vizitatori ai muzeelor a crescut şi tot mai mulţi oameni au putut în sfârşit să renunţe la slujbele de zi cu zi şi să se proclame artişti. Lumea artei a cunoscut o puternică expansiune şi a început să prindă viteză, a devenit tot mai atrăgătoare, mai căutată şi mai scumpă. Odată cu recesiunea economică globală, acest moment extatic s-a încheiat, însă structurile mai profunde şi dinamica se menţin.

Lumea artei contemporane constă într-o reţea suplă de subculturi care se întrepătrund, fiind ţinute laolaltă de aceeaşi credinţă în valoarea artei. Sunt răspândite pe tot globul, dar se concentrează în capitale ale artei precum New York, Londra, Los Angeles şi Berlin. Există comunităţi artistice dinamice şi în oraşe precum Glasgow, Vancouver şi Milano, dar ele nu constituie decât nişte colonii, pentru că artiştii care lucrează în aceste oraşe au ales adesea în mod deliberat să rămână acolo. În orice caz, lumea artei este mai policentrică decât a fost în secolul XX, când mai întâi Parisul, apoi New Yorkul au fost punctele sale dominante.

Actorii lumii artei tind să joace unul dintre cele şase roluri distincte: artist, dealer, curator, critic, colecţionar sau expert pentru casele de licitaţii. Poţi să întâlneşti şi artişti-critici sau dealeri-colecţionari, dar aceştia recunosc că nu le este întotdeauna uşor să jongleze cu activităţile lor şi că una dintre identităţi tinde să domine percepţia altor persoane asupra a ceea ce fac. Să reuşeşti ca artist şi să rămâi credibil este cel mai dificil lucru, însă rolul esenţial este cel al dealerului, care canalizează şi neutralizează puterea celorlalţi jucători. După cum spune Jeff Poe, un dealer care apare în câteva dintre capitolele acestei cărţi: "În lumea artei nu este vorba despre putere, ci despre control. Puterea poate fi vulgară, controlul este mai inteligent, mai precis. El începe cu artiştii, deoarece munca lor determină felul în care se desfăşoară lucrurile, însă ei au nevoie de un dialog onest cu un conspirator. Controlul tăcut - mediat de încredere - despre asta e vorba de fapt în lumea artei".

Este important de reţinut că lumea artei este mult mai vastă decât piaţa de artă. Piaţa îi grupează pe cei care cumpără şi vând opere de artă (dealerii, colecţionarii, casele de licitaţie), însă mulţi jucători din lumea artei (criticii, curatorii şi artiştii înşişi) nu sunt direct implicaţi în această activitate comercială în mod regulat. Lumea artei este un univers populat de fiinţe care nu doar lucrează acolo, ci şi trăiesc în el tot timpul. Este o "economie simbolică" în care oamenii schimbă idei şi în care valoarea culturală este mai degrabă obiectul unor discuţii şi nu depinde de bani.

Deşi lumea artei este frecvent descrisă ca o scenă lipsită de clase sociale, unde artişti din popor beau şampanie cu magnaţi ai fondurilor de investiţii, curatori cu titluri universitare, designeri de modă şi alţi "creativi", ar fi o greşeală profundă să se creadă că este o lume egalitară sau democratică. Arta este un domeniu al ideilor, al experimentelor, dar, în egală măsură, şi unul al excelenţei şi excluziunii. Într-o societate ca a noastră, în care fiecare caută să se remarce prin ceva, oricât de mic, este o combinaţie care ţi se poate urca la cap.

Lumea artei contemporane este ceea ce Tom Wolfe numeşte o statusferă, o "sferă care ţine de statut". Ea este constituită dintr-o serie de ierarhii, adesea nebuloase şi contradictorii, bazate pe celebritate, credibilitate, importanţă istorică reală sau imaginată, relaţii instituţionale, nivel de educaţie, inteligenţă, avere, precum şi pe mărimea colecţiei posedate. În perioada în care am explorat această lume, m-a amuzat să observ că toţi actorii erau adesea foarte anxioşi în privinţa statutului lor. Dealerii preocupaţi de poziţia mai puţin favorabilă a standului lor la un târg de artă sau colecţionarii nerăbdători să fie primii la coadă pentru a nu rata o nouă "capodoperă" sunt poate cele mai evidente exemple, însă nimeni nu face excepţie. După cum mi-a spus John Baldessari, un artist din Los Angeles, al cărui discurs deopotrivă înţelept şi spiritual se regăseşte în această carte: "Egoul artiştilor este uriaş, însă el se manifestă diferit în funcţie de vremuri. Mi s-a părut întotdeauna stupid că oameni pe care îi întâlnesc ţin morţiş să-mi povestească de marile realizări din CV-ul lor. Mereu mi-am zis că ar fi mult mai utilă purtarea unor insigne sau panglici. Expui la Bienala Whitney sau la Tate? Anunţă chestia asta pe haină! Artiştii ar trebui să poarte galoane ca generalii, aşa încât toată lumea să ştie ce grad au".

Dacă lumea artei ar trebui să împărtăşească o singură dogmă, aceasta ar fi probabil următoarea: nimic nu este mai important decât arta însăşi. Unii cred cu adevărat lucrul acesta, alţii ştiu că este de rigueur. În orice caz, sfera socială care gravitează în jurul artei este adesea privită cu dispreţ, ca un factor care o contaminează şi o murdăreşte.

Pe vremea când mi-am făcut studiile de istoria artei, am avut şansa de a vedea multe creaţii recente, dar nu am avut niciodată o idee clară despre modul în care circulau, cum ajungeau să fie considerate demne de atenţia criticilor sau să fie expuse, cum erau lansate pe piaţă, vândute sau colecţionate. Astăzi, când o parte însemnată din curriculum constă în studierea operei unor artişti în viaţă, este mai important ca oricând să înţelegi contextul şi procesul de evaluare prin care trec operele de artă din momentul în care ies din atelier şi până când ajung în colecţia permanentă a unui muzeu (sau la tomberon, sau în oricare alta dintre miile de posibilităţi intermediare). După cum mi-a spus curatorul de artă Robert Storr, care joacă un rol esenţial în capitolul despre Bienală: "În muzee, opera de artă îşi pierde din nou orice valoare financiară. Muzeele retrag arta de pe piaţă şi o plasează într-un loc în care ea aparţine tuturor". Cercetările mele sugerează că operele majore nu cad din cer; ele sunt produse nu doar de artişti şi asistenţii lor, ci şi de dealerii, curatorii, criticii şi colecţionarii care le "sprijină". Asta nu înseamnă că arta nu este de calitate sau că arta care ajunge în muzee nu merită să fie acolo. Nicidecum. Nu vreau decât să spun că asentimentul colectiv nu este o chestiune simplă, dar nici pe atât de misterioasă pe cât s-ar putea crede.

Una dintre temele poveştilor din Şapte zile în lumea artei este că arta contemporană a devenit un soi de religie alternativă pentru atei. Artistul Francis Bacon spunea cândva că, atunci când "Omul" îşi dă seama că el nu este decât un accident în marea schemă a lucrurilor, tot ce poate face este "să se amăgească o vreme". După care a adăugat: "Pictura sau întreaga artă a devenit acum un simplu joc cu care omul se distrează... iar artistul trebuie efectiv să facă jocul mai interesant dacă vrea să fie băgat în seamă". Pentru mulţi dintre cei care cunosc lumea artei din interior şi pentru iubitori de artă de toate felurile, arta conceptuală constituie un fel de canal existenţial care le permite să dea un sens vieţii lor. Ea cere încredere oarbă, dar recompensează credinciosul printr-un sentiment al rezultatului obţinut. Mai mult, aşa cum bisericile şi alte locaşuri de cult îndeplinesc o funcţie socială, şi evenimentele artistice construiesc un sentiment al comunităţii în jurul unor interese similare. Eric Banks, un scriitor şi jurnalist care apare în Capitolul 5, afirmă că sociabilitatea profundă a lumii artei creează beneficii neaşteptate: "Oamenii chiar discută despre ceea ce văd. Dacă eu citesc ceva de Roberto Bolano, să zicem, o să găsesc foarte puţini oameni cu care să discut despre asta. Cititul este un exerciţiu solitar care cere mult timp, pe când arta produce rapid comunităţi imaginate".

În ciuda respectului de sine pe care îl etalează şi a faptului că funcţionează asemenea unei societăţi de adepţi devotaţi, lumea artei se bazează pe consens în aceeaşi măsură în care depinde de analiza individuală sau de gândirea critică. Deşi venerează neconvenţionalul, ea abundă de conformism. Artiştii creează lucrări care "arată a artă" şi au comportamente care alimentează stereotipurile. Curatorii răspund aşteptărilor confraţilor şi ale consiliilor de administraţie ale muzeelor lor. Colecţionarii aleargă ca oile să cumpere lucrările câtorva pictori la modă. Criticii se asigură mai întâi din ce parte bate vântul, în aşa fel încât "s-o dea bine". Originalitatea nu este mereu răsplătită, cu toate astea unii îşi asumă riscuri şi inovează, ceea ce dă celorlalţi sentimentul de raison d'etre.

Această carte are ca fundal explozia extraordinară a pieţei de artă. Căutând să explicăm de ce piaţa a cunoscut o asemenea creştere în ultimii zece ani, am fi putut începe punând următoarea întrebare, cumva diferită, dar înrudită: de ce a devenit arta atât de populară? Anumite răspunsuri sunt sugerate în cursul capitolelor, dar iată aici câteva ipoteze simple, interconectate. În primul rând, suntem mai educaţi ca niciodată şi am dezvoltat un apetit pentru bunuri culturale mai sofisticate. (În SUA şi Marea Britanie, procentul populaţiei cu diplomă universitară a crescut dramatic în ultimii douăzeci de ani.) În mod ideal, arta suscită reflecţia, dar o face într-o manieră în care efortul este însoţit de plăcere. Aşa cum anumite sectoare ale peisajului cultural par să "prostească", tot aşa un public numeros este atras către un domeniu care tinde să sfideze convenţiile răsuflate. În al doilea rând, chiar dacă suntem mai bine educaţi, citim mai puţin. Cultura noastră a devenit televizuală, ca să nu mai vorbim de YouTube. Deşi unii deplâng această "oralitate secundară", alţii insistă pe o creştere a alfabetizării vizuale, puterea ochiului devenind sursă de plăcere intelectuală pentru tot mai mulţi oameni. În al treilea rând, într-o lume tot mai globalizată, arta trece frontierele şi poate deveni o lingua franca şi un interes comun, obiectiv inaccesibil formelor culturale înrădăcinate în limbaj.

În mod ironic, un alt motiv pentru care arta a câştigat în popularitate este tocmai faptul că a devenit atât de scumpă. Preţurile mari ţin titlurile ziarelor, iar acestea, la rândul lor, contribuie la generalizarea ideii că arta este un obiect de lux şi un simbol al statutului social. În decursul ultimilor zece ani, cel mai bogat segment al populaţiei globale a devenit şi mai bogat, iar numărul miliardarilor a crescut. După cum mi-a spus Amy Cappellazzo, de la Christie's: "Când ai patru case şi un avion G5, ce-ţi mai trebuie? Arta este extrem de aducătoare de satisfacţii. Prin urmare, de ce n-ar vrea oamenii să fie expuşi la idei?" Desigur, numărul celor care nu doar colecţionează, ci mai curând adună opere de artă a crescut de la câteva sute la multe mii. În 2007, Christie's a vândut 793 de lucrări cu peste un milion de dolari fiecare. În lumea digitală a bunurilor culturale, unde totul se clonează, obiectele artistice unice echivalează cu bunurile imobiliare. Ele sunt considerate ca active solide care nu riscă să dispară. Casele de licitaţie atrag în prezent oameni care mai înainte s-ar putea să se fi simţit excluşi de la achiziţia de opere de artă. Iar promisiunea fermă că acestea vor fi revândute i-a convins că arta contemporană este o bună investiţie, ceea ce a făcut piaţa "mai fluidă". (Chiar şi în timpul unei recesiuni, arta are valoare de investiţie. Cine s-ar fi gândit că un desen de Willem de Kooning ar putea fi un activ mai sigur decât acţiunile la Lehman Brothers? În toamna lui 2008, exact aşa au stat lucrurile. - n.a.)

În perioada în care piaţa era în creştere, mulţi şi-au făcut griji că validarea unui preţ de piaţă ajunsese să eclipseze alte forme de apreciere a unui artist. Acum, când preţurile-record sunt puţine şi rare, alte forme de recunoaştere, precum critica pozitivă, premiile artistice şi expoziţiile în muzee, pot avea o valoare mai mare, iar artiştii sunt mai puţin pasibili de a fi scoşi din cursă de ambiţia de a vinde. Până şi dealerii cei mai înclinaţi spre afaceri îţi vor spune că a câştiga bani nu ar trebui să fie decât un corolar al artei, şi nu obiectivul principal al unui artist. Arta are nevoie de motivaţii mai profunde decât căutarea profitului dacă vrea să-şi menţină diferenţierea şi superioritatea în raport cu alte forme culturale.

Dat fiind că lumea artei este atât de diversă, de opacă şi de-a dreptul secretoasă, generalizările sunt dificile şi este imposibil să acoperi toate aspectele sale. În plus, accesul în interiorul ei este rareori facil. Am încercat să rezolv aceste probleme prin intermediul a şapte naraţiuni care se desfăşoară în şase oraşe din cinci ţări. Fiecare capitol descrie povestea unei zile şi sper ca în felul acesta să-i dau cititorului senzaţia că mă însoţeşte în interiorul lumii artei, trecând prin instituţiile specifice care o configurează. Fiecare poveste se bazează în medie pe treizeci-patruzeci de interviuri în profunzime şi pe multe ore de observaţie participativă "în culise". Deşi, de obicei, acest gen de cercetare este descris ca "musca pe perete", o metaforă mai potrivită ar fi "pisica la pândă", deoarece un bun observator seamănă mai mult cu o pisică vagaboandă - curioasă şi interactivă, dar nu ameninţătoare; uneori indiscretă, dar uşor de ignorat.

Primele două capitole sunt consacrate unor entităţi total opuse. "Licitaţia" descrie fiecare minut al unei vânzări de seară organizată de Christie's la Rockefeller Center din New York. În general, nu prea vezi artişti la licitaţii, care reprezintă un punct terminus - unii spun o adevărată morgă - pentru operele de artă. În contrast, "Crit" ne introduce în viaţa unui seminar legendar de la Institutul de Arte din California - un fel de incubator unde studenţii se transformă în artişti şi învaţă vocabularul meseriei lor. Viteza şi bogăţia sălii de licitaţie nici că ar putea fi mai diferite de viaţa tihnită, cu buget scăzut a unei şcoli de artă, însă ambele sunt cruciale pentru a înţelege cum funcţionează această lume.

În mod similar, capitolele "Târgul" şi "Vizita la atelier" se află într-un raport antitetic; unul vorbeşte despre consum, celălalt despre producţie. În vreme ce atelierul este locul unde se înţelege cel mai bine opera unui artist, un târg de artă este o expoziţie comercială foarte şic unde mulţimea şi spaţiul limitat în care sunt expuse lucrările îngreunează posibilitatea spectatorului de a se concentra asupra unui anumit artist sau lucrare. "Târgul" se desfăşoară în Elveţia în ziua deschiderii Art Basel, un eveniment care a contribuit la internaţionalizarea lumii artei, obligând-o să urmeze o anumită sezonalitate. Artistul Takashi Murakami, cu o scurtă apariţie la Basel, este protagonistul capitolului "Vizita la atelier", care se desfăşoară în cele trei spaţii de lucru ale sale şi într-o turnătorie din Japonia. Aflate în fruntea unei întreprinderi ce depăşeşte Fabrica lui Andy Warhol, atelierele lui Murakami nu sunt simple clădiri în care artistul creează, ci servesc şi ca teatru pentru punerea în scenă a intenţiilor sale artistice şi loc de negocieri între artist şi curatorii şi negustorii care îl vizitează.

Capitolele 4 şi 5, "Premiul" şi "Revista", se concentrează asupra dezbaterilor, judecăţilor şi expunerii publice. "Premiul" povesteşte despre ziua în care juriul patronat de Nicholas Serota, directorul de la Tate, decide care dintre cei patru artişti aflaţi pe lista scurtă pentru Premiul Turner va urca pe podium pentru a primi un cec de 25.000 de lire sterline în cadrul unei ceremonii televizate. Capitolul analizează competiţia în care sunt angajaţi artiştii, impactul unor asemenea distincţii asupra carierei lor şi relaţia dintre media şi muzeu.

În "Revista", explorez diferite perspective asupra rolului şi integrităţii criticilor de artă. Încep prin a-i observa pe editorii Artforum International - revista glossy ce serveşte drept carte de vizită în lumea artei - apoi relatez despre diverse conversaţii pe care le-am avut cu critici influenţi, precum Roberta Smith de la New York Times şi, în final, mă strecor la o convenţie a istoricilor de artă pentru a investiga părerile lor despre acest subiect. Printre altele, acest capitol analizează modul în care coperta revistei şi cronicile din ziare influenţează felul în care arta şi artiştii intră în analele istoriei artei.

Ultimul capitol, "Bienala", se petrece la Veneţia, în haosul celei mai vechi expoziţii internaţionale de artă de acest gen. Bienala de la Veneţia este o experienţă derutantă: ţi se pare că-ţi oferă o vacanţă, când, de fapt, e un eveniment profesional intens, însă atât de monden, încât este foarte greu să te concentrezi asupra dimensiunii sale artistice. Prin urmare, acest capitol aduce un omagiu curatorilor care reuşesc să facă asta. El este totodată şi o meditaţie asupra rolului esenţial al memoriei în înţelegerea artei contemporane şi al privirii retrospective pentru a face diferenţa între ceea ce este o capodoperă şi o operă secundară.

Structura de şapte zile a cărţii reflectă părerea mea proprie cum că lumea artei nu este un "sistem" sau o maşinărie ce funcţionează lin, ci mai degrabă un conglomerat de subculturi măcinate de conflicte, unde fiecare element defineşte arta în mod diferit. Toate vocile din această carte consideră că arta ar trebui să provoace reflecţia, dar în "Licitaţia" ea este văzută mai ales ca o investiţie şi un articol de lux. În "Crit", arta este un demers intelectual, un stil de viaţă şi o ocupaţie. În "Târgul", este un fetiş şi un mod de a-ţi petrece timpul liber - un produs uşor diferit de cel văzut la licitaţie. În "Premiul", arta e o atracţie muzeistică, subiect pentru mass-media şi dovadă a valorii unui artist. În "Revista", arta este o scuză pentru cuvinte; este ceva care se dezbate şi se promovează. În "Vizita la atelier", ea este toate cele de mai sus - şi unul dintre motivele pentru care Murakami este, sociologic vorbind, fascinant. În final, în "Bienala", arta este un alibi pentru întâlniri informale, o curiozitate internaţională şi, cel mai important, principalul ingredient al unei expoziţii bune.

Deşi Şapte zile în lumea artei oferă o săptămână învolburată de naraţiuni, pentru mine a fost un demers lung, lent. În trecut, pentru alte proiecte etnografice, m-am cufundat în lumea nocturnă a cluburilor de dans ale Londrei şi am lucrat incognito ca "brand planner" într-o agenţie de publicitate. Deşi am fost foarte interesată de detaliile acestor medii, în cele din urmă m-am săturat de ele. Însă, în ciuda cercetărilor exhaustive, sunt în continuare fascinată de lumea artei. Unul dintre motive îl reprezintă, fără îndoială, complexitatea sa. Altul ţine de modul în care această lume estompează graniţele dintre muncă şi joc, local şi internaţional, cultural şi economic. Ca atare, mi se pare că ea prefigurează modelele societale ale lumilor ce vor veni.

Şi, cu toate că mulţi dintre cei care cunosc din interior lumea artei adoră să dispreţuiască această lume, trebuie să fiu de acord cu editorul publicaţiei Artforum, Charles Guarino, atunci când declară: "Este locul în care am găsit cele mai înrudite spirite - suficient de aiurite, supraeducate, anacronice, anarhice, oameni care mă fac fericit". În fine, trebuie să recunoaştem că, după ce se termină discuţiile şi lumea pleacă acasă, este o fericire să te afli într-o sală goală în care domnesc arta şi frumuseţea.

Prefaţă şi introducere la O istorie a ateismului

Ovidiu Morar
O istorie a ateismului
Editura Herald, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****

La seule excuse de Dieu, c'est qu'il n'existe pas.
(Stendhal)

Prefaţă

Ideea de a scrie o istorie a ateismului cred că echivalează, în definitiv, cu încercarea de a surprinde opoziţia faţă de autoritate şi faţă de iraţional, iar în acest caz autoritatea este eminamente cea ecleziastică. Apariţia unei astfel de cărţi într-un spaţiu intelectual românesc ce se află în plină gâlceavă a tradiţiei cu modernitatea sau a revelaţiei cu raţiunea şi ştiinţa este cât se poate de bine-venită. Ideile mijlocite de scriitura austeră şi percutantă a lui Ovidiu Morar şi-au păstrat în marea lor majoritate prospeţimea şi forţa argumentativă.

În acest volum veţi întâlni expunându-şi argumentele antiteiste sau antiteologice şi antiecleziastice gânditori care au contribuit, în mai mare sau mai mică măsură, la făurirea societăţii europene moderne seculare. Termenul ateism, folosit în titlu, în cuvintele autorului, "poate fi definit în sens larg ca negaţia, din perspectivă raţională, a credinţei în supranatural, iar în sens restrâns ca negaţia ideii de religie, adică de instituţionalizare a credinţei". Ateismul înglobează astfel diferite poziţii exprimate în diferite perioade de liber-cugetători şi deişti, poziţii al căror conţinut poate intra cu uşurinţă în bagajul argumentativ al unei poziţii raţionale atee. Pentru a ne face o idee despre relaţia dintre categoriile pomenite mai sus, aş putea spune că orice ateu este şi un liber-cugetător, însă nu orice liber-cugetător este un ateu, în timp ce deismul este compatibil cu libertatea de gândire. Desigur, aceste graniţe nu au fost mereu înţelese astfel, putând spune că nici măcar astăzi unii termeni din această zonă antireligioasă nu sunt înţeleşi în acelaşi fel - motiv pentru care o mică discuţie asupra lor este necesară.

Deismul, al cărui cel mai clar reprezentant din acest volum este Thomas Paine (ultimul mare deist), prin respectul său faţă de raţiune şi ştiinţă, îi poate face pe mulţi să-l considere un fel de rămăşiţă îndărătnică a credinţei într-o divinitate rămasă pe tronul său şi înconjurată de o mare de argumente raţionale ce o golesc de toate atributele tradiţionale pe care le avea, transformând-o aproape într-o forţă impersonală, dezantropomorfizată. Astfel, nu întâmplător mulţi au crezut şi încă mai cred că, la unii autori de secol XVII şi XVIII, deismul este o formă de mascare a propriului ateism sau materialism, secolul al XVIII-lea fiind, de altfel, martorul celor mai elaborate disimulări auctoriale (nume fictive sau împrumutate, precum şi edituri inventate) folosite în vederea diseminării ideilor subversive.

Liber-cugetătorul (cel mai bine reprezentat în acest volum de Voltaire), după cum îi spune şi numele, este apărătorul discuţiei critice, al libertăţii de gândire şi de cercetare, al libertăţii de conştiinţă şi de expresie. Liber-cugetătorul luptă împotriva autorităţii absolute, autoritate a cărei formă a fost dusă pe cele mai înalte culmi de instituţiile religioase.

În fine, ateismul rămâne în continuare cel mai controversat termen, iar ateul (încă) unul dintre cele mai detestate persoane. În 1724, savantul Richard Bentley scria că ateul nu poate fi niciodată un prieten loial sau un cetăţean loial. Teologul protestant Robert Flint (1838-1910) susţinea că în orice ţară în care ateismul a devenit dominant se ajunge la decădere şi la dezastru naţional. Atât Platon (în Legile X), cât şi Toma de Aquino (Summa Theologica 2-2. I-16) încurajau pedeapsa cu moartea pentru atei. Iar astăzi, în anumite zone de pe glob, faptul de a critica religia şi de a fi ateu echivalează cu propria condamnare la moarte. Chiar dacă înainte ateismul nu însemna o negare totală a religiei şi a ideii de divinitate, această poziţie a întâlnit şi întâlneşte o aşa de mare ostilitate pentru că, cel puţin la nivel personal, neagă o serie de credinţe ce au rolul de a ne poziţiona în raport cu universul, cu ceilalţi şi cu noi înşine. Ele sunt dătătoare de sens şi astfel sunt considerate sine qua non, de neatins şi profund personale. Ateismul vine să le pună în discuţie, afirmând că nici aceste credinţe nu pot fi ferite de critică; propria religie, asemenea propriilor idei politice şi propriului stil de viaţă, trebuind să fie supusă aceloraşi investigaţii ale raţiunii şi ştiinţei.

Poziţia atee este una eminamente negativă şi reacţionară. Ateul nu este în principal o persoană care crede că divinitatea nu există, ci mai curând el nu crede în existenţa divinităţii. Ateismul nu este o credinţă, ci este poziţia cuiva care nu este convins de dovezile teismului, iar această poziţie nu este definitorie pentru profilul unui ateu, întrucât există mulţi atei care au afinităţi pentru religiile tolerante precum budismul, hinduismul, jainismul, daoismul şi alte forme de spiritualitate, atei care se identifică cu socialismul comunist, atei raţionalişti sau obiectivişti, atei care şi-au formulat propriile filosofii şi coduri morale şi atei care promovează spiritul ştiinţific.

Aceste trei categorii pot fi aplicate în mod alternativ la cea mai mare parte a autorilor din O istorie a ateismului, iar ideea fundamentală care străbate toate ideile citate şi parafrazate în această carte este libertatea (de gândire, de conştiinţă şi de credinţă), motiv pentru care voi încheia această scurtă intervenţie cu un citat din marele necredincios american Robert Ingersoll (1833-1899), care este cât se poate de reprezentativ pentru spiritul autorilor pe care îi veţi găsi în această istorie:

Sunt un credincios şi sunt un necredincios [...]; nu cred în relatarea "mozaică" a creaţiei, sau în potop, sau în Turnul Babel, sau că generalul Iosua a întors Soarele sau a oprit Pământul. Nu cred în povestea lui Iona [...] şi am propriile mele îndoieli cu privire la prepeliţele gătite oferite în pustie. Nu cred nici că omul este complet depravat. Nu am nici cea mai mică credinţă în Eden, în şarpe şi în povestea cu mărul. Nu cred nici că Dumnezeu este eternul temnicer, că va fi supraveghetorul unui penitenciar veşnic unde cei mai mulţi oameni vor fi supuşi unor chinuri nesfârşite. Nu cred că omul poate fi pedepsit sau răsplătit în mod just în funcţie de propria sa credinţă.

Cred însă în nobilitatea naturii umane, cred în iubire şi în familie, în blândeţe şi umanitate; cred în prietenie şi bună dispoziţie, în fericirea soţiei şi a copiilor. Cred în bunăvoinţă, în a oferi celorlalţi toate drepturile pe care le revendici pentru tine. Cred în libertatea de gândire, în raţiune, în observaţie şi în experienţă. Cred în autonomie şi în exprimarea sinceră a propriilor gânduri. Am speranţă pentru întreg neamul omenesc. Ceea ce i se va întâmpla unuia se va întâmpla, nădăjduiesc, tuturor, şi sper că vor fi numai lucruri bune. Mai presus de toate, cred în Libertate.

(Alexandru Anghel)

Introducere

În istoria gândirii, ateismul ocupă un loc special, fiind încă tratat cu rezervă sau chiar cu ostilitate. Explicaţia acestei mefienţe, fără îndoială regretabile din punct de vedere intelectual, e simplă totuşi: câtă vreme religia, sau mai exact credinţa într-o putere nevăzută mai mult sau mai puţin personală, continuă să joace, în societatea umană, un rol major, ideologia care o contestă va fi în mod natural dezavuată de instituţiile care o susţin, de Biserică în primul rând, dar şi de altele interesate, din varii motive, de perpetuarea fenomenului religios.

De la începutul istoriei sale, ateismul a fost de regulă privit cu aversiune, ca o gândire subversivă în raport cu cea oficială, o gândire eretică prin excelenţă. Etimologia cuvântului ne lămureşte foarte bine asupra acestui fapt: ateism provine din substantivul grecesc ἀθεότης, care la rândul lui e derivat din adjectivul ἄθεος ("ateu"), compus din prefixul privativ ἄ şi substantivul θεος, "zeu", care circula în Antichitate cu sensul de "fără zei", adică de lipsă de pietate faţă de zeii cetăţii. După cum se vede, termenul desemna dintru început o lipsă fundamentală, care ulterior a fost identificată cu o gravă carenţă ontologică (lipsa sentimentului de dumnezeu, teos, considerat a fi norma): ateul a ajuns să fie privit, până în zilele noastre, ca o fiinţă imperfectă, un fel de aberaţie a naturii. Primul autor cunoscut care a utilizat termenul ἄθεος, cu sensul peiorativ de om care nu crede în zei, a fost Platon, în Apărarea lui Socrate (26 c), pentru a-l disculpa pe magistrul său Socrate de această acuzaţie (după cum se ştie, acesta a fost condamnat la moarte de tribunalul atenian pentru mai multe delicte, între care şi lipsa de pietate) şi tot Platon a folosit pentru prima oară şi substantivul ἀθεότης, în Omul politic (308 e), ca definind o "natură năvalnică şi perversă".

După unii cercetători ai fenomenului, s-ar impune o disociere teoretică între un "ateism negativ", care ar însemna "lipsa credinţei în Dumnezeu", şi un "ateism pozitiv", care ar semnifica "necredinţa (i.e. negarea credinţei) în Dumnezeu"; dacă primul, numit şi "ateism soft", e în esenţă acelaşi lucru cu agnosticismul, care stipulează că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, cel de al doilea susţine fără rezerve că Dumnezeu nu există, acesta reprezentând de fapt ateismul veritabil. Mai mult decât un simplu scepticism, ateismul propriu-zis ar fi deci tot o formă de credinţă (că Dumnezeu nu există), sau, după unii, chiar de fundamentalism (secular), care s-ar caracteriza printr-un spirit combativ în raport cu credinţa contrarie (religioasă): ateismul s-ar defini exclusiv în raport cu ceea ce neagă (teismul). Acest tip negativ de credinţă ar fi fost imposibil în afara contextului ideologic al modernităţii, care, sub influenţa raţionalismului şi scientismului de sorginte iluministă, ar fi însemnat o schimbare de paradigmă epistemologică în raport cu vechea epocă (teocratică): transformarea omului din simplu obiect (al unei voinţe divine impenetrabile) în subiect cunoscător şi, invers, a lui Dumnezeu din creator al lumii în obiect (ipotetic) al cunoaşterii. În această accepţiune, nici nu se poate vorbi de ateism până în epoca modernă, ceea ce înţelegem astăzi prin acest termen (concepţia imanenţei lumii, în afara oricărei transcendenţe) fiind aproape neinteligibil pentru mentalitatea clasică: ateismul antic ar fi, aşadar, un ateism "soft".

În opinia altora, însă, cei care identifică ateismul cu spiritul modern se fac vinovaţi de "vanitate modernistă", căci în realitate lipsa de credinţă în supranatural e "la fel de veche ca dealurile". Ateismul ar avea de fapt o tradiţie comparabilă ca vechime cu iudaismul, primele sale manifestări cunoscute datând din secolul al VI-lea î. e. n., când filosoful grec Xenofan din Colofon îşi manifestă deschis scepticismul vizavi de credinţa în zei. Dar, la urma urmei, însăşi apariţia termenului în Antichitate atestă realitatea fenomenului, ceea ce justifică abordarea sa istorică începând chiar din această epocă, pornind de la constatarea că, dincolo de diferitele lui avataruri de-a lungul timpului, avem de-a face în fond cu aceeaşi atitudine negativă faţă de credinţele religioase existente.

Cercetătorii mai disociază între ateismul pur şi alte specii de necredinţă, precum scepticismul (suspendarea judecăţii în chestiunea credinţei), gândirea liberă (punerea sub semnul întrebării a dogmelor instituite), panteismul (identificarea lui Dumnezeu cu natura) sau deismul (respingerea tuturor cultelor religioase dar nu şi a ideii de divinitate), ajungând la aceeaşi concluzie, că ateismul ar fi "o invenţie modernă", de neconceput în afara ideilor iluministe de stat secularizat şi de ştiinţă opusă ireductibil dogmatismului religios. Acest mod (procustian) de abordare limitează însă în mod arbitrar sfera cercetării şi, implicit, înţelegerea adecvată a fenomenului, riscând chiar să-l discrediteze nejustificat (căci dacă necredinţa este o invenţie recentă, înseamnă că poate fi privită ca superfluă şi respinsă fără probleme).

Până în epoca modernă, termenul ateu desemna de jure orice specie de liber-cugetător care îndrăznea să pună în discuţie cultele religioase oficiale, toate formele de contestare a autorităţii politice fiind considerate la fel de periculoase şi, în consecinţă, sancţionate la fel de sever: în Antichitate, lipsa de pietate faţă de zeii consacraţi era sinonimă cu subminarea statului însuşi, pedeapsa penală prevăzută fiind moartea sau ostracizarea; iar ulterior, după triumful creştinismului, tiparul a fost preluat tale quale, Biserica făcând apel la autoritatea civilă pentru reprimarea ereziilor încă de la începuturile existenţei sale ca putere în stat (secolul al IV-lea); pentru crima de ateism, pedeapsa legiferată în epoca medievală (inclusiv până în vremea lui Voltaire) era şi mai drastică: mutilarea fizică urmată de arderea pe rug. În scopul anihilării ereticilor, Biserica Catolică a înfiinţat încă din 1184 instituţia de trist renume, Inchiziţia, care a fost activă până în 1850, când a avut loc ultimul autodafé, în Mexic, iar tortura, utilizată de aceasta pentru smulgerea mărturisirii, a fost condamnată de Vatican abia în 1816. În 1556, Papa Paul al IV-lea publică prima listă a cărţilor interzise de Biserică, Index librorum prohibitorum (proiectată încă din secolul al IX-lea), care va fi desfiinţată abia în 1966. Era deci perfect natural ca, în acest context, liber-cugetătorii să-şi ia măsuri de precauţie, disimulându-şi sau atenuându-şi ideile subversive sub varii forme de discurs critic, astfel încât agnosticismul sau deismul, la care aderă teoretic majoritatea (recuzând adevărurile religiei oficiale) trebuie privite de fapt, de cele mai multe ori, urmând logica negaţiei, ca forme mascate de ateism. Primele manifestări ateiste directe au apărut în Franţa abia în epoca luminilor, mai întâi sub forma unor texte publicate anonim sau sub pseudonim, ceea ce demonstrează că frica de represalii era în continuare mai mare decât miza emancipatoare pusă în joc: abia după revoluţie autorii au dobândit curajul de a-şi declara deschis opiniile sediţioase vizavi de establishmentul religios.

Rezultă că ateismul poate fi definit în sens larg ca negaţia, din perspectivă raţională, a credinţei în supranatural, iar în sens restrâns ca negaţia ideii de religie, adică de instituţionalizare a credinţei. El reprezintă un mod de gândire eminamente critic în raport cu modul dogmatic propriu spiritului religios (care înseamnă admiterea ca adevăruri incontestabile a unor idei, id est dogme, impuse de autoritatea ecleziastică), opunând raţiunea (înţeleasă ca ne-credinţă) credinţei oarbe, iraţionale. În funcţie de miza urmărită, critica ideilor religioase este dezvoltată din perspective diferite, care uneori se îmbină: o perspectivă epistemologică (demonstrarea caracterului iraţional al credinţei şi a invalidităţii adevărurilor religioase), una etică (demonstrarea imoralităţii dogmelor religioase şi a incompatibilităţii lor cu binele civic) şi una politică (demonstrarea caracterului opresiv al instituţiei clericale şi a rolului ei major în întărirea asupririi sociale). De cele mai multe ori, critica religiei înseamnă critica doctrinei religioase oficiale (de regulă creştine), care este combătută din multiple puncte de vedere, autorii (de la romanul Celsus la contemporanul american Sam Harris) reliefând inconsistenţa izvoarelor istorice, contradicţiile dintre relatările acreditate oficial, neverosimilitatea faptelor, iraţionalul dogmelor, imoralitatea anumitor acte prezentate ca modele şi mai ales efectele funeste ale fanatismului şi ale intoleranţei religioase. Epoca modernă a diversificat metodele de abordare a fenomenului, critica religiei apelând la noi instrumente, precum fenomenologia, psihanaliza, sociologia, antropologia, logica etc., deşi, în esenţă, miza a rămas aceeaşi ca pe vremea lui Celsus: opoziţia ireductibilă dintre religie şi ştiinţă. De asemenea, s-au constituit în această perioadă numeroase societăţi şi organizaţii ateiste militante, fapt de neconceput pe vremea Inchiziţiei.

Aceasta nu înseamnă însă că ateismul a devenit între timp un fenomen acceptat pe scară largă în societatea laică şi democratică modernă, ca o alternativă firească la credinţă. De fapt, după cum remarcă un cercetător contemporan, lucrurile stau cu totul altfel, ateii fiind consideraţi în continuare "fiinţe incomplete în umanitatea lor", ceea ce conferă, în opinia sa, o justificare în plus unei istorii a ateismului: aceasta ar conta nu numai din raţiuni intelectuale, ajutându-ne să înţelegem mai bine trecutul, ci şi din motive morale şi politice, căci istoria ateismului devine "o parte a problemei drepturilor omului: ea ţine de recunoaşterea ateilor ca oameni ce merită respect, toleranţă şi posibilitatea de a-şi trăi viaţa în linişte".

Subscriem la acest punct de vedere, pe deplin convinşi că a spune adevărul e întotdeauna folositor, iar a-l tăinui întotdeauna dăunător (căci un prieten mincinos nu poate fi decât un fals prieten). Considerăm că o prezentare sistematică a opiniilor ateiste dezvoltate de-a lungul timpului poate conferi în sfârşit credibilitate acestei ideologii, pe nedrept demonizate încă, îndeobşte, fie din necunoştinţă de cauză, fie din motive interesate (căci toate exemplele aduse în discuţie relevă cât se poate de limpede că nu este deloc vorba de o ideologie negativă, antisocială, ci dimpotrivă). Mai mult decât atât, în faţa recrudescenţei actuale a fundamentalismului religios, cu efecte la fel de funeste ca pe vremea persecuţiilor şi a războaielor religioase, credem că ateii, la fel ca toţi oamenii, nu numai că trebuie respectaţi pentru opiniile lor într-o societate normală, ci şi că pot deveni, ca modus cogitandi, modele viabile pentru lumea de mâine.

(Ovidiu Morar)

Notă asupra ediţiei la Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei

Vadim Guzun
Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii: documente, 1965-1979
Editura Argonaut, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Notă asupra ediţiei

Documentele incluse în tomul nr. XXVI din seria Afaceri Orientale^[i], stricto sensu, relevă, în principal, acţiunea de urmărire a lui Pantelimon Halippa de către Securitate, precum şi modul în care s-a perceput, respectiv "gestionat", aşa-numita problemă a Basarabiei la nivelul poliţiei politice româneşti în perioada 1965-1979. În subsidiar, sursele reflectă viaţa şi activitatea unor personalităţi din anturajul liderului basarabean (Ion Hudiţă, refugiaţi basarabeni şi transnistreni, foşti membri ai Sfatului Ţării etc.), modul în care acestea s-au raportat la realităţile politice interne şi internaţionale, corespondenţa cu cei doi membri ai Sfatului Ţării aflaţi în Statele Unite ale Americii (Anton Crihan) şi Canada (Ion Păscăluţă).

Lato sensu, cele 470 documente, precum şi anexele acestora, relevă poziţia Republicii Socialiste România în general, a Securităţii Statului în special (a se vedea, de exemplu, rezoluţiile generalilor Dumitru Borşan, Nicolae Pleşiţă, reacţiile ofiţerilor superiori la unele acţiuni ale lui Pantelimon Halippa şi ale "persoanelor de origine basarabeană", propuneri ale ofiţerilor de caz), faţă de "statul vecin de la răsărit" şi RSS Moldovenească; acţiunea conjugată a Direcţiei Generale de Informa-ţii Interne şi a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, din cadrul Ministerului de Interne, de preluare a arhivelor unor personalităţi care au participat la Actul Unirii din 1918 - direct de la acestea ori de la moştenitori.

Mai sunt reflectate momente precum cel al semicentenarului unirii Basarabiei cu România (propunerile de sărbătorire, încercările de sincronizare cu emigranţii basarabeni de pe alte continente), încercările de reconstituire a evenimentelor din 1917-1918, pe alte baze decât cele sovietice.

Sursele (456) au fost identificate în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) - fondul Informativ, volumele 1-24 ale dosarului nr. 161960, precum şi în singurul volum al dosarului de urmărire informativă a lui Nicolae Radu Halippa ("Inginerul"), fiul liderului basarabean, nr. 161961, din acelaşi fond Informativ (14). Tot din Arhiva CNSAS provin câteva note şi fotografii identificate în fondul Penal (volumul 7 al dosarului nr. 1149), incluse în ultimul capitol al cărţii.

Documentarea a presupus şi studierea unor dosare - din diverse fonduri ale Arhivei CNSAS, precum şi din arhive personale - ale celor care apar în plan secund în volum, demersul ajutându-mă în procesul de verificare dublă şi confruntare a numeroaselor informaţii referitoare la problema basarabeană, dar neconstituite sau identificate într-un dosar-problemă^[ii], la rolul lui Pantelimon Halippa în instrumentarea acesteia de către autorităţile comuniste de la Bucureşti, asigurându-mi o înţelegere mai bună a jocului perfid şi distructiv al Securităţii. Aceste informaţii confirmă luminile şi umbrele ce se desprind fără putere de tăgadă din actele premergătoare acţiunii "Basarab", ale urmăririi propriu-zise, precum şi din cele efectuate după închiderea dosarului sau chiar după moartea liderului unionist, acte subsumate obiectivului general de prevenire şi neutralizare^[iii].

Prin "lumini" înţeleg 1) visul nestrămutat al lui Pantelimon Halippa de a revedea teritoriul Basarabiei cuprins în graniţele politice ale României; 2) acţiunile concrete, directe ori prin intermediari, în plan intern, în relaţia cu persoane particulare ori cu autorităţile, cu sau fără ştirea/acordul Securităţii Statului, de condamnare a politicii imperialiste ţariste şi sovietice în general, a raptului Basarabiei ("nelegiuit")^[iv] în special; 3) numeroasele demersuri ("nechibzuite" şi "neavenite"), reuşite/nereuşite, de informare a opiniei pubice internaţionale asupra problemei basarabene, respectiv, de internaţionalizare a subiectului; 4) intenţia de conservare a documentelor, mărturiilor şi a lucrărilor din perioada interbelică necesare justificării drepturilor statului român asupra Basarabiei, precum şi viitoarelor generaţii; 5) asumarea rolului de lider al refugiaţilor basarabeni din RSR - eforturile depuse pentru recunoaşterea acestei categorii juridice de către autorităţi, încurajarea manifestărilor antisovietice ale celor mai curajoşi (nu mulţi), repetatele intervenţii în favoarea îmbunătăţirii situaţiei materiale ori politice a unora dintre aceştia, cum ar fi cazurile văduvelor Pelivan şi Moraru, transnistreanului Nichita Smochină, fiicei lui Ştefan Ciobanu, profesorului Nicolae Nitreanu.

Prin "umbre" înţeleg 1) manoperele prin care Securitatea, organizaţie criminală, suprapopulată de agenţii Kremlinului, a reuşit să monitorizeze evoluţiile înregistrate în problema basarabeană, să le conducă şi să le orienteze conform propriilor interese; 2) "apropierea" lui Pantelimon Halippa de Securitate prin oferirea/acceptarea unor foloase, avantaje materiale şi medicale pentru el (reintegrare locativă, pensie de 3.500 lei, preluarea arhivei personale contra cost, excursii gratuite în compania ofiţerilor, cadouri, asistenţă medicală gratuită etc.) şi pentru membri ai familiei ori prin mijloace psihologice, dolosive; 3) rolul jucat de Halippa în atragerea unioniştilor basarabeni în acţiunea Securităţii de preluare a arhivelor personale ale acestora; 4) racolarea unor membri ai familiei, prietenilor sau apropiaţilor liderului (printre ei foşti membri ai Sfatului Ţării, funcţionari în administraţia românească interbelică din Basarabia etc.); 5) modul în care Securitatea a reuşit să prevină ori să blocheze iniţiative, acţiuni cu potenţial de facilitare a desatelizării României, antisovietic.

Notele, referatele, rapoartele, sintezele, fişele, declaraţiile, corespondenţa selectate pentru volum au fost structurate cronologic. În cazul documentelor nedatate, în paranteze drepte, s-a trecut ziua, luna şi/sau anul aproximate ca urmare a interpretării sistematice a tuturor datelor disponibile din dosarele studiate. Tot prin paranteze drepte s-au semnalat şi cazurile de text deteriorat, lipsă, ilizibil ori care nu s-a publicat din motive de spaţiu ori de anonimizare a unor aspecte privind viaţa privată (cele mai multe vizează starea de sănătate a persoanelor în cauză). Fiecare document a fost numerotat şi intitulat după conţinut, iar notele de final au rolul de a explica redactarea, completa, traduce din limba rusă sau explica informaţiile din conţinutul textului, acolo unde s-a considerat necesar.

Documentele, precum şi anexele acestora, în cea mai mare parte inedite^[v], au fost transcrise integral^[vi], conform materialelor arhivistice, respectând faptele de limbă şi normele ortografice actuale. Inexactităţile şi erorile au fost îndreptate tacit^[vii] pentru a oferi un caracter inteligibil textului final. La fel s-a procedat cu numele proprii^[viii], îndeosebi cu rezonanţă rusă ori ucraineană, adeseori transcrise fonetic greşit.

Studiile, semnate de către Mihai Taşcă^[ix] şi Gheorghe Negru, ne iniţiază în biografia lui Pantelimon Halippa şi în problema Basarabiei, datele fiind utile în contextualizarea urmăririi instrumentate de Securitate de la punerea lui "Basarab" (tot el "Horia") în libertate până la moarte.

"Lista documentelor" sintetizează principalele elemente privind cronologia, emitentul, destinatarul, obiectivul, precum şi informatorul la care documentul se referă. De asemenea, am indicat arhiva, dosarul şi volumul în care se păstrează sursele. Lista abrevierilor, precum şi indicele de nume (reale ori conspirative) şi toponime, în ordine alfabetică, vor facilita studiul. Urmărirea cu atenţie a firelor încrucişate ale acţiunii Securităţii permit aflarea identităţii reale a mai multor purtători de nume conspirative, fie explicit, în acelaşi document, fie coroborând datele despre aceleaşi persoane (agenţi/informatori/obiective /situaţii/momente) din documente diferite, în diferite redactări. Fotografiile au fost încorporate documentelor cărora le aparţin sau au fost incluse în capitolul tematic, care mai cuprinde imagini din colecţia Nichita Smochină şi din Fototeca online a comunismului românesc.

În procesul de documentare am beneficiat de sprijinul CNSAS, motiv pentru care adresez mulţumiri reprezentanţilor acestuia, domnilor Silviu B. Moldovan, Claudiu Secaşiu în mod special. În egală măsură, gratitudinea mea se îndreaptă către Gheorghe Negru şi Mihai Taşcă, pentru studii, Aurel Strungaru, pentru fotografiile şi manuscrisele puse cu generozitate la dispoziţie, Oana Florescu, Romeo Moldovan, Valentin Orga, Dragoş Bogdan, Tatiana Guzun, Editura Argonaut, pentru sprijinul logistic şi financiar. Nu în ultimul rând, adresez mulţumiri colegilor Stelian Obiziuc, Doru Liciu şi Laura Gheorghiu, pentru susţinerea morală acordată.

Publicarea volumului Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii, asemenea întregii serii Afaceri Orientale, reprezintă un demers personal, efectuat cu speranţa că va fi util celor interesaţi să cunoască ce s-a ascuns dincolo de faţada "blocului" propagandistic al naţional-comunismului în România, cum s-a lucrat la "etajul" basarabean al acestuia.

(Vadim Guzun, Bucureşti, 2018)

---

[i] Vadim Guzun [în continuare V.G.], Marea foamete sovietică, 1926-1936, Editura Universităţii de Nord, 2011; V.G. (ed.), Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româneşti, 1926-1936, Editura Universităţii de Nord, 2011; V.G. (ed.), Rusia înfometată: acţiunea umanitară europeană în documente din arhivele româneşti, 1919-1923, Galaxia Gutenberg, 2012; V.G. (ed.), Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936, Argonaut, 2012; V.G., Indezirabilii: aspecte mediatice, umanitare şi de securitate privind emigraţia din Uniunea Sovietică în România interbelică, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Acţiunea informativă Nichita Smochină: liderul românilor transnistreni urmărit de Securitate, 1952-1962, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Emigraţia belarusă, caucaziană, rusă şi ucraineană în timpul celui de al Doilea Război Mondial: organizarea, activitatea şi orientarea în corespondenţă diplomatică română şi note ale Serviciului Special de Informaţii, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Hnat Porohivski: asul ucrainean al Serviciului Special de Informaţii: publicaţii, documente, scrisori şi fotografii, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Comandorul Sablin: liderul monarhiştilor ruşi urmărit de Siguranţă şi de Securitate, 1926-1959, Argonaut, 2014; V.G. (ed.), Emigraţia albă şi Biserica Rusă pe teritoriul României Socialiste: documente din arhiva fostei Securităţi, 1950-1952, Argonaut, 2014; V.G., Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc, 1921-1922, 1931-1933, 1946-1947, Filos, 2014; Al. Smochină, Care patrie? Memoriile unui subprefect român în Transnistria, V.G. (ed.), Argonaut, 2014; Al. Smochină, Nichita Smochină: Vox clamantis in deserto, V.G. (ed.), Argonaut, 2014; V.G. (ed.), Problema transnistreană: trecerea Nistrului şi repatrierea românilor din Uniunea Sovietică: documente de politică internă şi externă, 1941-1944, Argonaut, 2015; V.G. (ed.), Rädda Barnen şi Securitatea: documente româno-suedeze, 1946-1949, Argonaut, 2015; V.G. (ed.), Nikolai Vasilievici Sablin: ancheta, procesul şi detenţia liderului emigraţiei ruse din România, 1958-1962, Argonaut, 2016; N.V. Sablin, Путешествие по Эльдорадо. Десять лет в советских лагерях, V.G., M. Botnari (ed.), Argonaut, 2016; V.G. (ed.), Intrarea României în Primul Război Mondial: negocierile diplomatice în documente din arhivele ruse, 1914-1916, Argonaut, 2016; V.G., V. Vlasenko (ed.), Anchetat de SMERŞ: asul SSI şi liderul emigraţiei ucrainene din România în dosarele SBU, 1944-1947, Argonaut, 2016; V.G., M. Botnari (ed.), Alexandr Mihailov: liderul fasciştilor ruşi din România: documente din arhiva C.N.S.A.S., 1934-1944, Argonaut, 2017; V.G. (ed.), Generalul A.V. Héroys: sub stindardul fascismului rus: documente, 1928-1943, Editura Militară, 2017; V.G., C. Preutu (ed.), "Macedoneanul": Nida Boga în dosarele Securităţii: documente, 1959-1974, Mediadocs Publishing, 2017; N. Smochină, Nunta la românii transnistreni, cu introducere istorico-folclorică şi juridică, V.G. (ed.), Eikon, 2017; V.G. (ed.), Dosarul de securitate al unui diplomat american: Ernest H. Latham Jr., 1979-1987, Editura Militară, 2017; V.G. (ed.), Complimente de la tanti Haritina: spionaj sovietic în România: documente, 1924-1944, Argonaut, 2018.

[ii] Concluzie preliminară, în această etapă a cercetării.

[iii] Cu privire la această ultimă categorie de acte a se vedea actele anului 1979, cu precădere din dosarul de urmărire informativă "Inginerul".

[iv] Adeseori nu doar a Basarabiei, ci a tuturor teritoriilor anexate de Uniunea Sovietică, cu încălcarea dreptului internaţional, în anul 1940.

[v] Din totalul de 456 documente din acţiunea "BASARAB" publicate în volumul de faţă, 30 au fost publicate în volumele Ion Constantin, Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia, Bucureşti, Biblioteca Bucureştilor, 2009; Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa. Apostol al Basarabiei. Studii. Documente. Materiale, Chişinău, Notograf Prim, 2013; acestea apar în volumul nostru la nr. 9, 20-22, 29, 34, 37, 52, 55, 59, 85, 86, 97, 108, 158, 170, 188, 199, 200, 215, 255, 276, 277, 304, 344, 362, 436, 437, 444, 454 şi sunt semnalate ca atare în notele de final.

[vi] Cu puţine excepţii, semnalate în cadrul notelor.

[vii] Cu unele excepţii, admise pentru a oferi câteva exemple privind nivelul cunoştinţelor de limbă română al celor care au redactat documentele.

[viii] Acolo unde a fost posibil; unde nu a fost posibil s-a păstrat redactarea originală.

[ix] După studiul Pan Halippa - cronica unei condamnări, publicat în revista Destin Românesc, Serie Nouă, An III(XIV), Nr. 4(56), Institutul Cultural Român, Chişinău, 2008, pp. 99-120, cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la naşterea lui Pantelimon Halippa.

Prezentare Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României

Lelia Zamani & Emanuel Bădescu
Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României
Editura Vremea, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

O carte fenomenală despre prezenţele feminine ale Casei Regale a României După cum reiese chiar din titlu, această carte este dedicată femeilor care au reprezentat Casa Regală a României - de la regine până la micile prinţese sau principesele de astăzi.

Cititorul va putea pătrunde în universul cotidian al prezenţelor feminine regale, descoperind informaţii istorice şi chiar informaţii personale inedite, detalii fascinante, amănunte necunoscute şi ilustraţii în premieră.

*
Prezentare

După un lung şir de domnitori pământeni şi străini, România devine în 1881 regat, prin încoronarea ca rege a Principelui Carol, care conducea deja destinele ţării din 1866. România a avut numai patru regi: Carol I, care ar merita pe deplin apelativul "cel Mare", Ferdinand "Întregitorul de Ţară", Carol al II-lea şi neuitatul Rege Mihai, căruia i s-ar potrivi numele adeseori atribuit bunicului său, Regele Ferdinand: "cel Loial". Spre deosebire de ţări în care regalitatea a dăinuit sute de ani, România se poate deci mândri cu puţine regine şi prinţese regale. Cuvânt bine ales: a se mândri. Pentru că reginele şi prinţesele României întruchipează calităţi omeneşti cu adevărat înălţate la dimensiuni regeşti: frumuseţe, talent, loialitate către ţara iubită, dragoste de popor.

De la blânda poetă, Regina Elisabeta, a cărei bunătate a îndemnat-o să vină în ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor, la splendida Regină Maria, mereu în sprijinul ţării, de pe câmpurile de bătălie până la complicatele mreje ale diplomaţiei, de la devotata Regină Mamă Elena la discreta Regină Ana, reazemul anilor de restrişte ai Regelui Mihai, reginele României au jucat roluri care le dau dreptul la locuri de seamă în istoria ţării. Prinţesele regale au moştenit de la mamele lor frumuseţea şi nobleţea de caracter. Prea puţin cunoscute de poporul căruia i s-au dedicat, aceste figuri luminoase ale trecutului sunt înfăţişate în volumul de faţă prin mijlocirea unor scurte prezentări biografice datorate cunoscuţilor istorici Lelia Zamani şi Emanuel Bădescu, precum şi a unui bogat tezaur de imagini, reprezentându-le în momente semnificative ale existenţei lor.

Cartea, dedicată amintirii Ruxandei Beldiman, istoric de artă, conţine şi un studiu al acesteia, analizând creaţia artistică a Prinţesei Ileana a României. Fie ca această carte să readucă în mintea şi în inima românilor chipurile luminoase ale reginelor şi prinţeselor noastre regale şi să le reamintească astfel că, în ciuda perioadei întunecate de după cel de Al Doilea Război Mondial, istoria ţării noastre ne dă dreptul să ne numărăm printre naţiunile civilizate ale Europei.

(Silvia Colfescu)

Prefaţă la Duh şi contemplaţie

Alan Watts
Duh şi contemplaţie
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Marian Stan

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa la prima ediţie

Această carte se adresează creştinilor de orice confesiune şi, mai ales, miilor de indivizi din lumea modernă ce reflectează cu sinceritate şi care, deşi sunt foarte interesaţi de religie, se găsesc în imposibilitatea de a accepta creştinismul în formele în care ne este de regulă înfăţişat. Cu toate acestea, ea nu este o carte apologetică, fiind scrisă pentru a ne familiariza cu un subiect a cărui stranie neglijare a avut consecinţe dezastruoase: semnificaţia învăţăturii creştine. Căci marea majoritate a oamenilor, inclusiv clericii şi teologii de orice orientare, confundă semnificaţia religiei cu forma ei, iar în clipa când li se cere să explice semnificaţia, oferă doar o expunere încă şi mai amănunţită a formei.

Forma creştinismului este alcătuită din anumite doctrine şi precepte bazate în mare măsură pe evenimente istorice. Semnificaţia este chiar Dumnezeu, Realitatea Supremă, nu o idee pe care o concepem, ci o realitate pe care o experimentăm. Când este sesizată de către om, această semnificaţie ar putea fi numită "mintea lui Hristos", în sensul celor spuse de Sf. Pavel: "Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Isus". Versetul se referă la acea experienţă mistică şi aproape imediată a lui Dumnezeu care, deşi este inefabilă şi nu poate fi descrisă cu exactitate, poate fi explicată suficient pentru a conferi expresiilor sale tradiţionale, dogmatice şi istorice, mult mai multă limpezime şi realitate decât transmit ele în prezent omului modern. Fără o înţelegere a acestei semnificaţii, doctrinele creştine sunt practic total ininteligibile, fiind condamnate să rămână simple formule lipsite de orice putere reală de a înrâuri sufletul, oricât de pricepuţi am fi în apărarea adevărului lor concret şi istoric. Faptele nu au o valoare prea mare în ochii noştri, până când nu cunoaştem câte ceva despre semnificaţia lor, iar aceasta nu poate fi găsită în faptele ca atare, ci în adevărurile şi principiile de ordin spiritual, în natura eternă a lui Dumnezeu, pe care faptele le exprimă.

Cititorul, mai ales cel aplecat spre critică, trebuie avertizat să nu încerce o clasificare strictă a manierei de interpretare ce va fi folosită cu ajutorul categoriilor deja existente. Ea nu va fi o abordare "gnostică" a creştinismului, care desconsideră aspectele sale materiale, sacramentale şi istorice în favoarea unei religii "pur spirituale", dar nici o abordare modernistă care, în schimb, le desconsideră în favoarea unei religii "pur morale" - dacă aşa ceva mai poate purta numele de religie. Adevărul doctrinei creştine şi forma lui consacrată vor fi acceptate ca atare, ca lucruri de la sine înţelese. Însă - fie că respectiva formă este adevărată sau nu - problema este că o cunoaştere a formei - oricât de amănunţită şi de aprofundată ar fi ea - este ceva cu totul diferit de o cunoaştere a semnificaţiei sale.

Această semnificaţie, care, totuşi, se situează în mare parte dincoace de limita inefabilului, a fost discutată şi explicată cu oarecare competenţă în scrierile patristice, dar i se acordă extrem de puţină atenţie în doctrinele, predica şi educaţia teologică a timpurilor moderne, astfel că ea este greu accesibilă marelui public. Studiul doctrinei creştine a ajuns în situaţia în care pădurea nu poate fi văzută din cauza copacilor; "principiile prime", cele datorită cărora întregul eşafodaj teoretic îşi capătă semnificaţia, sunt ignorate sau uitate iar creştinismul va fi lipsit de orice putere spirituală până la repunerea lor în drepturi, deşi, dată fiind natura procesului istoric, această repunere în drepturi va fi mai mult decât o simplă reiterare.

O carte de asemenea dimensiuni nu poate avea pretenţia de a interpreta în acest fel întregul domeniu al învăţăturii creştine, ocupându-se, simultan, şi de aplicaţiile practice ale respectivelor doctrine când semnificaţia lor este înţeleasă. Prin urmare, am fost nevoiţi să ne concentrăm în special asupra doctrinei privitoare la Întrupare, care este cât se poate de fecundă pentru scopul nostru, fiind chiar dogma centrală şi definitorie a religiei creştine. Mai mult, adevărul subiacent Întrupării este de o importanţă capitală pentru înţelegerea şi practicarea corectă a religiei mistice, care, separată de acest adevăr, se află mereu în pericolul de a deveni excentrică. După câte ştiu, niciun autor modern care se ocupă de aspectele mistice ale religiei nu a acordat Întrupării locul ei cuvenit şi specific.

Ar fi dificil să-i amintesc pe toţi cei cărora trebuie să le mulţumesc, pe toţi cei care m-au ajutat direct sau indirect să elaborez această carte, deoarece au fost atât de mulţi şi pentru că nu au făcut-o întotdeauna conştient. Doresc, însă, să spun cât sunt de îndatorat acelor nu puţini studenţi de la Northwestern University care, ceas de ceas, m-au agasat - de altfel, foarte agreabil - cu probleme spirituale, punându-mă în situaţia de a le găsi răspunsuri ce trebuiau să ţină seama de exigenţele unor minţi tinere, ancorate în modernitate şi, adesea, extrem de pătrunzătoare; sunt îndatorat şi reverendului A. A. Taliaferro, care a citit manuscrisul şi a binevoit să comenteze îndelung şi edificator pe marginea temelor sale centrale; domnului Harry Lorin Binsse pentru criticile foarte utile şi amicale, ca şi pentru sugerarea câtorva corecţii importante; şi, înainte de toate, soţiei mele care nu doar că "m-a suportat" pe perioada uneori tumultoasă şi mereu dificilă a scrisului, ci m-a şi încurajat activ, stând cu mine până mult după miezul nopţii, când aveam nevoie de ajutorul şi de sfaturile ei pentru a concepe multe dintre problemele ce apar în această carte.

(Alan Watts, Evanston, Illinois, 1947)

Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito! - Fiica lui Stalin

Rosemary Sullivan
Fiica lui Stalin
Editura Corint, 2018
traducere din limba engleză de Alfred Neagu şi Junona Tutunea

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito!

Stalin. Pare un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Geniu al răului, călău al popoarelor, criminal odios sunt doar câteva dintre atributele asociate acestui nume. Pe de altă parte, Stalin continuă să fie iubit şi adulat de milioane de oameni. În ultimii ani Rusia pare să fi început o campanie de recuperare a imaginii de "tătuc al popoarelor", de strateg şi om care a făcut posibilă înfrângerea Germaniei naziste. Chiar luna aceasta, de exemplu, autorităţile moscovite au refuzat să elibereze autorizaţie pentru ceremonia anuală prin care erau comemorate victimele stalinismului. Dincolo de aceste etichete, opriţi-vă un moment şi întrebaţi-vă ce ştiţi exact despre acest om care prin voinţă şi cinism a reconfigurat harta lumii, a schimbat mentalităţi şi şi-a lăsat amprenta nu doar asupra contemporanilor, ci şi a celor care i-au urmat. Pun această întrebare din poziţia cuiva care de-a lungul anilor a citit de la biografia lui Boris Souvarine la cea scrisă de Paul Johnson, de la cartea celebră a lui Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, la în Umbra lui Stalin a lui Valentin Berejkov. Oricât de mult am citit, de fiecare dată am avut sentimentul că ceva îmi scapă, că nimeni nu poate da un răspuns definitiv la cine şi ce a fost Stalin. Probabil că această întrebare va avea mereu un răspuns deschis pentru că va depinde nu doar de poziţia celui care o pune, dar şi de modul în care receptorul alege să se raporteze la Stalin.

Majoritatea cărţilor despre Stalin pe care le-am citit se concentrează aproape în exclusivitate asupra carierei politice şi a momentelor esenţiale din viaţa publică a lui Stalin. Este foarte greu să pătrunzi în intimitatea dictatorului, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre cei care ar fi putut să scrie şi să vorbească despre omul Stalin au murit împuşcaţi, pe front sau în Gulag, fie le-a fost mereu frică să vorbească din cauza mâinii lungi a serviciilor secrete ruseşti. Au existat şi câteva cărţi discutabile scrise fie de şoferul lui Stalin sau de una dintre amante. Cât de veridice sunt aceste amintiri este greu de estimat. De aceea, cartea publicată de editura Corint, Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva, este importantă. Prin ea se adaugă câteva piese de puzzle la ceea ce a fost viaţa privată a lui Stalin şi a familiei sale, a modului în care acesta s-a purtat cu proprii copii şi cu membrii familiei. Cartea mi-a oferit câteva informaţii suplimentare legate de sinuciderea Nadejdei (Nadiei) Allilueva, soţia lui Stalin şi mama Svetlanei. De obicei, acest episod este expediat destul de rapid în biografiile concentrate pe omul de stat şi tiranul care s-a dovedit a fi Stalin. Întreaga viaţă a Svetlanei pare să fi stat sub două greutăţi: sinuciderea mamei şi reputaţia tatei. Ambele au contribuit la şlefuirea caracterului Svetlanei, au făcut-o să nu îşi poată găsi nicăieri o linişte de durată, au urmărit-o indiferent unde ar fi încercat să se ascundă. Svetlana pare să ilustreze modul în care copiii plătesc pentru greşelile părinţilor.

Stalin şi Nadejda Allilueva

Dacă în copilărie, pe care o descrie în prima parte a cărţii, tatăl nu este altceva decât un părinte, sever ce-i drept, dar care îşi iubeşte fetiţa deşi nu îi este alături aproape niciodată, maturitatea aduce cu ea cruda realitate a ceea ce este cu adevărat Stalin: un om aflat sus, în deşertul oferit de puterea absolută, care pe drum şi-a pierdut orice calitate umană şi orice sentiment, inclusiv cele pentru proprii copii. Şi mai aduce ceva în viaţa Svetlanei: fronda, dorinţa de a nu se conforma într-o societate care trăieşte sub imperiul fricii. Trăieşti un sentiment ireal când citeşti fragmente din scrisorile pe care şi le trimit cei doi în care Stalin i se adresează fiicei sale cu "mica mea gospodină", în timp ce Svetlana îi spune tandru "dragul meu papocika". Odată cu trecerea anilor, oameni dragi dispar din jurul Svetlanei fără nici o explicaţie. Abia când va creşte, tânăra va realiza că cel vinovat de aceste dispariţii a fost tocmai "dragul ei tătic". Este uimitor cum mintea umană, chiar şi în faţa celor mai crude adevăruri, reuşeşte să îşi construiască mecanisme de apărare. Discuţiile Svetlanei cu rudele mamei sale, multe dintre ele trimise la izolare sau în Gulag pentru ani întregi, ne arată, din nou, puterea pe care acest om a avut-o asupra celor care l-au cunoscut şi modul în care a ştiut să se folosească de idealurile şi credinţa celorlalţi pentru a îşi îndeplini planurile. După ani în care au suferit inimaginabil, mulţi dintre membrii familiei au considerat că pedepsele primite au fost meritate sau justificate şi nu un capriciu al lui Stalin. Stalin se identifica pentru ei, ca şi pentru multe alte victime ale Gulagului, cu binele superior, cel al Statului. Svetlana însăşi, găseşte, de exemplu, de înţeles decizia tatălui de a nu accepta schimbul de prizonieri propus de nazişti prin care ar fi putut să îşi recupereze propriul fiu. Într-o ţară în care milioane de mame pierduseră tot atâţia fii, ar fi fost nedrept ca Stalin să îşi trateze propriul fiu preferenţial, chiar dacă asta a însemnat condamnarea lui la moarte.

Cartea nu este doar despre Stalin, deşi umbra tatălui va plana toată viaţa asupra Svetlanei. Este povestea incredibilă a acestei femei, a curajului, căderilor, realizărilor şi eşecurilor ei. În epocă, Svetlana a stârnit o adevărată furtună diplomatică atunci când, în urma unei călătorii din motive personale în India, a hotărât să fugă în Statele Unite. Cred că a fost un moment inimaginabil atât pentru americani cât şi pentru sovietici. Cert este că Svetlana era hotărâtă să scape din cuşca aurită care se dovedise a fi Kremlinul. Dorea să fie liberă, să poată lua propriile decizii, să simtă că trăieşte şi că nu este doar o unealtă de propagandă vie. Aventurile ei în lumea liberă sunt fascinante şi, în acelaşi timp, ne arată că este imposibil să scapi de propria moştenire. De la succesul obţinut cu cartea ei - Douăzeci de scrisori către un prieten, la eşecurile din viaţa sentimentală toate sunt prezente în cartea lui Sullivan. Simpatia autoarei este vizibilă pentru această femeie atât de încercată despre care scrie la un moment dat că în timpurile actuale ar fi fost diagnosticată cu tulburare bipolară şi ar fi fost considerată maniaco-depresivă.

Svetlana Allilueva

Svetlana, după cum recunosc majoritatea celor care au cunoscut-o, era o persoană inteligentă, educată, rafinată, dar cu care nu era foarte uşor să trăieşti sau să relaţionezi. Izbucniri vulcanice, specifice temperamentului ei, au stricat prietenii şi căsnicii. De asemenea, aflată mereu la confluenţa dintre interesele ruseşti şi americane, s-a simţit de multe ori un pion în jocul serviciilor secrete. Uneori, din cauza legendelor false legate de averea fabuloasă din băncile elveţiene a tatălui ei, a devenit nu doar victima unor oameni fără scrupule, dar a fost considerată o profitoare şi trădătoare. Cert este că viaţa Svetlanei nu a fost deloc roz...poate cu excepţia copilăriei. Despărţită de copii în urma decizie de a părăsi URSS-ul, condamnată să se căsătorească cu oameni nepotriviţi sau care îi mor în braţe, condamnată de proprii copiii care s-au considerat trădaţi în urma plecării ei, fiica lui Stalin a dus o viaţă nomadă, în care, de multe ori singura salvare a venit de la fiica ei americană, Olga. Întoarcerea în Rusia post-sovietică este o recunoaştere a faptului că nu a reuşit să se adapteze la viaţa occidentală, dar, în acelaşi timp, o greşeală majoră de care îşi dă seama destul de repede. Svetlana moare săracă, dar liniştită, conştientă că destinul i-a fost dictat în mare măsură de greutatea şi greutăţile asociate numelui pe care îl poartă.

Svetlana este o persoană fascinantă. Este extrem de interesant să îi urmăreşti lupta cu fantoma tatălui, modul în care acceptă că acesta a fost un monstru dar să încerce să împace această realitate cu faptul că a fost şi propriul tată pe care l-a iubit. Cele două sentimente coexistă până la sfârşit în inima singurei fiice a dictatorului. Pasionată de literatură, biografia ei este înţesată de trimiteri la literatura epocii - Pasternak, Ahmatova sau Grossman. Ca o notă către traducători, romanul lui Grossman a fost tradus în limba română sub titlul de Viaţă şi destin şi nu Viaţă şi soartă aşa cum au ales să o traducă. Este o carte esenţială despre epoca în discuţie şi lectură obligatorie pentru oricine doreşte să ştie cum a fost atunci de aceea este important ca cititorul nefamiliarizat cu epoca să ştie că există o traducere în limba română. Cartea lui Rosemary Sullivan este o carte care îşi păstrează actualitatea şi care se încheie într-o notă nu tocmai pozitivă atunci când Svetlana Allilueva vorbeşte despre viitorul Rusiei. Concluzia ei este sintetizată în câteva cuvinte adresate unei prietene: " Draga mea, ăştia nu s-au schimbat deloc!" Este o realitate cu care cititorul ar face bine să rămână în minte pentru că vine din partea unei persoane care s-a aflat în chiar inima întunericului şi îi cunoaşte toate tertipurile şi strategiile.

Prefaţă la Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată

Elisabeth Heresch
Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată
Editura Meteor Press, 2018
traducere din limba germană de Adela Motoc

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

"Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca pământul din loc..."

Cu greu s-ar mai găsi un altul în istoria universală care să pretindă în modul cel mai serios cu putinţă că şi-a propus o asemenea sarcină şi în scurt timp a şi realizat-o - în afară doar de Israel Lazarevici Helphand, alias Alexander Parvus. La sfârşitul anului 1914, genialul economist a elaborat un plan, la începutul anului 1915 l-a prezentat guvernului Reich-ului german - iar în 1917 acest plan a devenit realitate: distrugerea Imperiului ţarist şi preluarea puterii în Rusia de către comunişti, care de acolo şi-au pornit marşul victorios prin jumătate din lume. Urmările lucrării sale au marcat istoria universală până în secolul al XXI-lea.

Dar cine a fost Parvus? Născut în 1867 într-o familie de evrei din pătura mijlocie, nu departe de Minsk, tânărul talentat a făcut studii de economie în Elveţia, după care a plecat în Germania. Încă de foarte devreme, Parvus a fost însufleţit de două dorinţe inegale: visul despre bani mulţi - şi despre marea revoluţie.

1914 a fost anul său fast. Când, după jumătate de an, războiul pe Frontul de Est încă nu era decis pentru guvernul Reich-ului german, Parvus s-a prezentat cu un plan îndrăzneţ. Acesta conţinea toate ingredientele necesare pentru a provoca, la momentul potrivit, prăbuşirea puterii de stat ruseşti şi măturarea guvernului ţarist, iar apoi înlocuirea lor cu revoluţionari docili. Sforile persoanelor implicate în acţiune până sus la Lenin le trăgea Parvus însuşi.

Berlinul a acceptat această ofertă. Până la finalizare, acţiunea urma să coste guvernul Reich-ului german o sumă care, actualizată, ar reprezenta aproximativ un miliard de mărci.

În momentul în care "vagonul plumbuit", în care se afla Lenin, se îndrepta spre Petrograd, organizarea acţiunii Revoluţia era ca şi încheiată. Fără Parvus, Lenin, căruia îi fusese refuzată trecerea prin alte ţări în drumul de întoarcere spre Rusia, n-ar fi ajuns niciodată la Petrograd. Cum s-ar fi desfăşurat atunci secolul nostru?

Abia atunci când, după ţarul Rusiei, împăratul Germaniei a fost şi el silit să abdice, a devenit clar că Parvus netezise calea unei mişcări, care n-avea să se oprească la graniţele Rusiei - şi nici la altele.

În timp, această gigantică răsturnare socială, care a cuprins secolul al XX-lea la scară mondială, a fost susţinută prin multe teorii. Se întâlnesc aici, mai ales, toate elementele învăţăturii marxiste de genul "necesităţii istorice" a înlăturării burgheziei de către proletariat, al pretinsei egalităţi a indivizilor umani, al criticii radicale la adresa capitalismului, al urii ca forţă motrice şi, în special, al revoluţiei ca formă preferată a acţiunii politice. Determinante în acţiunile lui Parvus au fost interesele financiare şi interconexiunile guvernelor, magnaţilor ca, de pildă, americanul Jacob Schiff cu traficanţii de arme. Aceste fapte şi nu interpretarea lor constituie materia acestei istorii.

Drumul lui Parvus este unul aventuros. El duce de la Odessa în Elveţia, Germania, Austria, Turcia şi Scandinavia. Îl urmăm în adâncurile ilegalităţii şi închisorilor până pe culmile banilor şi puterii. Dar nici după ce planul lui Parvus a fost realizat, dorinţa acestuia de a fi membru al primului guvern revoluţionar din Rusia nu s-a împlinit: Parvus devenise discreditarea personificată a lui Lenin şi a pactului acestuia cu duşmanul politic. Şi chiar înainte ca Parvus să moară, în 1924, în vila sa din Berlin-Schwanenwerder, Germania nu mai avea nici ea nevoie de el.

Prefaţă la Relaţiile de înrudire

Iulia Hossu
Relaţiile de înrudire. Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici
Editura Mega, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Cartea Iuliei Hossu debutează printr-un prim capitol dens teoretic, ce ar putea ţine locul unei lucrări de sine stătătoare asupra istoriei problematicii pe care urmează să o elaboreze. Într-un prim subcapitol sunt analizate 1.1. Rudenia - scurt istoric al conceptului, cu referinţe aproape numai străine, 1.2. Categoriile rudeniei, 1.3. Terminologia rudeniei, după care autoarea dezbate viziunea evoluţionistă a părintelui acestui domeniu al antropologiei, Lewis H. Morgan, cu a sa celebră Sisteme de consangvinitate şi de alianţă în familia umană, din 1870, urmată de analizarea conceptelor lui W.H. R. Rivers, expuse într-o lucrare din 1915. Urmează perspectiva lui K. B. Malinowski cu viziunea funcţionalistă şi cea a lui Alfred Reginald Radcliffe-Brown, dezvoltată în două subcapitole. Nu în ultimul rând, sunt abordate şi viziunile lui Claude Lévi-Strauss şi a structuralistului David Schneider, criticul sistemelor clasice şi al descendenţilor acestora.

Studii sociale ale rudeniei pe teritoriul românesc este titlul celui de-al doilea capitol al acestei lucrări de pionierat. Întrebarea de la care a pornit întreg demersul Iuliei Hossu viza tocmai slabul interes al cercetătorilor asupra rudeniei şi înrudirii în ştiinţele sociale din România, într-un paradoxal contrast cu situaţiile din antropologia culturală şi din sociologie, în ţările vest-europene şi în Statele Unite ale Americii. Autoarea ştie însă bine că, în România, studiile de tip monografic dedicate celor două direcţii mai cunoscute - anume Şcolii filologice Ovid Densusianu - Ion Muşlea şi Şcolii Sociologice de la Bucureşti -, problematica relaţiilor de rudenie şi cea a structurii de neam au fost abordate mai ales din perspectiva ritologică. După părerea justificată a Iuliei Hossu, foarte târziu la noi "Dumitru Caracostea este cel care va aşeza raporturile de rudenie la baza unei tipologii a folclorului românesc, atribuind acestora o funcţie ordonatoare nu numai la nivelul realităţii sociale, dar şi la nivelul formelor de artă. Acest cercetător va resimţi acut lipsa unor studii preliminare privind raporturile de rudenie în societatea românească tradiţională. Asupra unui singur fapt par a cădea de acord fondatorii etnologiei româneşti: acela că planul rudeniei şi cel al obiceiurilor vieţii de familie se intersectează adesea şi se intercondiţionează." (p. 18)

Bună cunoscătoare a problematicii din cele două domenii, etnologie şi antropologie culturală, ca absolventă a celor două specializări la nivel de licenţă, Iulia Hossu rămâne foarte selectivă şi se mărgineşte, după Vintilă Mihăilescu, doar la menţionarea şi sintetizarea a trei contribuţii: a Xeniei Costa-Foru (1945), a lui Henri H. Stahl (1939-1959) şi a profesorului Nicolae Constantinescu (1987), amintind şi de lucrările antropologilor străini pe terenuri româneşti în anii '70 ai veacului trecut.

Cum era firesc, următorul capitol este dedicat prezentării celei mai cunoscute dezbateri teoretice din antropologia cultural-socială vestică: A.R. Radcliffe-Brown - teoria descendenţei vs. Cl. Lévi-Strauss - înrudirea şi regulile de căsătorie (p. 85), complexitatea problematicii fiind articulată sistematic şi evolutiv, cu referinţe la principalele momente istorice din operele celor doi mari antropologi, autoarea arătându-se preocupată a lămuri cititorilor români conceptele şi noţiunile fundamentale ale domeniului, aşa cum au fost ele folosite în cele două mari teorii: a descendenţei şi a alianţei.

Progresele dobândite în timp în antropologia relaţiilor de înrudire sunt inventariate corect prin referinţe bibliografice la alte contribuţii europene şi americane, fără pretenţia unei istoriografii amănunţite, dar cu o clară imagine cu privire la mutaţii ce s-au produs în modul de abordare a fenomenelor, dinspre perspective biologiste spre altele socioculturale. Paragraful mediu al demersului său analitic, atât de inspirat denumit 3.5 Teoria descendenţei vs. Teoria alianţei - final sau început de drum, aduce în faţa cititorului român exemplul reluării marilor dezbateri prin cartea epocală a lui D.M. Schneider, din 1984, care a impulsionat-o pe autoare în cercetările sale din satul din Munţii Apuseni, arătându-i cât de importantă este etnografierea adâncă a comunităţilor tradiţionale şi descrierea amănunţită a practicilor ceremoniale de căsătorie în alţi parametri decât cei cunoscuţi din monografiile etnografice şi folclorice de tip clasic. În acelaşi set de noi contribuţii teoretico-metodologice la renaşterea cercetărilor asupra rudeniei şi înrudirii, autoarea mai analizează succint şi o antologie editată în anul 2000, apărută în Marea Britanie, în coordonarea antropoloagei Janet Carsten, Cultures of Relatedness. New Approaches to the Study of Kinship, urmată de o sinteză a aceleiaşi cercetătoare din 2004, după care Iulia Hossu se decide definitiv să adere la metodologia postmodernă a autoarei occidentale: "Perspectiva înaintată de Janet Carsten este şi cea căreia i-am putut subscrie în cercetarea desfăşurată. Aceasta este perspectiva de tip interacţionist-interpretativ şi ar putea fi condensată astfel: societatea se construieşte şi se deconstruieşte prin intermediul acţiunilor oamenilor concreţi, care reuşesc prin interacţiunile lor să ţină în mişcare, să dea o dinamică vieţii sociale, indivizii sociali fiind importanţi prin simbolurile pe care le activează, contribuind la apariţia, întărirea şi deconstrucţia unor instituţii." (p. 113)

Din această perspectivă înnoitoare, angajamentul teoretico-metodologic al Iuliei Hossu este destul de clar formulat: "Neputând avea pretenţia unei tratări de tip monografic, partea a doua a lucrării va reflecta, prin intermediul cercetării de teren efectuate într-o comunitate rurală şi al cercetării în rândul femeilor din mediul urban, căsătoria ca proces ce stă la baza înrudirii actuale. În oglindă, cele două paliere de analiză vor reflecta nivelul actual al problematicii rudeniei în cele două medii de rezidenţă, răspunsurile şi diferitele strategii pe care le-au dezvoltat indivizii pe parcursul procesului de reconfigurare a înrudirii." (p. 113)

La începutul capitolului următor, Căsătoria - perspectivă generală (p. 115), autoarea acestei remarcabile lucrări ne surprinde extrem de plăcut printr-o perspectivă de antropolog înnăscut: "Am pornit pe teren cu dorinţa de a documenta şi studia relaţiile de rudenie. Fără îndoială, ar fi putut să fie un subiect care se pretează la o cercetare de teren, mai cu seamă într-o comunitate rurală. Dar am început să mă lovesc de acelaşi set de probleme pe care le-au ridicat primii critici asupra rudeniei - aceasta nu este un fenomen static, născut doar ca urmare a presupusei legături biologice, ea este în aceeaşi măsură şi un construct social-cultural pe care indivizii îl experimentează pe parcursul vieţii în diverse roluri, nu doar cele căpătate, ci şi cele dobândite şi construite ca urmare a diverselor relaţii în care se află antrenaţi în existenţa lor." (p. 115)

Cu o asemenea concepţie, autoarea şi-a gândit terenurile etnografice într-o perspectivă nouă, modelându-le procesual, atât în comunitatea rurală, cât şi în lumea urbană, în contextul şi cu tehnicile de lucru ale noilor etnografii, atentă la ideologii afirmate după deceniul al şaptelea.

Cercetătoarea descoperă şi valorizează în pagini bine scrise o lucrare a lui Vasile Scurtu, reprezentant strălucit al Şcolii etnologice clujene şi, deopotrivă, al celei filologice (despre Termenii de înrudire în limba română, teză de doctorat coordonată de Emil Petrovici), considerată cu justeţe "o lucrare remarcabilă"... "ce nu a mai fost egalată până la această oră în România, în literatura de specialitate pe subiectul rudeniei." (p. 119)

Analizând Triada familie-casă-femeie din perspective multiple: mentalitar, istoric, filologic, religios antropologic, etnolingvistic, sociologic, terminologia asociată căsătoriei ca fenomen complex este literalmente stoarsă de toate semnificaţiile şi încărcăturile cognitive, de toate conotaţiile originare sau dobândite istoric, cu explicarea derivatelor afective etc.

Un subcapitol tot atât de bine documentat este cel referitor la Căsătoria - aspecte juridice şi canonice pe teritoriul României (4.2.), bazat pe tratate şi studii monografice de dreptul familiei, de drept canonic, dar şi pe contribuţii ale unor cunoscuţi sociologi şi antropologi români şi străini, ce a adus în dezbatere şi cele mai noi tendinţe şi orientări ideologice privind căsătoria şi familia; sunt puse aici la contribuţie şi statistici socio-demografice atent exploatate şi interpretate, cu scopul scoaterii în relief a dinamicii fenomenelor legate de rudenie şi înrudire, în noile contexte socio-culturale.

Paginile dense interpretativ din ultimul subcapitol 4.4. Căsătoria între rural şi urban (p. 167), bine fundamentate atât teoretic, cât şi ca structurare discursivă şi argumentare contextuală, configurează un tablou edificator asupra proceselor actuale de reevaluare a modelelor de familie: "Observaţiile numeroase din mediul urban m-au făcut să realizez că punerea în oglindă a acestor două medii ar evidenţia cel mai bine tocmai melánjul despre care vorbeam că s-a petrecut la nivelul mentalitarului şi al practicii indivizilor." (p. 168) E ceea ce a îndrumat analiza autoarei spre atitudinile şi practicile cotidiene, credinţe şi reprezentări vii, rezultate din terenuri etnografice fecunde, făcând-o pe tânăra cercetătoare să nu se mulţumească numai cu referinţele din marile monografii ritologice.

Din acest punct al demersului ei teoretico-analitic, capitolul al V-lea, Căsătoria - bază a sistemului de înrudire: Atitudini, practici şi dinamici (p. 172) aduce în faţa cititorului rezultatele excepţionale ale cercetării de teren, prin cele două studii de caz: 5.2.1. Studii de caz în mediul rural - nunta şi înmormântarea (p. 178) şi 5.2.2. Studii de caz în mediul urban (p. 207) urmate de o remarcabilă încercare de sinteză, 5.2.3. Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici (p. 222) şi de emitere a unei ipoteze proprii, originale, pentru care atât conducătorul ştiinţific al tezei, cât şi membrii Comisiei au felicitat-o la susţinerea publică din 1 octombrie 2010.

Experienţele sale de teren începute generos în anii dintâi ai primei licenţe, repetate şi adâncite în anii de masterat în Antropologie culturală şi studii multiculturale, în anii celei de-a doua licenţe şi anii pregătirii tezei de doctorat se resimt la tot pasul şi pot fi reţinute de cititor în discursul matur prin care-şi prezintă cercetările: "Elaborarea unei metodologii de teren compatibile cu tema în discuţie a constituit pentru o bună bucată de timp principala mea preocupare. Având o tematică ce se întrepătrunde cu aproape fiecare domeniu al existenţei cotidiene, despre care actorii sociali sunt provocaţi uşor să discute, s-au impus acele metode de investigare a socialului care au putut surprinde multitudinea de aspecte ale subiectului la modul cel mai condensat. Era destul de clar, încă de la început, că pentru a cerceta acest subiect va trebui să mă axez pe interviuri de profunzime şi pe observaţii participative." (p. 174) Avantajele certe, dar şi limitele unei "antropologii acasă", sunt aduse în discuţie, odată cu inteligente observaţii şi referinţe la experienţele trecute de teren, la angajamentele implicit asumate prin notele de jurnal, prin materialele consemnate atent şi prin alte asemenea elemente de pragmatică a anchetelor se citesc aici ca o lecţie de iniţiere în etnografiile noi. Avem aici dovezi clare că autoarea practică acea "antropologie în care oamenii cu care [cercetătorul] intră în contact îşi dezvăluie aspecte din vieţile lor, din credinţele, reprezentările şi practicile/ comportamentele cotidiene sau de sărbătoare": mărturiseşte cercetătoarea "Opţiunea mea pentru o metodă predominant calitativă (interpretativă) îşi are originea, evident, şi în formarea mea primă - de etnolog -, fără a mă sustrage unei determinări mai profunde, cred, cum este cea de gen. Am avut aici în vedere dorinţa mea de a mă axa asupra realizării de interviuri de profunzime, semistructurate şi poveşti de viaţă - considerând că aceste modalităţi de a aduna date îmi vor furniza o imagine complexă, căreia îi voi adăuga observaţiile participative." (p. 177)

Dar autoarea cărţii nu-şi uită nici experienţa dobândită în studiile de gen şi cele dedicate grupurilor marginale, recunoscând limpede: "amprenta etnografiei feministe cred că şi-a făcut simţită prezenţa, atât în rândurile lucrării, cât şi în opţiunile mele în favoarea unui demers ce tinde spre calitativ mai mult decât spre cantitativ, ca metodă de colectare a materialului şi ca modalitate de analiză. Spun acest lucru căci am dorit, pe cât posibil, să dau cuvântul informanţilor mei, care, consider eu, trebuie trataţi ca primă sursă de informaţii. Femeile au fost cele care au constituit sursa primă de date, fiind şi informanţii mei cheie." (p. 177)

Acest normativ metodologic e justificat din cel puţin trei puncte de vedere, susţine autoarea: a) femeile reprezintă partea activă a procesului de înrudire; b) prin femei se intermediază schimbul între grupurile sociale (o axiomă a teoriei alianţei); c) cu toate că bărbaţii reprezintă familiile în sfera publică, în fapt, relaţiile de înrudire şi reţelele de rudenie se menţin şi se generează atât în lumea rurală, cât şi în cea urbană, prin aportul esenţial al femeilor.

Tot de aici mai reţinem o constatare cu valoare de ipoteză de lucru, anume că relaţiile de rudenie şi reţelele rurale de înrudire sunt mult mai vizibile, mai activate şi mai uşor de observat în evenimenţialul de sărbătoare, în special în ritualurile din ciclul vieţii de familie, determinante pentru coeziunea socială, pentru educaţia spirituală de grup, "conştiinţa de înrudire fiind adesea mai semnificativă decât rudenia însăşi" (p. 179)

Ca atare, Iulia Hossu îşi concentrează demersurile, într-o primă etapă, "pe o inventariere a raporturilor de înrudire ce iau naştere în urma căsătoriei şi a modului în care aceste raporturi sunt, în acelaşi timp, nişte procese active şi dinamice în comunitatea studiată." (p. 181) Constatările la care autoarea ajunge privesc acte, gesturi şi comportamente socio-culturale, esenţiale ca manifestări ale principiului reciprocităţii în dinamicele sociale bazate pe schimb; ele reliefează admirabil modalităţile prin care noua familie îşi face loc în reţeaua de înrudire a comunităţii, cu fine intuiţii antropologice privind înrudirea spirituală, năşia, interacţiunile prescrise ritual-ceremonial, "omenitul" şi "omeniile" între cele trei familii implicate în nuntire ş.a. Poveştile de viaţă din paginile Nunta Anei marchează puternic pasul spre tehnicile calitativiste de anchetă şi de interpretare; ele aduc date etnografice despre cele mai grave probleme ale vieţii de cuplu: ireversibilitatea actului în mentalitatea arhaică, preocuparea mamei ca fiica "să nu intre într-un neam mai prost", teama de "făcătură" şi apelul la "dezlegări", suspiciunile reciproce între familiile mirelui şi a miresei, mai ales între viitoarele "cuscre", temerile şi poticnelile sufleteşti ale mamei de fată, negocierile privind desfăşurarea vieţii propriu-zise, obligativitatea şi reciprocitatea darurilor, cinstea miresei şi condiţionările sociale ale sumei de bani oferiţi, vizitele integrării în reţeaua nouă de înrudire, capitalul material şi sociocultural în alegerea naşilor, agregarea "în neamuri" a noii familii, inventarul denominativ al noilor raporturi de înrudire, reaşezarea socială a ierarhiei între neamuri post-căsătorie şi asumarea de către tânăra familie a unui statut mai ridicat şi a identităţii socioculturale noi de "verigă principală" în reţeaua de înrudire.

La acelaşi înalt nivel analitic-interpretativ se situează următorul subcapitol al lucrării: 5.2.1.2. Înmormântarea şi înrudirea prin nuntire în moarte (p. 191) menit a ilustra ritualul de înmormântare dintr-o perspectivă simbolist-interpretativă şi a-i dezvălui acestuia posibilităţile de identificare şi reliefare a unor noi şi noi dimensiuni valorice ale reţelei de înrudire reactivate, în comunitatea rurală studiată, cu fiecare "petrecanie" a unui membru al familiei lărgite. Tehnicilor de cercetare utilizate în capitolul anterior, autoarea le adaugă aici notele de Jurnal de teren, excelent întreţesute în textura discursului, cu date etnografice prevalate prin interviuri sau prin observaţie directă despre anunţarea decesului, despre cele trei zile de pregătire a mortului, despre priveghi, despre mort şi ambiguitatea statutului său, contactul diferenţiat al unor actanţi, comportamentele şi practicile, prescripţiile şi tabuurile dependente de gradele de înrudire înscrise într-un cod atotcuprinzător cu reguli pe care toată lumea le ştie şi, mai mult, nu doar că le ştie, dar nu le încalcă în niciun chip.

Înmormântarea se dovedeşte a fi "evenimentul în cadrul căruia, în comunitatea studiată, se conturează foarte clar reţeaua din care defunctul face parte - dacă e din neam bun, dacă are fini cât mai numeroşi şi alte rude care să-l plângă pare a constitui un pansament pentru durerea specifică şi de netăgăduit într-un astfel de moment." (p. 201) Într-o certă viziune holistic-interpretativă sunt indexate sistematic practicile ritual-ceremoniale, uzanţele speciale şi rolurile tuturor membrilor reţelei, secvenţele ritualului, gesturile şi formulele rostite, riturile apotropaice, de separare sau de "orientare" a sufletului defunctului spre cealaltă lume, pomenile şi mesele de comuniune, doliul etc.

Sub forma unor preconcluzii la acest important subcapitol al lucrării, autoarea distinge diferenţele tot mai clare între ritualurile de înmormântare tradiţionale din lumea rurală şi cele "depersonalizate" din comunităţile urbane, unde vizibilitatea reţelelor de înrudire se estompează, paralel cu tot mai slaba implicare a membrilor acestora în activarea funcţiilor şi rolurilor asumate de fiecare membru.

Subcapitolul 5.2.2. Studii de caz în mediul urban porneşte, inspirat, de la o teză a sociologilor clujeni (George Em. Marica, Ion Aluaş, Traian Rotariu, Petru Iluţ) privind provenienţa majoritar rurală a populaţiei româneşti din marile oraşe transilvane, ce aduce un "întreg sistem de referinţă, reprezentări şi practici care au ajuns în timp să formeze un melánj cu cele ale orăşenilor" (p. 208) Iulia Hossu dezvăluie, pe baza materialului etnografic consemnat în ruralitate, o cutumă străveche: "practica traiului în comun până la apariţia unui copil (preferabil un băiat), şi abia după aceea avea loc oficializarea relaţiei la nivel formal. Oricând, pe parcursul derulării acestui tip de trai în comun, bărbatul era considerat îndreptăţit să-şi trimită partenera înapoi, în familia de provenienţă, dacă, din motive diferite, credea că aceasta nu şi-ar îndeplini îndatoririle aşa cum el se aştepta să o facă." (p. 210) În anumite arii din Bihor, practica aceasta anticipatoare a "căsătoriei de probă" poartă chiar un nume, învălitul, şi s-a conservat mai mult în satele ortodoxe, fiind cu totul incidentală în cele greco-catolice, unde Biserica Română Unită cu Roma n-ar fi tolerat-o în niciun chip.

În continuare, e descrisă etnografic, cu aceeaşi exemplaritate, 5.2.2.1.1. Căsătoria Danielei, demersul empiric având scopul de a reliefa mutaţiile ritual-ceremoniale ce disting căsătoria în urbanul românesc în raport cu nunta descrisă în subcapitolul anterior. Sunt aici tablouri contrastive între destinele Mamei Danielei şi ale fiicei acesteia alături de M., cu nunta şi căsnicia, "un amestec hibrid între ceea ce reprezintă în mod tradiţional o căsnicie şi ceea ce văd ei în diverse părţi că ar însemna o căsătorie..." hibrid "între rolurile pe care le deţin partenerii şi membrii familiei extinse, în mod tradiţional şi influenţele dinspre practicile de la nivelul familiei moderne." (p. 221)

5.2.3.1 Cadru general şi fundamentat documentar preponderent pe interviuri semistructurate cu privire la căsătorie din perspectivă feminină, în care se configurează pattern-uri atitudinale de o largă diferenţiere, subcapitolul Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici se citesc cu un interes aşteptat după un demers analitic susţinut. În cele două subcapitole distincte tematic, inspirat denominate 5.2.3.2. Faţa vizibilă şi faţa ascunsă a căsătoriei, pasionată de studii feministe, Iulia Hossu ne oferă o radiografie adâncă a relaţiilor de cuplu în familia românească actuală şi în diversele spaţii de coabitare, demonstrându-ne cât de bine şi-a însuşit tehnicile anchetelor calitative.

Cele zece pagini de Consideraţii finale (p. 248) raportează problematica elaborată anterior analitic la elemente de sinteză, circumscriind căsătoria sferei conceptuale a rudeniei, văzută ca o structură simbolică, determinată şi construită şi redefinită sociocultural, practic "o structură dinamică supusă schimbării în mod constant." (p. 258)

Pledoaria autoarei pentru o înţelegere profundă antropologică a căsătoriei, rudeniei, înrudirii, familiei, natalităţii, hibridizării atitudinilor şi practicilor socioculturale, coabitărilor de diverse tipuri este una deschisă, în pas cu cele mai noi viziuni ale antropologilor şi sociologilor occidentali la care se raliază dezinvolt.

(Ion Cuceu)