De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Joby Warrick
Flamurile negre: ascensiunea ISIS
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Una dintre cele mai interesante, documentate şi antrenante cărţi scrise despre ISIS a fost tradusă şi publicată în limba română de către editura Black Button. Din păcate, aşa cum se întâmplă de multe ori, Flamurile negre: ascensiunea ISIS, scrisă de Joby Warrick, a trecut relativ neobservată la noi, ceea ce este o mare pierdere pentru oricare cititor interesat de subiect, dar şi pentru cei care vor să se apropie pentru prima oară de acesta. Cartea lui Warrick a fost, de altfel, recompensată cu un premiu Pulitzer pentru non-ficţiune în 2016. Recunosc că nu am mare încredere în premii, dar întotdeauna există şi excepţii. Iar una dintre aceste excepţii este premiul Pulitzer deoarece juriile care aleg câştigătorii nu m-au dezamăgit niciodată, fie că este vorba de ficţiune sau non-ficţiune. Astfel că această carte a beneficiat de un atu în plus care m-a făcut să decid să o citesc.

Câştigător a două premii Pulitzer, Joby Warrick este un reporter care ştie cum să îşi apropie cititorul, să îi ofere informaţiile de care are nevoie pentru a înţelege contextul evenimentelor despre care vorbeşte şi, totodată, să se depărteze de tonul arid al unui volum specializat. Autorul nu ezită să îşi arate admiraţia faţă de regele Abdullah al Iordaniei, să sublinieze deciziile controversate ale Statelor Unite în ceea ce priveşte conflictul din Irak sau să descrie ironic filmuleţele de propagandă ale membrilor marcanţi ISIS care deveneau uneori penibili atunci când încercau să pozeze în luptători neînfricaţi şi experimentaţi. Warrick alege să scrie relaxat despre un subiect dificil, ajutând cititorul să treacă dincolo de ororile execuţiilor şi crimelor celor din ISIS pentru a vedea originile, cauzele şi efectele pe termen lung ale acestui fenomen care a devalorizat viaţa umană într-un mod grotesc şi înspăimântător.

Cartea este împărţită în două părţi. În prima dintre ele, autorul construieşte biografia lui Ahmad Fadil al-Khalayleh, iordanianul care va deveni cunoscut întregii planete sub numele de Abu Musab al-Zarqawi. Considerat de către mulţi drept părintele fondator al ISIS, respectat şi numit de către membrii Statului Islamic mujahid sheikh şi de către adversari "Sheikh of the slaughterers", Zarqawi a fost unul dintre cei mai vânaţi şi căutaţi islamişti. În prima parte a cărţii îi urmărim parcursul de la un mic traficant şi infractor aproape analfabet din Zarqa, unul dintre cele mai importante oraşe industriale ale Iordaniei, la rolul de prim emir al al-Qaeda în Irak, adică în cel care a crezut că va putea redesena harta Orientului Mijlociu. Zarqawi s-a născut într-o familie din clasa muncitoare iordaniană, dintr-un tată funcţionar şi dintr-o mamă devotată religiei islamice. Familia provenea dintr-un puternic şi respectat trib, numit Beni Hassan, ceea ce ar fi trebuit să îi ofere tânărului Zarqawi mai multe căi de a îşi construi o carieră de succes în Iordania patriarhală. Dar, viitorul terorist, nu foarte inteligent, după cum îl descrie chiar mama sa, dar cu o construcţie fizică solidă, a preferat să aleagă altă cale. Aceasta a implicat, de la doisprezece ani, bătăi de stradă, trafic de droguri, proxenetism şi alcool. La 21 de ani se căsătoreşte cu o verişoară, prima dintre cele patru soţii pe care le va avea. Marea lui dragoste, după cum se exprimă Warrick, va rămâne mama sa căreia îi va trimite din închisoare scrisori sentimentale care nu fac altceva decât să îţi dea fiori pe şira spinării. Pe de altă parte, ambiţios, loial şi cu reale aptitudini de lider este modul în care ni-l descrie Warrick pe Zarqawi. În plus, consideră că trei factori i-au modelat acestuia caracterul dur: închisoarea, războiul şi comanda propriului centru de antrenament pentru jihadişti din Afganistan.

Viaţa lui Zarqawi, radicalizarea şi transformarea sa într-unul dintre cei mai vânaţi terorişti nu constituie un parcurs special sau extraordinar. Contextul social, oamenii pe care acesta i-a întâlnit şi l-au format, plus complexul eroului de care acesta se spune că suferea, sunt comune multor tineri din ziua de astăzi. Zarqawi poate constitui, din acest motiv, un tipar al procesului de radicalizare, bun de studiat de către cei interesaţi.

Mama sa este cea care l-a îndreptat către Islam, sătulă de violenţa şi comportamentul antisocial al fiului ei. Spera ca printre imami şi învăţaţi acesta să găsească modele mai bune în viaţă. Zarqawi, însă, s-a radicalizat treptat cu ajutorul casetelor audio care vorbeau despre războaiele din Afganistan, Cecenia şi Bosnia. A plecat în Afganistan unde şi-a câştigat reputaţia de luptător neînfricat printre islamişti. În 1993 se întoarce in Iordania unde regimul secular îl revoltă şi îl convinge că este nevoie de o schimbare. Intră în atenţia serviciului secret iordanian, Mukhabarat, ca urmare a apropierii de clericul radical Maqdisi. Ajunge în închisoare de unde este eliberat în 1999 ca urmare a unui decret regal împreună cu alţi islamişti. Pleacă din Iordania după numeroase şicane ale poliţiei secrete care îl fac să urască regimul iordanian şi mai mult. De acolo până la apropierea de al-Qaeda şi fondarea propriei grupări teroriste nu a mai fost decât un pas.

Găsindu-şi refugiul în zona muntoasă a provinciilor kurde, situată nu departe de graniţa iraniană, Zarqawi a plănuit şi executat împreună cu adepţii săi unele dintre cele mai atroce şi inumane atacuri teroriste. Atacuri sinucigaşe, execuţii ale ostaticilor, atentate asupra a trei hoteluri cunoscute din Iordania au fost organizate de către gruparea condusă de iordanian. El este cel care a folosit într-un mod eficient internetul pentru a îşi atrage adepţi, filmând execuţii şi cerând atentatorilor sinucigaşi să lase înregistrări în care să îşi motiveze acţiunile. El este cel care citează din Hadith, consemnări ale faptelor şi spuselor profetului Mohamed, textul care aduce în atenţia publicului Flamurile negre, cele care vor deveni stindardul ISIS: "Flamurile negre vor veni dinspre Est, conduse de bărbaţi puternici, cu părul lung şi barbă, cu numele de familie preluat din oraşele lor de origine".

Discuţia pe marginea steagului negru şi a ideologiei morţii pe care a construit-o Zarqawi a creat tabere nu doar în lumea islamică îngrozită de atrocităţile comise de acesta în numele religiei, ci şi printre occidentali. Este de ajuns să spunem că faptele inumane comise de acesta au făcut ca până şi al-Qaeda să se distanţeze de el nu din considerente umanitare, ci pentru că afecta marketingul mărcii şi pentru că începuse să ducă la diminuarea fluxului de bani venit dinspre oamenii obişnuiţi din ţările arabe care începuseră să pună la îndoială justeţea cauzei.

Zarqawi a fost ucis în 2006, dar, din păcate, moştenirea lui nu a murit odată cu el. Urmaşii săi au devenit cunoscuţi ca ISIS. Despre ascensiunea acestui grup şi războaiele din Iraq şi Siria, despre contribuţia teroriştilor la criza umanitară şi perpetuarea conflictului în Orientul Mijlociu, despre implicarea, greşelile şi acţiunile Statelor Unite în aceste conflicte, Warrick vorbeşte în a doua parte a cărţii. Valoarea relatării provine din faptul că autorul foloseşte surse din toate taberele implicate, inclusiv cea a islamiştilor, reuşind astfel să construiască un tablou credibil şi să sublinieze complexitatea şi nuanţele evenimentelor care au avut loc în acea zonă. Totodată, face o biografie a lui Ibrahim Awad al-Badri, cel care a devenit Abu Bakr al-Baghdadi, conducătorul Statului Islamic.

Cartea se opreşte în 2015, ultimul capitol vorbind despre un moment pe care îl consideră de cotitură în modul în care lumea arabă se raportează la Statul Islamic. Este vorba despre asasinarea prin incendiere a unui tânăr pilot iordanian, Muath al-Kasasbeh. Modalitatea aleasă care contravine legilor islamice, faptul că pilotul era un bun musulman au făcut, consideră Warrick, ca lumea arabă să condamne in corpore acţiunile iniţiate de Baghdadi şi a determinat implicarea activă a Iordaniei în lupta de anihilare şi desfiinţare a Statului Islamic.

Flamurile negre: ascensiunea ISIS nu este o carte comodă. Este o carte care te pune faţă în faţă cu abisul, o carte care ne prezintă una dintre cele mai înfiorătoare şi înspăimântătoare feţe ale oamenilor. Nu este o carte scrisă să dea speranţe, aşa cum nu este o carte care să emită judecăţi. Prezintă, însă, realitatea aşa cum răzbate ea din documente, discuţii, memorii şi înregistrări, fără cosmetizări şi fără menajamente. Este o carte care merită citită atât pentru că este un model despre cum se poate scrie o carte pe un subiect fierbinte, dar şi pentru că adaugă încă o frântură de informaţie la încercarea de înţelegere a unui fenomen care ne-a afectat şi schimbat vieţile tuturor.

Cuvânt înainte la Afacerea Ariane

Dinu Zamfirescu
Afacerea "Ariane". Spionaj româno-sovietic?
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Relatările şi dezvăluirile care urmează nu constituie decât o anchetă, aş spune jurnalistică, făcută la treizeci de ani de la petrecerea faptelor. Fapte şi desfăşurări pe care le putem considera drept istorie. De ce atât de târziu? În primul rând, pentru că nu exista accesul la documente, cum de altfel nici astăzi cazul nu se poate cerceta în integralitate.

Interesul pentru cititorii de astăzi, în afara senzaţionalului din epocă, ar putea fi curiozitatea unui fapt intrat în istoria recentă, precum şi acela că era vorba şi de o româncă situată atunci în centrul evenimentelor. De asemenea, este vorba şi de o asociaţie româno-franceză condusă de acelaşi personaj, asociaţie aflată în Franţa.

Dacă organele Securităţii (DIE) de la acea vreme dirijau această persoană în acest caz, nu se pot emite decât presupuneri, dar mai degrabă probabil iniţiativele veneau de mai departe, adică de la serviciile secrete sovietice. Dar, ca oricare dintre serviciile secrete comuniste, chiar şi în cazul României aflate sub naţional-comunismul lui Ceauşescu, aceste servicii se întrajutorau. Nu putem face abstracţie de cazul "şcoală" Caraman, foarte cunoscut şi dezbătut, în cadrul căruia Securitatea românească infiltrase organismele NATO furnizând rezultatele - se pare că pe bani - tovarăşilor sovietici. În orice caz, dezvăluirea cazului în mass-media franceză şi internaţională a însemnat un adevărat şoc în opinia publică a timpului.

Pentru românii aflaţi atunci în exil, printre care mă număram, a suscitat un interes deosebit şi faptul că protagonista era o compatrioată. Pentru românii din ţară, faptele au fost amplu relatate de posturile de radio care emiteau în limba română, "Europa Liberă" şi "BBC".

În cele ce urmează prezentăm mai întâi cum a fost reflectat cazul în mass-media, ca şi situaţia internaţională a momentului. Urmează o succintă dezvăluire a organismului denumit ACIER (Asociaţia Culturală Internaţională a Etniei Române), înfiinţat de Securitate în străinătate, din a cărui conducere făcea parte şi personajul principal în desfăşurarea cazului "Ariane". Apar în text documentele referitoare la acest organism, precum şi la unii dintre membrii lui, toate din arhiva CNSAS. Apoi, este prezentată corespondenţa pe care am purtat-o recent cu eroina principală, aflată şi în prezent în Franţa, la Rouen.

De asemenea, prezentăm o serie de documente din dosarul aceleiaşi persoane, în legătură cu apartenenţa acesteia la Securitate, întâi drept colaborator, apoi ridicată la rangul de "agent de influenţă". Spre final, sunt prezentate alte documente, care reflectă grija Securităţii atât faţă de asociaţia româno-franceză, cât şi faţă de animatoarea sa principală, sprijinul financiar şi ideatic, unde îl găsim şi pe ofiţerul de Securitate trimis în Franţa sub acoperire diplomatică. Este de menţionat că asociaţia amintită îi cuprinde pe toţi protagoniştii implicaţi în acest caz. În schimb, în arhivele cercetate nu am găsit nicio urmă despre ceilalţi componenţi ai grupului arestat de serviciile secrete franceze.

Toate aceste elemente constituie un tot pe care opinia publică din România fie că nu l-a cunoscut deloc, fie că nu a fost complet informată până acum despre el.

Introducere la Şapte zile în lumea artei

Sarah Thornton
Şapte zile în lumea artei
Editura Pandora M, 2018
traducere din engleză de Louis Rinaldo Ulrich

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Şapte zile în lumea artei este o capsulă temporală a unei perioade remarcabile din istoria artei, în decursul căreia piaţa de artă a explodat, numărul de vizitatori ai muzeelor a crescut şi tot mai mulţi oameni au putut în sfârşit să renunţe la slujbele de zi cu zi şi să se proclame artişti. Lumea artei a cunoscut o puternică expansiune şi a început să prindă viteză, a devenit tot mai atrăgătoare, mai căutată şi mai scumpă. Odată cu recesiunea economică globală, acest moment extatic s-a încheiat, însă structurile mai profunde şi dinamica se menţin.

Lumea artei contemporane constă într-o reţea suplă de subculturi care se întrepătrund, fiind ţinute laolaltă de aceeaşi credinţă în valoarea artei. Sunt răspândite pe tot globul, dar se concentrează în capitale ale artei precum New York, Londra, Los Angeles şi Berlin. Există comunităţi artistice dinamice şi în oraşe precum Glasgow, Vancouver şi Milano, dar ele nu constituie decât nişte colonii, pentru că artiştii care lucrează în aceste oraşe au ales adesea în mod deliberat să rămână acolo. În orice caz, lumea artei este mai policentrică decât a fost în secolul XX, când mai întâi Parisul, apoi New Yorkul au fost punctele sale dominante.

Actorii lumii artei tind să joace unul dintre cele şase roluri distincte: artist, dealer, curator, critic, colecţionar sau expert pentru casele de licitaţii. Poţi să întâlneşti şi artişti-critici sau dealeri-colecţionari, dar aceştia recunosc că nu le este întotdeauna uşor să jongleze cu activităţile lor şi că una dintre identităţi tinde să domine percepţia altor persoane asupra a ceea ce fac. Să reuşeşti ca artist şi să rămâi credibil este cel mai dificil lucru, însă rolul esenţial este cel al dealerului, care canalizează şi neutralizează puterea celorlalţi jucători. După cum spune Jeff Poe, un dealer care apare în câteva dintre capitolele acestei cărţi: "În lumea artei nu este vorba despre putere, ci despre control. Puterea poate fi vulgară, controlul este mai inteligent, mai precis. El începe cu artiştii, deoarece munca lor determină felul în care se desfăşoară lucrurile, însă ei au nevoie de un dialog onest cu un conspirator. Controlul tăcut - mediat de încredere - despre asta e vorba de fapt în lumea artei".

Este important de reţinut că lumea artei este mult mai vastă decât piaţa de artă. Piaţa îi grupează pe cei care cumpără şi vând opere de artă (dealerii, colecţionarii, casele de licitaţie), însă mulţi jucători din lumea artei (criticii, curatorii şi artiştii înşişi) nu sunt direct implicaţi în această activitate comercială în mod regulat. Lumea artei este un univers populat de fiinţe care nu doar lucrează acolo, ci şi trăiesc în el tot timpul. Este o "economie simbolică" în care oamenii schimbă idei şi în care valoarea culturală este mai degrabă obiectul unor discuţii şi nu depinde de bani.

Deşi lumea artei este frecvent descrisă ca o scenă lipsită de clase sociale, unde artişti din popor beau şampanie cu magnaţi ai fondurilor de investiţii, curatori cu titluri universitare, designeri de modă şi alţi "creativi", ar fi o greşeală profundă să se creadă că este o lume egalitară sau democratică. Arta este un domeniu al ideilor, al experimentelor, dar, în egală măsură, şi unul al excelenţei şi excluziunii. Într-o societate ca a noastră, în care fiecare caută să se remarce prin ceva, oricât de mic, este o combinaţie care ţi se poate urca la cap.

Lumea artei contemporane este ceea ce Tom Wolfe numeşte o statusferă, o "sferă care ţine de statut". Ea este constituită dintr-o serie de ierarhii, adesea nebuloase şi contradictorii, bazate pe celebritate, credibilitate, importanţă istorică reală sau imaginată, relaţii instituţionale, nivel de educaţie, inteligenţă, avere, precum şi pe mărimea colecţiei posedate. În perioada în care am explorat această lume, m-a amuzat să observ că toţi actorii erau adesea foarte anxioşi în privinţa statutului lor. Dealerii preocupaţi de poziţia mai puţin favorabilă a standului lor la un târg de artă sau colecţionarii nerăbdători să fie primii la coadă pentru a nu rata o nouă "capodoperă" sunt poate cele mai evidente exemple, însă nimeni nu face excepţie. După cum mi-a spus John Baldessari, un artist din Los Angeles, al cărui discurs deopotrivă înţelept şi spiritual se regăseşte în această carte: "Egoul artiştilor este uriaş, însă el se manifestă diferit în funcţie de vremuri. Mi s-a părut întotdeauna stupid că oameni pe care îi întâlnesc ţin morţiş să-mi povestească de marile realizări din CV-ul lor. Mereu mi-am zis că ar fi mult mai utilă purtarea unor insigne sau panglici. Expui la Bienala Whitney sau la Tate? Anunţă chestia asta pe haină! Artiştii ar trebui să poarte galoane ca generalii, aşa încât toată lumea să ştie ce grad au".

Dacă lumea artei ar trebui să împărtăşească o singură dogmă, aceasta ar fi probabil următoarea: nimic nu este mai important decât arta însăşi. Unii cred cu adevărat lucrul acesta, alţii ştiu că este de rigueur. În orice caz, sfera socială care gravitează în jurul artei este adesea privită cu dispreţ, ca un factor care o contaminează şi o murdăreşte.

Pe vremea când mi-am făcut studiile de istoria artei, am avut şansa de a vedea multe creaţii recente, dar nu am avut niciodată o idee clară despre modul în care circulau, cum ajungeau să fie considerate demne de atenţia criticilor sau să fie expuse, cum erau lansate pe piaţă, vândute sau colecţionate. Astăzi, când o parte însemnată din curriculum constă în studierea operei unor artişti în viaţă, este mai important ca oricând să înţelegi contextul şi procesul de evaluare prin care trec operele de artă din momentul în care ies din atelier şi până când ajung în colecţia permanentă a unui muzeu (sau la tomberon, sau în oricare alta dintre miile de posibilităţi intermediare). După cum mi-a spus curatorul de artă Robert Storr, care joacă un rol esenţial în capitolul despre Bienală: "În muzee, opera de artă îşi pierde din nou orice valoare financiară. Muzeele retrag arta de pe piaţă şi o plasează într-un loc în care ea aparţine tuturor". Cercetările mele sugerează că operele majore nu cad din cer; ele sunt produse nu doar de artişti şi asistenţii lor, ci şi de dealerii, curatorii, criticii şi colecţionarii care le "sprijină". Asta nu înseamnă că arta nu este de calitate sau că arta care ajunge în muzee nu merită să fie acolo. Nicidecum. Nu vreau decât să spun că asentimentul colectiv nu este o chestiune simplă, dar nici pe atât de misterioasă pe cât s-ar putea crede.

Una dintre temele poveştilor din Şapte zile în lumea artei este că arta contemporană a devenit un soi de religie alternativă pentru atei. Artistul Francis Bacon spunea cândva că, atunci când "Omul" îşi dă seama că el nu este decât un accident în marea schemă a lucrurilor, tot ce poate face este "să se amăgească o vreme". După care a adăugat: "Pictura sau întreaga artă a devenit acum un simplu joc cu care omul se distrează... iar artistul trebuie efectiv să facă jocul mai interesant dacă vrea să fie băgat în seamă". Pentru mulţi dintre cei care cunosc lumea artei din interior şi pentru iubitori de artă de toate felurile, arta conceptuală constituie un fel de canal existenţial care le permite să dea un sens vieţii lor. Ea cere încredere oarbă, dar recompensează credinciosul printr-un sentiment al rezultatului obţinut. Mai mult, aşa cum bisericile şi alte locaşuri de cult îndeplinesc o funcţie socială, şi evenimentele artistice construiesc un sentiment al comunităţii în jurul unor interese similare. Eric Banks, un scriitor şi jurnalist care apare în Capitolul 5, afirmă că sociabilitatea profundă a lumii artei creează beneficii neaşteptate: "Oamenii chiar discută despre ceea ce văd. Dacă eu citesc ceva de Roberto Bolano, să zicem, o să găsesc foarte puţini oameni cu care să discut despre asta. Cititul este un exerciţiu solitar care cere mult timp, pe când arta produce rapid comunităţi imaginate".

În ciuda respectului de sine pe care îl etalează şi a faptului că funcţionează asemenea unei societăţi de adepţi devotaţi, lumea artei se bazează pe consens în aceeaşi măsură în care depinde de analiza individuală sau de gândirea critică. Deşi venerează neconvenţionalul, ea abundă de conformism. Artiştii creează lucrări care "arată a artă" şi au comportamente care alimentează stereotipurile. Curatorii răspund aşteptărilor confraţilor şi ale consiliilor de administraţie ale muzeelor lor. Colecţionarii aleargă ca oile să cumpere lucrările câtorva pictori la modă. Criticii se asigură mai întâi din ce parte bate vântul, în aşa fel încât "s-o dea bine". Originalitatea nu este mereu răsplătită, cu toate astea unii îşi asumă riscuri şi inovează, ceea ce dă celorlalţi sentimentul de raison d'etre.

Această carte are ca fundal explozia extraordinară a pieţei de artă. Căutând să explicăm de ce piaţa a cunoscut o asemenea creştere în ultimii zece ani, am fi putut începe punând următoarea întrebare, cumva diferită, dar înrudită: de ce a devenit arta atât de populară? Anumite răspunsuri sunt sugerate în cursul capitolelor, dar iată aici câteva ipoteze simple, interconectate. În primul rând, suntem mai educaţi ca niciodată şi am dezvoltat un apetit pentru bunuri culturale mai sofisticate. (În SUA şi Marea Britanie, procentul populaţiei cu diplomă universitară a crescut dramatic în ultimii douăzeci de ani.) În mod ideal, arta suscită reflecţia, dar o face într-o manieră în care efortul este însoţit de plăcere. Aşa cum anumite sectoare ale peisajului cultural par să "prostească", tot aşa un public numeros este atras către un domeniu care tinde să sfideze convenţiile răsuflate. În al doilea rând, chiar dacă suntem mai bine educaţi, citim mai puţin. Cultura noastră a devenit televizuală, ca să nu mai vorbim de YouTube. Deşi unii deplâng această "oralitate secundară", alţii insistă pe o creştere a alfabetizării vizuale, puterea ochiului devenind sursă de plăcere intelectuală pentru tot mai mulţi oameni. În al treilea rând, într-o lume tot mai globalizată, arta trece frontierele şi poate deveni o lingua franca şi un interes comun, obiectiv inaccesibil formelor culturale înrădăcinate în limbaj.

În mod ironic, un alt motiv pentru care arta a câştigat în popularitate este tocmai faptul că a devenit atât de scumpă. Preţurile mari ţin titlurile ziarelor, iar acestea, la rândul lor, contribuie la generalizarea ideii că arta este un obiect de lux şi un simbol al statutului social. În decursul ultimilor zece ani, cel mai bogat segment al populaţiei globale a devenit şi mai bogat, iar numărul miliardarilor a crescut. După cum mi-a spus Amy Cappellazzo, de la Christie's: "Când ai patru case şi un avion G5, ce-ţi mai trebuie? Arta este extrem de aducătoare de satisfacţii. Prin urmare, de ce n-ar vrea oamenii să fie expuşi la idei?" Desigur, numărul celor care nu doar colecţionează, ci mai curând adună opere de artă a crescut de la câteva sute la multe mii. În 2007, Christie's a vândut 793 de lucrări cu peste un milion de dolari fiecare. În lumea digitală a bunurilor culturale, unde totul se clonează, obiectele artistice unice echivalează cu bunurile imobiliare. Ele sunt considerate ca active solide care nu riscă să dispară. Casele de licitaţie atrag în prezent oameni care mai înainte s-ar putea să se fi simţit excluşi de la achiziţia de opere de artă. Iar promisiunea fermă că acestea vor fi revândute i-a convins că arta contemporană este o bună investiţie, ceea ce a făcut piaţa "mai fluidă". (Chiar şi în timpul unei recesiuni, arta are valoare de investiţie. Cine s-ar fi gândit că un desen de Willem de Kooning ar putea fi un activ mai sigur decât acţiunile la Lehman Brothers? În toamna lui 2008, exact aşa au stat lucrurile. - n.a.)

În perioada în care piaţa era în creştere, mulţi şi-au făcut griji că validarea unui preţ de piaţă ajunsese să eclipseze alte forme de apreciere a unui artist. Acum, când preţurile-record sunt puţine şi rare, alte forme de recunoaştere, precum critica pozitivă, premiile artistice şi expoziţiile în muzee, pot avea o valoare mai mare, iar artiştii sunt mai puţin pasibili de a fi scoşi din cursă de ambiţia de a vinde. Până şi dealerii cei mai înclinaţi spre afaceri îţi vor spune că a câştiga bani nu ar trebui să fie decât un corolar al artei, şi nu obiectivul principal al unui artist. Arta are nevoie de motivaţii mai profunde decât căutarea profitului dacă vrea să-şi menţină diferenţierea şi superioritatea în raport cu alte forme culturale.

Dat fiind că lumea artei este atât de diversă, de opacă şi de-a dreptul secretoasă, generalizările sunt dificile şi este imposibil să acoperi toate aspectele sale. În plus, accesul în interiorul ei este rareori facil. Am încercat să rezolv aceste probleme prin intermediul a şapte naraţiuni care se desfăşoară în şase oraşe din cinci ţări. Fiecare capitol descrie povestea unei zile şi sper ca în felul acesta să-i dau cititorului senzaţia că mă însoţeşte în interiorul lumii artei, trecând prin instituţiile specifice care o configurează. Fiecare poveste se bazează în medie pe treizeci-patruzeci de interviuri în profunzime şi pe multe ore de observaţie participativă "în culise". Deşi, de obicei, acest gen de cercetare este descris ca "musca pe perete", o metaforă mai potrivită ar fi "pisica la pândă", deoarece un bun observator seamănă mai mult cu o pisică vagaboandă - curioasă şi interactivă, dar nu ameninţătoare; uneori indiscretă, dar uşor de ignorat.

Primele două capitole sunt consacrate unor entităţi total opuse. "Licitaţia" descrie fiecare minut al unei vânzări de seară organizată de Christie's la Rockefeller Center din New York. În general, nu prea vezi artişti la licitaţii, care reprezintă un punct terminus - unii spun o adevărată morgă - pentru operele de artă. În contrast, "Crit" ne introduce în viaţa unui seminar legendar de la Institutul de Arte din California - un fel de incubator unde studenţii se transformă în artişti şi învaţă vocabularul meseriei lor. Viteza şi bogăţia sălii de licitaţie nici că ar putea fi mai diferite de viaţa tihnită, cu buget scăzut a unei şcoli de artă, însă ambele sunt cruciale pentru a înţelege cum funcţionează această lume.

În mod similar, capitolele "Târgul" şi "Vizita la atelier" se află într-un raport antitetic; unul vorbeşte despre consum, celălalt despre producţie. În vreme ce atelierul este locul unde se înţelege cel mai bine opera unui artist, un târg de artă este o expoziţie comercială foarte şic unde mulţimea şi spaţiul limitat în care sunt expuse lucrările îngreunează posibilitatea spectatorului de a se concentra asupra unui anumit artist sau lucrare. "Târgul" se desfăşoară în Elveţia în ziua deschiderii Art Basel, un eveniment care a contribuit la internaţionalizarea lumii artei, obligând-o să urmeze o anumită sezonalitate. Artistul Takashi Murakami, cu o scurtă apariţie la Basel, este protagonistul capitolului "Vizita la atelier", care se desfăşoară în cele trei spaţii de lucru ale sale şi într-o turnătorie din Japonia. Aflate în fruntea unei întreprinderi ce depăşeşte Fabrica lui Andy Warhol, atelierele lui Murakami nu sunt simple clădiri în care artistul creează, ci servesc şi ca teatru pentru punerea în scenă a intenţiilor sale artistice şi loc de negocieri între artist şi curatorii şi negustorii care îl vizitează.

Capitolele 4 şi 5, "Premiul" şi "Revista", se concentrează asupra dezbaterilor, judecăţilor şi expunerii publice. "Premiul" povesteşte despre ziua în care juriul patronat de Nicholas Serota, directorul de la Tate, decide care dintre cei patru artişti aflaţi pe lista scurtă pentru Premiul Turner va urca pe podium pentru a primi un cec de 25.000 de lire sterline în cadrul unei ceremonii televizate. Capitolul analizează competiţia în care sunt angajaţi artiştii, impactul unor asemenea distincţii asupra carierei lor şi relaţia dintre media şi muzeu.

În "Revista", explorez diferite perspective asupra rolului şi integrităţii criticilor de artă. Încep prin a-i observa pe editorii Artforum International - revista glossy ce serveşte drept carte de vizită în lumea artei - apoi relatez despre diverse conversaţii pe care le-am avut cu critici influenţi, precum Roberta Smith de la New York Times şi, în final, mă strecor la o convenţie a istoricilor de artă pentru a investiga părerile lor despre acest subiect. Printre altele, acest capitol analizează modul în care coperta revistei şi cronicile din ziare influenţează felul în care arta şi artiştii intră în analele istoriei artei.

Ultimul capitol, "Bienala", se petrece la Veneţia, în haosul celei mai vechi expoziţii internaţionale de artă de acest gen. Bienala de la Veneţia este o experienţă derutantă: ţi se pare că-ţi oferă o vacanţă, când, de fapt, e un eveniment profesional intens, însă atât de monden, încât este foarte greu să te concentrezi asupra dimensiunii sale artistice. Prin urmare, acest capitol aduce un omagiu curatorilor care reuşesc să facă asta. El este totodată şi o meditaţie asupra rolului esenţial al memoriei în înţelegerea artei contemporane şi al privirii retrospective pentru a face diferenţa între ceea ce este o capodoperă şi o operă secundară.

Structura de şapte zile a cărţii reflectă părerea mea proprie cum că lumea artei nu este un "sistem" sau o maşinărie ce funcţionează lin, ci mai degrabă un conglomerat de subculturi măcinate de conflicte, unde fiecare element defineşte arta în mod diferit. Toate vocile din această carte consideră că arta ar trebui să provoace reflecţia, dar în "Licitaţia" ea este văzută mai ales ca o investiţie şi un articol de lux. În "Crit", arta este un demers intelectual, un stil de viaţă şi o ocupaţie. În "Târgul", este un fetiş şi un mod de a-ţi petrece timpul liber - un produs uşor diferit de cel văzut la licitaţie. În "Premiul", arta e o atracţie muzeistică, subiect pentru mass-media şi dovadă a valorii unui artist. În "Revista", arta este o scuză pentru cuvinte; este ceva care se dezbate şi se promovează. În "Vizita la atelier", ea este toate cele de mai sus - şi unul dintre motivele pentru care Murakami este, sociologic vorbind, fascinant. În final, în "Bienala", arta este un alibi pentru întâlniri informale, o curiozitate internaţională şi, cel mai important, principalul ingredient al unei expoziţii bune.

Deşi Şapte zile în lumea artei oferă o săptămână învolburată de naraţiuni, pentru mine a fost un demers lung, lent. În trecut, pentru alte proiecte etnografice, m-am cufundat în lumea nocturnă a cluburilor de dans ale Londrei şi am lucrat incognito ca "brand planner" într-o agenţie de publicitate. Deşi am fost foarte interesată de detaliile acestor medii, în cele din urmă m-am săturat de ele. Însă, în ciuda cercetărilor exhaustive, sunt în continuare fascinată de lumea artei. Unul dintre motive îl reprezintă, fără îndoială, complexitatea sa. Altul ţine de modul în care această lume estompează graniţele dintre muncă şi joc, local şi internaţional, cultural şi economic. Ca atare, mi se pare că ea prefigurează modelele societale ale lumilor ce vor veni.

Şi, cu toate că mulţi dintre cei care cunosc din interior lumea artei adoră să dispreţuiască această lume, trebuie să fiu de acord cu editorul publicaţiei Artforum, Charles Guarino, atunci când declară: "Este locul în care am găsit cele mai înrudite spirite - suficient de aiurite, supraeducate, anacronice, anarhice, oameni care mă fac fericit". În fine, trebuie să recunoaştem că, după ce se termină discuţiile şi lumea pleacă acasă, este o fericire să te afli într-o sală goală în care domnesc arta şi frumuseţea.

Notă asupra ediţiei la Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei

Vadim Guzun
Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii: documente, 1965-1979
Editura Argonaut, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Notă asupra ediţiei

Documentele incluse în tomul nr. XXVI din seria Afaceri Orientale^[i], stricto sensu, relevă, în principal, acţiunea de urmărire a lui Pantelimon Halippa de către Securitate, precum şi modul în care s-a perceput, respectiv "gestionat", aşa-numita problemă a Basarabiei la nivelul poliţiei politice româneşti în perioada 1965-1979. În subsidiar, sursele reflectă viaţa şi activitatea unor personalităţi din anturajul liderului basarabean (Ion Hudiţă, refugiaţi basarabeni şi transnistreni, foşti membri ai Sfatului Ţării etc.), modul în care acestea s-au raportat la realităţile politice interne şi internaţionale, corespondenţa cu cei doi membri ai Sfatului Ţării aflaţi în Statele Unite ale Americii (Anton Crihan) şi Canada (Ion Păscăluţă).

Lato sensu, cele 470 documente, precum şi anexele acestora, relevă poziţia Republicii Socialiste România în general, a Securităţii Statului în special (a se vedea, de exemplu, rezoluţiile generalilor Dumitru Borşan, Nicolae Pleşiţă, reacţiile ofiţerilor superiori la unele acţiuni ale lui Pantelimon Halippa şi ale "persoanelor de origine basarabeană", propuneri ale ofiţerilor de caz), faţă de "statul vecin de la răsărit" şi RSS Moldovenească; acţiunea conjugată a Direcţiei Generale de Informa-ţii Interne şi a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, din cadrul Ministerului de Interne, de preluare a arhivelor unor personalităţi care au participat la Actul Unirii din 1918 - direct de la acestea ori de la moştenitori.

Mai sunt reflectate momente precum cel al semicentenarului unirii Basarabiei cu România (propunerile de sărbătorire, încercările de sincronizare cu emigranţii basarabeni de pe alte continente), încercările de reconstituire a evenimentelor din 1917-1918, pe alte baze decât cele sovietice.

Sursele (456) au fost identificate în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) - fondul Informativ, volumele 1-24 ale dosarului nr. 161960, precum şi în singurul volum al dosarului de urmărire informativă a lui Nicolae Radu Halippa ("Inginerul"), fiul liderului basarabean, nr. 161961, din acelaşi fond Informativ (14). Tot din Arhiva CNSAS provin câteva note şi fotografii identificate în fondul Penal (volumul 7 al dosarului nr. 1149), incluse în ultimul capitol al cărţii.

Documentarea a presupus şi studierea unor dosare - din diverse fonduri ale Arhivei CNSAS, precum şi din arhive personale - ale celor care apar în plan secund în volum, demersul ajutându-mă în procesul de verificare dublă şi confruntare a numeroaselor informaţii referitoare la problema basarabeană, dar neconstituite sau identificate într-un dosar-problemă^[ii], la rolul lui Pantelimon Halippa în instrumentarea acesteia de către autorităţile comuniste de la Bucureşti, asigurându-mi o înţelegere mai bună a jocului perfid şi distructiv al Securităţii. Aceste informaţii confirmă luminile şi umbrele ce se desprind fără putere de tăgadă din actele premergătoare acţiunii "Basarab", ale urmăririi propriu-zise, precum şi din cele efectuate după închiderea dosarului sau chiar după moartea liderului unionist, acte subsumate obiectivului general de prevenire şi neutralizare^[iii].

Prin "lumini" înţeleg 1) visul nestrămutat al lui Pantelimon Halippa de a revedea teritoriul Basarabiei cuprins în graniţele politice ale României; 2) acţiunile concrete, directe ori prin intermediari, în plan intern, în relaţia cu persoane particulare ori cu autorităţile, cu sau fără ştirea/acordul Securităţii Statului, de condamnare a politicii imperialiste ţariste şi sovietice în general, a raptului Basarabiei ("nelegiuit")^[iv] în special; 3) numeroasele demersuri ("nechibzuite" şi "neavenite"), reuşite/nereuşite, de informare a opiniei pubice internaţionale asupra problemei basarabene, respectiv, de internaţionalizare a subiectului; 4) intenţia de conservare a documentelor, mărturiilor şi a lucrărilor din perioada interbelică necesare justificării drepturilor statului român asupra Basarabiei, precum şi viitoarelor generaţii; 5) asumarea rolului de lider al refugiaţilor basarabeni din RSR - eforturile depuse pentru recunoaşterea acestei categorii juridice de către autorităţi, încurajarea manifestărilor antisovietice ale celor mai curajoşi (nu mulţi), repetatele intervenţii în favoarea îmbunătăţirii situaţiei materiale ori politice a unora dintre aceştia, cum ar fi cazurile văduvelor Pelivan şi Moraru, transnistreanului Nichita Smochină, fiicei lui Ştefan Ciobanu, profesorului Nicolae Nitreanu.

Prin "umbre" înţeleg 1) manoperele prin care Securitatea, organizaţie criminală, suprapopulată de agenţii Kremlinului, a reuşit să monitorizeze evoluţiile înregistrate în problema basarabeană, să le conducă şi să le orienteze conform propriilor interese; 2) "apropierea" lui Pantelimon Halippa de Securitate prin oferirea/acceptarea unor foloase, avantaje materiale şi medicale pentru el (reintegrare locativă, pensie de 3.500 lei, preluarea arhivei personale contra cost, excursii gratuite în compania ofiţerilor, cadouri, asistenţă medicală gratuită etc.) şi pentru membri ai familiei ori prin mijloace psihologice, dolosive; 3) rolul jucat de Halippa în atragerea unioniştilor basarabeni în acţiunea Securităţii de preluare a arhivelor personale ale acestora; 4) racolarea unor membri ai familiei, prietenilor sau apropiaţilor liderului (printre ei foşti membri ai Sfatului Ţării, funcţionari în administraţia românească interbelică din Basarabia etc.); 5) modul în care Securitatea a reuşit să prevină ori să blocheze iniţiative, acţiuni cu potenţial de facilitare a desatelizării României, antisovietic.

Notele, referatele, rapoartele, sintezele, fişele, declaraţiile, corespondenţa selectate pentru volum au fost structurate cronologic. În cazul documentelor nedatate, în paranteze drepte, s-a trecut ziua, luna şi/sau anul aproximate ca urmare a interpretării sistematice a tuturor datelor disponibile din dosarele studiate. Tot prin paranteze drepte s-au semnalat şi cazurile de text deteriorat, lipsă, ilizibil ori care nu s-a publicat din motive de spaţiu ori de anonimizare a unor aspecte privind viaţa privată (cele mai multe vizează starea de sănătate a persoanelor în cauză). Fiecare document a fost numerotat şi intitulat după conţinut, iar notele de final au rolul de a explica redactarea, completa, traduce din limba rusă sau explica informaţiile din conţinutul textului, acolo unde s-a considerat necesar.

Documentele, precum şi anexele acestora, în cea mai mare parte inedite^[v], au fost transcrise integral^[vi], conform materialelor arhivistice, respectând faptele de limbă şi normele ortografice actuale. Inexactităţile şi erorile au fost îndreptate tacit^[vii] pentru a oferi un caracter inteligibil textului final. La fel s-a procedat cu numele proprii^[viii], îndeosebi cu rezonanţă rusă ori ucraineană, adeseori transcrise fonetic greşit.

Studiile, semnate de către Mihai Taşcă^[ix] şi Gheorghe Negru, ne iniţiază în biografia lui Pantelimon Halippa şi în problema Basarabiei, datele fiind utile în contextualizarea urmăririi instrumentate de Securitate de la punerea lui "Basarab" (tot el "Horia") în libertate până la moarte.

"Lista documentelor" sintetizează principalele elemente privind cronologia, emitentul, destinatarul, obiectivul, precum şi informatorul la care documentul se referă. De asemenea, am indicat arhiva, dosarul şi volumul în care se păstrează sursele. Lista abrevierilor, precum şi indicele de nume (reale ori conspirative) şi toponime, în ordine alfabetică, vor facilita studiul. Urmărirea cu atenţie a firelor încrucişate ale acţiunii Securităţii permit aflarea identităţii reale a mai multor purtători de nume conspirative, fie explicit, în acelaşi document, fie coroborând datele despre aceleaşi persoane (agenţi/informatori/obiective /situaţii/momente) din documente diferite, în diferite redactări. Fotografiile au fost încorporate documentelor cărora le aparţin sau au fost incluse în capitolul tematic, care mai cuprinde imagini din colecţia Nichita Smochină şi din Fototeca online a comunismului românesc.

În procesul de documentare am beneficiat de sprijinul CNSAS, motiv pentru care adresez mulţumiri reprezentanţilor acestuia, domnilor Silviu B. Moldovan, Claudiu Secaşiu în mod special. În egală măsură, gratitudinea mea se îndreaptă către Gheorghe Negru şi Mihai Taşcă, pentru studii, Aurel Strungaru, pentru fotografiile şi manuscrisele puse cu generozitate la dispoziţie, Oana Florescu, Romeo Moldovan, Valentin Orga, Dragoş Bogdan, Tatiana Guzun, Editura Argonaut, pentru sprijinul logistic şi financiar. Nu în ultimul rând, adresez mulţumiri colegilor Stelian Obiziuc, Doru Liciu şi Laura Gheorghiu, pentru susţinerea morală acordată.

Publicarea volumului Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii, asemenea întregii serii Afaceri Orientale, reprezintă un demers personal, efectuat cu speranţa că va fi util celor interesaţi să cunoască ce s-a ascuns dincolo de faţada "blocului" propagandistic al naţional-comunismului în România, cum s-a lucrat la "etajul" basarabean al acestuia.

(Vadim Guzun, Bucureşti, 2018)

---

[i] Vadim Guzun [în continuare V.G.], Marea foamete sovietică, 1926-1936, Editura Universităţii de Nord, 2011; V.G. (ed.), Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româneşti, 1926-1936, Editura Universităţii de Nord, 2011; V.G. (ed.), Rusia înfometată: acţiunea umanitară europeană în documente din arhivele româneşti, 1919-1923, Galaxia Gutenberg, 2012; V.G. (ed.), Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936, Argonaut, 2012; V.G., Indezirabilii: aspecte mediatice, umanitare şi de securitate privind emigraţia din Uniunea Sovietică în România interbelică, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Acţiunea informativă Nichita Smochină: liderul românilor transnistreni urmărit de Securitate, 1952-1962, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Emigraţia belarusă, caucaziană, rusă şi ucraineană în timpul celui de al Doilea Război Mondial: organizarea, activitatea şi orientarea în corespondenţă diplomatică română şi note ale Serviciului Special de Informaţii, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Hnat Porohivski: asul ucrainean al Serviciului Special de Informaţii: publicaţii, documente, scrisori şi fotografii, Argonaut, 2013; V.G. (ed.), Comandorul Sablin: liderul monarhiştilor ruşi urmărit de Siguranţă şi de Securitate, 1926-1959, Argonaut, 2014; V.G. (ed.), Emigraţia albă şi Biserica Rusă pe teritoriul României Socialiste: documente din arhiva fostei Securităţi, 1950-1952, Argonaut, 2014; V.G., Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc, 1921-1922, 1931-1933, 1946-1947, Filos, 2014; Al. Smochină, Care patrie? Memoriile unui subprefect român în Transnistria, V.G. (ed.), Argonaut, 2014; Al. Smochină, Nichita Smochină: Vox clamantis in deserto, V.G. (ed.), Argonaut, 2014; V.G. (ed.), Problema transnistreană: trecerea Nistrului şi repatrierea românilor din Uniunea Sovietică: documente de politică internă şi externă, 1941-1944, Argonaut, 2015; V.G. (ed.), Rädda Barnen şi Securitatea: documente româno-suedeze, 1946-1949, Argonaut, 2015; V.G. (ed.), Nikolai Vasilievici Sablin: ancheta, procesul şi detenţia liderului emigraţiei ruse din România, 1958-1962, Argonaut, 2016; N.V. Sablin, Путешествие по Эльдорадо. Десять лет в советских лагерях, V.G., M. Botnari (ed.), Argonaut, 2016; V.G. (ed.), Intrarea României în Primul Război Mondial: negocierile diplomatice în documente din arhivele ruse, 1914-1916, Argonaut, 2016; V.G., V. Vlasenko (ed.), Anchetat de SMERŞ: asul SSI şi liderul emigraţiei ucrainene din România în dosarele SBU, 1944-1947, Argonaut, 2016; V.G., M. Botnari (ed.), Alexandr Mihailov: liderul fasciştilor ruşi din România: documente din arhiva C.N.S.A.S., 1934-1944, Argonaut, 2017; V.G. (ed.), Generalul A.V. Héroys: sub stindardul fascismului rus: documente, 1928-1943, Editura Militară, 2017; V.G., C. Preutu (ed.), "Macedoneanul": Nida Boga în dosarele Securităţii: documente, 1959-1974, Mediadocs Publishing, 2017; N. Smochină, Nunta la românii transnistreni, cu introducere istorico-folclorică şi juridică, V.G. (ed.), Eikon, 2017; V.G. (ed.), Dosarul de securitate al unui diplomat american: Ernest H. Latham Jr., 1979-1987, Editura Militară, 2017; V.G. (ed.), Complimente de la tanti Haritina: spionaj sovietic în România: documente, 1924-1944, Argonaut, 2018.

[ii] Concluzie preliminară, în această etapă a cercetării.

[iii] Cu privire la această ultimă categorie de acte a se vedea actele anului 1979, cu precădere din dosarul de urmărire informativă "Inginerul".

[iv] Adeseori nu doar a Basarabiei, ci a tuturor teritoriilor anexate de Uniunea Sovietică, cu încălcarea dreptului internaţional, în anul 1940.

[v] Din totalul de 456 documente din acţiunea "BASARAB" publicate în volumul de faţă, 30 au fost publicate în volumele Ion Constantin, Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia, Bucureşti, Biblioteca Bucureştilor, 2009; Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa. Apostol al Basarabiei. Studii. Documente. Materiale, Chişinău, Notograf Prim, 2013; acestea apar în volumul nostru la nr. 9, 20-22, 29, 34, 37, 52, 55, 59, 85, 86, 97, 108, 158, 170, 188, 199, 200, 215, 255, 276, 277, 304, 344, 362, 436, 437, 444, 454 şi sunt semnalate ca atare în notele de final.

[vi] Cu puţine excepţii, semnalate în cadrul notelor.

[vii] Cu unele excepţii, admise pentru a oferi câteva exemple privind nivelul cunoştinţelor de limbă română al celor care au redactat documentele.

[viii] Acolo unde a fost posibil; unde nu a fost posibil s-a păstrat redactarea originală.

[ix] După studiul Pan Halippa - cronica unei condamnări, publicat în revista Destin Românesc, Serie Nouă, An III(XIV), Nr. 4(56), Institutul Cultural Român, Chişinău, 2008, pp. 99-120, cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la naşterea lui Pantelimon Halippa.

Prezentare Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României

Lelia Zamani & Emanuel Bădescu
Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României
Editura Vremea, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

O carte fenomenală despre prezenţele feminine ale Casei Regale a României După cum reiese chiar din titlu, această carte este dedicată femeilor care au reprezentat Casa Regală a României - de la regine până la micile prinţese sau principesele de astăzi.

Cititorul va putea pătrunde în universul cotidian al prezenţelor feminine regale, descoperind informaţii istorice şi chiar informaţii personale inedite, detalii fascinante, amănunte necunoscute şi ilustraţii în premieră.

*
Prezentare

După un lung şir de domnitori pământeni şi străini, România devine în 1881 regat, prin încoronarea ca rege a Principelui Carol, care conducea deja destinele ţării din 1866. România a avut numai patru regi: Carol I, care ar merita pe deplin apelativul "cel Mare", Ferdinand "Întregitorul de Ţară", Carol al II-lea şi neuitatul Rege Mihai, căruia i s-ar potrivi numele adeseori atribuit bunicului său, Regele Ferdinand: "cel Loial". Spre deosebire de ţări în care regalitatea a dăinuit sute de ani, România se poate deci mândri cu puţine regine şi prinţese regale. Cuvânt bine ales: a se mândri. Pentru că reginele şi prinţesele României întruchipează calităţi omeneşti cu adevărat înălţate la dimensiuni regeşti: frumuseţe, talent, loialitate către ţara iubită, dragoste de popor.

De la blânda poetă, Regina Elisabeta, a cărei bunătate a îndemnat-o să vină în ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor, la splendida Regină Maria, mereu în sprijinul ţării, de pe câmpurile de bătălie până la complicatele mreje ale diplomaţiei, de la devotata Regină Mamă Elena la discreta Regină Ana, reazemul anilor de restrişte ai Regelui Mihai, reginele României au jucat roluri care le dau dreptul la locuri de seamă în istoria ţării. Prinţesele regale au moştenit de la mamele lor frumuseţea şi nobleţea de caracter. Prea puţin cunoscute de poporul căruia i s-au dedicat, aceste figuri luminoase ale trecutului sunt înfăţişate în volumul de faţă prin mijlocirea unor scurte prezentări biografice datorate cunoscuţilor istorici Lelia Zamani şi Emanuel Bădescu, precum şi a unui bogat tezaur de imagini, reprezentându-le în momente semnificative ale existenţei lor.

Cartea, dedicată amintirii Ruxandei Beldiman, istoric de artă, conţine şi un studiu al acesteia, analizând creaţia artistică a Prinţesei Ileana a României. Fie ca această carte să readucă în mintea şi în inima românilor chipurile luminoase ale reginelor şi prinţeselor noastre regale şi să le reamintească astfel că, în ciuda perioadei întunecate de după cel de Al Doilea Război Mondial, istoria ţării noastre ne dă dreptul să ne numărăm printre naţiunile civilizate ale Europei.

(Silvia Colfescu)

Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito! - Fiica lui Stalin

Rosemary Sullivan
Fiica lui Stalin
Editura Corint, 2018
traducere din limba engleză de Alfred Neagu şi Junona Tutunea

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito!

Stalin. Pare un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Geniu al răului, călău al popoarelor, criminal odios sunt doar câteva dintre atributele asociate acestui nume. Pe de altă parte, Stalin continuă să fie iubit şi adulat de milioane de oameni. În ultimii ani Rusia pare să fi început o campanie de recuperare a imaginii de "tătuc al popoarelor", de strateg şi om care a făcut posibilă înfrângerea Germaniei naziste. Chiar luna aceasta, de exemplu, autorităţile moscovite au refuzat să elibereze autorizaţie pentru ceremonia anuală prin care erau comemorate victimele stalinismului. Dincolo de aceste etichete, opriţi-vă un moment şi întrebaţi-vă ce ştiţi exact despre acest om care prin voinţă şi cinism a reconfigurat harta lumii, a schimbat mentalităţi şi şi-a lăsat amprenta nu doar asupra contemporanilor, ci şi a celor care i-au urmat. Pun această întrebare din poziţia cuiva care de-a lungul anilor a citit de la biografia lui Boris Souvarine la cea scrisă de Paul Johnson, de la cartea celebră a lui Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, la în Umbra lui Stalin a lui Valentin Berejkov. Oricât de mult am citit, de fiecare dată am avut sentimentul că ceva îmi scapă, că nimeni nu poate da un răspuns definitiv la cine şi ce a fost Stalin. Probabil că această întrebare va avea mereu un răspuns deschis pentru că va depinde nu doar de poziţia celui care o pune, dar şi de modul în care receptorul alege să se raporteze la Stalin.

Majoritatea cărţilor despre Stalin pe care le-am citit se concentrează aproape în exclusivitate asupra carierei politice şi a momentelor esenţiale din viaţa publică a lui Stalin. Este foarte greu să pătrunzi în intimitatea dictatorului, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre cei care ar fi putut să scrie şi să vorbească despre omul Stalin au murit împuşcaţi, pe front sau în Gulag, fie le-a fost mereu frică să vorbească din cauza mâinii lungi a serviciilor secrete ruseşti. Au existat şi câteva cărţi discutabile scrise fie de şoferul lui Stalin sau de una dintre amante. Cât de veridice sunt aceste amintiri este greu de estimat. De aceea, cartea publicată de editura Corint, Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva, este importantă. Prin ea se adaugă câteva piese de puzzle la ceea ce a fost viaţa privată a lui Stalin şi a familiei sale, a modului în care acesta s-a purtat cu proprii copii şi cu membrii familiei. Cartea mi-a oferit câteva informaţii suplimentare legate de sinuciderea Nadejdei (Nadiei) Allilueva, soţia lui Stalin şi mama Svetlanei. De obicei, acest episod este expediat destul de rapid în biografiile concentrate pe omul de stat şi tiranul care s-a dovedit a fi Stalin. Întreaga viaţă a Svetlanei pare să fi stat sub două greutăţi: sinuciderea mamei şi reputaţia tatei. Ambele au contribuit la şlefuirea caracterului Svetlanei, au făcut-o să nu îşi poată găsi nicăieri o linişte de durată, au urmărit-o indiferent unde ar fi încercat să se ascundă. Svetlana pare să ilustreze modul în care copiii plătesc pentru greşelile părinţilor.

Stalin şi Nadejda Allilueva

Dacă în copilărie, pe care o descrie în prima parte a cărţii, tatăl nu este altceva decât un părinte, sever ce-i drept, dar care îşi iubeşte fetiţa deşi nu îi este alături aproape niciodată, maturitatea aduce cu ea cruda realitate a ceea ce este cu adevărat Stalin: un om aflat sus, în deşertul oferit de puterea absolută, care pe drum şi-a pierdut orice calitate umană şi orice sentiment, inclusiv cele pentru proprii copii. Şi mai aduce ceva în viaţa Svetlanei: fronda, dorinţa de a nu se conforma într-o societate care trăieşte sub imperiul fricii. Trăieşti un sentiment ireal când citeşti fragmente din scrisorile pe care şi le trimit cei doi în care Stalin i se adresează fiicei sale cu "mica mea gospodină", în timp ce Svetlana îi spune tandru "dragul meu papocika". Odată cu trecerea anilor, oameni dragi dispar din jurul Svetlanei fără nici o explicaţie. Abia când va creşte, tânăra va realiza că cel vinovat de aceste dispariţii a fost tocmai "dragul ei tătic". Este uimitor cum mintea umană, chiar şi în faţa celor mai crude adevăruri, reuşeşte să îşi construiască mecanisme de apărare. Discuţiile Svetlanei cu rudele mamei sale, multe dintre ele trimise la izolare sau în Gulag pentru ani întregi, ne arată, din nou, puterea pe care acest om a avut-o asupra celor care l-au cunoscut şi modul în care a ştiut să se folosească de idealurile şi credinţa celorlalţi pentru a îşi îndeplini planurile. După ani în care au suferit inimaginabil, mulţi dintre membrii familiei au considerat că pedepsele primite au fost meritate sau justificate şi nu un capriciu al lui Stalin. Stalin se identifica pentru ei, ca şi pentru multe alte victime ale Gulagului, cu binele superior, cel al Statului. Svetlana însăşi, găseşte, de exemplu, de înţeles decizia tatălui de a nu accepta schimbul de prizonieri propus de nazişti prin care ar fi putut să îşi recupereze propriul fiu. Într-o ţară în care milioane de mame pierduseră tot atâţia fii, ar fi fost nedrept ca Stalin să îşi trateze propriul fiu preferenţial, chiar dacă asta a însemnat condamnarea lui la moarte.

Cartea nu este doar despre Stalin, deşi umbra tatălui va plana toată viaţa asupra Svetlanei. Este povestea incredibilă a acestei femei, a curajului, căderilor, realizărilor şi eşecurilor ei. În epocă, Svetlana a stârnit o adevărată furtună diplomatică atunci când, în urma unei călătorii din motive personale în India, a hotărât să fugă în Statele Unite. Cred că a fost un moment inimaginabil atât pentru americani cât şi pentru sovietici. Cert este că Svetlana era hotărâtă să scape din cuşca aurită care se dovedise a fi Kremlinul. Dorea să fie liberă, să poată lua propriile decizii, să simtă că trăieşte şi că nu este doar o unealtă de propagandă vie. Aventurile ei în lumea liberă sunt fascinante şi, în acelaşi timp, ne arată că este imposibil să scapi de propria moştenire. De la succesul obţinut cu cartea ei - Douăzeci de scrisori către un prieten, la eşecurile din viaţa sentimentală toate sunt prezente în cartea lui Sullivan. Simpatia autoarei este vizibilă pentru această femeie atât de încercată despre care scrie la un moment dat că în timpurile actuale ar fi fost diagnosticată cu tulburare bipolară şi ar fi fost considerată maniaco-depresivă.

Svetlana Allilueva

Svetlana, după cum recunosc majoritatea celor care au cunoscut-o, era o persoană inteligentă, educată, rafinată, dar cu care nu era foarte uşor să trăieşti sau să relaţionezi. Izbucniri vulcanice, specifice temperamentului ei, au stricat prietenii şi căsnicii. De asemenea, aflată mereu la confluenţa dintre interesele ruseşti şi americane, s-a simţit de multe ori un pion în jocul serviciilor secrete. Uneori, din cauza legendelor false legate de averea fabuloasă din băncile elveţiene a tatălui ei, a devenit nu doar victima unor oameni fără scrupule, dar a fost considerată o profitoare şi trădătoare. Cert este că viaţa Svetlanei nu a fost deloc roz...poate cu excepţia copilăriei. Despărţită de copii în urma decizie de a părăsi URSS-ul, condamnată să se căsătorească cu oameni nepotriviţi sau care îi mor în braţe, condamnată de proprii copiii care s-au considerat trădaţi în urma plecării ei, fiica lui Stalin a dus o viaţă nomadă, în care, de multe ori singura salvare a venit de la fiica ei americană, Olga. Întoarcerea în Rusia post-sovietică este o recunoaştere a faptului că nu a reuşit să se adapteze la viaţa occidentală, dar, în acelaşi timp, o greşeală majoră de care îşi dă seama destul de repede. Svetlana moare săracă, dar liniştită, conştientă că destinul i-a fost dictat în mare măsură de greutatea şi greutăţile asociate numelui pe care îl poartă.

Svetlana este o persoană fascinantă. Este extrem de interesant să îi urmăreşti lupta cu fantoma tatălui, modul în care acceptă că acesta a fost un monstru dar să încerce să împace această realitate cu faptul că a fost şi propriul tată pe care l-a iubit. Cele două sentimente coexistă până la sfârşit în inima singurei fiice a dictatorului. Pasionată de literatură, biografia ei este înţesată de trimiteri la literatura epocii - Pasternak, Ahmatova sau Grossman. Ca o notă către traducători, romanul lui Grossman a fost tradus în limba română sub titlul de Viaţă şi destin şi nu Viaţă şi soartă aşa cum au ales să o traducă. Este o carte esenţială despre epoca în discuţie şi lectură obligatorie pentru oricine doreşte să ştie cum a fost atunci de aceea este important ca cititorul nefamiliarizat cu epoca să ştie că există o traducere în limba română. Cartea lui Rosemary Sullivan este o carte care îşi păstrează actualitatea şi care se încheie într-o notă nu tocmai pozitivă atunci când Svetlana Allilueva vorbeşte despre viitorul Rusiei. Concluzia ei este sintetizată în câteva cuvinte adresate unei prietene: " Draga mea, ăştia nu s-au schimbat deloc!" Este o realitate cu care cititorul ar face bine să rămână în minte pentru că vine din partea unei persoane care s-a aflat în chiar inima întunericului şi îi cunoaşte toate tertipurile şi strategiile.

Prefaţă la Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată

Elisabeth Heresch
Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată
Editura Meteor Press, 2018
traducere din limba germană de Adela Motoc

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

"Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca pământul din loc..."

Cu greu s-ar mai găsi un altul în istoria universală care să pretindă în modul cel mai serios cu putinţă că şi-a propus o asemenea sarcină şi în scurt timp a şi realizat-o - în afară doar de Israel Lazarevici Helphand, alias Alexander Parvus. La sfârşitul anului 1914, genialul economist a elaborat un plan, la începutul anului 1915 l-a prezentat guvernului Reich-ului german - iar în 1917 acest plan a devenit realitate: distrugerea Imperiului ţarist şi preluarea puterii în Rusia de către comunişti, care de acolo şi-au pornit marşul victorios prin jumătate din lume. Urmările lucrării sale au marcat istoria universală până în secolul al XXI-lea.

Dar cine a fost Parvus? Născut în 1867 într-o familie de evrei din pătura mijlocie, nu departe de Minsk, tânărul talentat a făcut studii de economie în Elveţia, după care a plecat în Germania. Încă de foarte devreme, Parvus a fost însufleţit de două dorinţe inegale: visul despre bani mulţi - şi despre marea revoluţie.

1914 a fost anul său fast. Când, după jumătate de an, războiul pe Frontul de Est încă nu era decis pentru guvernul Reich-ului german, Parvus s-a prezentat cu un plan îndrăzneţ. Acesta conţinea toate ingredientele necesare pentru a provoca, la momentul potrivit, prăbuşirea puterii de stat ruseşti şi măturarea guvernului ţarist, iar apoi înlocuirea lor cu revoluţionari docili. Sforile persoanelor implicate în acţiune până sus la Lenin le trăgea Parvus însuşi.

Berlinul a acceptat această ofertă. Până la finalizare, acţiunea urma să coste guvernul Reich-ului german o sumă care, actualizată, ar reprezenta aproximativ un miliard de mărci.

În momentul în care "vagonul plumbuit", în care se afla Lenin, se îndrepta spre Petrograd, organizarea acţiunii Revoluţia era ca şi încheiată. Fără Parvus, Lenin, căruia îi fusese refuzată trecerea prin alte ţări în drumul de întoarcere spre Rusia, n-ar fi ajuns niciodată la Petrograd. Cum s-ar fi desfăşurat atunci secolul nostru?

Abia atunci când, după ţarul Rusiei, împăratul Germaniei a fost şi el silit să abdice, a devenit clar că Parvus netezise calea unei mişcări, care n-avea să se oprească la graniţele Rusiei - şi nici la altele.

În timp, această gigantică răsturnare socială, care a cuprins secolul al XX-lea la scară mondială, a fost susţinută prin multe teorii. Se întâlnesc aici, mai ales, toate elementele învăţăturii marxiste de genul "necesităţii istorice" a înlăturării burgheziei de către proletariat, al pretinsei egalităţi a indivizilor umani, al criticii radicale la adresa capitalismului, al urii ca forţă motrice şi, în special, al revoluţiei ca formă preferată a acţiunii politice. Determinante în acţiunile lui Parvus au fost interesele financiare şi interconexiunile guvernelor, magnaţilor ca, de pildă, americanul Jacob Schiff cu traficanţii de arme. Aceste fapte şi nu interpretarea lor constituie materia acestei istorii.

Drumul lui Parvus este unul aventuros. El duce de la Odessa în Elveţia, Germania, Austria, Turcia şi Scandinavia. Îl urmăm în adâncurile ilegalităţii şi închisorilor până pe culmile banilor şi puterii. Dar nici după ce planul lui Parvus a fost realizat, dorinţa acestuia de a fi membru al primului guvern revoluţionar din Rusia nu s-a împlinit: Parvus devenise discreditarea personificată a lui Lenin şi a pactului acestuia cu duşmanul politic. Şi chiar înainte ca Parvus să moară, în 1924, în vila sa din Berlin-Schwanenwerder, Germania nu mai avea nici ea nevoie de el.

Prefaţă la Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei

urile şi simbolurile Francmasoneriei
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Walter Fotescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Dintre diversele moduri de a comunica învăţătură celui neinformat, două îl interesează cu precădere pe cel care se iniţiază în masonerie; anume, instruirea prin legende şi cea prin simboluri. Acestora două, aproape în exclusivitate, le datorează el tot ce ştie şi tot ce poate şti despre sistemul filozofic predat în instituţie. Toate misteriile şi dogmele ce constituie acest sistem sunt încredinţate spre comunicare neofitului, uneori prin una, alteori prin alta dintre aceste două metode de instruire, iar uneori printr-o combinaţie a lor. Francmasonul nu are nicio posibilitate să acceadă la vreuna dintre învăţăturile ezoterice ale Ordinului decât prin intermediul unei legende sau a unui simbol.

O legendă se deosebeşte de o naraţiune istorică sub un singur aspect - că nu există nicio atestare documentară a autenticităţii sale. Ea este produsul exclusiv al tradiţiei. Amănuntele sale pot fi adevărate parţial sau integral. Nu poate exista nicio dovadă internă a contrariului sau poate exista dovada internă că toate sunt false. Dar nici posibilitatea adevărului, în primul caz, nici certitudinea sau falsitatea, în celălalt, nu pot exclude naraţiunea tradiţională din categoria legendelor.

În problemele serioase ale istoriei, cum ar fi întemeierea imperiilor, descoperirea şi colonizarea unor teritorii sau ascensiunea şi prăbuşirea dinastiilor, cunoaşterea adevărului sau a falsităţii naraţiunii legendare este importantă, dat fiind că îndoiala subminează valoarea istoriei. Dar în Francmasonerie lucrurile nu stau astfel. Aici, adevărul sau falsitatea legendei nu se pune la modul absolut. Obiectul legendelor masonice nu este stabilirea unor fapte istorice, ci transmiterea unor doctrine filozofice. Ele sunt o metodă prin care se comunică învăţăturile ezoterice, iar studentul le acceptă fără referire la altceva decât utilitatea şi semnificaţia lor în dezvoltarea dogmelor masonice. Să luăm, de exemplu, legenda hiramică a celui de-al treilea grad. Ce importanţă are pentru discipolul în masonerie dacă ea este adevărată sau falsă? Tot ce vrea el să cunoască este semnificaţia sa internă; iar atunci când află că scopul ei este să ilustreze doctrina nemuririi sufletului, el este satisfăcut de acea interpretare şi nu consideră necesar să-i investigheze acurateţea istorică sau să-i reconcilieze contradicţiile aparente. La fel cu legenda pietrei unghiulare pierdute; sau a celui de-al doilea templu; sau a arcei ascunse - toate acestea sunt pentru el naraţiuni legendare care au valoare doar pentru nestemata pe care o conţin. Fiecare dintre aceste legende este expresia unei idei filozofice.

Dar mai există şi o altă metodă de instruire masonică, cea prin simboluri. Nicio ştiinţă nu este mai veche decât cea a simbolismului. Cândva, aproape toate învăţăturile din lume erau transmise prin simboluri. Şi chiar dacă filozofia modernă se exprimă acum exclusiv în propoziţii abstracte, Francmasoneria rămâne credincioasă vechii metode, pe care a păstrat-o în toată importanţa sa originară ca pe o metodă de comunicare a cunoaşterii.

Potrivit etimologiei greceşti a cuvântului, "a simboliza" înseamnă "a compara un lucru cu altul". Prin urmare, un simbol este expresia unei idei care a fost derivată prin comparaţia sau contrastul unui obiect cu o concepţie sau un atribut moral. Astfel, spunem că firul cu plumb este un simbol al rectitudinii în conduită. Calităţile fizice ale firului cu plumb sunt aici comparate sau puse în contrast cu concepţia morală a virtuţii sau verticalităţii. După ce a fost învăţat care este semnificaţia sa simbolică, masonului speculativ îi apare expresia vizibilă a ideii de rectitudine morală.

Dar, deşi în Francmasonerie există două moduri de instrucţie - prin legende şi prin simboluri - în fapt, între ele nu există nicio deosebire esenţială. Simbolul este o reprezentare vizibilă, iar legenda, o reprezentare audibilă a unei idei ce se vrea pusă în evidenţă. Atât legenda, cât şi simbolul sunt legate de doctrine, având un profund caracter religios; ambele sunt purtătoare de sentimente morale şi ambele sunt menite ca prin această metodă să ilustreze filozofia Masoneriei speculative.

A investiga semnificaţia ascunsă a acestor legende şi simboluri şi a extrage din ele învăţăturile morale şi filozofice pe care intenţionează să le transmită înseamnă a înlătura vălul cu care ignoranţa şi indiferenţa caută să ascundă adevărata filozofie a Francmasoneriei.

Studiul simbolismului Masoneriei este singura metodă de a-i investiga filozofia. Acesta este portalul templului său, singurul loc pe unde se poate accede la sacellum-ul în care sunt tăinuite aporrheta.

Filozofia Masoneriei are ca obiect concepţii referitoare la Dumnezeu şi la oameni, la viaţa prezentă şi cea viitoare. Ştiinţa sa este simbolismul prin care aceste concepţii sunt înfăţişate minţii.

Lucrarea oferită acum publicului este un efort de a dezvolta şi explica această filozofie şi ştiinţă. Ea va demonstra că în Francmasonerie există germenii speculaţiei profunde; dacă aceasta nu este de interes pentru erudit, în schimb, ea îl poate instrui pe cel neştiutor. În acest caz, nu voi regreta munca şi cercetările pe care le-au cerut alcătuirea ei.

Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial - O logodnă foarte lungă

Sébastien Japrisot
O logodnă foarte lungă
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Citiţi un fragment din această carte.

***
Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial
 

Cartea lui Sebastien Japrisot nu este deloc ceea ce aşteptam să fie. Mă gândeam că ar putea fi un roman siropos, care să spună o poveste pe care o voi fi auzit deja de prea multe ori. Cred că un rol important în formarea acestei aşteptări a avut-o coperta cărţii, asemănătoare cu cea a romanelor de dragoste şi menţiunea că după carte s-a făcut şi un film, câştigător a cinci premii César şi cu două nominalizări la Oscar 2005. Speram şi să nu fie un roman poliţist plictisitor, cu o intrigă banală şi cu un criminal în serie ascuns pe undeva. Susceptibilitatea aceasta a venit din faptul că autorul a fost numit Graham Greene al Franţei şi, ştiţi vorba aceea: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Nu puteam să mă înşel mai tare. Acum când scriu şi mă gândesc la această carte, afară viscoleşte şi e frig. Ninsoarea mă face cumva să intru mai bine în atmosfera cărţii şi, în acelaşi timp, frigul îmi permite să îl consider vinovat pentru răceala care mi-a intrat în oase. Nu are cum să fie de la carte, nu-i aşa? Sau poate că da. Povestea siropoasă s-a dovedit a fi, de fapt, un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile născute din Primul Război Mondial. Ştiam din cărţile de istorie că acest război, numit şi Marele Război - "probabil pentru a te face să crezi că există şi unele mai mici", după cum spune autorul romanului O logodnă foarte lungă -, a şters pentru majoritatea combatanţilor toate iluziile despre eroismul, spiritul nobil şi justificarea patriotică a războiului. Primul carnagiu la scară industrială, acest război a rămas cumva misterios pentru că mulţi dintre cei întorşi au refuzat să vorbească despre experienţele trăite şi traumele suferite. Un război care a frânt mii de vieţi, a dus la amputarea nu doar de membre, ci şi de suflete, un război care a marcat ieşirea Europei dintr-o epocă a inocenţei.

O logodnă foarte lungă reuşeşte să readucă la viaţă ororile întregului război prin intermediul destinelor a cinci combatanţi condamnaţi la moarte pentru că s-au automutilat ca să scape de front. Este nu doar povestea lor ci şi a celor pe care i-au lăsat în urmă: a familiilor, prietenilor, iubitelor şi chiar a duşmanilor. Uniţi printr-un gest extrem şi o condamnare comună, vieţile celor cinci sunt reconstituite în faţa ochilor noştri cu ajutorul Mathildei, logodnica curajoasă şi încăpăţânată a unuia dintre cei condamnaţi. Fată de familie bună, ţintuită într-un scaun cu rotile căruia îi spune "trotinetă", Mathilde vrea să afle ce s-a întâmplat cu logodnicul ei şi, mai ales, dacă acesta a murit cu adevărat în tranşeele de pe Somme. Ca o paranteză, cred că alegerea unuia dintre cel mai greu încercate fronturi din Primul Război Mondial, cel de la Somme, ca loc de executare a pedepsei, nu a fost deloc întâmplătoare. Ceea ce ne spune autorul este faptul că dincolo de manuale, de studiile de tactică şi strategie, acolo au murit oameni, fiecare cu propriile poveşti, speranţe şi dorinţe. Romancierul umanizează şi individualizează un loc şi o perioadă cunoscute mai ales prin statistici şi premiere macabre (de exemplu, în timpul confruntărilor de pe Somme a fost folosit pentru prima oară în istorie un tanc).

Investigaţia Mathildei nu poate determină încadrarea romanul în genul poliţist clasic. A-l considera doar un roman poliţist înseamnă a-i face o nedreptate. Miza acestui roman este una mult mai profundă şi complexă. Mathilde speră că Manech, logodnicul, ar putea fi încă în viaţă şi de aceea caută prin toate mijloacele să afle ce s-a întâmplat exact în ziua în care cei cinci au fost trimişi în teritoriul nimănui, situat între tranşeele franceze şi cele germane ca să moară. Îi cunoaştem, astfel, pe cei cinci soldaţi francezi care au plecat la război, "fiindcă asta-i viaţa": Eschimosu', un tâmplar parizian extrem de talentat, Şase Parale, fost sudor şi care credea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, "sudorii deopotrivă cu ceilalţi", Omul Ăsta, un fermier tăcut, orfan găsit după naştere pe treptele unei capele, Ange sau Drept Comun, codoş din Marsilia, turnător, fricos şi lipsit de principii, Manech sau Albăstrea, logodnicul Mathildei, cu minţile duse din cauza ororilor pe care le trăise în război. Oameni care, probabil, că pe timp de pace nu s-ar fi întâlnit niciodată, fiecare cu poveştile, iubirile şi speranţele lui. Toţi egali în faţa Morţii şi toţi ţinuţi minte de supravieţuitori după porecle şi nu după numele adevărate.

Căutările fetei ne poartă prin diferite zone ale Franţei, prin vieţi de oameni rămaşi în urmă şi nevoiţi să facă faţă pierderii celor dragi într-un război absurd şi fără sens. Ne duce, de asemenea, pe front, în frig, zăpadă, mizerie şi oroare, unde întâlnim tipologii diferite, de la comandantul curajos, vertical şi dezgustat de ceea ce înseamnă războiul, la militarii funcţionari care nu vânează decât grade şi funcţii fiind dispuşi să sacrifice pe oricine pentru a-şi atinge scopurile. Pătrundem în tranşeele puturoase de la "Bingo Crepuscul", o tranşee nemţească ocupată de francezi şi pe unde trec cei cinci în drumul lor spre moarte. Acolo îl cunoaştem de Célestin Poux supranumit Spaima Trupelor, personaj care aduce aminte de Porta din romanele lui Sven Hassel: descurcăreţul, cel care ştie să rezolve orice problemă şi să găsească mâncare pentru camarazi în orice condiţii de front. Aşa cum Bingo Crepuscul reprezintă interpretarea greşită a însemnării de pe un tablou - General-locotenent Byng la crepuscul, 1916 - , la fel şi istorisirile martorilor şi a celor implicaţi în poveştile celor cinci sunt deformate, contradictorii şi, pe alocuri incredibile. Mathilde reuşeşte să le descâlcească şi să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în acele tranşee, în acele zile, dacă a supravieţuit cineva şi cum a reuşit să facă acest lucru.

Cartea este o pledoarie împotriva războiului, o imagine crudă a ceea ce este acesta cu adevărat, cu accente asemănătoare romanului lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest. Vieţi frânte, bărbaţi îmbătrâniţi la patruzeci de ani, oameni care şi-au pierdut minţile, familii nevoite să înveţe să trăiască fără cei dragi, morţi inutile într-un război fără câştigători, imposibilitatea întoarcerii la eul de dinainte de război, neputinţa omului de rând în faţa deciziilor luate în altă parte şi care îi hotărăsc soarta sunt teme care se împletesc în roman realizând o imagine realistă şi dureroasă a ceea ce înseamnă un conflict armat. Dragostea nu aduce alinare în cartea lui Japrisot, ci vine la pachet cu obligaţii, responsabilităţi şi suferinţă. Nu este o carte uşoară, dar este o carte bună care mi-a adus aminte de cele spuse de cineva într-un spectacol de teatru văzut acum ceva timp: că atunci când vor muri toţi cei care au participat la un astfel de conflict şi nimeni nu îşi va mai aminti, omenirea va fi din nou în pericol să repete o asemenea catastrofă. Poate că literatura, prin romane de acest fel, va reuşi să acopere acest gol de memorie, să ne facă să trăim oroarea prin intermediul experienţei altora şi să înţelegem că războiul nu are nimic eroic şi înălţător. Să înţelege noi, dar mai ales cei care decid în numele nostru.

Introducere Atlas 2038. Viitorurile lumii

Virginie Raisson
Atlas 2038. Viitorurile lumii
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba franceză de Lidia Hartz
Ilustraţii: Lépac / Fotogravură: Sphinx

Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Aici, acolo, peste tot, se nasc noi proiecte. O grădină comunitară. O monedă locală pentru ajutor reciproc. O şcoală unde copiii pot învăţa în ritmul lor. Maşini care se conduc singure sau cu mai mulţi şoferi. Cafenele unde în acelaşi timp se repară aparate vechi şi solidarităţi din străbuni. Credite micuţe, aici, care ajută la crearea de proiecte în altă parte. Culturi care respectă pământul, anotimpurile şi sănătatea consumatorilor. Invenţii colective disponibile tuturor şi în mod gratuit. Poduri pentru arici. Uzine unde deşeurile se transformă în energie. Peşti care rămân în mări şi petrol care rămâne în subsol. Da, peste tot se lansează iniţiative care prezic un viitor mai bun.

În aşteptarea viitorului
Şi cu toate acestea, cu vechile ei tulburări ce duc la violenţă şi inegalităţi, lumea pare atât de departe de acel viitor. Niciodată, de la sfârşitul războiului rece, europenii şi americanii nu s-au arătat atât de prinşi de propriile frici. Frica de lipsuri şi frica de nou. Frica de ceilalţi sau de ce s-ar "putea" întâmpla.

Copleşite de seria de atentate şi de valurile de solicitanţi de azil politic care fug de războiul de acasă, multe state occidentale se retrag în cochiliile lor, construiesc ziduri şi cad în capcanele populismului şi xenofobiei.

Sigur că nu lipsesc motivele pentru a ne lăsa convinşi să nu mai avem încredere şi să căutăm un sens în locuri greşite: minciuni şi corupţie la cel mai înalt nivel, diferenţe record între bogaţi şi săraci, decădere socială, stigmatizare religioasă, conflicte identitare...

Şi dacă mai adăugăm şi ce ni se tot repetă, că suntem prea numeroşi pentru planetă, că globalizarea este ireversibilă şi că este mai presus de decizia guvernelor şi de voinţa popoarelor, ne-am putea chiar mira că tinerii sub treizeci de ani nu resimt mai multă disperare şi furie faţă de generaţiile care îi preced. Puneţi-vă în locul lor... Mai pot ei spera în Europa dacă societăţile îmbătrânite şi îndatorate se încăpăţânează să întâmpine viitorul, se agaţă de ce ar avea de pierdut în loc să se bucure de ce ar avea de câştigat? Dacă se concentrează în continuare pe securitate şi existent şi nu pe curaj şi pe nou? Dacă preferă frica şi prudenţa în locul dorinţei şi al deschiderii? Şi ce am mai putea aştepta şi de la Africa dacă modelele de dezvoltare financiarizate, mondializate şi prost adaptate mediului subsaharian nu le oferă tinerelor generaţii puterea de a-şi crea singure viitorul odată cu viitorul societăţii lor? Şi, în cele din urmă, ce şi-ar mai putea dori copiii acestui secol cărora li se tot repetă că "fericirea stă în avuţie" în timp ce epuizarea resurselor prevesteşte viitoarele frustrări?

Blocat de deziluzia politică din ce în ce mai răspândită, viitorul nu prea ne dă speranţe că lumea se va reînnoi. Că poate merge ceva mai departe de nivelul iniţiativelor locale, de voluntariat şi comunitare. Că poate învinge inerţia şi rezistenţa. Că se poate instituţionaliza dincolo de o microcomunitate sau de un cartier. Că poate rodi şi în alte ţinuturi decât cele exemplare din ţările nordice.

Acceptarea imprevizibilului
Se naşte astfel dorinţa de a explora toate aceste posibilităţi şi de a parcurge, într-o singură relatare, lumea întreagă cu complexitatea, inteligenţa, economia, aspiraţiile, dar şi cu ezitările şi blocajele ei. Este nevoie să ne oprim şi să privim viitorul de la distanţă înainte să ne absoarbă fără să fi avut timp să spunem da. Să analizăm prezentul, nu ca să prevedem viitorul, ci ca să îl acceptăm. Pentru că singurul lucru pe care îl ştim cu siguranţă despre el este că nu va fi aşa cum ne imaginăm astăzi: de la căderea zidului Berlinului la internet şi de la încălzirea globală la revoluţia telefoniei mobile din Africa, nu lipsesc evenimentele, fenomenele şi salturile tehnologice care, acum douăzeci de ani, erau imprevizibile. Din fericire, istoria se naşte şi din convergenţa aleatorie, uneori bruscă, a unor evoluţii neaşteptate. Cine, de exemplu, ar fi garantat acum numai cinci ani că electricitatea obţinută din surse regenerabile ar putea deveni competitivă atât de rapid? În orice caz, nu numeroşii investitori care au ales gazele şi petrolul de şist în locul energiei eoliene şi solare. Şi nici algoritmii marilor centre de date americane care prevăd viitorul uitându-se doar la partea raţională şi la obiceiurile oamenilor fără să ia în calcul şi partea voliţională, emoţională sau capacitatea de schimbare.
Tocmai ştiind deja că viitorul îşi va construi propria sa istorie îndepărtându-se de modele, proiecţii şi predicţii, de ce să deschidem această nouă relatare a Viitorurilor Lumii?

Radiografia posibilului
Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să explorăm viitorul şi ceea ce ne oferă. Primul este politic şi se bazează pe o constatare: aceea a limitelor practicilor democratice occidentale în faţa urgenţelor planetare. Din Franţa până în Statele Unite, din Ungaria şi până în Australia, fiecare scrutin este ocazia unei vânători de voturi care conduce la desemnarea unui adversar greşit pentru stigmatizarea duşmanilor utili. În acest sens, analiza comparativă a mortalităţii cauzate de terorismul islamic pe de o parte, poluare, circulaţie rutieră sau alimentaţie proastă pe de altă parte, este edificatoare şi invită la ierarhizarea marilor mize ale societăţii departe de emoţiile mediatice şi exagerările electorale.

Imediat se impune şi o a doua constatare: guvernanţa mondială şi sistemele sale de decizie nu mai sunt adaptate provocărilor pe care viitorul ni le pune deja în faţă. Instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial şi prea puţin modificate între timp, aceste sisteme nu ţin cont de schimbările care, de douăzeci de ani, au restructurat profund sistemul-lume prin crearea noilor zone de umbră şi transmutarea punctelor decizionale: urbanizarea, repartizarea demografică, globalizarea economică, financiarizarea globală, migraţiile, noile tehnologii. Prin exemple ca pescuitul sau reglementarea internetului, reies şi riscurile la care această lipsă de reprezentativitate poate expune umanitatea, confruntată cu mize etice deosebit de importante cum sunt cele abordate de inteligenţa artificială, de genetică, biotehnologii şi neuroştiinţe.

În faţa ezitărilor acestei perioade de tranziţie, între două ere ale istoriei, care amplifică tensiunea dintre nevoia infinită de resurse pentru creştere şi limitele fizice ale biosferei, rarităţile prezentate în această lucrare îi îndeamnă pe oameni să aleagă fără întârziere o viziune asupra lumii în care să fie cuprins şi viitorul lor. Lucrarea de faţă se înscrie în tradiţia umanistă, în spiritul şi filozofia acesteia, axate pe cunoaştere, conştiinţă, etică, responsabilitate şi liber-arbitru. În panteonul valorilor şi aspiraţiilor pe care această carte doreşte să le promoveze, progresul provine din coexistenţa armonioasă şi durabilă a oamenilor între ei, dar şi cu mediul. Ori, din această perspectivă, reiese că tehnologia nu va fi suficientă pentru a concilia în timp umanitatea şi biosfera. Progresul necesită în acelaşi timp o evoluţie a scării de decizie şi acţiune, a mixurilor energetice, ritmurilor şi modurilor de viaţă, modelului economic, geografiilor mentale şi în final a unor fundamente ale civilizaţiei industriale care structurează lumea încă şi astăzi.

Şi aşa, în ultimii ani au ieşit la lumină mai multe propuneri care vin să alimenteze această reflecţie asupra progresului şi schimbării: economia colaborativă sau a punerii în comun, monedele locale şi blockchain, sfârşitul muncii şi crearea venitului de bază universal. Fie că le considerăm inovatoare şi promiţătoare sau utopice, imperfecte sau chiar pervertite, fie că provin din anarhism, liberalism, ecologie sau comunitarism, aceste noi moduri de producţie, de redistribuire, de utilizare şi schimb confirmă că până şi fără impulsul cercurilor politice instituite, viitorul se încearcă, se visează, se dezbate, se caută şi se inventează, între constrângeri globale şi elan local, în ciuda numeroaselor forţe de inerţie şi rezistenţă.

Mai mult ca oricând, să transmitem mai departe
În final, această carte răspunde, poate înainte de toate, şi unei nevoi foarte personale de a privi cu luciditate şi încredere viaţa pe care o vor traversa copiii mei. De aceea, în loc de prudenţa şi securitatea invocate peste tot, în mod repetat şi cu orice ocazie, sper să le transmit, prin această relatare a posibilului, gustul riscului, savoarea îndrăznelii, apetitul pentru ceea ce nu cunoaştem încă, plăcerea de acţiona, dar şi îndoiala constructivă şi rezilienţa necesară pentru a putea schimba viitorul şi a face şi reface lumea şi existenţa de câte ori îşi vor dori. O lume pe care de altfel o vor împărţi cu alte 10 miliarde de oameni, poate chiar mai mult, şi cam 7,8 milioane de specii de animale. Cu bucuria acestui gând am resimţit dorinţa de a-i reuni pe toţi în carte, ca şi în lumea reală. Pentru a le reaminti că gândirea nu este niciodată atât de liberă, de fertilă şi de inovatoare ca atunci când se desprinde de convenţii, renunţă la obiceiuri şi rezistă normelor, a trebuit să fac eu primul pas al acestei detaşări.

Colaborativ, fragmentat, conectat, individualist, solidar, materialist, local, global, liber, supravegheat, capitalist, comunitar, digital, creativ, artificial, polarizat sau în reţea... viitorul va fi. Îmi doresc ca această carte să trezească dorinţa de a-l îmbrăţişa şi de a-l construi cu entuziasmul pe care îl datorăm celor mai tineri.

 Cartea Atlas 2038. Viitorurile lumii va fi lansată luni, 10 decembrie 2018, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul unei discuţii cu Magor Csibi, Raul Pop şi Zoli Toth. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro. Detalii aici.

Cărticica din adâncuri - Psalmii călătorilor

Mihai Giugariu
Psalmii călătorilor
Editura Compania, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

***

Cărticica din adâncuri

Mihai Giugariu are de câteva decenii locul lui nobil în literatura română. Scrie romane şi nuvele aparent realist şi mereu atent la claritatea expunerii, de parcă - să nu uităm că a fost jurist de seamă al ţării! - ar ţine să evite aproximaţiile sau confuziile care ar risca să-l ducă, dintr-o simplă neglijenţă, în tribunal. Efectul e dublu: pe de-o parte, pe sub limpezimea intrigilor şi personajelor extraordinar de raţionale se insinuează suflul hazardului, al visului, al unui soi de altceva care îşi bate joc subţire de categoriile raţiunii; pe de altă parte, stilistica ascultă de un bogat fond cultural, de fineţe lexicală şi de ritm, ba chiar şi de eufonii minore, rotunjind până la urmă un text calofil.

De această dată, apropiindu-se de 90 de ani, Mihai Giugariu a scris, cu Psalmii călătorilor, un poem în proză tocmai pe tema acelui suflu care precede raţiunii şi tocmai cu maximă calofilie demonstrată. Un poem despre crez ca unic rost al existenţei - orice om, invariabil depozitar al unei misiuni, rătăceşte prin lume doar împins de dorul de a şi-o îndeplini. Un poem care se încolăceşte în cercuri reînnoite, ca Boleroul lui Ravel, dar care se compune obsesional din observaţii vizuale şi auditive, ca şi cum percepţia ar fi cea care domină totul, în timp ce elanurile, motivaţiile, judecăţile, timpul, voinţa grupurilor omeneşti ar fi condamnate să rămână cel puţin obscure, dacă nu chiar derizorii.

Un bărbat, o femeie şi un măgar animă acest poem în proză, parcurgând pământul - un alt nume pentru durata vieţii - într-o cadenţă amplă, simfonică, amintind la tot pasul imnurile biblice şi metaforele literaturii picareşti. Mihai Giugariu, "de toţi acceptatul" autor de volume realiste, pare să fi închegat abia aici "reala" sa parabolă.

(Adina Kenereş)

*

Oamenii sunt grăbiţi. Acesta este dictonul-lozincă, adevărul [...] despre factorul timp în relaţia dintre om şi mediu. Cititorul frunzăreşte cartea între două feluri de mâncare, în tramvai, pe scara rulantă. Citeşte din ce în ce mai puţin la masa de lucru. Lectura a devenit o activitate complementară, în sensul cel mai desăvârşit cu putinţă. Cititorul are sentimentul că, citind, pur şi simplu cheltuieşte timp. O cheltuială cu caracter aleatoriu, pentru că nu ştie încă de la început dacă îi va profita sau nu. De aceea, când îşi asumă riscul unei lecturi, pretinde să fie repede convins. Între el şi scriitor pare, uneori, să se poarte un dialog nerostit, amintind de intransigenţa personajului foarte ocupat care, surprins de stăruinţa celui ce vrea să obţină ceva de la el, îl somează: "Arată-mi ce ştii. Ai zece minute pentru asta!" Unii se supun. Se supun chiar mai înainte de a fi somaţi. O adaptare totală, necondiţionată, ca într-o operaţie de marketing în care se onorează o cerere, reprezentativă pentru un anumit model de consumator. Desigur, s-ar putea obiecta, pentru această ipoteză, că nu ne aflăm în faţa unui scriitor, ci a unui producător de literatură.

(Mihai Giugariu - «Într-o staţie de taximetre», Mărul lui Paris. Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980)