Poveste din România de azi - Orchestrele Naţionale de Tineret. Primii 10 ani

Oltea Şerban-Pârâu
Poveste din România de azi - Orchestrele Naţionale de Tineret. Primii 10 ani
Editura Nemira, 2019



***
Intro

Oltea Şerban-Pârâu este muzicolog şi critic muzical, doctor în muzicologie. Este deţinătoarea unui doctorat în muzicologie la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, este membră a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, a Uniunii Criticilor Muzicali "Mihail Jora" şi a Asociaţiei Române a Femeilor în Artă.

Activitatea ei publicistică se traduce în mii de articole publicate, majoritatea pe teme muzicale, în mii de minute de emisiuni şi programe de radio şi în numeroase emisiuni şi apariţii TV. A fost distinsă cu mai multe premii, printre care Premiul pentru originalitatea profilului radiofonic al Consiliului Naţional al Audiovizualului şi Premii pentru publicistică ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A scris volumul De vorbă cu Ruxandra Donose (Editura Operei Naţionale Bucureşti, Bucureşti, 2014). Este semnatara traducerii şi a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse - Dicţionar de mari muzicieni - şi a celor din secţiunea muzicală a Micului dicţionar enciclopedic.

O fişă completă ar cuprinde şi o intensă activitate de consilier muzical, artistic şi de presă al unor instituţii muzicale, teatrale şi festivaluri naţionale şi internaţionale prestigioase şi coordonator artistic al unor turnee şi proiecte culturale precum Pianul călător, Duelul viorilor, Vioara lui Enescu, Flautul fermecat, Cele trei dive, COOLsound, Clasic la puterea a treia, Turneul naţional Teodora Gheorghiu etc. A condus timp de şapte ani postul particular Radio Romantic (1995-2002), între 2005 şi 2013 a fost redactorul şef al postului public Radio România Cultural, între 2013 şi 2015 a condus Centrul Cultural Media Radio România, structură ce a cuprins toate entităţile cu activitate, misiune şi vocaţie culturală din Societatea Română Radiodifuziune, calitate în care a coordonat Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, activitatea Editurii Casa Radio, Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio - RADIRO şi Festivalul International Grand Prix Nova.

Din 2009 şi până în 2015 a fost director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio. După 2015 a fost consilier în management şi editor la Radio România.

Fragment
Introducere

Sinaia, o cofetărie sau o cafenea din Parc, în faţa Cazinoului, spaţiu ce se identifică, practic, după cum veţi afla mai departe, cu istoria Orchestrei Române de Tineret. Sau Domeniul Dracula Daneş, lângă Dumbrăveni, oraş unde avea loc un festival de muzică clasică la care Marin Cazacu cânta cu Violoncelissimo (un altul dintre importantele sale proiecte muzicale). Sau biroul directorului Centrului Naţional de Artă "Tinerimea Română" din palatul cu acelaşi nume de pe cheiul Dâmboviţei din Bucureşti. Ori culisele unei săli de concert celebre, Rose Theater din New York, în timpul celei de-a doua repetiţii, când lucrurile merg deja de la sine şi putem sta de vorbă printre pupitre şi cutii de instrumente.

Toate acestea, la care se pot adăuga multe alte locuri şi ore de observaţie directă a ceea ce îndrăznesc să numesc "fenomenul Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României", m-au condus spre adunarea paginilor din volumul de faţă.

Am început să vorbesc serios cu Marin Cazacu despre ideea unei cărţi povestind primii 10 ani ai Orchestrei Române de Tineret în 2017, când pregătirile pentru anul aniversar erau deja pe ultima sută de metri.

La 10 ani de când ascultam la Sinaia primul concert al Orchestrei Române de Tineret, am început să depăn firul înapoi, stând de vorbă cu cele mai importante persoane din istoria acestui vis împlinit şi în primul rând cu cel de la care a pornit ideea Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, în 2008, la Sinaia, violoncelistul, profesorul şi promotorul Marin Cazacu.

Capitolul I. Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României,
povestită de Marin Cazacu

Ideea creştea, de fapt, în mintea şi în sufletul meu de câţiva ani.

Oltea Şerban-Pârâu: Cum a început totul, Marin Cazacu? August 2008, cu siguranţă, este doar prima concretizare a acestei idei. Când s-a născut ideea proiectului Orchestrelor Române de Tineret?
Marin Cazacu: Ideea creştea, de fapt, în mintea şi în sufletul meu de câţiva ani. Faptul că profesam ca pedagog la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti mă ducea inerent în situaţia de a aduna informaţii de la studenţii mei, nemulţumiţi de cursul de orchestră, nemulţumiţi de faptul că profesia lor nu se împlinea până la capăt. În plus, nemulţumirea mea a pornit şi din cauză că anual concertam cu toate orchestrele profesioniste simfonice din România, iar concluzia era întotdeauna aceeaşi: orchestrele se scufundă, pentru că există o problemă de fond în pregătirea şi în educaţia acestor muzicieni români. Era vorba despre pregătirea excesiv de solistică pe care sistemul de educaţie muzicală din România o oferea tinerilor muzicieni. Când spun acest lucru mă refer la toate nivelurile de pregătire muzicală: şcoli gimnaziale, licee, universităţi... Tot sistemul, preluat, de fapt, din cultura sovietică, punea accentul pe acest tip de pregătire, pe conturarea de personalităţi puternice, de solişti, în acest fel gândind şi părinţii, şi profesorii, şi societatea. Numai că viaţa este cu totul altfel...

Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate şi nu mă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate.

O.Ş.-P.: Aşa cum ştim, la acel moment numele clasicizate ale interpretării în muzica clasică erau Dan Grigore, Valentin Gheorghiu la pian, Marin Cazacu la violoncel... Aveau să urmeze, în generaţia mai tânără, Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma, Gabriel Croitoru, aceştia numărându-se, practic, pe degetele de la o mână sau de la două mâini într-o ţară ca România.
M.C.: Exact. Adevărul este că, după ani de zile, am ajuns la următoarea concluzie: dintr-o generaţie de 100 de persoane, unul, maxim doi au şansa să acceadă în zona solistică, pentru că nu este la îndemâna oricui nici această activitate şi nici capacitatea societăţii de a prelua atât de mulţi solişti. Atunci ideea mea a fost foarte simplă: este o problemă de educaţie şi ar trebui inventat un sistem complementar faţă de ceea ce poate oferi statul român, un sistem de pregătire astfel încât aceşti tineri să se simtă împliniţi şi mai ales pregătiţi pentru ceea ce vor trăi în viitor, după terminarea studiilor de specialitate. Am făcut o mică analiză şi mi-am dat seama că aproximativ 60% dintre cei care studiau instrumente muzicale de orchestră (nu mă refer la pianişti aici) ajungeau să profeseze într-o orchestră simfonică, iar restul ajungeau în pedagogie şi foarte rar în alte domenii. Concluzia era clară: ei erau pregătiţi greşit, pentru o profesie pe care nu o vor face, adică aceea de solist. Aşa se face că orchestrele româneşti erau "populate" pe de o parte de muzicieni pregătiţi într-o altă direcţie, iar pe de altă parte, cu oameni care ajungeau în această situaţie frustraţi pentru că nu fac ceea ce sunt pregătiţi şi ceea ce cred ei că li se potriveşte, din simplul fapt că aşa au fost educaţi.

O.Ş.-P.: Şi de ce nu funcţiona acest lucru în şcoală? De vină era doar modul de a preda sau un aspect era şi acela că în anii 2000, în secolul XXI, s-a impus şi un altfel de cadru pentru dezvoltarea acestor tipuri de abilităţi? Mă refer aici la faptul că sunt tot mai dezvoltate masterclass-urile, modalităţile de învăţământ complementar... Şi asta nu doar pentru orchestră, ci în general?
M.C.: În perioada despre care vorbim noi, masterclass-urile erau la început de drum, românii nu aveau încă suficient acces la cursurile de măiestrie occidentale, pentru că acolo costurile erau prea mari ca să se ajungă la un fenomen de masă, care să influenţeze generaţii. Masterclass-urile care se ţineau în România la vremea respectivă nu erau de ajuns. Câţiva tineri muzicieni aveau şansa să evolueze singuri, dar majoritatea nu reuşea acest lucru. De fapt, era o problemă de mentalitate. Noi am moştenit un tip de gândire din perioada anilor '60, '70, '80, care s-a perpetuat încă 20 de ani după revoluţie şi pe care încă îl mai întâlnim şi acum. Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate, şi nu mă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate şi în primul rând la cei care îi formează pe aceşti tineri. Pregătirea lor înseamnă tot sistemul de educaţie pe care îl oferă statul român, inclusiv părinţii, cu ambiţiile lor personale, care îşi împingeau uneori copiii într-o direcţie excesiv de solistică, fără să-şi dea seama că astfel ei puteau ajunge în situaţii dramatice. S-a întâmplat ca unii dintre aceşti tineri să abandoneze pe parcurs, pentru că viaţa lor nu se împlinea aşa cum şi-au dorit părinţii sau cum şi-au dorit ei. Suferinţa mea cea mai mare era când studenţii mei din Universitatea de Muzică îmi vorbeau aproape cu ură despre cursul de orchestră: curs care ori nu era suficient de bine orientat spre ce aveau nevoie aceşti tineri pentru pregătirea lor, fie îi făcea să îşi dea seama destul de târziu că acest tip de creativitate colectivă era cel care le va oferi şansa să supravieţuiască în domeniul nostru.

Din anii '80, după câştigarea câtorva premii internaţionale, eu am avut şansa să activez în câteva orchestre internaţionale până în anii 2000. Am călătorit foarte mult cu acest tip de orchestră şi, chiar mai mult decât atât, am învăţat foarte mult. Dar această şansă de a lua contact cu o lume cu o mentalitate diferită faţă de ceea ce vedeam în România am avut-o eu, nu toată lumea. Sigur că aveam deja propria mea carieră, pe care nu am întrerupt-o niciodată, fiindcă pentru ea eram pregătit. Sigur că am avut şi şansa de a fi solistul filarmonicii, dar şi să cânt în orchestra Filarmonicii "George Enescu" patru ani, timp în care am trecut prin cele mai importante lucrări orchestrale. Concertam mult în România cu toate orchestrele simfonice din România, călătoream foarte mult cântând ca solist în întreaga lume. Mi s-a părut firesc la un moment dat să mă implic, să fac ceva pentru această ţară şi exact în domeniul pe care îl cunoşteam, domeniul pentru care analiza mea destul de pragmatică, chiar tristă putem spune, la vremea respectivă pentru societatea românească, spunea că există o nevoie foarte mare, într-un un domeniu în care, din păcate, nu venea ajutorul instituţiilor de stat. Şi mă refer la Ministerele Educaţiei şi respectiv Culturii. Probabil trebuia ca o persoană "privată" să se înhame la un proiect care să genereze o schimbare radicală în viaţa muzicală românească. Şi astăzi, după atâta vreme, îmi dau seama că mi-a răpit timp, mi-a luat din energie şi mi-a redus din proiectele personale. Am propria mea familie, copii care creşteau alături de generaţiile pe care eu le pregăteam, şi mi-am dat seama că şi viitorul copiilor mei depinde într-un fel de acest proiect.

O.Ş.-P.: Cu siguranţă a contat şi asta... Eu cred că fără copii muzicieni ai fi simţit altfel.
M.C.: Desigur. Mă gândeam ce s-ar fi întâmplat dacă nimeni nu se implica într-un proiect de genul acesta. Mai ales că, după ce am început acest proiect, mai modest, în anul 2008, am văzut cât e de greu. Nu am reuşit la vremea respectivă să adun bani, pentru că a început ca un proiect privat 100%. Iniţial nu am avut niciun fel de ajutor din partea statului. Începând astfel, a fost o muncă mult mai mare pentru mine, care cunoşteam zona privată doar din perspectiva interpretului, muzicianului care mai cânta din când în când în concerte oferite zonei private. Dar de data asta contactul era puţin altfel. Mergeai oarecum să "cerşeşti" ajutor, nu aşteptai să fii invitat.

Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt şi nu abandonez niciodată un proiect.

O.Ş.-P.: Să fii un operator privat, care înţelege că viaţa culturală poate fi finanţată şi altfel decât din fonduri publice, din bani de la ministere, de la guvern, de la şcoală, de la universitate, era un alt tip de abordare. În acea perioadă, 2005-2008, au pornit multe iniţiative de acest gen, prin care s-a încercat obţinerea sprijinului zonei private pentru diverse proiecte culturale serioase, care ieşeau din sfera domeniilor în care se investea în mod curent, respectiv sport sau divertisment. A investi în cultură nu este prima opţiune pentru operatorii privaţi. Aşadar, ca să îi convingi, ai nevoie de talente suplimentare. Cum a început această muncă de convingere?
M.C.: Sunt Balanţă, zodie care mă reprezintă, o persoană echilibrată şi în relaţiile de comunicare cu orice fel de interlocutor. Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt. Nu abandonez niciodată un proiect, asta nu mi s-a întâmplat până acum. Poate nu aş numi-o ambiţie, mai degrabă perseverenţă, determinare... Cred că aşa am fost educat, să nu cedez şi să nu abandonez niciodată. Primul ajutor consistent pe care l-am avut a fost de la Administraţia Fondului Cultural Naţional - AFCN. Proiectul a câştigat câţiva ani consecutivi sprijinul din partea acestei instituţii, chiar dacă a fost insuficient pentru a acoperi toate cheltuielile (să ne gândim că o orchestră simfonică cuprindea în general între 70 şi 100 de muzicieni). Să pregăteşti o orchestră de asemenea anvergură timp de 8 sau 10 zile la Sinaia costă. Mai ales că pregătirea pe care ne-am imaginat-o şi care a fost pusă în practică propunea altceva decât oferea statul român. Adică se lucra pe categorii de grupuri de instrumente muzicale, am invitat profesori din afara României (dar români de origine), care au trăit această experienţă de orchestră şi care, deşi au fost pregătiţi în sistemul de educaţie românesc, emigrând în alte ţări şi ajungând în poziţii extrem de importante în orchestre de top europene, şi-au schimbat mult modul de a percepe domeniul. Aici trebuie să amintesc ajutorul pe care ni l-a oferit violonistul Liviu Prunaru, care a ajuns între timp concertmaestru al Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, prima violă de la Radio Hamburg - Marius Nichiteanu, la contrabas - Dorin Marc, prim contrabasist al Filarmonicii din München, primul trombonist de la Hamburg, prim oboist de la Scala din Milano, la violoncel am fost eu alături de ei şi iată cum pregătirea acestor tineri devenea foarte diferită de ceea ce erau obişnuiţi. În anii următori s-au alăturat proiectului nostru şi alţi profesori, violonistul Bogdan Zvorişteanu, violistul Cristian Ifrim, oboistul Adrian Petrescu, clarinetistul Emil Vişenescu.

O.Ş.-P.: Toţi cei pe care i-ai pomenit erau persoane care, la momentul la care au ajuns să facă parte din acest proiect, îşi petreceau majoritatea timpului în orchestră. Dorin Marc, Liviu Prunaru, Marius Nichiteanu, chiar dacă au avut iniţial o pornire de carieră solistică şi chiar şi-au continuat activitatea solistică sau camerală, la momentul 2008 activau în principal ca muzicieni de orchestră în poziţii de lider de partidă sau chiar de lider de orchestră.
M.C.: Aşa este. De fapt, a contat foarte mult, pentru că ei erau pregătiţi în sistem românesc, dar s-au transformat şi au schimbat mentalitatea pe parcurs, în cadrul orchestrelor în care au activat la vremea respectivă. Pentru mine a însemnat foarte mult ca această schimbare de mentalitate să nu fie neapărat impusă, ci mai degrabă povestită de ei tinerei generaţii de muzicieni.

O.Ş.-P.: Au fost de la prima ediţie?
M.C.: De la prima ediţie. I-am avut alături din 2008. Între timp, Marius Nichiteanu nu mai este printre noi şi regretăm cu toţii dispariţia sa. Dorin Marc vine în continuare. Nici ei nu s-au despărţit de acest proiect pe care îl consideră un proiect de suflet chiar pentru evoluţia lor umană.

O.Ş.-P.: Fac o paranteză aici, pentru că pericolul de a intra într-o zonă a monotoniei atunci când scrii despre o orchestră în mod constant deja de mai bine de 10 ani este destul de mare, pentru că rişti să uiţi lucrurile esenţiale. Unul dintre ele ţine chiar de primii ani de existenţă a Orchestrei Române de Tineret, mai precis de faptul că acest proiect s-a aflat nu o dată în pericolul de a sucomba la propriu din cauza lipsei de fonduri, care, la rândul ei - din punctul de vedere al tinerilor muzicieni -, se traducea prin lipsa de concerte, mai precis de sesiuni comune de pregătire. Pentru că, deşi este un proiect care prin excelenţă se defineşte printr-un "rulaj continuu de personal", Orchestrele Naţionale de Tineret ale României îşi datorează succesul, fiecare în parte, propriului "nucleu de bătrâni", care primesc şi asimilează în spiritul în care au fost şi ei iniţial formaţi de mai tinerii lor colegi. Ori constituirea acestui nucleu nu se putea realiza atunci, la început, fără cel puţin două proiecte şi, respectiv, două sesiuni de pregătire comună pe an. În această idee merită explicat rolul unui personaj apărut iniţial ca finanţator şi, respectiv, cofinanţator de proiecte ale Orchestrei Române de Tineret, anume inginerul Dorin Ioniţă şi al său Lanto Communication, care a ales să depăşească rolul de finanţator intrând în cercul deloc larg al prietenilor la bine şi la greu ai Orchestrei Naţionale de Tineret şi ai celorlalte apărute ulterior. De aceea cred că ar fi un loc potrivit pentru a lua la cunoştinţă motivul pentru care a ales să pornească la acest drum: "Pasiunea şi dăruirea pe care le au aceşti tineri pentru artă, pentru muzică te încarcă cu o energie pozitivă şi astfel te motivează să mergi mai departe. Să nu te mai opreşti. Nu este ca un bulgăre de zăpadă, dar cam pe-acolo. Odată început, odată pornit pe drumul asta... nu te mai poţi opri!" Unora poate le va suna neobişnuit, dar acest aspect al susţinerii financiare, când este dublat de credinţa în cauza artistică, este esenţial pentru concretizarea unui astfel de vis. Revenind la partea artistică, mi se pare interesant pentru cine parcurge aceste rânduri să înţeleagă cât de complicat este să aduci 100 de tineri de 20 de ani într-un fel de tabără, dar să le ocupi timpul cu muncă şi totuşi să ai grijă să le oferi şi ceea ce îi trebuie unui muzician de 20-25 de ani, respectiv să îşi păstreze entuziasmul pentru această muncă... "de vacanţă". La Sinaia activitatea s-a petrecut în Sala Cazinoului din Sinaia, dar au existat nişte facilităţi de cazare. Aşadar, a existat şi un sprijin din zona publică de la început?
M.C.: Da, a existat, Primăria Sinaia a fost şi este în continuare alături de noi. Este extrem de important. Numai faptul că ne-au susţinut permanent cu Sala Cazinoului din Sinaia înseamnă enorm de mult.

O.Ş.-P.: Ei au perceput această poveste cu Orchestra Română de Tineret ca pe un proiect suficient de interesant încât să investească într-o serie de facilităţi.
M.C.: Trebuie să amintesc faptul că la Sinaia înfiinţasem deja din anul 1999 un festival intitulat "Enescu şi muzica lumii", cu sprijinul Primăriei din Sinaia şi al Centrului European de Cultură Sinaia (desfiinţat în 2009). Acest festival funcţiona în aceleaşi săli şi spaţii. S-a dezvoltat an de an, de la prima ediţie, cu patru concerte, care au avut loc doar în Casa memorială "George Enescu" din cartierul Cumpătu - Sinaia. În anii următori am trecut în oraş la Cazinoul din Sinaia, la Centrul Cultural "Carmen Sylva", Castelul Peleş, Biserica Catolică. Am ţinut festivalul în câteva locuri emblematice pentru cultura oraşului Sinaia. Aşadar, din experienţa festivalului, Orchestra Română de Tineret s-a încadrat firesc în acest peisaj. Sigur că în momentul în care a apărut proiectul cu orchestra, festivalul s-a dezvoltat mult mai mult. Trebuie să spun câteva lucruri despre "de ce Sinaia" şi nu alt oraş. Este important pentru mine. Când am pornit acest proiect, primul lucru la care m-am gândit a fost personalitatea lui Enescu. Am legat totul de numele lui. Sigur că toţi românii ştiu că George Enescu este simbolul naţional în domeniul culturii şi al muzicii. Este între primele nume româneşti care ne reprezintă în lume. Foarte important, legat de ceea ce s-a întâmplat la Sinaia referitor la George Enescu, este faptul că în urmă cu un secol el a fost sprijinit de Familia Regală chiar în acel spaţiu. Enescu şi-a construit o casă la Sinaia şi oferea lecţii de muzică, de vioară unor tineri din întreaga lume într-un circuit, putem să îi spunem, de generozitate, de preocupare pentru viitor. George Enescu era, poate, unul dintre personajele cele mai generoase din cultura română şi iubea oamenii cu un entuziasm de nedescris. Am aceste opinii de la profesorul meu Serafim Antropov, profesor de violoncel cu care a concertat, care l-a cunoscut şi cu care a avut o bună colaborare în domeniul muzicii de cameră. Deci, la vremea respectivă Enescu a însemnat şi tot ceea ce a făcut el pentru tânăra generaţie de compozitori, de muzicieni români. Cei doi fraţi, Valentin şi Ştefan Gheorghiu, interpreţi emblematici ai culturii române, au beneficiat de sprijinul lui George Enescu, pentru că el i-a ascultat, le-a compus scrisori de susţinere pentru a obţine burse la Paris. Iată cum George Enescu a oferit acolo, la Sinaia, acel flux de ajutor de care avem nevoie şi astăzi. Trebuie să adaug că, atunci când am început proiectul, acesta s-a numit "Spirit enescian şi tradiţie europeană". Spiritul enescian se referă la acel tip de generozitate, de ofertă unilaterală de ajutor am putea spune. Aşa l-am pornit şi eu. Şi l-am legat de tradiţia europeană, pentru că aveam nevoie de o legătură cu ceea ce se întâmpla în lume, situaţie care la noi era oarecum necunoscută. Ca să fiu sincer, era complet necunoscută. La acel moment era foarte importantă corelarea dintre aceste două dimensiuni culturale: unul era generozitatea, a te dărui complet într-un proiect de acest gen, al doilea era păstrarea unor coordonate foarte clare cu privire la ce se întâmplă, la motivul pentru care oamenii trebuie conduşi într-o direcţie şi nu în alta... Ideea era să ne raportăm la ceva.

O.Ş.-P.: Aici ajungem la faptul că ideea orchestrelor de tineret exista atunci în Europa şi era dezvoltată la o anvergură care se afla la un moment de vârf în acea perioadă. Acum poate nu mai este cum era în 2008 în Europa. Atunci era un moment de maximă efervescenţă în ceea ce priveşte orchestrele de tineret. Cum ţi-a venit această idee legată de tineri? Pentru că, în fond, puteai să nu apelezi la acest model foarte des întâlnit în Europa şi să te îndrepţi în altă direcţie.
M.C.: Mărturisesc că pe atunci eram destul de neştiutor. În 2008, când am înfiinţat Orchestra Română de Tineret, nu ştiam concret de existenţa altor orchestre de tineret din Europa. Greu de crezut, dar aşa era. Pentru că aveam cariera mea, eram oarecum invadat de propria muncă. A fost o intuiţie. Aşadar, nu pot să spun că am urmat un plan cunoscut. Însă colaborarea cu Cristian Mandeal de cum a început să se dezvolte această idee a fost esenţială pentru evoluţia ei şi pentru mine personal.

O.Ş.-P.: Primul model aplicat în România a luat forma unor cursuri de orchestră, care se finalizau cu concerte.
M.C.: Exact. Aşa a şi început. După ce am înfiinţat orchestra împreună cu Cristian Mandeal, la o diferenţă de doi ani şi ceva, în 2010-2011, am conştientizat efectiv faptul că la acel moment în întreaga Europă funcţionează şi alte orchestre de tineret constituite ca atare, pornind de la acest principiu. Nu mi-a părut rău că nu am fost original, dar recunosc că am descoperit pe internet. Atunci a început şi internetul să se dezvolte mai mult, iar eu am devenit mai abil pentru a pătrunde în lumea acestui nou mod de comunicare. Aşa am descoperit orchestre de tineret în întreaga lume şi am fost şocat. Am văzut că există o Federaţie a Orchestrelor de Tineret din Europa. Şi, bineînţeles, aşa s-a construit, practic, "ambiţia" de a lua contact cu lumea din afară, pentru că, de fapt, tot ceea ce îmi doream eu era să mă raportez la ce exista deja în Europa.

***

Fotografii realizate de Virgil Oprina, cel care a imortalizat în fotografii şi filmări toate etapele evoluţiei Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României

Liviu Prunaru la primele repetiţii cu partidele de vioară.
Sala Casino, Sinaia, 2008


Marius Nichiteanu la primele repetiţii cu partida de violă.


Dorin Marc la repetiţii cu partida de contrabas.
Sala Casino, Sinaia, 2009


Marin Cazacu la primele repetiţii cu partida de violoncel.
Sala Casino, Sinaia, 2008


Orchestra Română de Tineret la prima repetiţie.
Sala Casino, Sinaia, 2008


Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal la primul concert.


Marin Cazacu prezentând Orchestra Română de Tineret.
Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2009


După Rapsodia I de George Enescu la aplauze.
Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2009


Orchestra Română de Tineret, dirijor Cristian Mandeal.
Sala Casino, Sinaia, 2009


Orchestra Română de Tineret la repetiţie.


Clarinetistul Răzvan Poptean şi violistul Ladislau Cristian Andriş, solişti, alături de colegii lor. Ateneul Român, 2012


Orchestra Română de Tineret şi Marin Cazacu la "Young Euro Classic".
Konzerhaus Berlin, 2012


Orchestra Română de Tineret, dirijor Cristian Mandeal, la "Young Euro Classic".
Konzerhaus Berlin, 2012


Orchestra Română de Tineret în concert. Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2013


Violonistul Liviu Prunaru şi violoncelistul Marin Cazacu, alături de Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal. Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2013


Orchestra Română de Tineret în concert. Accademia di Santa Cecilia, Roma, 2013


... felicitând partida de contrabas... Accademia di Santa Cecilia, Roma, 2013


Dorin Ioniţă prezentând Orchestra Română de Tineret.
Sala Radio, 2014


Orchestra Română de Tineret la repetiţie.
Sala Casino, Sinaia, 2014


Orchestra Română de Tineret în concert.
Sala Casino, Sinaia, 2014

Vei muşca ţărâna

Roberto Osa
Vei muşca ţărâna
traducere din limba spaniolă de Oana-Dana Balaş



***
Despre autor

Roberto Osa (Cuenca, Spania, 1981) a crescut într-un orăşel din La Mancha, ţinutul lui Don Quijote. În 1999 s-a mutat la Madrid, unde a studiat Comunicare Audiovizuală la Universitatea Complutense, Regie TV la Şcoala Superioară de Comunicare, Imagine şi Sunet (CEV) şi un master de Storytelling la Escuela de Escritores din Madrid. Este scriitor, scenarist şi realizator de film TV. Primul său roman, Vei muşca ţărâna (Morderás el polvo), a fost distins cu premiul Felipe Trigo pentru roman (2016) şi s-a numărat printre romanele finaliste la premiul Nadal (2017), cel dintâi premiu pentru literatură instituit în Spania.

Despre roman

Titlu original: Morderás el polvo
Editură: Fundación José Manuel Lara / Anul apariţiei: 2018 / Număr de pagini: 176
Premii şi distincţii: premiul Felipe Trigo pentru roman (2016); finalist la premiul Nadal (2017)

*

"În weekend o să-l omor pe tata." Astfel începe romanul lui Roberto Osa, care explorează cu o nemiloasă luciditate relaţiile abisale şi violente dintre tată şi fiică.

Agueda se apropie de treizeci de ani, este însărcinată în opt luni şi locuieşte singură într-un apartament pe care l-a mobilat folosind cutii de carton. Cu ani în urmă, şi-a pierdut ochiul stâng. Are un iubit aproape perfect şi un tată pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Duce o viaţă destul de monotonă: lucrează în schimbul de noapte, doarme puţin, nu vorbeşte aproape deloc şi îşi înghite furia cum poate mai bine.

Dar un apel telefonic îi dinamitează rutina. Agueda hotărăşte, aşa cum declară de la începutul romanului, să-şi ucidă tatăl. Nu aşteaptă să nască, nu cere ajutorul nimănui, are de gând să facă totul singură, cât mai repede. Totul se petrece în mai puţin de-o zi. O călătorie disperată din Madrid spre La Mancha, de la oraşul îngropat sub tone de mizerie la peisajul arid şi descărnat al mesetei, în căutarea unui trecut violent, căutare încheiată cu reîntâlnirea dintre fiică şi tată.

O geografie cu desăvârşire ostilă ─ case nelocuite, lagune părăsite, lupanare la ore târzii, cimitire în lucru şi pietre, multe pietre ─ reprezintă scena unei naraţiuni viguroase, cu accente de dramă rurală, care îmbină tremendismul cu estetica westernului, pe fundalul atemporal al tragediei clasice.

Fragment din primul capitol
 

Atunci am început să înţeleg
cât de frumoasă e imaginea nefericirii şi a devastării.
(Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă^[i])

Mă mai chinuia ceva pe atunci:
tocmai faptul că nimeni nu seamănă cu mine,
iar eu nu semăn cu nimeni.
"Eu sunt singur, iar ei sunt toţi".
(Feodor M. Dostoievski, Însemnări din subterană^[ii])

În weekend o să-l omor pe tata.

Nu este o hotărâre luată brusc, ci mai degrabă nevoia de a rezolva nişte treburi urâte din copilăria mea.

Abia dacă ne-am văzut în ultimii douăzeci de ani. În tot acest timp, am trăit de pe o zi pe alta în Madrid, gâtuită de amintirea lui, rătăcind pe la diverse servicii sociale şi programe de integrare, care mă purtau de la o slujbă la alta, până când mi-am găsit de lucru în schimbul de noapte la serviciul de informaţii, unde mă întorc acum după şapte zile.

Tatăl meu locuieşte în Pedregal, orăşelul în care am crescut şi eu, şi n-am mai primit veşti de la el până în seara asta, când a sunat telefonul. Pe ecran a clipit un număr verde şi, când am răspuns, doar o răsuflare, ca un fornăit. Nimic altceva. Ştiu că este el fiindcă nimeni nu mai respiră aşa, nimeni nu mă poate face să tremur cum mă face Morueco. O să-ţi vin de hac, jur că asta am să fac. Jur pe pântecele ăsta pe care-l car după mine de opt luni, pe singurul meu ochi şi pe tot răul pe care ni l-am făcut atunci. Jur pe grămezile de gunoi care se revarsă pe trotuarele din oraş, pe tomberoanele pline până la refuz, pe toţi şobolanii ăştia care mişună printre lăzi cu fructe putrezite, pe muştele albăstrii care bâzâie printre cutii de vin şi rahaţi de câine. Uneori, trotuarul e aşa de jegos, încât trebuie să-mi croiesc drum cu şutul. Nu mă deranjează gunoiul, mă scârbeşte doar duhoarea de vin roşu. Îmi aminteşte de taică-meu.

*
Ajung la serviciu cu zece minute înainte de ora unsprezece, când începe schimbul. Între timp, profit ca să-mi şterg transpiraţia cu mâneca de la trening, mai ales în zona pleoapei; apoi, îmi recapăt suflul cu o ţigară. Fumez în faţa geamului opac care acoperă faţada. Deşi mi-e cald, nu-mi dau jos gluga; ştiu că toţi nenorociţii din schimbul de după-amiază sunt pe cale să iasă şi n-am chef să-mi vadă orbita goală. În stânga mea zac îngrămădite câteva cutii de carton. Le pipăi, poate găsesc vreuna care să-mi folosească la apartament, dar mustesc de zemuri şi miros a măruntaie. Pe trotuarul de vizavi, o motocicletă neagră şi lucioasă, nu ştiu cum au reuşit să o parcheze în jegul ăla, sau poate ajunsese acolo înainte de cutiile şi sacii împrăştiaţi, ba chiar înainte de verdeţurile putrezite sau mirosului de oţet.

Dincolo de paravan apar umbrele schimbului anterior. Întotdeauna încep munca vinerea, în seara asta e mult prea cald pentru luna mai, încerc să mă concentrez la fumul care-mi iese pe gură, trebuie să mă gândesc cum o să-mi îndeplinesc jurământul, dar simt o apăsare pe picior şi asta-mi distrage atenţia; dintre cutii a ieşit un dalmaţian, are o chestie în bot pe care mi-o striveşte de picior. E un porumbel.

Îmi scapă un ţipăt.
Femeia cheamă câinele de la colţ, animalul zăboveşte în faţa mea cu porumbelul între colţi. La a treia chemare, lasă prada şi dă fuga înapoi la stăpână.
Eu îndepărtez porumbelul cu o lovitură de picior şi trag fumuri din ţigară.
Dacă te sperie atâta lucru, pregăteşte-te pentru taică-tău.

*
Se aud şase bipuri. Cod corect. Uşa se deschide şi turma se revarsă. În fruntea tuturor aleargă mamele, grăbite să se întoarcă la cuib. Cea mai grasă scapă un hohot de râs, pun pariu că aia cu mustaţă îi toarnă vreo minciună. În urma lor ies cei de vârsta mea, hipsterii, cum îşi spun ei, fiecare concentrat la ecranul telefonului mobil, ridică ochii doar o clipă, cât să ocolească porumbelul mort. Conversaţiile lor mi se întretaie în urechi, veşnic aceleaşi, eu mă duc la metrou, vii şi tu? Lasă, o iau pe jos, mă văd cu cineva în apropiere. Malacul şi proasta cu ciorapii verzi se apropie de motocicletă şi aşteaptă să mă dau la o parte, ca să se urce mai uşor. N-am de gând să fac asta. Îi aud comentând, las-o, biata amărâtă. Încalecă pe motocicletă şi reproşurile se pierd în uruitul demarajului, fumul de la ţeava de eşapament îmi încălzeşte piciorul drept, iar flanela treningului îmi atinge uşor gleznele. Columbianul mă salută ridicând din sprâncene când simte că nu se uită nimeni, apoi îşi vede în continuare de drum, în josul străzii. Toţi forfotesc în jurul meu, cu spatele la mine, scot ţigări, pălăvrăgesc, îmi da un foc? se întreabă unii pe alţii. Vă dau eu foc, imediat. Aşa, aşa, staţi cu spatele, traversaţi cu privirea în pământ, nu vă uitaţi la chioară, că aduce ghinion, lasă că se uită ea la voi, chit că pentru mine nu sunteţi nici voi nimic: grasa, malacul, hipsterii, proasta cu ciorapii verzi, columbianul. Nimic.

Ernesto, aşa îi spun ceilalţi, iese ultimul. Are părul alb, iar nasturii de la cămaşă stau să plesnească din pricina burţii. Nu pot să nu-mi aduc aminte de tine, tată. Adesea, am fantezii în care îmi închipui cum ai putea arăta după atâţia ani. Deşi mă străduiesc, te văd numai cum erai atunci, când jupuiam iepuri în curte; îi dădeai animalului un pumn între urechi, craniul trosnea ca o nucă, şi-un firicel de sânge se aduna într-o băltoacă, în ţărână. Eu îl ţineam de labele din spate, în vreme ce tu îl crestai şi-l jupuiai repede, tot trăgând de blană ca de-un pulover.

Când ridic ochii, cei din schimbul de după-amiază s-au împrăştiat, văd creştetul lui Ernesto îndepărtându-se printre grămezile de gunoi.

Sunt singură pe stradă. E unsprezece noaptea.

*
Subsolul e cufundat în penumbră, există un singur punct de lumină, pe masa la care stăm eu şi Tariq, tocmai lângă scara care duce spre antreu, celelalte birouri rămân toată noaptea în întuneric. Sala e dreptunghiulară, în fund se află toaleta şi biroul Silviei. Când ajung la locul meu, Tariq a preluat deja un apel. Primul lucru pe care îl fac este să mă descalţ, jos cu încălţările şi şosetele. Tariq mă priveşte zâmbind, tastează ceva cu degetele lui brune şi dictează la microfonul din căşti programul unui birou municipal. E nebărbierit, cum e de obicei atunci când ne întoarcem la muncă după câteva zile libere. Arunc geanta lângă tastatură şi mă trântesc în scaunul de lângă Tariq. Amândoi şedem cu faţa către întuneric şi cu spatele la scara care duce în antreu; el, la dreapta mea, în felul acesta eu îl pot vedea, iar el îşi poate închipui că am doi ochi.

Petrecem multe ore sub pământ. Parc-am lucra într-un mormânt, în locul ăsta nu există ferestre. De-aia îi zicem "coşciugul".

Îmi introduc codul în terminal şi primesc primul apel, bună seara, numele meu este Águeda Pacheco, cu ce vă pot ajuta? Desigur, aşteptaţi o clipă, vă rog. Da, cea mai apropiată staţie de metrou este Antón Martín, găsiţi orarul trenurilor de luna aceasta pe pagina de Internet. Noi vă mulţumim pentru telefon. Bipurile terminalelor noastre se suprapun şi se întretaie, petrecem vreo două ore preluând apeluri; Tariq îi explică cuiva cum se ajunge la grădina zoologică, e foarte simplu, doamnă, luaţi metroul pe magistrala 5 sau 10 şi coborâţi la Casa de Campo, sau luaţi autobuzul de la Príncipe Pío, 33-ul vă lasă chiar în faţă. Cu plăcere, noapte bună. După atâţia ani, putem recita majoritatea informaţiilor din memorie. Uneori, în timp ce-l ascult pe vreun nesuferit cum se plânge, simt o mulţime de unghii care îmi scurmă în pântece şi mă apucă greaţa. Atunci, îmi reazem capul de spătarul scaunului şi mă uit în tavan, un tavan care nu-i decât pavajul unui oraş plin de jeg, prin care abia poţi să mergi. Stau şi-l ascult pe idiotul care şi-a ales noaptea asta ca să-şi rezolve treburile, poate nu are timp altcândva, dar mi-e indiferent ce-mi zice, vreau doar să tacă până nu vomit, aşa că profit de o scurtă pauză în discursul lui ca să-i turui pe nerăsuflate: completaţi formularul, vă prezentaţi cu actul de identitate, certificatul de atestare a domiciliului, carnetul de şofer, şi plătiţi taxa, de luni până vineri de la nouă la două la primăria de sector, bună seara.
Şi închid.

Îmi smulg căştile de pe urechi şi le trântesc pe masă.

Simt nevoia să mă mişc, greaţa şi durerea de glezne se intensifică pe măsură ce trec minutele acestor nopţi pe care le petrec îngropată aici cu Tariq. Dar stau cuminte, ţinându-mi pântecele în mâini, cu ochii la lemnul putrezit al bârnelor din tavan. În urmă cu câteva luni, când cu restructurarea, au hotărât să le vopsească în albastru: să dea afară optzeci de angajaţi şi să vopsească bârnele, plintele şi colţurile în albastru cobalt, iar pereţii într-un galben atât de rânced, încât e mai bine dacă nu-l vezi şi stai pe întuneric, aşa cum stăm noi, vampirii. Aşa ne zice Silvia nouă, celor care lucrăm în schimbul de noapte. Silvia este... Cum să zic? Dacă s-ar prezenta ea, ar zice că e coordonatoarea, dar e doar un dop cu ochi de raton, ea i-a executat pe toţi paria ăia care nu mai lucrează aici. Eu am scăpat la mustaţă, şi-acum nu ştie ce să facă să scape de chioară. Am rămas doar patru în schimbul de noapte: eu şi Tariq lucrăm şapte zile la rând, apoi avem şapte zile libere, în care ne înlocuiesc două fete pe care nu le vedem niciodată. Acum câteva săptămâni, Tariq a auzit zvonindu-se că vor renunţa la schimbul de noapte şi de atunci nu mă mai slăbeşte: copilul, Águeda, ce facem cu copilul dacă ajungem şomeri. De obicei, nu-i răspund. Oamenii strigă în stradă, vor trotuare curate şi un loc de muncă. Eu am un loc de muncă. Ar trebui să mă simt norocoasă fiindcă un tip care aspiră să fie tehnician de muzeu a catadicsit să se uite la una ca mine, şi va trebui să lupte pentru ceea ce port în pântec. Toate astea îmi sunt indiferente. În mintea mea se află tata.

Tariq scoate tortilla aia de care se simte atât de mândru. O mănâncă direct din caserolă, tăind-o în bucăţele foarte mici, ca pentru un copil. Din când în când, îmi întinde o bucăţică înfiptă în furculiţă, dar îl refuz de fiecare dată, aşa că el o vâră în gură zâmbind, mestecă în continuare şi-şi citeşte notiţele la muzeologie. Când i se urăşte cu tăcerea, începe să spună ce de lucruri au mai cumpărat părinţii lui pentru bebeluş, cât de mult vor să se întoarcă la Madrid şi să mă cunoască. Sunt curioşi să vadă cum o fi mama nepotului lor, zice Tariq; e mai bine să nu ştie, îi zic eu, iar el face ochii cât cepele, mai că îi ating lentilele ochelarilor, se scarpină întruna în barbă şi-mi zice că nu mă apreciez, că sunt foarte frumoasă cu părul meu ca focul şi pielea albă, deşi mie mi se pare că-i mai degrabă gălbejită. Şi ochiul, Tariq? Ce zici de ochi? El încreţeşte din nas, îşi atinge ochelarii, îmi zice să nu încep iar cu asta, să ţin măcar un pic mai mult la mine.

---

[i] Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, Bucureşti, Polirom, 2003, traducere din limba cehă şi note de Sorin Paliga, p. 19.

[ii] F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, Bucureşti, Polirom, 2012, traducere din limba rusă şi note de Emil Iordache p. 24.

Şi vom muri cu toţii în chinuri

Bogdan Teodorescu
Şi vom muri cu toţii în chinuri
Editura Polirom, 2019



***
Intro

Bogdan Teodorescu s-a născut la Bucureşti, a debutat cu versuri în România Literară în 1979 şi în volum la Editura Albatros în 1982. După 1989 a lucrat în presă şi în consultanţă politică. A publicat peste 1.500 de articole şi mai multe lucrări şi articole ştiinţifice dedicate fenomenului politic din România. Din 1997 predă marketing politic şi electoral la SNSPA şi în 2006 îşi ia doctoratul în comunicare cu o teză despre istoria manipulării. Primul roman, Copiii teribili nu învaţă istoria, scris înainte de Revoluţie, îi apare în 1991. Urmează Spada (2001), Dacic Park (2005), Băieţi aproape buni (2010), pentru care primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 54/24 (2011), Călător prin lumea mare (2013), Libertate (2016). A fost tradus în Franţa, Grecia şi Spania. Pentru ediţia franceză a romanului Spada, Agullo Éditions, a fost nominalizat la Prix du livre européen 2016.

In extenso

Născut în 1963 într-o familie de intelectuali români - tatăl său, eminent profesor de limbă şi literatură română - probabil cel care i-a deschis gustul pentru literatură şi pentru actul scrierii - Bogdan Teodorescu descoperă încă din copilărie "preţul" supravieţuirii în comunism, atunci când află că nu are voie să iasă din ţară pentru că are rude în America.

Deşi îndreptat mai mult către aplicaţii ştiinţifice, scrie poezie şi este laureat, în 1982, al premiului de debut oferit de Editura Albatros. Dar volumele sale nu apar până după 1989.

Absolvent al Universităţii de Construcţii din Bucureşti, tânărul inginer Bogdan Teodorescu îşi urmează pasiunea şi lucrează ca jurnalist în trustul Tinerama. Foarte rapid accede la poziţia de director general.

Între 1996 şi 1997, este numit Secretar de Stat, Ministrul interimar în departamentul Informaţiilor Publice, funcţie ce îi va aduce experienţa necesară scrierii romanului politic Spada.

Îşi continuă studiile absolvind Colegiul Naţional de Apărare în 2000 şi susţine doctoratul în comunicare în 2006.

Specialist în marketing politic şi electoral, îmbrăţişează cariera universitară la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti.

Este fondator şi preşedinte de onoare al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală (înfiinţată în mai 1995). Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Consultanţilor Politici (IAPC) şi a Asociaţiei Europene a Consultanţilor Politici (EAPC) din 2001. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2004.

Este autor şi coautor a 17 volume, a publicat peste 1500 articole în presă şi a realizat peste 750 de emisiuni de radio şi televiziune. Este tradus în Franţa şi Spania.

*
Într-o ţară europeană cu un arc muntos în mijloc, străbătută de un fluviu şi având ieşire la mare, sosesc pe rînd trei călători. Unul aduce moartea, altul trăieşte împreună cu ea, în vreme ce al treilea încearcă să o evite. Personajele intră în scenă ca nişte pasageri care urcă la bordul unui pachebot de lux, îşi găsesc cabinele, îşi despachetează bagajele şi încearcă să se pregătească pentru călătoria ce va urma.

Treptat, ritmul se înteţeşte şi pune în mişcare mici şi mari teme ale lumii în care trăim. Supravegherea electronică, social media, propaganda, oamenii temuţi de alţi oameni temuţi, refugiaţii, turismul sexual, toate amestecate cu discuţii molcome despre vinuri fine, sport, trabucuri rare sau mâncare în exces.

Dar dacă toate acestea nu sunt decât o perdea de fum?

În romanul lui Bogdan Teodorescu nimeni nu este ceea ce pare.

*

Fragment
Investitorul
(O staţiune europeană la malul mării)

Lisa, cu siguranţă, nu era o femeie frumoasă şi acest fapt i-a fost clar lui Nick chiar în secunda în care a văzut-o pe holul luminat al hotelului. Fusese un ciocănit ştrengăresc în uşă, ca un cod folosit de puştani, două bătăi lungi, una scurtă şi încă două bătăi lungi. I-a deschis şi a rămas câteva secunde blocat. Bineînţeles că nu evident, aşa ca în comediile de situaţie, dar tânăra din faţa lui, îmbrăcată în nişte blugi obişnuiţi, găuriţi în dreptul unui genunchi, cu o cămaşă în carouri roşii, verzi şi crem înnodată peste un maiou alb, tunsă scurt, uşor ciufulită, nefardată, fără nicio bijuterie vizibilă, mai puţin o pereche de cercei minusculi, cu diamante, desculţă într-o pereche de pantofi de sport roşii, era la o mare distanţă de ceea ce avusese în minte atunci când agrease suma cerută de barmanul cel isteţ din subsolul hotelului. O studentă voioasă, scăpată de examene, ieşită cu prietenii la o bere. Nimic mai mult. Pesemne că totuşi faţa lui sugera o oarecare uimire, deoarece Lisa a izbucnit în râs, l-a privit amuzată şi a intrat pe lângă el în cameră. Da, ea era cea pe care o aştepta şi da, de fiecare dată, sau oricum de multe ori, s-a întâlnit cu această reacţie. Şi-a scos pantofii de sport şi gentuţa cu brizbrizuri metalice, a proptit în frapieră sticla de şampanie promisă de barman şi s-a cuibărit în fotoliul din care se vedea marea, locul ei favorit în acest apartament, de fapt, cel mai frumos loc din acest oraş. După ce i-a mai spus încă o dată că ea este Lisa, a aflat că pe el în cheamă Nick, sau mă rog, aşa se prezintă, l-a întrebat cu ce ocazie prin partea această de lume. Vorbea fluent limba în care Nick i se adresase, fără accent, dar lucrul care-l intriga în cea mai mare măsură era căldura pe care o emana. Părea chiar interesată de el şi veselă că se află acolo. Era ca şi cum va urma o întâlnire amoroasă între doi oameni care ţin unul la altul deşi nu se mai văzuseră de ceva timp, doi amanţi mai vechi, cu un trecut minunat pe care se pregătesc să-l retrăiască pentru nişte ore.

I-a relatat în câteva cuvinte despre investiţiile lui în diverse baruri din lume, i-a dat şi numele a patru oraşe în care are afaceri, mai mult să vadă dacă îl urmăreşte, dacă este atentă la discuţie, şi uite că ea fusese într-o scurtă excursie într-unul dintre acele oraşe şi chiar îşi imagina amplasamentul barului lui Nick. În timp ce vorbea, şi-a preparat de una singură o limonadă pe care a stropit-o cu un fir de rom, dacă voia şi el să guste, ea era gata să-i facă şi lui una, e o băutură uşoară pentru căldurile de acum, dar Nick a preferat un pahar de tărie cu multă gheaţă, tot din cauza căldurilor. Şi deci, baruri pe afară şi acum tot pentru baruri era venit? Aşa că el i-a detaliat succint planul de afaceri, ar vrea să investească, dar numai ca minoritar, nu are timp de management local. Şi e interesat să afle ce tip de local merge în câştig, care este tendinţa pieţei, ce preferă oamenii de pe aici. În aceste condiţii, Lisa a tras corect concluzia că ar trebui să viziteze mai multe baruri, să înţeleagă un pic cum arată lucrurile. Şi i-a oferit şi un sfat. Să fie conştient că, deşi teoretic acest colţ de lume seamănă cu orice loc de pe acest continent, uneori deosebirile sunt foarte mari şi pot deveni foarte costisitoare.

A întrebat-o despre ea şi s-a dovedit că intuiţia lui fusese corectă, era studentă, împlinise douăzeci şi trei de ani, părinţii şi facultatea sunt în Capitală, aici ajunge în timpul vacanţelor, în weekenduri şi ori de câte ori mai are timp. Deja făcea această tură de aproape trei ani. Următoarea întrebare a fost dacă vrea să iasă împreună la un restaurant, parcă nu-i venea să rămână cu ea în cameră. Lisa i-a confirmat că ar mânca ceva, mai degrabă o salată sau un sandvici cu brânză, cârnaţi picanţi şi murături, pe care îl poţi găsi corect făcut într-un singur loc în acest oraş, dar dacă el era în dispoziţie de restaurant, ea îl însoţea cu mare bucurie. Bucurie, acesta era cuvântul. Lisa era bucuroasă. Ori mima extraordinar, ori era ceva anume cu această fată. În fond e o cocotă. Plătită cu mulţi bani să facă amor cu bărbaţi necunoscuţi. Nu se considera nici un expert al femeilor în general, nici unul al celor din acest câmp profesional foarte aparte, dar întâlnise destule. Niciuna nu arăta însă ca Lisa şi nici nu se comporta ca ea. Deşi era incomodat de situaţie, comandase ceva, primise altceva, îşi dorea să o vadă şi în pat. Sub bluza lălâie sânii se ghiceau a fi mari şi probabil că încă stăteau bine la locul lor, firesc e foarte tânără. Blugii răsuciţi dădeau la iveală glezne fine, iar restul se va descoperi la momentul oportun. Care inevitabil va sosi, doar fusese achitat în avans.

În lift, l-a sărutat şi i-a spus hlizindu-se să stea relaxat, nu a uitat motivul întâlnirii lor. Noaptea va fi lungă şi ei nu i se face niciodată somn. Acelaşi băiat care-i adusese bagajele l-a întrebat cu aceeaşi voce joasă dacă are nevoie de o maşină, Nick a privit-o întrebător pe Lisa, nu ştia cât de departe urma să meargă, dar a fost înştiinţat urgent că locul în care se năşteau acele sandviciuri magice era la mai puţin de un sfert de oră de plimbare, deci nu, nu era nevoie nici de maşină, nici de şofer. Aerul era umed şi lipicios, mase compacte de indivizi mărşăluiau pe faleza luminată şi de sus, de becurile galbene atârnate de stâlpi şi de luminile albe ale magazinelor şi de reflectoarele colorate ale teraselor şi discotecilor de pe plajă.

Lisa îl luă de mână si-l trase uşor spre marginea falezei, drumul spre Camelotul sandviciurilor cu brânză, cârnaţi şi murături cobora nişte trepte şi trecea prin mijlocul unei străzi în care abundau localurile mici, de numai câteva locuri fiecare. Casele nu erau elegante, maşinile nu erau scumpe, iar oamenii mâncau netulburaţi, învăluiţi în fumul grătarelor, al ţigărilor şi al oalelor cu fiertură. Venea rândul unui bulevard larg, aglomerat şi el, taxiuri, autobuze mari şi multe scutere, altă stradă îngustă, dar fără cârciumi şi, într-o piaţă circulară, cu un copac mare în mijloc şi multe bănci ocupate, un chioşc verde, cu un nume format din multe prescurtări aninat deasupra şi cu o coadă consistentă în faţă. Ajunseseră. Lisa îi arătă printre copacii din spatele băncilor o clădire luminată stins în bleu, acolo funcţiona un club interesant, Alpha, patronul e străin, combinat cu nişte localnici, nu ar fi rău să-l vadă. Fără dubii este unul dintre cele mai stilate din oraş. Frecventat de oamenii cu bani, muzica e bună, mai veche, sâmbăta şi duminica sunt trupe care cântă jazz, însă nu credea să fie loc de încă un investitor.

S-au aşezat pe o bancă eliberată de un cuplu de pensionari care ascultaseră muzică simfonică la un radio portabil mic, vechi ca lucrările lui Şostakovici, cu sandviciurile fierbinţi învelite în hârtie cerată, câte o sticlă de bere rece şi un castronel de carton umplut cu murături. În numeroase oraşe chinezeşti, localnicii, în grupuri, dansează, iarnă sau vară, după lentele acorduri ale muzicii emise de un difuzor sau un casetofon. În Argentina se adună în jurul a trei muzicanţi şi îşi elaborează tangoul. În Turcia, mai ales în adâncul asiatic al ţării, se strâng pe iarbă, cu mâncare adusă în sufertaşe şi stau până noaptea târziu bucurându-se de răcoare şi de bârfele celor de lângă ei. Aici tăceau privind spre luminile falezei şi, din când în când, şopteau ceva celui de alături. Nimeni dintre cei de pe bănci nu venise acolo pentru sandviciul minune, era doar un colţ al decorului lor permanent. Lisa însă mânca şi vorbea cu gura plină şi iar era bucurie în stare pură, ochii îi sclipeau, mâinile se mişcau molatic şi cu o nedisimulată neatenţie agăţau o feliuţă de ardei din castron, un colţ de pâine îmbibat cu caşcaval topit, sticla de bere culeasă de pe asfalt de lângă piciorul băncii, un şerveţel din gentuţa minusculă în care Nick se întrebase chiar de la început dacă şi unde se adăposteau clasicele prezervative ataşate imaginii şi practicii fetelor care se deplasează la domiciliul clientului, nu se adăposteau, gentuţa îşi dezvăluise ascunzişurile şi pe lângă un pachet de şerveţele, o cutiuţă de bomboane mentolate, două sau trei fotografii, telefonul mobil şi firele încâlcite ale căştilor, un set de chei terminat cu breloc roz, nişte bani şi o sticluţă subţire şi înaltă de parfum nimic altceva nu mai se afla acolo. Fotografiile? Şi brusc nu mai era veselă. Trei poze cu o mâţă banală; în prima, pui, cu labele în sus şi în celelalte două, matură, stând încolăcită pe un fotoliu şi pe un pat. Murise acum doi ani de bătrâneţe. Pe telefon erau stocate încă multe alte cadre cu acelaşi animal cenuşiu cu dungi negre, de data aceasta ţinut în braţe de mama Lisei, tatăl Lisei, fratele mai mare şi de Lisa la diverse vârste, alături de mutra ursuză, mereu ursuză a motanului răsfăţat de întreaga familie. Era şi un prieten al Lisei; se pupau pătimaş, cu pisica impasibilă între ei, nu era clar cine făcuse poza, sigur nu tatăl Lisei după poziţia mâinii băiatului plasată direct pe unul din sânii fetei pe sub cămaşa foarte descheiată, dar şi acest detaliu s-a lămurit, un amic din alte timpuri, unde era prietenul acela, în Capitală, la facultate, dar se terminase mai demult. Plânsese foarte mult după moartea pisicii şi acum, ori de câte ori îşi aminteşte, inima ei este rănită de o tristeţe monotonă.

Nick nu agrease deloc mâncarea, mult prea încărcată de grăsime şi inutil de picantă, nu agrease nici băutura. Un oraş în care, iată, nu e înţelept să cumperi nici sandviciuri, asalturi împotriva organelor interne ale oricărui individ lipsit de instincte sinucigaşe, nici lichidul acela vag acidulat din sticlă, prea lipsită de gust pentru a fi bere şi totuşi prea colorată pentru a fi doar apă. Dar îi plăcea tot mai mult Lisa, despre care se străduia, în urma fiecărei mici vărsări de endorfine în cotloanele ascunse ale sistemului său endocrin, să nu uite cine este şi cu ce se ocupă. După cum se străduia să nu uite nici cine este el şi cu se ocupă. Ar fi fost mult mai comod să fi agăţat în prima seară una dintre fetele de la bar, nu avea în nicio formă nevoie de acest exerciţiu sentimental, aparent sentimental îşi repeta, cu o studentă frenetică, plină de chef şi, mai mult ca sigur, pe undeva sărită de pe fix. Lisa i-a propus să-l ducă pe un alt drum înapoi la hotel, dar înainte, dacă tot nu-i plăcuse mâncarea, se puteau opri în altă parte. De unde se prinsese că nu-i plăcuse? Ea se uită atent la oameni. Din punctul ei de vedere, singurul lucru care cu adevărat contează este plăcerea. Şi, dacă te interesează cu adevărat, vezi foarte uşor unde aceasta este şi unde nu este. Deşi iniţial nu a vrut, Nick şi-a luat nişte cornuri calde chiar bune şi o sticlă de chefir de la o brutărie înţesată de clienţi nerăbdători. Chiar lângă faleză, la capătul unei străduţe cu case foarte luxoase, păzite de bodyguarzi şi patrulată de poliţişti, era clubul Art café. Se auzea de mai multă vreme că se confruntau cu nişte probleme cu banii, deci ar fi salutar un partener finanţator, interiorul e deosebit aranjat, iar clientela este încă numeroasă. Proprietarii sunt doi localnici, unul mai degrabă ieşit din afacere, deci o bună oportunitate.

De când era în afacerea cu baruri? Dintotdeauna. Întâi a practicat în barul de la ai lui de acasă, în timpul facultăţii a lucrat în baruri, după aceea, a băut prin baruri şi, când a constatat că a strâns bani suficienţi, a investit în baruri. Trei tineri în uniformă au trecut pe lângă ei şi unul i-a spus ceva Lisei, fata i-a răspuns veselă, au schimbat câteva vorbe banale, pretins amuzante şi şi-au văzut fiecare de drum, ofiţeri de la baza militară de lângă oraş, sunt toţi oameni de treabă, fuseseră câteva petreceri foarte intense la care participase alături de ei. Obosise şi, cu cât se apropia de hotel, se întreba dacă n-ar fi el inteligent să-i mulţumească pentru seara instructiv-educativă şi să o trimită la culcare în patul ei de acasă, dar era curios. Se lipise de el, îl ţinea strâns de braţ şi din când în când îşi rezema capul de umărul lui. Era o ficţiune, dar ciudat, voia să-i parcurgă finalul. A întrebat-o dacă mai vrea să bea ceva, tocmai erau în dreptul scărilor ce coborau la barul din subsolul hotelului. După, i-a răspuns ea şi i-a zâmbit altfel decât până atunci.

Încălcând toate graniţele: Memoir

Marina Abramović
Încălcând toate graniţele: Memoir
Editura Pandora M, 2019
traducere din engleză de Florin Tudose



***
Intro

Marina Abramović s-a născut în 1946 la Belgrad. Şi-a început cariera de artistă performativă în anii 1970, pe vremea când studia la Academia de Arte Frumoase din Belgrad, multe dintre lucrările ei timpurii fiind o formă de rebeliune faţă de educaţia ei strictă. În performance-urile ei, Abramović îşi foloseşte corpul ca pe un instrument de testare a propriilor limite fizice şi mentale, provocând spectatorii să iasă din atitudinea de contemplare pasivă. Lucrările ei sunt caracterizate de rezistenţă şi durere, repetiţie şi durată, precum şi de accentul pus pe interacţiunea cu auditoriul.

Astăzi, după o carieră de aproape jumătate de secol, este supranumită "bunica artei performative" şi conduce Institutul Marina Abramović, unde predă abordarea duraţională asupra artei performative, numită Metoda Abramović.

Pentru Marina Abramović, nu există nicio diferenţă între artă şi viaţă. (Alejandro Jodorowski)

În 2010, peste 750.000 de oameni au venit să vadă retrospectiva de la MOMA a Marinei Abramović, sperând să aibă şansa de a sta în faţa ei şi de a comunica nonverbal cu ea în cadrul unui performance fără precedent, care a durat peste 700 de ore. Această celebrare a cincizeci de ani de artă performativă revoluţionară a demonstrat încă o dată că Marina Abramović este o adevărată forţă a naturii.

Am simţit libertatea absolută. Am simţit că trupul meu nu are limite. Că durerea nu contează. Că nimic nu contează. Şi asta mi-a dat un sentiment de euforie. (Marina Abramović)

Născută în regimul lui Tito din părinţi care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost crescută în spiritul unei etici a muncii foarte stricte. Chiar şi la începuturile carierei sale internaţionale, Marina trăia sub controlul abuziv al mamei, respectând cu stricteţe obligaţia de a se întoarce acasă înainte de ora zece seara. Dar nimic nu îi putea tempera curiozitatea insaţiabilă, dorinţa de a se conecta cu oamenii sau simţul umorului specific balcanic - toate acestea i-au definit dintotdeauna arta şi viaţa. Nucleul acestei cărţi îl constituie o poveste de dragoste pasională - colaborarea de doisprezece ani cu artistul performativ Ulay. Mare parte din această perioadă au petrecut-o aproape fără niciun ban, călătorind cu o dubă prin Europa, iar în cele din urmă relaţia s-a încheiat în mod dramatic, pe Marele Zid Chinezesc.

Încălcând toate graniţele e o carte frumoasă, panoramică, emoţionantă şi profundă. Marina Abramović reuşeşte să spună lucruri personale şi să formuleze critici la adresa ei înseşi, făcându-şi totodată un portret viu şi plin de respect de sine. Ce viaţă! (Laurie Anderson)

Marina Abramović se confesează, se plânge, oferă sfaturi şi reflectează cu inteligenţă şi umor asupra vieţii ei dificile, dar, în fond, minunate şi asupra artei sale eliberatoare. (Willem Dafoe)

Abramović este cea mai faimoasă artistă performativă şi conceptuală din lume. Şi probabil singura care are simţul umorului. (Bryan Appleyard, Sunday Times)

Fragment
 

Dedic această carte
PRIETENILOR
şi DUŞMANILOR

Mă plimbam într‑o dimineaţă cu bunica prin pădure. Era minunat de frumos şi de linişte. Aveam doar patru ani, o copiliţă. Şi am văzut ceva foarte straniu - o linie dreaptă, de‑a lungul drumului. Mă intriga atât de tare, că am mers după ea; îmi doream să o ating. Dar bunica a ţipat; a ţipat tare. Îmi amintesc atât de clar. Era acolo un şarpe uriaş.

Atunci, pentru prima data în viaţa mea, am simţit frică adevărată - deşi eu habar nu aveam c‑ar fi trebuit să‑mi fie frică. De fapt, m‑am speriat de vocea bunicii mele. Iar şarpele şi‑a văzut repede de drum.

E incredibil cum se construieşte frica în tine, prin părinţi şi alţii din jurul tău. La început eşti atât de inocent; nu ştii.

VIN DINTR-UN LOC ÎNTUNECAT. IUGOSLAVIA POSTBELICĂ, MIJLOCUL anilor '40, până la mijlocul anilor '70. Dictatură comunistă, cu Mareşalul Tito la butoane. O penurie permanentizată şi un gri omniprezent. Comunismul şi socialismul au ceva - un fel de estetică bazată pe urâţenie pură. Belgradul copilăriei mele nu avea nici măcar monumentalitatea Pieţei Roşii din Moscova. Totul era cumva la mâna a doua. De parcă liderii ar fi privit comunismul prin lentilele altora, pentru a construi ceva mai prost, mai nefuncţional şi mai debil.

Îmi amintesc mereu de spaţiile comunitare - verdele murdar cu care erau vopsiţi pereţii şi becurile fără abajur care emiteau o lumină gri ce parcă îţi punea o umbră pe ochi. Combinaţia dintre lumină şi culoarea pereţilor făcea ca pielea tuturor să pară galben-verzuie, de parcă am fi fost cu toţii bolnavi de ficat.

În blocurile masive şi hidoase de apartamente locuiau familii întregi. Tinerii nu aveau şanse să aibă apartamentele lor, aşa că în fiecare casă trăiau mai multe generaţii - bunica şi bunicul, cuplul tânăr şi progeniturile acestora. Înghesuirea familiilor în spaţii restrânse crea tot soiul de complicaţii imposibile. Ca să facă sex, cuplurile tinere se duceau la cinema sau în parc. Să-ţi cumperi vreodată ceva nou sau drăguţ nici nu intra în discuţie.

Un banc din perioada comunistă: un tip se pensionează şi, fiindcă fusese un muncitor excepţional, primeşte ca premiu nu obişnuitul ceas, ci o maşină nouă. Colegii îl felicită pentru norocul lui - va primi maşina la data cutare şi cutare, peste douăzeci de ani.
"Dimineaţa sau după-amiaza?", întreabă omul.
"Dar ce contează?", i se răspunde.
"Păi, îl aştept şi pe instalator în aceeaşi zi", explică el.

Familia mea nu a îndurat toate acestea. Părinţii mei erau eroi de război - luptaseră împotriva naziştilor împreună cu partizanii iugoslavi, comuniştii conduşi de Tito - astfel că după război au ajuns membri importanţi ai Partidului, cu funcţii importante. Tata a făcut parte din garda de elită a Mareşalului Tito; mama a condus un institut care administra monumentele istorice şi gestiona achiziţionarea de lucrări de artă pentru clădirile instituţiilor publice. Aşa se face că ne-am bucurat de multe privilegii. Am locuit într-un apartament mare în centrul Belgradului - strada Makedonska, la numărul 32. O clădire mare, de modă veche, din anii 1920, cu decoraţiuni elegante din fier şi sticlă, asemănătoare clădirilor de apartamente din Paris. Aveam un etaj întreg doar pentru noi, opt camere pentru patru oameni - părinţii, fratele meu mai mic şi eu - ceva nemaiauzit pe atunci. Patru dormitoare, camera în care se lua masa, un salon mare (aşa spunem noi la sufragerie), o bucătărie, două băi şi camera servitoarei. Salonul avea rafturi pline cu cărţi, un pian mare negru şi pereţii plini de picturi. Mama îşi permitea, în calitate de director al Muzeului Revoluţiei, să intre în atelierele pictorilor şi să cumpere lucrări - picturi influenţate de Cézanne, Bonnard şi Vuillard, dar şi multe lucrări abstracte.

În adolescenţă, credeam că apartamentul nostru era o culme a luxului. Mai târziu am aflat că aparţinuse unei familii bogate de evrei şi fusese confiscat în timpul ocupaţiei naziste. Tot mai târziu am aflat şi că picturile expuse de mama pe pereţii apartamentului nu erau prea grozave. Privind în urmă, cred - din aceste motive, dar şi din altele - că trăiam într-un loc oribil.

Mama mea, Danica, şi tatăl meu, Vojin - cunoscut ca Vojo -, au trăit o mare poveste de dragoste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O poveste extraordinară - ea era frumoasă, el era arătos şi îşi salvaseră viaţa unul celuilalt. Mama, maior al armatei, conducea un pluton din prima linie, însărcinat cu descoperirea partizanilor răniţi şi retragerea lor în siguranţă. Dar odată, în timpul unui asalt german, ea s-a îmbolnăvit de tifos şi a ajuns inconştientă printre cei grav răniţi, acoperită complet cu o pătură, cu febră mare.

Ar fi avut toate şansele să moară, dacă tata nu ar fi fost un aşa mare iubitor de femei. I-a văzut părul ieşind de sub pătură şi nu s-a putut abţine să nu ridice pătura. Când a văzut ce frumoasă era, a luat-o de-acolo şi a dus-o în cel mai apropiat sat, unde localnicii au îngrijit-o şi au pus-o pe picioare.

Şase luni mai târziu, era înapoi în prima linie, ajutând la recuperarea răniţilor şi transportarea lor la spital. Acolo, printer cei grav răniţi, l-a recunoscut pe cel care o salvase. Tata zăcea, pe moarte, sângerând abundent - nu exista sânge pentru transfuzii. Dar mama a descoperit că aveau aceeaşi grupă sanguină. I-a dat din sângele ei şi i-a salvat viaţa.

Ca într-un basm. Apoi războiul i-a despărţit din nou.

Dar s-au regăsit, iar după terminarea războiului s-au şi căsătorit. În anul următor m-am născut eu - pe 30 noiembrie 1946.

În noaptea dinaintea naşterii mele, mama a visat că năştea un şarpe uriaş. A doua zi i s-a rupt apa în timp ce conducea o şedinţă de partid. A refuzat să întrerupă şedinţa: a plecat la spital doar când s-a încheiat.

M-am născut prematur şi, pentru mama mea, naşterea a fost foarte dificilă. Placenta nu a ieşit complet; a făcut infecţie. A fost, din nou, la un pas de moarte. Au ţinut-o în spital un an de zile. După aceea, o vreme i-a fost foarte greu să muncească sau să se ocupe de mine.

La început am fost îngrijită de dădacă. Nu o duceam nici eu prea bine şi nici nu mâncam cum ar fi trebuit - eram numai piele şi os. Dădaca avea un fiu, de aceeaşi vârstă cu mine, şi-i dădea lui tot ce nu puteam eu mânca; băiatul a ajuns mare şi gras. Când a venit bunica Milica, mama mamei, în vizită, s-a speriat de cât de slabă eram. M-a luat de îndată acasă la ea, unde am rămas şase ani, până la naşterea fratelui meu. Părinţii mă vizitau doar în weekend. Pentru mine, erau ca nişte străini care ne vizitau o dată pe săptămână şi ne aduceau cadouri.

Mi-au povestit că nu-mi plăcea să merg. Bunica mă punea pe un scaun la masa din bucătărie şi pleca la piaţă, iar când se întorcea mă găsea în acelaşi loc. Nu ştiu de ce refuzam să merg, dar mă gândesc că poate avea de-a face cu plimbatul de la un adult la altul. Mă simţeam ruptă din locul meu şi cred că, pe undeva, asociam mersul cu o nouă relocare.

Mariajul părinţilor mei a avut probleme de la început, probabil chiar dinaintea naşterii mele. Povestea lor extraordinară de dragoste şi frumuseţea lor îi aduseseră împreună - sexul i-a adus împreună -, dar îi despărţeau atât de multe alte lucruri. Mama venea dintr-o familie bogată şi era intelectuală; studiase în Elveţia. Îmi amintesc că bunica povestea cum mama lăsase în urma ei şaizeci de perechi de pantofi când plecase să se alăture partizanilor, luând cu ea doar unii vechi, ţărăneşti.

Tata se trăgea dintr-o familie de eroi militari, dar săraci. Tatăl său fusese maior decorat al armatei. Tata a fost închis pentru convingerile sale comuniste şi înainte de război.

Pentru mama, comunismul era o idee abstractă, ceva ce studiase la şcoală în Elveţia, citindu-i pe Marx şi Engels. Pentru ea, partizanatul era o alegere idealistă, chiar una la modă. Însă pentru tata era singura opţiune, deoarece el venea dintr-o familie săracă, însă una de războinici. El era adevăratul Comunist. Comunismul era pentru el calea de schimbare a sistemului de clase sociale.

Mama iubea să meargă la balet, la operă, la concerte de muzică clasică. Tata iubea să perpelească purceluşi de lapte în bucătărie şi să bea cu vechii lui amici partizani. Aşa că nu aveau aproape nimic în comun, ceea ce a dus la o căsnicie foarte nefericită. S-au certat tot timpul.

Dar mai era şi pasiunea tatălui meu pentru femei, adică tocmai ceea ce-l atrăsese la mama mea la început.

A fost constant infidel, încă de la începutul căsătoriei lor. Mama, bineînţeles, a urât asta la el, iar curând a ajuns să-l urască şi pe el. Desigur, cât am stat cu bunica mea, nu am ştiut nimic din toate astea. Dar când aveam şase ani s-a născut Velimir, fratele meu, şi atunci m-au luat şi pe mine acasă. Părinţi noi, casă nouă, frate nou, toate deodată. Viaţa mea s-a înrăutăţit aproape instantaneu.

Îmi amintesc că aş fi vrut să mă întorc în casa bunicii, deoarece acolo mă simţisem în siguranţă. Fusese un loc foarte liniştit pentru mine. Bunica avea ritualurile ei de dimineaţă şi seară; zilele aveau un ritm. Bunica era foarte religioasă şi toată viaţa ei gravita în jurul bisericii. În fiecare dimineaţă, la ora şase, odată cu răsăritul soarelui, aprindea candela ca să se roage. Până la şase ani, am însoţit-o în fiecare zi la biserică şi aşa am aflat despre toţi sfinţii. Casa ei mirosea întotdeauna a tămâie şi a cafea proaspăt măcinată. Prăjea boabe verzi de cafea pe care le zdrobea apoi cu mâna. În casa ei am simţit o linişte profundă.

Când am început să stau din nou la părinţi, mi-au lipsit ritualurile. Părinţii mei se trezeau dimineaţa, plecau şi munceau toată ziua şi mă lăsau cu bonele. Pe lângă asta, eram foarte geloasă pe fratele meu. Pentru că era băiat, primul fiu, a devenit imediat favoritul. Asta era povestea balcanică. Părinţii tatălui meu au avut şaptesprezece copii, dar mama lui ţinea în jurul ei doar fotografii cu băieţii ei, niciodată cu fetele. Naşterea fratelui meu a fost percepută ca un eveniment important. Mai târziu am aflat că la naşterea mea, tatăl nostru nu a spus nimănui, dar la naşterea lui Velimir, Vojo a ieşit cu prietenii, a băut, a tras cu pistoalele în aer, a cheltuit grămezi de bani.

Mai rău a fost că fratele meu a dezvoltat destul de repede o formă de epilepsie a copiilor - făcea crize, în timpul cărora toată lumea se învârtea în jurul lui şi-i acorda şi mai multă atenţie. Odată, când eram doar eu cu el (eu aveam şase sau şapte ani), era să-l înec încercând să-l spăl - l-am pus în cadă şi s-a dus bâldâbâc la fund. Dacă nu l-ar fi scos bunicul, rămâneam singurul copil.


Am fost pedepsită, desigur. Eram pedepsită frecvent, pentru cele mai mărunte abateri, iar pedepsele erau întotdeauna fizice - lovituri şi palme. Pedepsele erau aplicate de mama şi de sora ei, Ksenija, care într-o vreme a stat la noi, niciodată de tata. Mă loveau până mă făceam neagră şi albastră; eram plină de vânătăi. Dar uneori aveau alte metode. În apartament exista un fel de dulap de haine ascuns, un dulap foarte adânc şi întunecat - termenul sârbo-croat este plakar. Uşa lui, fără mâner, glisa în perete; ca să deschizi, doar împingeai în ea. Eram fascinată şi terifiată de dulapul ăsta. Dar nu aveam voie în el. Însă uneori, când eram rea - sau când decideau mama şi mătuşa că am fost rea - mă închideau în el.

Îmi era grozav de frică de întuneric. Dar acest plakar era plin de fantome, de prezenţe spirituale - fiinţe luminoase, fără formă, tăcute şi deloc înfricoşătoare. Vorbeam cu ele. Mi se părea absolut firesc că se află acolo. Făceau pur şi simplu parte din realitatea, din viaţa mea. Iar în momentul în care aprindeam lumina, dispăreau.

Regina nebunilor

Camelia Popa
Regina nebunilor
Editura Trei, 2019



***
Intro

Camelia Popa este profesor universitar de psihologie, psiholog clinician principal şi coordonează un laborator de psihologie a personalităţii şi psihopatologie socială. A publicat mai multe volume de psihologie şi psihiatrie. Timp de 16 ani, a fost jurnalist în presa centrală. În literatură a debutat cu volumul Salbaticul din Balcani, Editura Trei, 2016.

*
Mistere psihologice, hipnoza, sex, accidente de maşini, deliruri, fobii, lecţii de geopolitică, vacanţe la Cernobîl, un jaf la cofetărie, corupţie şi, nu în ultimul rând, robotizarea WC-urilor - toate gravitând în jurul Carlei Samson, un adevărat "Pygmalion al psihiatriei negre". În jurul psihiatrei ajung un dirijor celebru, un profesor de matematică şi autor de culegeri, un deputat, un psihoterapeut şi un poliţist, împreună cu familiile şi cunoscuţii lor.

Întreaga acţiune, desfăşurată într-un ritm alert şi plasată într-un peisaj actual şi realist, descris cu tuşe fine şi atenţie la detalii, este populată cu personaje solid construite, care te obligă să le urmăreşti cu sufletul la gură evoluţia şi aventurile la curtea Reginei nebunilor.

Invocându-i la tot pasul pe Freud şi Maslow şi militând pentru poliamorie în viaţa ei şi a pacienţilor, Carla Samson, care se vede ca "o dresoare a răului", pare de neoprit. Mai poate scăpa cineva din plasa ei? Mai au pacienţii şi victimele ei vreo şansă să revină la o viaţă normală? (Alexandra Fusoi)

Ideea scrierii acestei ficţiuni a apărut atunci când soţul meu, Daniel Popa, aflat pe ultimii metri ai vieţii lui, a căzut în mâinile unor lucrători dezumanizaţi ai sistemului medical. Sinistra lui experienţă a fost declanşatorul unor trăiri pe care le-am transpus, împreună, în planul cărţii. Din păcate, el n-a mai apucat s-o vadă. Însă mi-a lăsat, prin testament nescris, misiunea finalizării ei. "O vei scrie, da?!" "O voi scrie, Dănuţe!" Şi am scris-o, în scop psihoterapeutic personal şi profilactic social. În locul Spitalului de Psihiatrie nr. 14, unde se manifesta Regina nebunilor, putea să fie orice spital corupt, în care etica e aleatorie. Am ales unul de boli mintale pentru că problemele lui îmi sunt familiare. (Camelia Popa)

Fragment

Nic Pascarelli

Profesorul Nic Pascarelli e un ins trecut de jumătatea vieţii. Puţin adus de spate, uşor crăcănat. Are nasul lung, iar ochii îi seamănă cu două coropişniţe prinse în spatele ochelarilor de hipermetrop cu multe dioptrii.

A avut de copil probleme cu vederea. Muşchi slabi, uitătură crucişă. Oftalmologul a asigurat‑o pe mama lui că băiatului îi va trece cu vârsta, dar nu i‑a trecut. Îşi aminteşte cu neplăcere că la şcoală era ţinta batjocurii elevilor. Îl strigau "aragaz cu patru ochi", îi răsturnau conţinutul ghiozdanului în coşul de gunoi, îi lipeau guma de mestecat în părul creţ sau între foile caietelor de teme. Nu era singurul în suferinţă din acea şcoală de oligofreni. Mai avea în clasă o fetiţă, Jeni, tot ochelaristă, cu bube pe faţă. Diavolii îi făceau şi ei zile amare. Nic îşi accepta ploaia de pumni cu resemnare, îşi ştergea scuipaţii de pe obraji, îşi aduna caietele aruncate şi înghiţea mustrările profesorilor pentru temele nefăcute - în pauze, diavolii i le rupeau.

Din cauza umilinţelor, în sufletul lui a înflorit un trandafir de ură, cu spini lungi şi ascuţiţi. Această ură i‑a marcat devenirea, a hotărât de mic ce va face în viaţă: "Voi fi profesor şi diavolii vor ajunge la mâna mea. Îi voi lovi doborâtor!". Ai lui nu i‑au bănuit durerea. În familia Pascarelli, cu un tată preot şi o mamă casnică, era linişte şi pace. Nu existau voci ridicate, mirosea a mâncare cu pătrunjel şi a rufe spălate. Mama lui era de o inteligenţă sclipitoare, făceau împreună algebră distractivă şi rezolvau probleme de geometrie. Devenind profesor, Nic şi‑a atins scopul vieţii.

Acum are 50 de ani şi predă matematica la un liceu bun din Bucureşti. Duce o viaţă cuminte, aşezată. Colegii de cancelarie se amuză văzându‑i conformismul, rigiditatea şi maniile. Cu zulufii lui suri, cu începutul timid de chelie, cu mustăcioara de adolescent şi cu picioarele subţiri, provoacă mereu zâmbete. Profesoarele obişnuiesc să‑l adulmece. Colegul în costum cafeniu le miroase a săpun de rufe, a levănţică şi a naftalină. Poartă un ceas agăţat la brâu cu lanţ de argint şi are mâini fine, ca de femeie, cu degete lungi şi unghii îngrijite.
"Parcă e din alte timpuri, dragă! Seamănă cu tata‑mare, deşi e doar cu câţiva ani mai mare ca noi!", a exclamat Linda Alboni, o profesoară de engleză cu gropiţe în obraji. El a auzit‑o şi a catalogat‑o în gând: curvă idioată.

Cetăţeanul Pascarelli, foarte corect şi profund moral, are toate taxele plătite la zi şi cotizează la două societăţi mortuare, ca să aibă cine să se ocupe de trecerea lui în nefiinţă, când va veni momentul să treacă. La şcoală e sever. Dacă un elev scrie în teză de 3,45 puncte, 3,45 puncte primeşte, în ciuda ţipetelor părinţilor, ale dirigintelui sau ale directoarei impuse politic la conducerea liceului.

N‑a avut mereu post în acest liceu bun. Înainte, a fost la un liceu slab, cu elevi‑problemă. Copiii aceia erau pe gustul lui: nişte diavoli, cu siguranţă fii sau nepoţi ai diavolilor bătrâni care‑l terorizaseră pe el. Pui de infractori crescuţi în incubatoarele sociale, pe banii contribuabililor, fără ca nimeni să‑i trimită unde le era locul, adică în puşcării. I‑a zdrobit din prima zi la catedră, au rămas corigenţi şi repetenţi, au picat examene. Au ajuns într‑un final pe străzi, organizaţi în grupuri infracţionale care sprijină zidurile blocurilor. Previziunile lui în ceea ce‑i privea s‑au adeverit. Ceea ce era de demonstrat fusese demonstrat. Q.E.D., ca‑n matematică!
"Aceşti derbedei sunt o scursură socială! Locul lor este la reeducare!", susţinea Nic Pascarelli când era chemat de inspectorii şcolari pentru a‑i cere să devină mai îngăduitor. N‑a ţinut cont de criticile lor, ci i‑a nimicit voluptuos pe puii de infractori. Şi‑au luat‑o pe rând toate curvele cu belciuge în nas şi toţi golanii cu turul pantalonilor până la genunchi. I‑a pus cu boturile pe labe, pe merit şi pe neştiinţa lor. Inspectorii preocupaţi de grija secăturilor puteau să‑l pupe undeva! Le era oricum indispensabil, toate manualele şi culegerile de matematică purtau semnătura aurie Nic Pascarelli pe coperţile lor roşii.

I‑a părut rău când a fost transferat la liceul bun, ca urmare a recunoaşterii prestigiului său, de autor al cărţilor şcolare. În fostul liceu îi era mai bine, simţea că face profilaxie socială, îi împiedica pe derbedei să ajungă mai târziu în posturi‑cheie şi chiar să conducă România. Crede că a fost promovat nu datorită cărţilor, ci din cauza plângerilor făcute de părinţii derbedeilor. Parcă‑i vedea pe conţopiştii de la inspectorat cum se gândeau să scape de el: "Pascarelli dovedeşte o intransigenţă ieşită din comun, uitaţi câţi părinţi vin peste noi! Dacă‑l ducem pe nebun la un liceu tare, cu copii buni, am rezolvat problema! Avem şi motivul oficial pentru promovare: face manualele şi culegerile, e cadru didactic emerit!". De dat afară, nu‑l puteau da. Nu făcea numai culegerile, ci îi pregătea şi pe olimpicii internaţionali.
"Pe naiba au rezolvat problema mea!", râde de ei, în sinea lui. Şi noul liceu e plin de derbedei care au în cap nu neuroni, ci seminţe de dovleac.

Văzută din afară, viaţa lui pare a fi nu doar cuminte şi aşezată, ci şi extrem de monotonă, animată doar de micile războaie cu elevii. Seamănă cu un robot didactic de mare precizie, care târăşte după el o servietă pântecoasă. Toate au un loc bine stabilit în servietă, pixurile roşii lângă pixurile verzi, cariocile lângă creioanele ascuţite impecabil. Fişele de evaluare sunt ordonate atent, pe clase. Când surprind conţinutul servietei lui, profesoarele chicotesc isterice.

Soţia lui Nic, Federica, e o femeie grasă, diformă chiar, cu picioare scurte. Tot profesoară de matematică, dar la o şcoală pentru copii cu dizabilităţi. Au fost colegi de facultate. A sărit pe el în ultimul an de studii, disperată că pleacă toţi în oraşele lor după absolvire şi că rămâne nemăritată. Într‑o seară, şi‑a luat inima‑n dinţi şi l‑a sărutat pe ochelaristul cu părul creţ, iar după câteva ore de pupături s‑a şi culcat cu el, să nu i‑l fure alta. Pentru ea, Nic cel cuminte a fost până de curând o alegere bună. La rândul lui, el n‑a avut timp de fete în studenţie, fiind preocupat să înveţe mult şi temeinic. După ce Federica i s‑a oferit, a cerut‑o de soţie. I s‑a părut o fiinţă inimoasă, mai urâţică decât alte fete, dar la locul ei.

A rămas gravidă într‑una din primele lor nopţi de amor, dacă amor se poate numi modul în care se zvârcoleau ei câteva minute sub plapumă, cu lumina stinsă. Astfel a apărut copilul Fabio. La maternitate, Nic a fost impresionat când şi‑a văzut băiatul îmbrăcat în hăinuţe de culoarea portocalei. Era primul moment din viaţa lui în care simţea dragoste pură, gingaşa creatură îi semăna. Încă de atunci, cu sufletul bubuind de mândrie, i‑a prezis copilaşului un viitor mare.

Însă Fabio, născut la şapte luni, a fost extrem de firav. La şase ani s‑a îmbolnăvit de poliomielită şi a rămas cu picioarele ca nişte beţe. Pentru boala lui, Nic o acuza pe Federica. La câte reviste de îngrijire a copiilor - de‑o imbecilitate aproape divină - citea, ar fi putut fi mai atentă la semnele acestei boli necruţătoare. Bineînţeles că articolele despre problemele de sănătate ale copiilor, precum poliomielita şi pojarul, lipseau din revistele ei, ca şi calendarul vaccinărilor. Dacă nenorocitul de calendar ar fi fost publicat, ar fi aflat că băiatul trebuie vaccinat.

Când s‑a născut Fabio, după Revoluţie, sistemul sanitar trecea prin mari frământări. Toţi medicii pediatri, care înainte vizitau copiii la domiciliu şi asigurau evidenţa vaccinărilor, au fost transformaţi în medici de familie. În noua lor calitate, aveau în tratament oameni de toate vârstele, nu mai stăteau să bibilească doar sugari, ca în comunism. Degeaba i‑a făcut Nic plângere penală medicului de familie. Nu s‑a întâmplat nimic. O procuroare a încercat chiar să‑l convingă că "e bine să ai azi un copil handicapat, primeşti ajutoare".
"Fabio, Fabio, barză ce eşti!", îl strigau diavolii la şcoală, aruncând în el cu bulgări de zăpadă. Băiatul se dezechilibra pe picioarele subţiri şi cădea. Atunci, ei se repezeau asupră‑i, lovindu‑l cu ghiozdanele. În astfel de momente, Nic înnebunea. I‑a prins în acţiune: opt golani îl zdrobeau cu picioarele. "Nu şi pe el, nemernicilor! Nu şi pe el!", a urlat şi s‑a năpustit asupra lor. Pe câţiva dintre agresori i‑a tras atât de tare de urechi încât era cât pe ce să li le rupă. A făcut‑o însă imprudent, la lumina zilei şi cu mulţi ochi în jur. După incident, a dat explicaţii atât directoarei şcolii, cât şi părinţilor monştrilor. Culmea, tot el a picat de vinovat. "Sunteţi un adult responsabil şi pe deasupra profesor, domnule Pascarelli! Cum aţi putut face aşa ceva?! Aveau urechiuşele şi năsucurile pline de sânge! Ce scandal, ce scandal...", îl certase cotoroanţa de directoare a şcolii lui Fabio. Copilul lui handicapat a fost şi el învinovăţit.
"Aşa îi trebuie! De ce nu şi‑a pârât agresorii, suportând stoic umilinţa?".

În ciuda marelui scandal, băiatul a fost bătut în continuare. Dar Nic şi‑a schimbat strategia. A lucrat curat, pe întuneric şi fără martori. I‑a aşteptat pe diavoli în locuri dosnice, după ore, deghizat în boschetar şi i‑a trecut prin pumnul lui. I‑a căpăcit pe rând, de i‑a luat dracu'. Cei mai mulţi şi‑au luat pedeapsa într‑un gang. În câteva zile i‑a terminat. Se temea să nu‑i omoare, într‑atât de mult îi ura pe aceşti derbedei, proveniţi din familiile unor dezaxaţi. Diavolul cel mare, care îi înfricoşa copilul, s‑a căcat pe el de frică. "Dacă mai dai vreodată în Fabio, o să mori! Sunt îngerul lui păzitor!", a tunat Nic. După ce a apărut în clasă fără un dinte, nimeni nu s‑a mai atins de Fabio. S‑a dus vestea că barza are un înger păzitor bătăuş, care‑i termină pe toţi.

Ca elev, copilul Pascarelli s‑a dovedit genial la ştiinţe exacte. În ciuda handicapului, era plin de viaţă, diferit de îngânduratul şi ascunsul care fusese Nic. A absolvit Automatica şi e inginer la o firmă de comerţ maritim din nordul Germaniei. S‑a stabilit acolo şi s‑a căsătorit cu o colegă de‑a lui, Min‑Jung, o nord‑coreeancă.

Nic Pascarelli şi‑a dorit să ajungă la psihiatra Carla Samson din cauza unui accident de maşină pe care l‑a suferit şi în urma căruia a dobândit o fobie puternică de vehicule. Acum doi ani, îşi conducea liniştit maşina pe şoseaua Pipera, în nordul Bucureştiului. Într‑un sens giratoriu, a fost lovit frontal de un şofer‑kamikaze. Practic, dementul a intrat cu peste 100 de kilometri la oră pe contrasens şi i‑a apărut în faţă de niciunde. N‑a avut cum să‑l evite. Ciocnirea a fost atât de violentă, încât toţi gură‑cască s‑au minunat că nu s‑a lăsat cu mortăciuni.

În stare de şoc, n‑a auzit nici sirenele ambulanţelor, nici flexurile de la descarcerare. A fost resuscitat, i‑au pus corset la gât, l‑au fixat de targă. S‑a trezit la spital când a auzit vocea Federicăi. A dus mâna la ureche şi a privit‑o apoi plină de sânge lipicios. Şi‑a pierdut din nou cunoştinţa şi s‑a trezit peste trei săptămâni. În acest interval, i‑au eliminat hematomul intracranian şi l‑au ţinut în comă.

Federica i‑a păstrat ziarele care au scris despre accident. Vinovatul a declarat că a făcut‑o intenţionat, după ce soţia lui l‑a anunţat că divorţează; erau împreună în maşină. A circulat sute de metri pe contrasens până să ajungă în giratoriu. Soţia lui le‑a confirmat ziariştilor că divorţează, dar i‑a atenţionat că nebunul va fi din nou în stradă şi va face carnagiu.

După externare, Federica a încasat asigurarea pentru maşina distrusă, a mai pus bani şi i‑a luat o maşină nouă, identică cu cea veche. Când i‑a văzut fundiţa albastră de pe capotă, Nic s‑a sufocat. Nu mai voia maşină! Fabio, fiul lor, a luat‑o în Germania, urmând să le‑o plătească în rate.

Acum, la doi ani după accident, nu numai că nu mai conduce, dar refuză să meargă şi cu autobuzul, metroul, trenul sau avionul. Cunoscuţii îl ceartă: "Fă‑ţi şi tu, omule, o psihoterapie ca lumea, o desensibilizare prin hipnoză! Nu ţi‑e milă de nevastă‑ta?! De doi ani, de când cu accidentul ăla nenorocit, n‑aţi mai fost într‑un concediu!". Fabio îi spune şi el amărât: "Eşti din Epoca de Piatră, tată! Te rog, du‑te la psiholog!". Le promite tuturor că va face psihoterapie, dar nu face nimic. Merge pe jos zeci de kilometri şi nu e un handicap, ci o bucurie. Mersul îi face bine. Nu mai răceşte în contact cu gripaţii din liceu, i‑au scăzut burta şi colesterolul rău.

După el, nu era nicio grabă cu psihoterapia. De ce îl zoreau toţi? Doar le‑a zis că a dat de două psiholoage proaste. Federica, o femeie de casă prin excelenţă, nu părea deranjată că n‑o duce în concediu. Chiar glumea când îl punea să se dezbrace, ca să‑i ia hainele la spălat:

"Ia te uită, întinereşti! Ai un corp de atlet profesionist, nu degeaba se zice că mersul pe jos face piciorul frumos".

Nic a aflat de la televizor că dr. Samson e altceva decât cele două psiholoage de la care a plecat dezamăgit: o somitate psihiatrică respectată, o hipnoterapeută deşteaptă şi versată, cu renume internaţional. Nu ştia însă cum s‑o abordeze. Accepta pacienţi numai cu recomandare, prin cunoştinţe. Pe cei internaţi în Spitalul de Psihiatrie nr. 14, unde lucra, doctoriţa îi primea fără recomandare, dar Nic n‑ar fi vrut totuşi să se expună şi să se interneze acolo. Duşmanii lui de la inspectorat ar fi aflat negreşit şi i‑ar fi făcut probleme. "Aţi văzut, domnilor, cât de ţăcănit era Pascarelli?! Marele autor de culegeri de matematică! Ha‑ha‑ha... Am avut dreptate că e sonat! L‑a văzut cineva ieri pe aleile de la nebuni, în pijamale cu dungi!".

Numai când îşi imagina o astfel de discuţie îl apucau nervii. Nu dorea să stea la nebuni, voia psihoterapie în particular. Dar pentru asta trebuia s‑o abordeze direct pe marea psihiatră, s‑o convingă să‑l accepte ca pacient privat. Patru din cei cinci copii ai dr. Samson învăţau în liceul lui, doi băieţi îi erau chiar elevi. Un mare avantaj, o putea prinde aici. Nişte impertinenţi siniştri, copiii ăştia. Băiatul ei cel mare, coleg cu Fabio în generală, era unul din golanii pe care i‑a bumbăcit în gang. Trăia din banii familiei, în timp ce barza de Fabio avea un salariu de

6.000 de euro. Până la urmă însă, renumele de bun psihiatru pe care‑l avea mama diavolilor a fost mai puternic decât repulsia pe care i‑o provocau copiii ei, despre care era convins că vor ajunge infractori. Drept urmare, s‑a hotărât să‑i ţină calea doctoriţei în liceu.

Prima întâlnire a profesorului cu Carla Samson a avut loc pe 27 octombrie 2017, într‑o zi de vineri. O întâlnire tulburătoare, pe care Nic n‑o va uita vreodată. A trebuit să alerge pe holurile liceului după ea. Purta o pălărie cenuşie, cu boruri largi şi tocuri de 12 centimetri, dar se deplasa cu repeziciune. O apariţie din alte vremuri, o fantomă nelalocul ei acolo, în şcoala lui, practic la el acasă. Aproape că i‑a stat inima când a oprit‑o, într‑atât de mult voia să nu‑l refuze.
- Doamnă doctor! Sunt Nic Pascarelli, profesorul de matematică al băieţilor!

S‑a oprit electrizată şi s‑a întors către el. Ştia de la copii destule poveşti despre sperietoarea şcolii, un schizoid răutăcios, un robot fără sentimente omeneşti. S‑a apropiat deci de schizoid şi i‑a vorbit în şoaptă, de la câţiva centimetri:
- Ştiţi, domnule profesor, dragostea omului pentru el însuşi e mai importantă decât dragostea pe care o pot avea unii sau alţii pentru el. Băieţii mei mi‑au zis că nu vă iubiţi nici pe dumneavoastră înşivă, darămite să‑i iubiţi pe elevi... Copiii vă urăsc! Din cauza dumneavoastră, urăsc şi matematica. Le plătesc meditaţii scumpe ca să facă faţă cerinţelor aberante pe care le impuneţi. Sunteţi conştient că niciun elev nu vă place?! Pe cale de consecinţă, nici eu nu vă plac! Orice aţi încerca să‑mi spuneţi o să pun sub semnul întrebării!
- Doamnă doctor, copiii dumneavoastră..., bâiguise el intimidat.
- Nu vreau să aud nimic! Sfatul meu, ca mamă şi ca psihiatru, e să vă uitaţi în oglindă, să vă rujaţi, dacă simţiţi nevoia, şi să vă iubiţi mai mult. Mult de tot să vă iubiţi şi s‑o faceţi la modul serios! Cu faţa asta şi cu carcasa în care vă aflaţi veţi rămâne pe vecie! Vă pup acum, domnule Nicholas, sunt grăbită!
- Nu despre copiii dumneavoastră vreau să vă vorbesc, ci despre mine! Mă cheamă Nic, nu Nicholas... Eu, Nic, am o problemă. Nu profesorul, ci omul are o problemă... Copiii n‑au nimic, sunt buni! i‑a spus, alergând s‑o prindă din urmă.
- Nu mă interesează nimic altceva decât copiii mei! O seară bună, domnule!

Nic a rămas perplex. Nu ştie ce a fost în capul lui când i‑a spus că diavolii ei sunt copii buni şi nici nu‑şi aduce aminte unde şi‑a găsit cuvintele pentru a debloca dialogul cu această femeie capricioasă. I‑a zis:
- Greşeala multor psihiatri, inclusiv a dumneavoastră, e căutarea adevărului în pliurile abisale ale minţii lor şi în mărturisiri imature ale terţilor, nu în evidenţele în care poate fi descoperit acesta. De aici rezultă identificări eronate ale obârşiei simptomelor şi neplăceri progresive în psihoterapie. Eu, chiar profesor de matematică fiind, le văd dintr‑o privire. M‑aţi diagnosticat deja ca schizoid, dar vă înşelaţi!

S‑a oprit în mijlocul holului şi l‑a privit cu atenţie. Uimirea ei a fost semnalul că trebuie să insiste:
- Am consultat deja două psihoterapeute pentru problema mea: o nenorocită de fobie de maşină. S‑au dovedit nu doar insensibile, ci şi foarte proaste. Credeam că sunteţi altfel, dar m‑am înşelat. Vă mulţumesc pentru răbdare, doamnă, i‑a spus, după care s‑a îndreptat către ieşire, trecând pe lângă ea.

Carla l‑a reevaluat pe loc, uimită că şobolanul maroniu de cancelarie i‑a aruncat în faţă lucruri atât de intime nu din matematica lui, ci din inima domeniului ei. Simţind că nu mai are nimic de pierdut, fiindcă tocmai îl refuzase, Nic şi‑a continuat ideea în mers:
- În căutarea adevărului din spatele apărărilor pacientului nu trebuie să faci legământ cu dracu', să atribui chestii în mod subiectiv, ci să judeci obiectiv, inteligent. Să culegi informaţii de la sursă şi din surse colaterale credibile şi să raţionezi fenomenologic. Nu puteţi lua informaţii despre mine de la haimanalele de copii din liceu! Sunteţi limitată intelectual, ca şi psihoterapeutele la care m‑am dus! Nu ştiţi cine sunt şi ce e în sufletul meu, nu mă puteţi judeca! Degeaba sunteţi o somitate, i‑a aruncat‑o furios, luându‑şi din nou la revedere de la ea.


- Profesore... Stop! Staţi! Nu plecaţi nicăieri! Care este problema? Cu ce vă pot ajuta?
- Am o fobie, după cum vă spuneam. Nu pot merge cu niciun mijloc de transport, după un accident. Însă dacă nu vreţi să mă trataţi, dacă mă detestaţi, vă înţeleg...
- N‑aveţi doar o fobie, a remarcat atotştiutoare, confirmând spusele lui despre terapeuţii care pun diagnostice fără să‑şi cunoască pacienţii. Aveţi multe lucruri aiurea în capul acela inteligent, dar vedem noi cum le scoatem de acolo. Vă accept ca pacient. Şi ştiţi de ce vă accept? Eu nu lucrez decât cu oameni complecşi, cu idei multe. Din câte mi‑aţi turuit, vă încadraţi. Nu vă iau bani, deşi sunt un psihiatru scump. Aţi putea să‑mi meditaţi copiii, la schimb. Deci staţi liniştit, vă accept! Acum ce faceţi?
- Acum!? s‑a mirat el. Mă duc către casă. Soţia mea, Federica...
- Lăsaţi casa, lăsaţi‑o pe soţie! Mergem la plimbare. Vreau să ne cunoaştem, să vorbim degajat, fără jigniri inutile. Mi‑am dat seama că m‑aţi făcut proastă, să nu credeţi că nu mi‑am dat seama! Eu, spre deosebire de alţi psihiatri, sunt mai neconvenţională. Dar proastă nu sunt, i‑a reproşat.

A vrut să‑şi ceară scuze, dar i‑a făcut semn că nu e necesar. I‑a mărturisit în curtea liceului că obişnuieşte să se plimbe prin cartiere seara: Se aud zgomote de farfurii şi de pahare, şuierături de oale‑minune. Miroase a musaca, a sarmale şi a chiftele, a plăcinte cu mere. Oamenii sunt vii şi flămânzi, viaţa lor curge. Pentru mine, ca psihiatru, sunt importante mirosurile, gusturile, sunetele, ca simţuri fundamentale. Dumneavoastră mirosiţi a naftalină, profesore! Nu vă simt zen, aşa cum ar trebui să fie oamenii echilibraţi. Veniţi cu mine!

Nic rememorează des clipele în care a intrat în arealul dr. Samson. Ştia că psihiatrii sunt mai ţăcăniţi, dar dorea să‑şi rezolve fobia. Şi‑a dat seama că doctoriţa e tare ţăcănită, dacă i‑a propus lui, un necunoscut, s‑o însoţească prin cartiere şi să violeze intimitatea oamenilor, trăgând cu ochiul în bucătăriile lor şi mirosindu‑le mâncarea. "Totuşi, e profesor doctor emerit, iar la congrese are recenzii excelente", s‑a încurajat în timp ce ea îi făcea teoria simţurilor umane.

Însă acum degeaba rememorează. El şi numai el a ales să meargă cu ea. Iar această alegere avea să fie începutul noii sale vieţi, diferită de tot ceea ce trăise. Dacă ar putea da timpul înapoi, ar vrea să nu fi alergat după Carla Samson prin liceu. "O stupidă, cu pălăria aia a ei cenuşie... trebuia cumva să fi presimţit...".