Şi vom muri cu toţii în chinuri

Bogdan Teodorescu
Şi vom muri cu toţii în chinuri
Editura Polirom, 2019



***
Intro

Bogdan Teodorescu s-a născut la Bucureşti, a debutat cu versuri în România Literară în 1979 şi în volum la Editura Albatros în 1982. După 1989 a lucrat în presă şi în consultanţă politică. A publicat peste 1.500 de articole şi mai multe lucrări şi articole ştiinţifice dedicate fenomenului politic din România. Din 1997 predă marketing politic şi electoral la SNSPA şi în 2006 îşi ia doctoratul în comunicare cu o teză despre istoria manipulării. Primul roman, Copiii teribili nu învaţă istoria, scris înainte de Revoluţie, îi apare în 1991. Urmează Spada (2001), Dacic Park (2005), Băieţi aproape buni (2010), pentru care primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 54/24 (2011), Călător prin lumea mare (2013), Libertate (2016). A fost tradus în Franţa, Grecia şi Spania. Pentru ediţia franceză a romanului Spada, Agullo Éditions, a fost nominalizat la Prix du livre européen 2016.

In extenso

Născut în 1963 într-o familie de intelectuali români - tatăl său, eminent profesor de limbă şi literatură română - probabil cel care i-a deschis gustul pentru literatură şi pentru actul scrierii - Bogdan Teodorescu descoperă încă din copilărie "preţul" supravieţuirii în comunism, atunci când află că nu are voie să iasă din ţară pentru că are rude în America.

Deşi îndreptat mai mult către aplicaţii ştiinţifice, scrie poezie şi este laureat, în 1982, al premiului de debut oferit de Editura Albatros. Dar volumele sale nu apar până după 1989.

Absolvent al Universităţii de Construcţii din Bucureşti, tânărul inginer Bogdan Teodorescu îşi urmează pasiunea şi lucrează ca jurnalist în trustul Tinerama. Foarte rapid accede la poziţia de director general.

Între 1996 şi 1997, este numit Secretar de Stat, Ministrul interimar în departamentul Informaţiilor Publice, funcţie ce îi va aduce experienţa necesară scrierii romanului politic Spada.

Îşi continuă studiile absolvind Colegiul Naţional de Apărare în 2000 şi susţine doctoratul în comunicare în 2006.

Specialist în marketing politic şi electoral, îmbrăţişează cariera universitară la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti.

Este fondator şi preşedinte de onoare al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală (înfiinţată în mai 1995). Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Consultanţilor Politici (IAPC) şi a Asociaţiei Europene a Consultanţilor Politici (EAPC) din 2001. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2004.

Este autor şi coautor a 17 volume, a publicat peste 1500 articole în presă şi a realizat peste 750 de emisiuni de radio şi televiziune. Este tradus în Franţa şi Spania.

*
Într-o ţară europeană cu un arc muntos în mijloc, străbătută de un fluviu şi având ieşire la mare, sosesc pe rînd trei călători. Unul aduce moartea, altul trăieşte împreună cu ea, în vreme ce al treilea încearcă să o evite. Personajele intră în scenă ca nişte pasageri care urcă la bordul unui pachebot de lux, îşi găsesc cabinele, îşi despachetează bagajele şi încearcă să se pregătească pentru călătoria ce va urma.

Treptat, ritmul se înteţeşte şi pune în mişcare mici şi mari teme ale lumii în care trăim. Supravegherea electronică, social media, propaganda, oamenii temuţi de alţi oameni temuţi, refugiaţii, turismul sexual, toate amestecate cu discuţii molcome despre vinuri fine, sport, trabucuri rare sau mâncare în exces.

Dar dacă toate acestea nu sunt decât o perdea de fum?

În romanul lui Bogdan Teodorescu nimeni nu este ceea ce pare.

*

Fragment
Investitorul
(O staţiune europeană la malul mării)

Lisa, cu siguranţă, nu era o femeie frumoasă şi acest fapt i-a fost clar lui Nick chiar în secunda în care a văzut-o pe holul luminat al hotelului. Fusese un ciocănit ştrengăresc în uşă, ca un cod folosit de puştani, două bătăi lungi, una scurtă şi încă două bătăi lungi. I-a deschis şi a rămas câteva secunde blocat. Bineînţeles că nu evident, aşa ca în comediile de situaţie, dar tânăra din faţa lui, îmbrăcată în nişte blugi obişnuiţi, găuriţi în dreptul unui genunchi, cu o cămaşă în carouri roşii, verzi şi crem înnodată peste un maiou alb, tunsă scurt, uşor ciufulită, nefardată, fără nicio bijuterie vizibilă, mai puţin o pereche de cercei minusculi, cu diamante, desculţă într-o pereche de pantofi de sport roşii, era la o mare distanţă de ceea ce avusese în minte atunci când agrease suma cerută de barmanul cel isteţ din subsolul hotelului. O studentă voioasă, scăpată de examene, ieşită cu prietenii la o bere. Nimic mai mult. Pesemne că totuşi faţa lui sugera o oarecare uimire, deoarece Lisa a izbucnit în râs, l-a privit amuzată şi a intrat pe lângă el în cameră. Da, ea era cea pe care o aştepta şi da, de fiecare dată, sau oricum de multe ori, s-a întâlnit cu această reacţie. Şi-a scos pantofii de sport şi gentuţa cu brizbrizuri metalice, a proptit în frapieră sticla de şampanie promisă de barman şi s-a cuibărit în fotoliul din care se vedea marea, locul ei favorit în acest apartament, de fapt, cel mai frumos loc din acest oraş. După ce i-a mai spus încă o dată că ea este Lisa, a aflat că pe el în cheamă Nick, sau mă rog, aşa se prezintă, l-a întrebat cu ce ocazie prin partea această de lume. Vorbea fluent limba în care Nick i se adresase, fără accent, dar lucrul care-l intriga în cea mai mare măsură era căldura pe care o emana. Părea chiar interesată de el şi veselă că se află acolo. Era ca şi cum va urma o întâlnire amoroasă între doi oameni care ţin unul la altul deşi nu se mai văzuseră de ceva timp, doi amanţi mai vechi, cu un trecut minunat pe care se pregătesc să-l retrăiască pentru nişte ore.

I-a relatat în câteva cuvinte despre investiţiile lui în diverse baruri din lume, i-a dat şi numele a patru oraşe în care are afaceri, mai mult să vadă dacă îl urmăreşte, dacă este atentă la discuţie, şi uite că ea fusese într-o scurtă excursie într-unul dintre acele oraşe şi chiar îşi imagina amplasamentul barului lui Nick. În timp ce vorbea, şi-a preparat de una singură o limonadă pe care a stropit-o cu un fir de rom, dacă voia şi el să guste, ea era gata să-i facă şi lui una, e o băutură uşoară pentru căldurile de acum, dar Nick a preferat un pahar de tărie cu multă gheaţă, tot din cauza căldurilor. Şi deci, baruri pe afară şi acum tot pentru baruri era venit? Aşa că el i-a detaliat succint planul de afaceri, ar vrea să investească, dar numai ca minoritar, nu are timp de management local. Şi e interesat să afle ce tip de local merge în câştig, care este tendinţa pieţei, ce preferă oamenii de pe aici. În aceste condiţii, Lisa a tras corect concluzia că ar trebui să viziteze mai multe baruri, să înţeleagă un pic cum arată lucrurile. Şi i-a oferit şi un sfat. Să fie conştient că, deşi teoretic acest colţ de lume seamănă cu orice loc de pe acest continent, uneori deosebirile sunt foarte mari şi pot deveni foarte costisitoare.

A întrebat-o despre ea şi s-a dovedit că intuiţia lui fusese corectă, era studentă, împlinise douăzeci şi trei de ani, părinţii şi facultatea sunt în Capitală, aici ajunge în timpul vacanţelor, în weekenduri şi ori de câte ori mai are timp. Deja făcea această tură de aproape trei ani. Următoarea întrebare a fost dacă vrea să iasă împreună la un restaurant, parcă nu-i venea să rămână cu ea în cameră. Lisa i-a confirmat că ar mânca ceva, mai degrabă o salată sau un sandvici cu brânză, cârnaţi picanţi şi murături, pe care îl poţi găsi corect făcut într-un singur loc în acest oraş, dar dacă el era în dispoziţie de restaurant, ea îl însoţea cu mare bucurie. Bucurie, acesta era cuvântul. Lisa era bucuroasă. Ori mima extraordinar, ori era ceva anume cu această fată. În fond e o cocotă. Plătită cu mulţi bani să facă amor cu bărbaţi necunoscuţi. Nu se considera nici un expert al femeilor în general, nici unul al celor din acest câmp profesional foarte aparte, dar întâlnise destule. Niciuna nu arăta însă ca Lisa şi nici nu se comporta ca ea. Deşi era incomodat de situaţie, comandase ceva, primise altceva, îşi dorea să o vadă şi în pat. Sub bluza lălâie sânii se ghiceau a fi mari şi probabil că încă stăteau bine la locul lor, firesc e foarte tânără. Blugii răsuciţi dădeau la iveală glezne fine, iar restul se va descoperi la momentul oportun. Care inevitabil va sosi, doar fusese achitat în avans.

În lift, l-a sărutat şi i-a spus hlizindu-se să stea relaxat, nu a uitat motivul întâlnirii lor. Noaptea va fi lungă şi ei nu i se face niciodată somn. Acelaşi băiat care-i adusese bagajele l-a întrebat cu aceeaşi voce joasă dacă are nevoie de o maşină, Nick a privit-o întrebător pe Lisa, nu ştia cât de departe urma să meargă, dar a fost înştiinţat urgent că locul în care se năşteau acele sandviciuri magice era la mai puţin de un sfert de oră de plimbare, deci nu, nu era nevoie nici de maşină, nici de şofer. Aerul era umed şi lipicios, mase compacte de indivizi mărşăluiau pe faleza luminată şi de sus, de becurile galbene atârnate de stâlpi şi de luminile albe ale magazinelor şi de reflectoarele colorate ale teraselor şi discotecilor de pe plajă.

Lisa îl luă de mână si-l trase uşor spre marginea falezei, drumul spre Camelotul sandviciurilor cu brânză, cârnaţi şi murături cobora nişte trepte şi trecea prin mijlocul unei străzi în care abundau localurile mici, de numai câteva locuri fiecare. Casele nu erau elegante, maşinile nu erau scumpe, iar oamenii mâncau netulburaţi, învăluiţi în fumul grătarelor, al ţigărilor şi al oalelor cu fiertură. Venea rândul unui bulevard larg, aglomerat şi el, taxiuri, autobuze mari şi multe scutere, altă stradă îngustă, dar fără cârciumi şi, într-o piaţă circulară, cu un copac mare în mijloc şi multe bănci ocupate, un chioşc verde, cu un nume format din multe prescurtări aninat deasupra şi cu o coadă consistentă în faţă. Ajunseseră. Lisa îi arătă printre copacii din spatele băncilor o clădire luminată stins în bleu, acolo funcţiona un club interesant, Alpha, patronul e străin, combinat cu nişte localnici, nu ar fi rău să-l vadă. Fără dubii este unul dintre cele mai stilate din oraş. Frecventat de oamenii cu bani, muzica e bună, mai veche, sâmbăta şi duminica sunt trupe care cântă jazz, însă nu credea să fie loc de încă un investitor.

S-au aşezat pe o bancă eliberată de un cuplu de pensionari care ascultaseră muzică simfonică la un radio portabil mic, vechi ca lucrările lui Şostakovici, cu sandviciurile fierbinţi învelite în hârtie cerată, câte o sticlă de bere rece şi un castronel de carton umplut cu murături. În numeroase oraşe chinezeşti, localnicii, în grupuri, dansează, iarnă sau vară, după lentele acorduri ale muzicii emise de un difuzor sau un casetofon. În Argentina se adună în jurul a trei muzicanţi şi îşi elaborează tangoul. În Turcia, mai ales în adâncul asiatic al ţării, se strâng pe iarbă, cu mâncare adusă în sufertaşe şi stau până noaptea târziu bucurându-se de răcoare şi de bârfele celor de lângă ei. Aici tăceau privind spre luminile falezei şi, din când în când, şopteau ceva celui de alături. Nimeni dintre cei de pe bănci nu venise acolo pentru sandviciul minune, era doar un colţ al decorului lor permanent. Lisa însă mânca şi vorbea cu gura plină şi iar era bucurie în stare pură, ochii îi sclipeau, mâinile se mişcau molatic şi cu o nedisimulată neatenţie agăţau o feliuţă de ardei din castron, un colţ de pâine îmbibat cu caşcaval topit, sticla de bere culeasă de pe asfalt de lângă piciorul băncii, un şerveţel din gentuţa minusculă în care Nick se întrebase chiar de la început dacă şi unde se adăposteau clasicele prezervative ataşate imaginii şi practicii fetelor care se deplasează la domiciliul clientului, nu se adăposteau, gentuţa îşi dezvăluise ascunzişurile şi pe lângă un pachet de şerveţele, o cutiuţă de bomboane mentolate, două sau trei fotografii, telefonul mobil şi firele încâlcite ale căştilor, un set de chei terminat cu breloc roz, nişte bani şi o sticluţă subţire şi înaltă de parfum nimic altceva nu mai se afla acolo. Fotografiile? Şi brusc nu mai era veselă. Trei poze cu o mâţă banală; în prima, pui, cu labele în sus şi în celelalte două, matură, stând încolăcită pe un fotoliu şi pe un pat. Murise acum doi ani de bătrâneţe. Pe telefon erau stocate încă multe alte cadre cu acelaşi animal cenuşiu cu dungi negre, de data aceasta ţinut în braţe de mama Lisei, tatăl Lisei, fratele mai mare şi de Lisa la diverse vârste, alături de mutra ursuză, mereu ursuză a motanului răsfăţat de întreaga familie. Era şi un prieten al Lisei; se pupau pătimaş, cu pisica impasibilă între ei, nu era clar cine făcuse poza, sigur nu tatăl Lisei după poziţia mâinii băiatului plasată direct pe unul din sânii fetei pe sub cămaşa foarte descheiată, dar şi acest detaliu s-a lămurit, un amic din alte timpuri, unde era prietenul acela, în Capitală, la facultate, dar se terminase mai demult. Plânsese foarte mult după moartea pisicii şi acum, ori de câte ori îşi aminteşte, inima ei este rănită de o tristeţe monotonă.

Nick nu agrease deloc mâncarea, mult prea încărcată de grăsime şi inutil de picantă, nu agrease nici băutura. Un oraş în care, iată, nu e înţelept să cumperi nici sandviciuri, asalturi împotriva organelor interne ale oricărui individ lipsit de instincte sinucigaşe, nici lichidul acela vag acidulat din sticlă, prea lipsită de gust pentru a fi bere şi totuşi prea colorată pentru a fi doar apă. Dar îi plăcea tot mai mult Lisa, despre care se străduia, în urma fiecărei mici vărsări de endorfine în cotloanele ascunse ale sistemului său endocrin, să nu uite cine este şi cu ce se ocupă. După cum se străduia să nu uite nici cine este el şi cu se ocupă. Ar fi fost mult mai comod să fi agăţat în prima seară una dintre fetele de la bar, nu avea în nicio formă nevoie de acest exerciţiu sentimental, aparent sentimental îşi repeta, cu o studentă frenetică, plină de chef şi, mai mult ca sigur, pe undeva sărită de pe fix. Lisa i-a propus să-l ducă pe un alt drum înapoi la hotel, dar înainte, dacă tot nu-i plăcuse mâncarea, se puteau opri în altă parte. De unde se prinsese că nu-i plăcuse? Ea se uită atent la oameni. Din punctul ei de vedere, singurul lucru care cu adevărat contează este plăcerea. Şi, dacă te interesează cu adevărat, vezi foarte uşor unde aceasta este şi unde nu este. Deşi iniţial nu a vrut, Nick şi-a luat nişte cornuri calde chiar bune şi o sticlă de chefir de la o brutărie înţesată de clienţi nerăbdători. Chiar lângă faleză, la capătul unei străduţe cu case foarte luxoase, păzite de bodyguarzi şi patrulată de poliţişti, era clubul Art café. Se auzea de mai multă vreme că se confruntau cu nişte probleme cu banii, deci ar fi salutar un partener finanţator, interiorul e deosebit aranjat, iar clientela este încă numeroasă. Proprietarii sunt doi localnici, unul mai degrabă ieşit din afacere, deci o bună oportunitate.

De când era în afacerea cu baruri? Dintotdeauna. Întâi a practicat în barul de la ai lui de acasă, în timpul facultăţii a lucrat în baruri, după aceea, a băut prin baruri şi, când a constatat că a strâns bani suficienţi, a investit în baruri. Trei tineri în uniformă au trecut pe lângă ei şi unul i-a spus ceva Lisei, fata i-a răspuns veselă, au schimbat câteva vorbe banale, pretins amuzante şi şi-au văzut fiecare de drum, ofiţeri de la baza militară de lângă oraş, sunt toţi oameni de treabă, fuseseră câteva petreceri foarte intense la care participase alături de ei. Obosise şi, cu cât se apropia de hotel, se întreba dacă n-ar fi el inteligent să-i mulţumească pentru seara instructiv-educativă şi să o trimită la culcare în patul ei de acasă, dar era curios. Se lipise de el, îl ţinea strâns de braţ şi din când în când îşi rezema capul de umărul lui. Era o ficţiune, dar ciudat, voia să-i parcurgă finalul. A întrebat-o dacă mai vrea să bea ceva, tocmai erau în dreptul scărilor ce coborau la barul din subsolul hotelului. După, i-a răspuns ea şi i-a zâmbit altfel decât până atunci.

Încălcând toate graniţele: Memoir

Marina Abramović
Încălcând toate graniţele: Memoir
Editura Pandora M, 2019
traducere din engleză de Florin Tudose



***
Intro

Marina Abramović s-a născut în 1946 la Belgrad. Şi-a început cariera de artistă performativă în anii 1970, pe vremea când studia la Academia de Arte Frumoase din Belgrad, multe dintre lucrările ei timpurii fiind o formă de rebeliune faţă de educaţia ei strictă. În performance-urile ei, Abramović îşi foloseşte corpul ca pe un instrument de testare a propriilor limite fizice şi mentale, provocând spectatorii să iasă din atitudinea de contemplare pasivă. Lucrările ei sunt caracterizate de rezistenţă şi durere, repetiţie şi durată, precum şi de accentul pus pe interacţiunea cu auditoriul.

Astăzi, după o carieră de aproape jumătate de secol, este supranumită "bunica artei performative" şi conduce Institutul Marina Abramović, unde predă abordarea duraţională asupra artei performative, numită Metoda Abramović.

Pentru Marina Abramović, nu există nicio diferenţă între artă şi viaţă. (Alejandro Jodorowski)

În 2010, peste 750.000 de oameni au venit să vadă retrospectiva de la MOMA a Marinei Abramović, sperând să aibă şansa de a sta în faţa ei şi de a comunica nonverbal cu ea în cadrul unui performance fără precedent, care a durat peste 700 de ore. Această celebrare a cincizeci de ani de artă performativă revoluţionară a demonstrat încă o dată că Marina Abramović este o adevărată forţă a naturii.

Am simţit libertatea absolută. Am simţit că trupul meu nu are limite. Că durerea nu contează. Că nimic nu contează. Şi asta mi-a dat un sentiment de euforie. (Marina Abramović)

Născută în regimul lui Tito din părinţi care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost crescută în spiritul unei etici a muncii foarte stricte. Chiar şi la începuturile carierei sale internaţionale, Marina trăia sub controlul abuziv al mamei, respectând cu stricteţe obligaţia de a se întoarce acasă înainte de ora zece seara. Dar nimic nu îi putea tempera curiozitatea insaţiabilă, dorinţa de a se conecta cu oamenii sau simţul umorului specific balcanic - toate acestea i-au definit dintotdeauna arta şi viaţa. Nucleul acestei cărţi îl constituie o poveste de dragoste pasională - colaborarea de doisprezece ani cu artistul performativ Ulay. Mare parte din această perioadă au petrecut-o aproape fără niciun ban, călătorind cu o dubă prin Europa, iar în cele din urmă relaţia s-a încheiat în mod dramatic, pe Marele Zid Chinezesc.

Încălcând toate graniţele e o carte frumoasă, panoramică, emoţionantă şi profundă. Marina Abramović reuşeşte să spună lucruri personale şi să formuleze critici la adresa ei înseşi, făcându-şi totodată un portret viu şi plin de respect de sine. Ce viaţă! (Laurie Anderson)

Marina Abramović se confesează, se plânge, oferă sfaturi şi reflectează cu inteligenţă şi umor asupra vieţii ei dificile, dar, în fond, minunate şi asupra artei sale eliberatoare. (Willem Dafoe)

Abramović este cea mai faimoasă artistă performativă şi conceptuală din lume. Şi probabil singura care are simţul umorului. (Bryan Appleyard, Sunday Times)

Fragment
 

Dedic această carte
PRIETENILOR
şi DUŞMANILOR

Mă plimbam într‑o dimineaţă cu bunica prin pădure. Era minunat de frumos şi de linişte. Aveam doar patru ani, o copiliţă. Şi am văzut ceva foarte straniu - o linie dreaptă, de‑a lungul drumului. Mă intriga atât de tare, că am mers după ea; îmi doream să o ating. Dar bunica a ţipat; a ţipat tare. Îmi amintesc atât de clar. Era acolo un şarpe uriaş.

Atunci, pentru prima data în viaţa mea, am simţit frică adevărată - deşi eu habar nu aveam c‑ar fi trebuit să‑mi fie frică. De fapt, m‑am speriat de vocea bunicii mele. Iar şarpele şi‑a văzut repede de drum.

E incredibil cum se construieşte frica în tine, prin părinţi şi alţii din jurul tău. La început eşti atât de inocent; nu ştii.

VIN DINTR-UN LOC ÎNTUNECAT. IUGOSLAVIA POSTBELICĂ, MIJLOCUL anilor '40, până la mijlocul anilor '70. Dictatură comunistă, cu Mareşalul Tito la butoane. O penurie permanentizată şi un gri omniprezent. Comunismul şi socialismul au ceva - un fel de estetică bazată pe urâţenie pură. Belgradul copilăriei mele nu avea nici măcar monumentalitatea Pieţei Roşii din Moscova. Totul era cumva la mâna a doua. De parcă liderii ar fi privit comunismul prin lentilele altora, pentru a construi ceva mai prost, mai nefuncţional şi mai debil.

Îmi amintesc mereu de spaţiile comunitare - verdele murdar cu care erau vopsiţi pereţii şi becurile fără abajur care emiteau o lumină gri ce parcă îţi punea o umbră pe ochi. Combinaţia dintre lumină şi culoarea pereţilor făcea ca pielea tuturor să pară galben-verzuie, de parcă am fi fost cu toţii bolnavi de ficat.

În blocurile masive şi hidoase de apartamente locuiau familii întregi. Tinerii nu aveau şanse să aibă apartamentele lor, aşa că în fiecare casă trăiau mai multe generaţii - bunica şi bunicul, cuplul tânăr şi progeniturile acestora. Înghesuirea familiilor în spaţii restrânse crea tot soiul de complicaţii imposibile. Ca să facă sex, cuplurile tinere se duceau la cinema sau în parc. Să-ţi cumperi vreodată ceva nou sau drăguţ nici nu intra în discuţie.

Un banc din perioada comunistă: un tip se pensionează şi, fiindcă fusese un muncitor excepţional, primeşte ca premiu nu obişnuitul ceas, ci o maşină nouă. Colegii îl felicită pentru norocul lui - va primi maşina la data cutare şi cutare, peste douăzeci de ani.
"Dimineaţa sau după-amiaza?", întreabă omul.
"Dar ce contează?", i se răspunde.
"Păi, îl aştept şi pe instalator în aceeaşi zi", explică el.

Familia mea nu a îndurat toate acestea. Părinţii mei erau eroi de război - luptaseră împotriva naziştilor împreună cu partizanii iugoslavi, comuniştii conduşi de Tito - astfel că după război au ajuns membri importanţi ai Partidului, cu funcţii importante. Tata a făcut parte din garda de elită a Mareşalului Tito; mama a condus un institut care administra monumentele istorice şi gestiona achiziţionarea de lucrări de artă pentru clădirile instituţiilor publice. Aşa se face că ne-am bucurat de multe privilegii. Am locuit într-un apartament mare în centrul Belgradului - strada Makedonska, la numărul 32. O clădire mare, de modă veche, din anii 1920, cu decoraţiuni elegante din fier şi sticlă, asemănătoare clădirilor de apartamente din Paris. Aveam un etaj întreg doar pentru noi, opt camere pentru patru oameni - părinţii, fratele meu mai mic şi eu - ceva nemaiauzit pe atunci. Patru dormitoare, camera în care se lua masa, un salon mare (aşa spunem noi la sufragerie), o bucătărie, două băi şi camera servitoarei. Salonul avea rafturi pline cu cărţi, un pian mare negru şi pereţii plini de picturi. Mama îşi permitea, în calitate de director al Muzeului Revoluţiei, să intre în atelierele pictorilor şi să cumpere lucrări - picturi influenţate de Cézanne, Bonnard şi Vuillard, dar şi multe lucrări abstracte.

În adolescenţă, credeam că apartamentul nostru era o culme a luxului. Mai târziu am aflat că aparţinuse unei familii bogate de evrei şi fusese confiscat în timpul ocupaţiei naziste. Tot mai târziu am aflat şi că picturile expuse de mama pe pereţii apartamentului nu erau prea grozave. Privind în urmă, cred - din aceste motive, dar şi din altele - că trăiam într-un loc oribil.

Mama mea, Danica, şi tatăl meu, Vojin - cunoscut ca Vojo -, au trăit o mare poveste de dragoste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O poveste extraordinară - ea era frumoasă, el era arătos şi îşi salvaseră viaţa unul celuilalt. Mama, maior al armatei, conducea un pluton din prima linie, însărcinat cu descoperirea partizanilor răniţi şi retragerea lor în siguranţă. Dar odată, în timpul unui asalt german, ea s-a îmbolnăvit de tifos şi a ajuns inconştientă printre cei grav răniţi, acoperită complet cu o pătură, cu febră mare.

Ar fi avut toate şansele să moară, dacă tata nu ar fi fost un aşa mare iubitor de femei. I-a văzut părul ieşind de sub pătură şi nu s-a putut abţine să nu ridice pătura. Când a văzut ce frumoasă era, a luat-o de-acolo şi a dus-o în cel mai apropiat sat, unde localnicii au îngrijit-o şi au pus-o pe picioare.

Şase luni mai târziu, era înapoi în prima linie, ajutând la recuperarea răniţilor şi transportarea lor la spital. Acolo, printer cei grav răniţi, l-a recunoscut pe cel care o salvase. Tata zăcea, pe moarte, sângerând abundent - nu exista sânge pentru transfuzii. Dar mama a descoperit că aveau aceeaşi grupă sanguină. I-a dat din sângele ei şi i-a salvat viaţa.

Ca într-un basm. Apoi războiul i-a despărţit din nou.

Dar s-au regăsit, iar după terminarea războiului s-au şi căsătorit. În anul următor m-am născut eu - pe 30 noiembrie 1946.

În noaptea dinaintea naşterii mele, mama a visat că năştea un şarpe uriaş. A doua zi i s-a rupt apa în timp ce conducea o şedinţă de partid. A refuzat să întrerupă şedinţa: a plecat la spital doar când s-a încheiat.

M-am născut prematur şi, pentru mama mea, naşterea a fost foarte dificilă. Placenta nu a ieşit complet; a făcut infecţie. A fost, din nou, la un pas de moarte. Au ţinut-o în spital un an de zile. După aceea, o vreme i-a fost foarte greu să muncească sau să se ocupe de mine.

La început am fost îngrijită de dădacă. Nu o duceam nici eu prea bine şi nici nu mâncam cum ar fi trebuit - eram numai piele şi os. Dădaca avea un fiu, de aceeaşi vârstă cu mine, şi-i dădea lui tot ce nu puteam eu mânca; băiatul a ajuns mare şi gras. Când a venit bunica Milica, mama mamei, în vizită, s-a speriat de cât de slabă eram. M-a luat de îndată acasă la ea, unde am rămas şase ani, până la naşterea fratelui meu. Părinţii mă vizitau doar în weekend. Pentru mine, erau ca nişte străini care ne vizitau o dată pe săptămână şi ne aduceau cadouri.

Mi-au povestit că nu-mi plăcea să merg. Bunica mă punea pe un scaun la masa din bucătărie şi pleca la piaţă, iar când se întorcea mă găsea în acelaşi loc. Nu ştiu de ce refuzam să merg, dar mă gândesc că poate avea de-a face cu plimbatul de la un adult la altul. Mă simţeam ruptă din locul meu şi cred că, pe undeva, asociam mersul cu o nouă relocare.

Mariajul părinţilor mei a avut probleme de la început, probabil chiar dinaintea naşterii mele. Povestea lor extraordinară de dragoste şi frumuseţea lor îi aduseseră împreună - sexul i-a adus împreună -, dar îi despărţeau atât de multe alte lucruri. Mama venea dintr-o familie bogată şi era intelectuală; studiase în Elveţia. Îmi amintesc că bunica povestea cum mama lăsase în urma ei şaizeci de perechi de pantofi când plecase să se alăture partizanilor, luând cu ea doar unii vechi, ţărăneşti.

Tata se trăgea dintr-o familie de eroi militari, dar săraci. Tatăl său fusese maior decorat al armatei. Tata a fost închis pentru convingerile sale comuniste şi înainte de război.

Pentru mama, comunismul era o idee abstractă, ceva ce studiase la şcoală în Elveţia, citindu-i pe Marx şi Engels. Pentru ea, partizanatul era o alegere idealistă, chiar una la modă. Însă pentru tata era singura opţiune, deoarece el venea dintr-o familie săracă, însă una de războinici. El era adevăratul Comunist. Comunismul era pentru el calea de schimbare a sistemului de clase sociale.

Mama iubea să meargă la balet, la operă, la concerte de muzică clasică. Tata iubea să perpelească purceluşi de lapte în bucătărie şi să bea cu vechii lui amici partizani. Aşa că nu aveau aproape nimic în comun, ceea ce a dus la o căsnicie foarte nefericită. S-au certat tot timpul.

Dar mai era şi pasiunea tatălui meu pentru femei, adică tocmai ceea ce-l atrăsese la mama mea la început.

A fost constant infidel, încă de la începutul căsătoriei lor. Mama, bineînţeles, a urât asta la el, iar curând a ajuns să-l urască şi pe el. Desigur, cât am stat cu bunica mea, nu am ştiut nimic din toate astea. Dar când aveam şase ani s-a născut Velimir, fratele meu, şi atunci m-au luat şi pe mine acasă. Părinţi noi, casă nouă, frate nou, toate deodată. Viaţa mea s-a înrăutăţit aproape instantaneu.

Îmi amintesc că aş fi vrut să mă întorc în casa bunicii, deoarece acolo mă simţisem în siguranţă. Fusese un loc foarte liniştit pentru mine. Bunica avea ritualurile ei de dimineaţă şi seară; zilele aveau un ritm. Bunica era foarte religioasă şi toată viaţa ei gravita în jurul bisericii. În fiecare dimineaţă, la ora şase, odată cu răsăritul soarelui, aprindea candela ca să se roage. Până la şase ani, am însoţit-o în fiecare zi la biserică şi aşa am aflat despre toţi sfinţii. Casa ei mirosea întotdeauna a tămâie şi a cafea proaspăt măcinată. Prăjea boabe verzi de cafea pe care le zdrobea apoi cu mâna. În casa ei am simţit o linişte profundă.

Când am început să stau din nou la părinţi, mi-au lipsit ritualurile. Părinţii mei se trezeau dimineaţa, plecau şi munceau toată ziua şi mă lăsau cu bonele. Pe lângă asta, eram foarte geloasă pe fratele meu. Pentru că era băiat, primul fiu, a devenit imediat favoritul. Asta era povestea balcanică. Părinţii tatălui meu au avut şaptesprezece copii, dar mama lui ţinea în jurul ei doar fotografii cu băieţii ei, niciodată cu fetele. Naşterea fratelui meu a fost percepută ca un eveniment important. Mai târziu am aflat că la naşterea mea, tatăl nostru nu a spus nimănui, dar la naşterea lui Velimir, Vojo a ieşit cu prietenii, a băut, a tras cu pistoalele în aer, a cheltuit grămezi de bani.

Mai rău a fost că fratele meu a dezvoltat destul de repede o formă de epilepsie a copiilor - făcea crize, în timpul cărora toată lumea se învârtea în jurul lui şi-i acorda şi mai multă atenţie. Odată, când eram doar eu cu el (eu aveam şase sau şapte ani), era să-l înec încercând să-l spăl - l-am pus în cadă şi s-a dus bâldâbâc la fund. Dacă nu l-ar fi scos bunicul, rămâneam singurul copil.


Am fost pedepsită, desigur. Eram pedepsită frecvent, pentru cele mai mărunte abateri, iar pedepsele erau întotdeauna fizice - lovituri şi palme. Pedepsele erau aplicate de mama şi de sora ei, Ksenija, care într-o vreme a stat la noi, niciodată de tata. Mă loveau până mă făceam neagră şi albastră; eram plină de vânătăi. Dar uneori aveau alte metode. În apartament exista un fel de dulap de haine ascuns, un dulap foarte adânc şi întunecat - termenul sârbo-croat este plakar. Uşa lui, fără mâner, glisa în perete; ca să deschizi, doar împingeai în ea. Eram fascinată şi terifiată de dulapul ăsta. Dar nu aveam voie în el. Însă uneori, când eram rea - sau când decideau mama şi mătuşa că am fost rea - mă închideau în el.

Îmi era grozav de frică de întuneric. Dar acest plakar era plin de fantome, de prezenţe spirituale - fiinţe luminoase, fără formă, tăcute şi deloc înfricoşătoare. Vorbeam cu ele. Mi se părea absolut firesc că se află acolo. Făceau pur şi simplu parte din realitatea, din viaţa mea. Iar în momentul în care aprindeam lumina, dispăreau.

Regina nebunilor

Camelia Popa
Regina nebunilor
Editura Trei, 2019



***
Intro

Camelia Popa este profesor universitar de psihologie, psiholog clinician principal şi coordonează un laborator de psihologie a personalităţii şi psihopatologie socială. A publicat mai multe volume de psihologie şi psihiatrie. Timp de 16 ani, a fost jurnalist în presa centrală. În literatură a debutat cu volumul Salbaticul din Balcani, Editura Trei, 2016.

*
Mistere psihologice, hipnoza, sex, accidente de maşini, deliruri, fobii, lecţii de geopolitică, vacanţe la Cernobîl, un jaf la cofetărie, corupţie şi, nu în ultimul rând, robotizarea WC-urilor - toate gravitând în jurul Carlei Samson, un adevărat "Pygmalion al psihiatriei negre". În jurul psihiatrei ajung un dirijor celebru, un profesor de matematică şi autor de culegeri, un deputat, un psihoterapeut şi un poliţist, împreună cu familiile şi cunoscuţii lor.

Întreaga acţiune, desfăşurată într-un ritm alert şi plasată într-un peisaj actual şi realist, descris cu tuşe fine şi atenţie la detalii, este populată cu personaje solid construite, care te obligă să le urmăreşti cu sufletul la gură evoluţia şi aventurile la curtea Reginei nebunilor.

Invocându-i la tot pasul pe Freud şi Maslow şi militând pentru poliamorie în viaţa ei şi a pacienţilor, Carla Samson, care se vede ca "o dresoare a răului", pare de neoprit. Mai poate scăpa cineva din plasa ei? Mai au pacienţii şi victimele ei vreo şansă să revină la o viaţă normală? (Alexandra Fusoi)

Ideea scrierii acestei ficţiuni a apărut atunci când soţul meu, Daniel Popa, aflat pe ultimii metri ai vieţii lui, a căzut în mâinile unor lucrători dezumanizaţi ai sistemului medical. Sinistra lui experienţă a fost declanşatorul unor trăiri pe care le-am transpus, împreună, în planul cărţii. Din păcate, el n-a mai apucat s-o vadă. Însă mi-a lăsat, prin testament nescris, misiunea finalizării ei. "O vei scrie, da?!" "O voi scrie, Dănuţe!" Şi am scris-o, în scop psihoterapeutic personal şi profilactic social. În locul Spitalului de Psihiatrie nr. 14, unde se manifesta Regina nebunilor, putea să fie orice spital corupt, în care etica e aleatorie. Am ales unul de boli mintale pentru că problemele lui îmi sunt familiare. (Camelia Popa)

Fragment

Nic Pascarelli

Profesorul Nic Pascarelli e un ins trecut de jumătatea vieţii. Puţin adus de spate, uşor crăcănat. Are nasul lung, iar ochii îi seamănă cu două coropişniţe prinse în spatele ochelarilor de hipermetrop cu multe dioptrii.

A avut de copil probleme cu vederea. Muşchi slabi, uitătură crucişă. Oftalmologul a asigurat‑o pe mama lui că băiatului îi va trece cu vârsta, dar nu i‑a trecut. Îşi aminteşte cu neplăcere că la şcoală era ţinta batjocurii elevilor. Îl strigau "aragaz cu patru ochi", îi răsturnau conţinutul ghiozdanului în coşul de gunoi, îi lipeau guma de mestecat în părul creţ sau între foile caietelor de teme. Nu era singurul în suferinţă din acea şcoală de oligofreni. Mai avea în clasă o fetiţă, Jeni, tot ochelaristă, cu bube pe faţă. Diavolii îi făceau şi ei zile amare. Nic îşi accepta ploaia de pumni cu resemnare, îşi ştergea scuipaţii de pe obraji, îşi aduna caietele aruncate şi înghiţea mustrările profesorilor pentru temele nefăcute - în pauze, diavolii i le rupeau.

Din cauza umilinţelor, în sufletul lui a înflorit un trandafir de ură, cu spini lungi şi ascuţiţi. Această ură i‑a marcat devenirea, a hotărât de mic ce va face în viaţă: "Voi fi profesor şi diavolii vor ajunge la mâna mea. Îi voi lovi doborâtor!". Ai lui nu i‑au bănuit durerea. În familia Pascarelli, cu un tată preot şi o mamă casnică, era linişte şi pace. Nu existau voci ridicate, mirosea a mâncare cu pătrunjel şi a rufe spălate. Mama lui era de o inteligenţă sclipitoare, făceau împreună algebră distractivă şi rezolvau probleme de geometrie. Devenind profesor, Nic şi‑a atins scopul vieţii.

Acum are 50 de ani şi predă matematica la un liceu bun din Bucureşti. Duce o viaţă cuminte, aşezată. Colegii de cancelarie se amuză văzându‑i conformismul, rigiditatea şi maniile. Cu zulufii lui suri, cu începutul timid de chelie, cu mustăcioara de adolescent şi cu picioarele subţiri, provoacă mereu zâmbete. Profesoarele obişnuiesc să‑l adulmece. Colegul în costum cafeniu le miroase a săpun de rufe, a levănţică şi a naftalină. Poartă un ceas agăţat la brâu cu lanţ de argint şi are mâini fine, ca de femeie, cu degete lungi şi unghii îngrijite.
"Parcă e din alte timpuri, dragă! Seamănă cu tata‑mare, deşi e doar cu câţiva ani mai mare ca noi!", a exclamat Linda Alboni, o profesoară de engleză cu gropiţe în obraji. El a auzit‑o şi a catalogat‑o în gând: curvă idioată.

Cetăţeanul Pascarelli, foarte corect şi profund moral, are toate taxele plătite la zi şi cotizează la două societăţi mortuare, ca să aibă cine să se ocupe de trecerea lui în nefiinţă, când va veni momentul să treacă. La şcoală e sever. Dacă un elev scrie în teză de 3,45 puncte, 3,45 puncte primeşte, în ciuda ţipetelor părinţilor, ale dirigintelui sau ale directoarei impuse politic la conducerea liceului.

N‑a avut mereu post în acest liceu bun. Înainte, a fost la un liceu slab, cu elevi‑problemă. Copiii aceia erau pe gustul lui: nişte diavoli, cu siguranţă fii sau nepoţi ai diavolilor bătrâni care‑l terorizaseră pe el. Pui de infractori crescuţi în incubatoarele sociale, pe banii contribuabililor, fără ca nimeni să‑i trimită unde le era locul, adică în puşcării. I‑a zdrobit din prima zi la catedră, au rămas corigenţi şi repetenţi, au picat examene. Au ajuns într‑un final pe străzi, organizaţi în grupuri infracţionale care sprijină zidurile blocurilor. Previziunile lui în ceea ce‑i privea s‑au adeverit. Ceea ce era de demonstrat fusese demonstrat. Q.E.D., ca‑n matematică!
"Aceşti derbedei sunt o scursură socială! Locul lor este la reeducare!", susţinea Nic Pascarelli când era chemat de inspectorii şcolari pentru a‑i cere să devină mai îngăduitor. N‑a ţinut cont de criticile lor, ci i‑a nimicit voluptuos pe puii de infractori. Şi‑au luat‑o pe rând toate curvele cu belciuge în nas şi toţi golanii cu turul pantalonilor până la genunchi. I‑a pus cu boturile pe labe, pe merit şi pe neştiinţa lor. Inspectorii preocupaţi de grija secăturilor puteau să‑l pupe undeva! Le era oricum indispensabil, toate manualele şi culegerile de matematică purtau semnătura aurie Nic Pascarelli pe coperţile lor roşii.

I‑a părut rău când a fost transferat la liceul bun, ca urmare a recunoaşterii prestigiului său, de autor al cărţilor şcolare. În fostul liceu îi era mai bine, simţea că face profilaxie socială, îi împiedica pe derbedei să ajungă mai târziu în posturi‑cheie şi chiar să conducă România. Crede că a fost promovat nu datorită cărţilor, ci din cauza plângerilor făcute de părinţii derbedeilor. Parcă‑i vedea pe conţopiştii de la inspectorat cum se gândeau să scape de el: "Pascarelli dovedeşte o intransigenţă ieşită din comun, uitaţi câţi părinţi vin peste noi! Dacă‑l ducem pe nebun la un liceu tare, cu copii buni, am rezolvat problema! Avem şi motivul oficial pentru promovare: face manualele şi culegerile, e cadru didactic emerit!". De dat afară, nu‑l puteau da. Nu făcea numai culegerile, ci îi pregătea şi pe olimpicii internaţionali.
"Pe naiba au rezolvat problema mea!", râde de ei, în sinea lui. Şi noul liceu e plin de derbedei care au în cap nu neuroni, ci seminţe de dovleac.

Văzută din afară, viaţa lui pare a fi nu doar cuminte şi aşezată, ci şi extrem de monotonă, animată doar de micile războaie cu elevii. Seamănă cu un robot didactic de mare precizie, care târăşte după el o servietă pântecoasă. Toate au un loc bine stabilit în servietă, pixurile roşii lângă pixurile verzi, cariocile lângă creioanele ascuţite impecabil. Fişele de evaluare sunt ordonate atent, pe clase. Când surprind conţinutul servietei lui, profesoarele chicotesc isterice.

Soţia lui Nic, Federica, e o femeie grasă, diformă chiar, cu picioare scurte. Tot profesoară de matematică, dar la o şcoală pentru copii cu dizabilităţi. Au fost colegi de facultate. A sărit pe el în ultimul an de studii, disperată că pleacă toţi în oraşele lor după absolvire şi că rămâne nemăritată. Într‑o seară, şi‑a luat inima‑n dinţi şi l‑a sărutat pe ochelaristul cu părul creţ, iar după câteva ore de pupături s‑a şi culcat cu el, să nu i‑l fure alta. Pentru ea, Nic cel cuminte a fost până de curând o alegere bună. La rândul lui, el n‑a avut timp de fete în studenţie, fiind preocupat să înveţe mult şi temeinic. După ce Federica i s‑a oferit, a cerut‑o de soţie. I s‑a părut o fiinţă inimoasă, mai urâţică decât alte fete, dar la locul ei.

A rămas gravidă într‑una din primele lor nopţi de amor, dacă amor se poate numi modul în care se zvârcoleau ei câteva minute sub plapumă, cu lumina stinsă. Astfel a apărut copilul Fabio. La maternitate, Nic a fost impresionat când şi‑a văzut băiatul îmbrăcat în hăinuţe de culoarea portocalei. Era primul moment din viaţa lui în care simţea dragoste pură, gingaşa creatură îi semăna. Încă de atunci, cu sufletul bubuind de mândrie, i‑a prezis copilaşului un viitor mare.

Însă Fabio, născut la şapte luni, a fost extrem de firav. La şase ani s‑a îmbolnăvit de poliomielită şi a rămas cu picioarele ca nişte beţe. Pentru boala lui, Nic o acuza pe Federica. La câte reviste de îngrijire a copiilor - de‑o imbecilitate aproape divină - citea, ar fi putut fi mai atentă la semnele acestei boli necruţătoare. Bineînţeles că articolele despre problemele de sănătate ale copiilor, precum poliomielita şi pojarul, lipseau din revistele ei, ca şi calendarul vaccinărilor. Dacă nenorocitul de calendar ar fi fost publicat, ar fi aflat că băiatul trebuie vaccinat.

Când s‑a născut Fabio, după Revoluţie, sistemul sanitar trecea prin mari frământări. Toţi medicii pediatri, care înainte vizitau copiii la domiciliu şi asigurau evidenţa vaccinărilor, au fost transformaţi în medici de familie. În noua lor calitate, aveau în tratament oameni de toate vârstele, nu mai stăteau să bibilească doar sugari, ca în comunism. Degeaba i‑a făcut Nic plângere penală medicului de familie. Nu s‑a întâmplat nimic. O procuroare a încercat chiar să‑l convingă că "e bine să ai azi un copil handicapat, primeşti ajutoare".
"Fabio, Fabio, barză ce eşti!", îl strigau diavolii la şcoală, aruncând în el cu bulgări de zăpadă. Băiatul se dezechilibra pe picioarele subţiri şi cădea. Atunci, ei se repezeau asupră‑i, lovindu‑l cu ghiozdanele. În astfel de momente, Nic înnebunea. I‑a prins în acţiune: opt golani îl zdrobeau cu picioarele. "Nu şi pe el, nemernicilor! Nu şi pe el!", a urlat şi s‑a năpustit asupra lor. Pe câţiva dintre agresori i‑a tras atât de tare de urechi încât era cât pe ce să li le rupă. A făcut‑o însă imprudent, la lumina zilei şi cu mulţi ochi în jur. După incident, a dat explicaţii atât directoarei şcolii, cât şi părinţilor monştrilor. Culmea, tot el a picat de vinovat. "Sunteţi un adult responsabil şi pe deasupra profesor, domnule Pascarelli! Cum aţi putut face aşa ceva?! Aveau urechiuşele şi năsucurile pline de sânge! Ce scandal, ce scandal...", îl certase cotoroanţa de directoare a şcolii lui Fabio. Copilul lui handicapat a fost şi el învinovăţit.
"Aşa îi trebuie! De ce nu şi‑a pârât agresorii, suportând stoic umilinţa?".

În ciuda marelui scandal, băiatul a fost bătut în continuare. Dar Nic şi‑a schimbat strategia. A lucrat curat, pe întuneric şi fără martori. I‑a aşteptat pe diavoli în locuri dosnice, după ore, deghizat în boschetar şi i‑a trecut prin pumnul lui. I‑a căpăcit pe rând, de i‑a luat dracu'. Cei mai mulţi şi‑au luat pedeapsa într‑un gang. În câteva zile i‑a terminat. Se temea să nu‑i omoare, într‑atât de mult îi ura pe aceşti derbedei, proveniţi din familiile unor dezaxaţi. Diavolul cel mare, care îi înfricoşa copilul, s‑a căcat pe el de frică. "Dacă mai dai vreodată în Fabio, o să mori! Sunt îngerul lui păzitor!", a tunat Nic. După ce a apărut în clasă fără un dinte, nimeni nu s‑a mai atins de Fabio. S‑a dus vestea că barza are un înger păzitor bătăuş, care‑i termină pe toţi.

Ca elev, copilul Pascarelli s‑a dovedit genial la ştiinţe exacte. În ciuda handicapului, era plin de viaţă, diferit de îngânduratul şi ascunsul care fusese Nic. A absolvit Automatica şi e inginer la o firmă de comerţ maritim din nordul Germaniei. S‑a stabilit acolo şi s‑a căsătorit cu o colegă de‑a lui, Min‑Jung, o nord‑coreeancă.

Nic Pascarelli şi‑a dorit să ajungă la psihiatra Carla Samson din cauza unui accident de maşină pe care l‑a suferit şi în urma căruia a dobândit o fobie puternică de vehicule. Acum doi ani, îşi conducea liniştit maşina pe şoseaua Pipera, în nordul Bucureştiului. Într‑un sens giratoriu, a fost lovit frontal de un şofer‑kamikaze. Practic, dementul a intrat cu peste 100 de kilometri la oră pe contrasens şi i‑a apărut în faţă de niciunde. N‑a avut cum să‑l evite. Ciocnirea a fost atât de violentă, încât toţi gură‑cască s‑au minunat că nu s‑a lăsat cu mortăciuni.

În stare de şoc, n‑a auzit nici sirenele ambulanţelor, nici flexurile de la descarcerare. A fost resuscitat, i‑au pus corset la gât, l‑au fixat de targă. S‑a trezit la spital când a auzit vocea Federicăi. A dus mâna la ureche şi a privit‑o apoi plină de sânge lipicios. Şi‑a pierdut din nou cunoştinţa şi s‑a trezit peste trei săptămâni. În acest interval, i‑au eliminat hematomul intracranian şi l‑au ţinut în comă.

Federica i‑a păstrat ziarele care au scris despre accident. Vinovatul a declarat că a făcut‑o intenţionat, după ce soţia lui l‑a anunţat că divorţează; erau împreună în maşină. A circulat sute de metri pe contrasens până să ajungă în giratoriu. Soţia lui le‑a confirmat ziariştilor că divorţează, dar i‑a atenţionat că nebunul va fi din nou în stradă şi va face carnagiu.

După externare, Federica a încasat asigurarea pentru maşina distrusă, a mai pus bani şi i‑a luat o maşină nouă, identică cu cea veche. Când i‑a văzut fundiţa albastră de pe capotă, Nic s‑a sufocat. Nu mai voia maşină! Fabio, fiul lor, a luat‑o în Germania, urmând să le‑o plătească în rate.

Acum, la doi ani după accident, nu numai că nu mai conduce, dar refuză să meargă şi cu autobuzul, metroul, trenul sau avionul. Cunoscuţii îl ceartă: "Fă‑ţi şi tu, omule, o psihoterapie ca lumea, o desensibilizare prin hipnoză! Nu ţi‑e milă de nevastă‑ta?! De doi ani, de când cu accidentul ăla nenorocit, n‑aţi mai fost într‑un concediu!". Fabio îi spune şi el amărât: "Eşti din Epoca de Piatră, tată! Te rog, du‑te la psiholog!". Le promite tuturor că va face psihoterapie, dar nu face nimic. Merge pe jos zeci de kilometri şi nu e un handicap, ci o bucurie. Mersul îi face bine. Nu mai răceşte în contact cu gripaţii din liceu, i‑au scăzut burta şi colesterolul rău.

După el, nu era nicio grabă cu psihoterapia. De ce îl zoreau toţi? Doar le‑a zis că a dat de două psiholoage proaste. Federica, o femeie de casă prin excelenţă, nu părea deranjată că n‑o duce în concediu. Chiar glumea când îl punea să se dezbrace, ca să‑i ia hainele la spălat:

"Ia te uită, întinereşti! Ai un corp de atlet profesionist, nu degeaba se zice că mersul pe jos face piciorul frumos".

Nic a aflat de la televizor că dr. Samson e altceva decât cele două psiholoage de la care a plecat dezamăgit: o somitate psihiatrică respectată, o hipnoterapeută deşteaptă şi versată, cu renume internaţional. Nu ştia însă cum s‑o abordeze. Accepta pacienţi numai cu recomandare, prin cunoştinţe. Pe cei internaţi în Spitalul de Psihiatrie nr. 14, unde lucra, doctoriţa îi primea fără recomandare, dar Nic n‑ar fi vrut totuşi să se expună şi să se interneze acolo. Duşmanii lui de la inspectorat ar fi aflat negreşit şi i‑ar fi făcut probleme. "Aţi văzut, domnilor, cât de ţăcănit era Pascarelli?! Marele autor de culegeri de matematică! Ha‑ha‑ha... Am avut dreptate că e sonat! L‑a văzut cineva ieri pe aleile de la nebuni, în pijamale cu dungi!".

Numai când îşi imagina o astfel de discuţie îl apucau nervii. Nu dorea să stea la nebuni, voia psihoterapie în particular. Dar pentru asta trebuia s‑o abordeze direct pe marea psihiatră, s‑o convingă să‑l accepte ca pacient privat. Patru din cei cinci copii ai dr. Samson învăţau în liceul lui, doi băieţi îi erau chiar elevi. Un mare avantaj, o putea prinde aici. Nişte impertinenţi siniştri, copiii ăştia. Băiatul ei cel mare, coleg cu Fabio în generală, era unul din golanii pe care i‑a bumbăcit în gang. Trăia din banii familiei, în timp ce barza de Fabio avea un salariu de

6.000 de euro. Până la urmă însă, renumele de bun psihiatru pe care‑l avea mama diavolilor a fost mai puternic decât repulsia pe care i‑o provocau copiii ei, despre care era convins că vor ajunge infractori. Drept urmare, s‑a hotărât să‑i ţină calea doctoriţei în liceu.

Prima întâlnire a profesorului cu Carla Samson a avut loc pe 27 octombrie 2017, într‑o zi de vineri. O întâlnire tulburătoare, pe care Nic n‑o va uita vreodată. A trebuit să alerge pe holurile liceului după ea. Purta o pălărie cenuşie, cu boruri largi şi tocuri de 12 centimetri, dar se deplasa cu repeziciune. O apariţie din alte vremuri, o fantomă nelalocul ei acolo, în şcoala lui, practic la el acasă. Aproape că i‑a stat inima când a oprit‑o, într‑atât de mult voia să nu‑l refuze.
- Doamnă doctor! Sunt Nic Pascarelli, profesorul de matematică al băieţilor!

S‑a oprit electrizată şi s‑a întors către el. Ştia de la copii destule poveşti despre sperietoarea şcolii, un schizoid răutăcios, un robot fără sentimente omeneşti. S‑a apropiat deci de schizoid şi i‑a vorbit în şoaptă, de la câţiva centimetri:
- Ştiţi, domnule profesor, dragostea omului pentru el însuşi e mai importantă decât dragostea pe care o pot avea unii sau alţii pentru el. Băieţii mei mi‑au zis că nu vă iubiţi nici pe dumneavoastră înşivă, darămite să‑i iubiţi pe elevi... Copiii vă urăsc! Din cauza dumneavoastră, urăsc şi matematica. Le plătesc meditaţii scumpe ca să facă faţă cerinţelor aberante pe care le impuneţi. Sunteţi conştient că niciun elev nu vă place?! Pe cale de consecinţă, nici eu nu vă plac! Orice aţi încerca să‑mi spuneţi o să pun sub semnul întrebării!
- Doamnă doctor, copiii dumneavoastră..., bâiguise el intimidat.
- Nu vreau să aud nimic! Sfatul meu, ca mamă şi ca psihiatru, e să vă uitaţi în oglindă, să vă rujaţi, dacă simţiţi nevoia, şi să vă iubiţi mai mult. Mult de tot să vă iubiţi şi s‑o faceţi la modul serios! Cu faţa asta şi cu carcasa în care vă aflaţi veţi rămâne pe vecie! Vă pup acum, domnule Nicholas, sunt grăbită!
- Nu despre copiii dumneavoastră vreau să vă vorbesc, ci despre mine! Mă cheamă Nic, nu Nicholas... Eu, Nic, am o problemă. Nu profesorul, ci omul are o problemă... Copiii n‑au nimic, sunt buni! i‑a spus, alergând s‑o prindă din urmă.
- Nu mă interesează nimic altceva decât copiii mei! O seară bună, domnule!

Nic a rămas perplex. Nu ştie ce a fost în capul lui când i‑a spus că diavolii ei sunt copii buni şi nici nu‑şi aduce aminte unde şi‑a găsit cuvintele pentru a debloca dialogul cu această femeie capricioasă. I‑a zis:
- Greşeala multor psihiatri, inclusiv a dumneavoastră, e căutarea adevărului în pliurile abisale ale minţii lor şi în mărturisiri imature ale terţilor, nu în evidenţele în care poate fi descoperit acesta. De aici rezultă identificări eronate ale obârşiei simptomelor şi neplăceri progresive în psihoterapie. Eu, chiar profesor de matematică fiind, le văd dintr‑o privire. M‑aţi diagnosticat deja ca schizoid, dar vă înşelaţi!

S‑a oprit în mijlocul holului şi l‑a privit cu atenţie. Uimirea ei a fost semnalul că trebuie să insiste:
- Am consultat deja două psihoterapeute pentru problema mea: o nenorocită de fobie de maşină. S‑au dovedit nu doar insensibile, ci şi foarte proaste. Credeam că sunteţi altfel, dar m‑am înşelat. Vă mulţumesc pentru răbdare, doamnă, i‑a spus, după care s‑a îndreptat către ieşire, trecând pe lângă ea.

Carla l‑a reevaluat pe loc, uimită că şobolanul maroniu de cancelarie i‑a aruncat în faţă lucruri atât de intime nu din matematica lui, ci din inima domeniului ei. Simţind că nu mai are nimic de pierdut, fiindcă tocmai îl refuzase, Nic şi‑a continuat ideea în mers:
- În căutarea adevărului din spatele apărărilor pacientului nu trebuie să faci legământ cu dracu', să atribui chestii în mod subiectiv, ci să judeci obiectiv, inteligent. Să culegi informaţii de la sursă şi din surse colaterale credibile şi să raţionezi fenomenologic. Nu puteţi lua informaţii despre mine de la haimanalele de copii din liceu! Sunteţi limitată intelectual, ca şi psihoterapeutele la care m‑am dus! Nu ştiţi cine sunt şi ce e în sufletul meu, nu mă puteţi judeca! Degeaba sunteţi o somitate, i‑a aruncat‑o furios, luându‑şi din nou la revedere de la ea.


- Profesore... Stop! Staţi! Nu plecaţi nicăieri! Care este problema? Cu ce vă pot ajuta?
- Am o fobie, după cum vă spuneam. Nu pot merge cu niciun mijloc de transport, după un accident. Însă dacă nu vreţi să mă trataţi, dacă mă detestaţi, vă înţeleg...
- N‑aveţi doar o fobie, a remarcat atotştiutoare, confirmând spusele lui despre terapeuţii care pun diagnostice fără să‑şi cunoască pacienţii. Aveţi multe lucruri aiurea în capul acela inteligent, dar vedem noi cum le scoatem de acolo. Vă accept ca pacient. Şi ştiţi de ce vă accept? Eu nu lucrez decât cu oameni complecşi, cu idei multe. Din câte mi‑aţi turuit, vă încadraţi. Nu vă iau bani, deşi sunt un psihiatru scump. Aţi putea să‑mi meditaţi copiii, la schimb. Deci staţi liniştit, vă accept! Acum ce faceţi?
- Acum!? s‑a mirat el. Mă duc către casă. Soţia mea, Federica...
- Lăsaţi casa, lăsaţi‑o pe soţie! Mergem la plimbare. Vreau să ne cunoaştem, să vorbim degajat, fără jigniri inutile. Mi‑am dat seama că m‑aţi făcut proastă, să nu credeţi că nu mi‑am dat seama! Eu, spre deosebire de alţi psihiatri, sunt mai neconvenţională. Dar proastă nu sunt, i‑a reproşat.

A vrut să‑şi ceară scuze, dar i‑a făcut semn că nu e necesar. I‑a mărturisit în curtea liceului că obişnuieşte să se plimbe prin cartiere seara: Se aud zgomote de farfurii şi de pahare, şuierături de oale‑minune. Miroase a musaca, a sarmale şi a chiftele, a plăcinte cu mere. Oamenii sunt vii şi flămânzi, viaţa lor curge. Pentru mine, ca psihiatru, sunt importante mirosurile, gusturile, sunetele, ca simţuri fundamentale. Dumneavoastră mirosiţi a naftalină, profesore! Nu vă simt zen, aşa cum ar trebui să fie oamenii echilibraţi. Veniţi cu mine!

Nic rememorează des clipele în care a intrat în arealul dr. Samson. Ştia că psihiatrii sunt mai ţăcăniţi, dar dorea să‑şi rezolve fobia. Şi‑a dat seama că doctoriţa e tare ţăcănită, dacă i‑a propus lui, un necunoscut, s‑o însoţească prin cartiere şi să violeze intimitatea oamenilor, trăgând cu ochiul în bucătăriile lor şi mirosindu‑le mâncarea. "Totuşi, e profesor doctor emerit, iar la congrese are recenzii excelente", s‑a încurajat în timp ce ea îi făcea teoria simţurilor umane.

Însă acum degeaba rememorează. El şi numai el a ales să meargă cu ea. Iar această alegere avea să fie începutul noii sale vieţi, diferită de tot ceea ce trăise. Dacă ar putea da timpul înapoi, ar vrea să nu fi alergat după Carla Samson prin liceu. "O stupidă, cu pălăria aia a ei cenuşie... trebuia cumva să fi presimţit...".

Înţeleptul de la Arunachala (2)

Ramana Maharshi
Înţeleptul de la Arunāchala
Editura Herald, 2019
traducere, note şi îngrijire ediţie: Dr. Elena Liliana Popescu



***
Fragment 2

Citiţi un prim fragment aici.


15. Dl Evans-Wentz: Există yoghini care posedă puteri oculte. Care este părerea lui Maharshi despre aceasta?
M. Puterile acestor yoghini sunt cunoscute fie din auzite, fie prin demonstraţie. Este dovada că ele nu există decât în domeniul mentalului.
D. Dl Brunton menţionează existenţa la Madras a unui yoghin capabil de a comunica de la distanţă cu maestrul său aflat în Himalaya.
M. Aceasta nu este ceva mai extraordinar decât telepatia despre care a auzit toată lumea. Telepatia nu poate exista fără auditor, nici televiziunea fără spectator. Ce diferenţă este între a auzi de departe sau de aproape? Doar auditorul are importanţă. Fără auditor nu se poate concepe audiţia şi fără spectator nu se poate concepe vizionarea.
D. Mă îndemnaţi atunci să iau în consideraţie subiectul şi nu obiectul.
M. Subiectul şi obiectul nu apar decât atunci când mentalul este pus în mişcare. Mentalul le înglobează pe amândouă ca şi în cazul puterilor oculte.
D. Este adevărat că lumina (jyotish) este vizibilă pe vârful colinei Arunāchala?
M. Da.
D. Este adevărat că locurile sfinte precum muntele Kailāsa, Benares etc. produc efecte psihice asupra vizitatorilor?
M. Da.
D. Se obţine vreun folos spiritual murind la Benares?
M. Da, sensul morţii la Benares devine clar dacă se înţelege ce înseamnă adevăratul Benares şi adevărata moarte.
D. Vreţi să spuneţi că amândouă sunt în Sine?
M. Da.
D. Există şase centre repartizate în corp, adică în microcosmos, şi centrele corespunzătoare în macrocosmos, adică în univers?
M. Da. Ceea ce este în lume este şi în corp, iar ceea ce este în corp este şi în lume.
D. Caracterul sacru al oraşului Benares este o chestiune de credinţă interioară sau este un lucru exterior, real?
M. Şi una şi alta.
D. Unii sunt atraşi de un anumit loc de pelerinaj, alţii de alte locuri. Alegerea pe care o fac este dictată de temperamentul lor?
M. Da. Observă cum toţi cei care sunt reuniţi aici astăzi sunt născuţi în locuri diferite şi trăiesc chiar în străinătate. Care este deci forţa care te-a atras până aici? Dacă vei înţelege cum această forţă acţionează în tine, vei înţelege de asemenea cum acţionează şi în ei.

16. Dl Grant Duff: Unde poate fi situat sediul memoriei şi al uitării?
M. În mental (chitta).

17. Dl Evans-Wentz: Solitudinea este necesară pentru un jnānin?
M. Solitudinea nu este decât o atitudine mentală. Un om poate foarte bine să se afle în mijlocul mulţimii şi să-şi păstreze pacea sa. În acest caz, el se află efectiv în starea de singurătate. Un altul, dimpotrivă, poate rămâne singur, în mijlocul unei păduri liniştite şi să fie incapabil să-şi controleze mentalul. Acest om nu se află în starea de singurătate. Singurătatea este deci o funcţie mentală. Un om ataşat dorinţelor sale nu va fi niciodată în stare de solitudine, oriunde s-ar afla. Dimpotrivă, un om detaşat de orice dorinţă se află permanent în starea de solitudine.
D. Un om poate deci să se dedice unor activităţi şi să rămână în acelaşi timp detaşat şi astfel să se menţină într-o stare de solitudine?
M. Da. Munca îndeplinită cu dorinţa de a obţine un rezultat este o piedică, pe când munca executată cu detaşare nu afectează pe autorul său. Acesta din urmă, chiar atunci când execută o activitate, rămâne în starea de singurătate.
D. Se spune că există în Tibet numeroşi sfinţi trăind într-o stare de perfectă singurătate şi care totuşi aduc imense servicii umanităţii. Cum este aceasta posibil?
M. Da. Este posibil. Realizarea Sinelui este ajutorul cel mai preţios care poate fi adus umanităţii. Iată de ce se spune că sfinţii sunt binefăcători deşi rămân îndepărtaţi în pădurile lor. Dar nu trebuie uitat totuşi că solitudinea nu există numai în păduri. Poate fi de asemenea aflată în oraşe şi chiar în vălmăşagul ocupaţiilor vieţii cotidiene.
D. Nu este deci necesar ca sfinţii să trăiască printre oameni pentru a le fi acestora utili spiritual?
M. Doar Sinele constituie realitatea. Lumea şi celelalte nu sunt realitatea. O "fiinţă realizată" nu consideră că lumea este diferită de ea însăşi.
D. În consecinţă, realizarea acelor sfinţi contribuie automat la elevarea spirituală a umanităţii, fără ca aceasta să-şi dea seama. Aşa este?
M. Da. Ajutorul spiritual este imperceptibil, dar el nu se micşorează câtuşi de puţin prin aceasta. Un sfânt autentic ajută întreaga umanitate fără ştirea acesteia.
D. Oare nu ar fi totuşi de o utilitate mai mare dacă el ar fi în contact cu ceilalţi?
M. Nu există "alţii" cu care să poată intra în contact. Nu există decât Sinele, care este singura şi unica realitate.
D. Dar dacă ar exista în lume, de exemplu, vreo sută de oameni "realizaţi", oare omenirea întreagă nu ar beneficia de cele mai mari avantaje spirituale?
M. Când foloseşti expresia "realizat", exprimi pe Cel fără de limite, Sinele, dar când îi adaugi cuvântul "om", îi reduci semnificaţia. Nu există decât un Sine, Unic şi Infinit.
D. Da. Înţeleg! Sri Krishna spune în Bhagavad Gīta că trebuie să se lucreze fără a se ataşa de rezultatele lucrărilor respective şi că o astfel de activitate este de preferat trândăviei. Putem numi o astfel de atitudine Karma-Yoga?
M. Cuvintele înţelepţilor sunt adaptate temperamentului celor care îl ascultă.
D. În Europa, oamenii nu înţeleg că un om care trăieşte în solitudine poate să fie util aproapelui său. Ei îşi imaginează că numai oamenii angajaţi în activităţi terestre pot aduce un serviciu autentic. Când va înceta oare această confuzie? Oare starea de spirit europeană va continua încă timp îndelungat să se bălăcească în mocirla materialismului, sau va înţelege în sfârşit să realizeze adevărul?
M. Nu trebuie să te preocupe Europa sau America. Unde sunt oare cele două continente dacă nu în creierul tău, sub formă de reprezentare mentală? Realizează Sinele tău şi tot restul va fi realizat.
Atunci când visezi şi vezi în visul tău mai multe personaje, dacă te trezeşti brusc şi îţi aminteşti visul, tu nu cauţi să stabileşti dovada că personajele din visul tău există de asemenea în starea de veghe.
D. Ce opinie are Maharshi asupra teoriei iluziei universale (Māyā)?
M. Ce este Māyā? Nimic altceva decât realitatea.
D. Māyā nu este deci o iluzie?
M. Termenul de Māyā este utilizat pentru a simboliza diferitele manifestări ale realităţii. În consecinţă, Māyā este realitatea şi nimic altceva.
D. Anumite persoane afirmă că Sri Shankarāchārya nu era decât un intelectual şi că el nu era realizat. Aşa este?
M. De ce eşti preocupat de Shankarāchārya? Începe prin a realiza propriul tău Sine. Ceilalţi pot foarte bine să se îngrijească de ei înşişi.
D. Iisus Hristos vindeca bolnavii. Era numai o exercitare a puterilor oculte (siddhis)?
M. Îţi închipui că Iisus Hristos, în momentul în care acţiona, era conştient că vindecă oamenii de bolile lor? El nu putea fi conştient de puterile sale.
D. Iisus nu era o fiinţă perfectă, înzestrată cu puteri oculte?
M. Iisus nu putea, cu siguranţă, să fie conştient de faptul că el deţine puteri oculte.
D. Dar nu este un lucru bun să dobândeşti siddhis, precum telepatia etc.?
M. Telepatia sau radioul îţi permit să auzi şi să vezi la distanţă. Ele se raportează, în definitiv, la fenomenul de audiţie şi de vizionare. Fenomenul audiţiei este acelaşi, fie că se ascultă de aproape sau de departe. Factorul fundamental este auditorul, subiectul care ascultă. În absenţa auditorului sau a spectatorului nu poate avea loc audiţia sau vizionarea. Aceste două facultăţi sunt funcţii mentale. Chiar puterile oculte nu sunt altceva decât funcţii mentale. Ele nu sunt naturale Sinelui. Ceea ce nu e natural, ci a fost dobândit, nu poate fi permanent şi în consecinţă nu merită să-ţi dai osteneala pentru a-l obţine.
Siddhis implică puteri mai înalte pe care oamenii nu le deţin în mod obişnuit. Un om obişnuit are puteri limitate şi se simte deja nenorocit. El caută să amplifice puterile sale în scopul de a fi fericit. Va ajunge el cu adevărat la aceasta? Cine înţelege că oamenii sunt deja nenorociţi cu facultăţi de percepţie limitate, poate conclude că nenorocirile se vor agrava proporţional cu amplificarea acestora. Puterile oculte nu vor aduce niciodată fericire cuiva. Dimpotrivă, ele îl fac cu atât mai nenorocit.
Pe de altă parte, la ce servesc aceste puteri? Aşa-zisul ocultist (siddha) doreşte să uimească pe ceilalţi prin puterile sale astfel încât să dobândească aprecierea mulţimii. El caută aplauzele şi, dacă nu le primeşte, este nenorocit. Trebuie neapărat ca alţii să-l aprecieze. El poate chiar să întâlnească pe altcineva ale cărui puteri sunt superioare puterilor sale. El va încerca invidia şi va fi încă şi mai nefericit. Un mare ocultist poate oricând să întâlnească un ocultist mai mare decât el şi aşa mai departe până întâlneşte pe acela care îi va volatiliza toate puterile oculte într-o fracţiune de secundă. Un astfel de personaj este cel mai înalt adept (siddha). De fapt, este Dumnezeu sau Sinele.
Care este puterea veritabilă? Este creşterea bogăţiilor, sau mai degrabă instalarea păcii? Cea mai înaltă perfecţiune constă în a face să domnească pacea.
D. Dar cea mai mare parte a oamenilor din Europa sau din America nu apreciază deloc o astfel de atitudine. Ei preferă mai mult etalarea puterilor şi învăţăturile sub formă de conferinţe etc.
M. Conferinţele pot să placă oamenilor timp de ore în şir fără ca prin aceasta să le amelioreze situaţia. Tăcerea, dimpotrivă, este permanentă şi aduce servicii întregii umanităţi.
D. Dar nimeni nu înţelege liniştea.
M. Asta nu are nicio importanţă. Tăcerea înseamnă elocvenţă supremă. Conferinţele verbale nu sunt tot atât de elocvente ca tăcerea. Tăcerea nu înseamnă altceva decât elocvenţă neîncetată. Maestrul primordial, Dakshināmurti, este idealul de urmat. El îşi instruia discipolii săi, care erau mari rishis, doar prin tăcere.
D. Dar existau atunci, la acea epocă, astfel de discipoli. Era deci o situaţie perfectă. Astăzi este altfel. Trebuie mers în căutarea discipolilor pentru a-i ajuta.
M. Este o dovadă de ignoranţă. Puterea care te-a creat a creat lumea. Dacă această putere poate avea grijă de tine, ea poate avea de asemenea grijă de lumea întreagă.
D. Cum gândeşte Bhagavan relativ la "fiinţa pierdută" despre care vorbeşte Hristos?
M. Reflectează la ceea ce trebuie să fie pierdut. Este ceva ce trebuie pierdut? Ceea ce are cu adevărat importanţă este numai ceea ce este natural. Căci acesta este etern şi nu poate face obiectul unei experienţe. Ceea ce este născut trebuie să moară. Ceea ce este dobândit trebuie să fie pierdut. Eşti născut? Eşti dintotdeauna. Sinele nu poate fi pierdut vreodată.
D. Buddha consideră calea octuplă cea mai bună deoarece cuprinde toată lumea, astfel încât nimeni nu este abandonat.
M. Da. Hinduşii numesc această cale Rāja-yoga.
D. Această yoga este deci recomandată pentru un aspirant la spiritualitate?
M. Yoga favorizează controlul mentalului.
D. Dar yoga nu provoacă prin practicare puteri oculte care sunt, se pare, periculoase?
M. În întrebarea pusă te-ai referit la un aspirant la spiritualitate, ceea ce nu are nimic în comun cu un căutător de puteri oculte.

18. Dl E. Chettiar: De ce se spune că pentru cel ce se mărgineşte să asculte învăţătura sacră (shravana), cunoaşterea sa este şovăielnică pe când cunoaşterea izvorâtă din contemplare este stabilă şi definitivă?
M. Este echivalent cu a spune că nu este stabilă cunoaşterea rezultată din auzite (paroksha), pe când cea născută din propria realizare (aparoksha) este fermă.
Se spune de asemenea că stadiul de auditor (shravana) contribuie la dezvoltarea înţelegerii intelectuale a adevărului, pe când stadiul de meditaţie (manana) clarifică această înţelegere şi că în final stadiul de contemplare (nidhi-dhyāsana) provoacă realizarea adevărului. Se adaugă, în plus, că şi după realizare, cunoaşterea nu este stabilă şi definitivă. Ea nu este astfel decât atunci când devine la fel de transparentă şi de evidentă ca un fruct de zmeură ţinut în căuşul palmei.
Alţii pretind că simpla ascultare (shravana) este suficientă. Căci cei care au atins - poate în precedentele încarnări - un înalt grad de maturitate spirituală obţin adevărul, în timp ce alţii, mai puţin evoluaţi, trebuie să treacă prin diversele stadii descrise mai sus, shravana, manana, nidhi-dhyāsama, înainte de a se putea cufunda în samādhi.

19. Dna Piggot: Care este regimul alimentar prescris pentru un sādhak (cel care se dedică exerciţiilor spirituale)?
M. Hrana sattvică, în cantitate limitată.
D. Ce înseamnă hrană sattvică?
M. Pâine, fructe, legume, lapte etc.
D. În nordul Indiei se mănâncă peşte. Este aceasta permis?
Maharshi nu răspunde.
D. Noi, europenii, suntem obişnuiţi cu un regim alimentar determinat. O schimbare a regimului ne afectează sănătatea şi spiritul îşi pierde puterile. Ori, este necesar să ne menţinem starea de sănătate, nu-i aşa?
M. Fireşte. Dar chiar dacă trupul este slab, mentalul poate fi puternic.
D. În absenţa regimului nostru obişnuit, sănătatea noastră se deteriorează şi mentalul nostru îşi pierde forţa.
M. Ce înţelegi prin forţa mentalului?
D. Puterea de a elimina ataşamentele terestre.
M. Calitatea hranei exercită o influenţă capitală asupra mentalului. Structura acestuia este condiţionată de hrana care este asimilată.
D. Într-adevăr! Dar atunci cum ar putea europenii să se adapteze unei diete exclusiv "sattvice"?
M. (întorcându-se către Dl Evans-Wentz) Aţi mâncat hrana de aici mai mult timp. V-a afectat cumva negativ?
Dl Evans-Wentz: Nicidecum. Dar aceasta deoarece eu eram deja obişnuit cu ea.
Dna Piggot: Care este atunci soarta celor care nu sunt obişnuiţi cu acest mod de a se hrăni?
M. Obişnuinţa nu este altceva decât adaptarea la mediul înconjurător. Obişnuinţa mentală este cea importantă. De fapt, mentalul a fost educat să creadă că un anumit gen de hrană este savuroasă şi agreabilă. Corpul trebuie să absoarbă concret alimente sub formă materială, fie că regimul este vegetarian, sau nu. Dar mentalul nu doreşte decât mâncarea cu care s-a obişnuit şi pe care o consideră bună.
D. Restricţiile alimentare se aplică de asemenea oamenilor care sunt realizaţi?
M. Nu. Mentalul oamenilor realizaţi este perfect stabil şi el nu este afectat sau influenţat de hrană, oricare ar fi ea.
D. Oare un regim care conţine carne nu constituie o crimă contra vieţii?
M. Ahimsā, nonviolenţa, este una dintre primele cerinţe fundamentale ale eticii yoghinilor.
D. Dar plantele sunt de asemenea vii.
M. Şi pietrele pe care sunteţi aşezată sunt vii!
D. Trebuie să încercăm să ne obişnuim gradat cu hrana vegetariană?
M. Da. Este drumul cel bun.

20. Dl Evans-Wentz: Putem avea mai mulţi maeştri spirituali (guru)?
M. Ce este maestrul? În definitiv, el nu este altceva decât Sinele. Potrivit gradului de evoluţie spirituală, Sinele se manifestă uneori sub forma unui maestru fizic, în carne şi oase. Faimosul sfânt Avadhuta, din vechime, avea mai mult de douăzeci şi patru de maeştri. Maestrul este cel care te învaţă ceva. Gurul poate fi chiar şi un obiect neînsufleţit, ca în cazul lui Avadhuta. Dumnezeu, gurul, Sinele sunt identice.
Un om cu înclinaţii spirituale gândeşte că Dumnezeu este omniprezent şi îl ia pe Dumnezeu drept guru. Mai târziu, Dumnezeu îl pune în contact cu un guru în carne şi oase şi omul îl consideră ca pe Totul în tot. După aceea, aceeaşi persoană, prin graţia Maestrului său, este condusă la descoperirea faptului că propriul său Sine este realitatea supremă şi nimic altceva. Abia atunci el descoperă că Sinele este de fapt maestrul veritabil.
D. Sri Bhagavan îi iniţiază pe discipolii săi?
Maharshi nu răspunde, dar un membru din anturajul său îi spune:
"Maharshi nu vede pe nimeni în afara Sinelui său. Pentru el nu există, deci, discipoli. Graţia sa este omnipenetrantă, şi numai prin tăcerea sa el o acordă celui care o merită".
D. În ce măsură cunoştinţele dobândite din cărţi sunt favorabile realizării?
M. Ele ajută numai pentru orientarea spiritului către chestiunile spirituale.
D. Care este limita ajutorului furnizat numai de către intelect?
M. El este un ajutor până în momentul în care intelectul se pierde în eu şi în care eul se pierde în Sine.

21. Dna Piggott: De ce mâncaţi lapte şi nu mâncaţi deloc ouă?
M. Vacile pe care le avem aici produc mai mult lapte decât pot consuma viţeii lor. Ele încearcă o mare uşurare când sunt debarasate de laptele lor.
D. Dar ouăle nu sunt conţinute în găină.
M. În fiecare ou se află o viaţă în stare virtuală.
D. Gândurile mele se opresc brusc, şi sentimentul "Eu-Eu" apare deodată şi persistă un anumit timp. Nu este decât o senzaţie, nu o idee. Această experienţă este autentică?
M. Ea este cu siguranţă autentică. Gândurile trebuie să se oprească, iar raţionamentul trebuie să dispară dacă se doreşte ca sentimentul "Eu-Eu" să se dezvolte şi să fie trăit din plin. Senzaţia este elementul determinant şi nu raţionamentul.
D. Mai mult, această impresie nu este resimţită în cap, ci în piept, în partea dreaptă.
M. Aşa trebuie să fie. Acolo să află inima.
D. Dar când deschid ochii asupra lumii exterioare, această senzaţie dispare. Ce trebuie să fac?
M. Trebuie să rămâi acolo cât mai ferm posibil.
D. Dacă continui să mă dedic ocupaţiilor mele păstrând amintirea acestei senzaţii, oare diversele mele activităţi vor deveni drepte şi corecte?
M. În principiu, da. Dar persoanele care sunt în această stare nu se preocupă de faptul că acţiunile lor sunt bune sau rele. Acţiunile aparţin de fapt lui Dumnezeu şi ele sunt deci perfecte.
D. Pentru ce, atunci, să se impună restricţii alimentare acelor persoane?
M. Experienţa ta actuală se datorează influenţei atmosferei care te înconjoară. În afara acestei atmosfere, experienţa ta devine sporadică. Până în momentul în care va deveni permanentă, exerciţiile şi practica spirituală sunt indispensabile. Restricţiile alimentare favorizează repetarea acestei experienţe. Din momentul în care cineva se stabileşte în Adevăr, toate restricţiile dispar de la sine. Hrana exercită o influenţă decisivă asupra mentalului şi el trebuie să rămână pur.

22. Dl Narasimha Swami: Cine sunt eu? Cum să descopăr?
M. Trebuie să-ţi pui ţie însuţi această întrebare. Corpul fizic (annamāyā-kosha) şi funcţiile sale nu sunt "Eul". La fel, analizând mai departe, se descoperă că nici mentalul (manomāyā-kosha) şi nici funcţiile sale nu sunt "Eul".
Următoarea etapă conduce la întrebarea: "De unde izvorăsc gândurile mele?" Gândurile sunt spontane, superficiale sau analitice. Ele acţionează în intelect. Cine ia deci cunoştinţă de ele? Existenţa gândurilor, percepţia lor clară şi multiplele lor operaţii devin atunci evidente. Analiza duce la concluzia că individualitatea omului funcţionează în calitate de cunoscător al existenţei gândurilor şi al succesiunii lor. Această individualitate este "eul" pe care oamenii îl numesc în mod obişnuit "Eu". De fapt, intelectul (vijnāmāyā-kosha) nu este "Eul"; nu este decât învelişul său.
Dacă se continuă analiza, trebuie să te întrebi: Cine este acest Eu? De unde vine el? Acest "eu" nu era conştient în timpul somnului. Dar din clipa în care el apare, somnul se transformă în vis sau în stare de veghe. Pentru moment, nu ne ocupăm de vis. Cine sunt eu acum, în această stare de veghe? Dacă eu îmi am originea în starea de somn, "eul" meu era deci cufundat atunci în ignoranţă. Şi un astfel de eu ignorant nu poate fi ceea ce Scripturile pretind că este, nici ceea ce afirmă înţelepţii. Deci acest "Eu" trebuie să se afle dincolo de somn. Acest "eu" trebuie să existe acum şi aici. El trebuie să fie acelaşi cu cel care era în timpul somnului meu sau în timpul viselor mele, fără să fie afectat de aspectele acestor stări diverse. În consecinţă, acest "Eu" este substratul pur, lipsit de calificative, fundamental al celor trei stări de veghe, vis şi somn profund (depăşirea stării de ānandamāyā-kosha).
Pe scurt, "eul" este învăluit în cele cinci koshas sau învelişuri subtile. Ceea ce rămâne după ce s-a îndepărtat tot ceea ce nu este "eu", este Sinele, starea de Sat-Chit-Anānda.

Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu

Elena Ferrante
Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

***
Intro

Frantumaglia invită cititorii în atelierul de creaţie al Elenei Ferrante, lasându-i să arunce o privire în sertarele biroului său, din care au ieşit cele patru volume ale celebrei Tetralogii Napolitane, precum şi romanele de sine stătătoare care au precedat-o. Alcătuită din scrisori, reflecţii, eseuri şi interviuri întinse pe o perioada de peste 20 de ani, Frantumaglia zugrăveşte imaginea unică a unei scriitoare dominate de o pasiune nestăvilită pentru scris.

În volumul de faţă, Ferrante răspunde la multe dintre întrebările cititorilor ei. De pildă, îşi justifică alegerea de a sta deoparte şi de a-şi lăsa cărţile să-şi trăiască singure propriile vieţi. Descrie reacţiile şi dilemele pe care le are atunci când romanele sale sunt adaptate pentru film. Vorbeşte despre provocarea de a găsi răspunsuri concise la interviuri. Explică bucuriile şi chinurile scrisului, strădania de a crea o poveste doar ca să descopere că acea poveste nu e îndeajuns de bună.

Îşi analizează relaţia cu psihanaliza, cu oraşele în care a locuit, cu maternitatea, feminismul şi copilăria ca depozitară a amintirilor, impresiilor şi fanteziilor noastre cele mai puternice.

Rezultatul este un autoportret viu şi intim al unei scriitoare în propriu-i laborator artistic.

Ferrante face o radiografie a vieţii la fel de necruţătoare precum cea din romanele sale. (The Los Angeles Times)

E posibil ca Frantumaglia să fie cel mai experimental text de până acum al Elenei Ferrante, o luare în răspăr a criticii şi a mass-mediei: totul ca să ne arate cât de greşit citim ceea ce citim, cât de nedrept sunt tratate femeile care scriu şi cât de nociv operează presa. (New Republic)

Elena Ferrante a creat o operă care se susţine singură şi reprezintă o întreagă lume, alcătuită din limbaj, relaţii de familie, acţiuni, emoţii, politică şi cultură. (The Washington Post)

Frantumaglia ne oferă ocazia de a contempla prezenţa stranie, spectrală a Elenei Ferrante în lumea literelor. (The New York Times Book Review)

Încă de la apariţia romanului Prietena mea geniala, care deschide Tetralogia Napolitana, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi forţă despre sentimentul de apartenenţă la un loc, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară şi Zilele abandonului, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).

Prietena mea genială, primul roman din Tetralogia Napolitană, a fost ecranizat de HBO sub forma unui miniserial, iar al doilea roman al seriei este în curs de ecranizare.

Fragment

I. Însemnări (1991-2003)

ACEST VOLUM

Acest volum se adresează celor care au citit, iubit, discutat despre Iubire amară (1992) şi Zilele abandonului (2002), primele două romane ale Elenei Ferrante. De-a lungul anilor, primul a devenit o carte-cult, după care Mario Martone a făcut un film foarte frumos, iar întrebările despre identitatea misterioasă a autoarei s-au înmulţit. Al doilea a făcut să se extindă şi mai mult publicul scriitoarei. Cititorilor şi cititoarelor pasionate le-a plăcut mult, semnele de întrebare despre personalitatea Elenei Ferrante devenind de-a dreptul presante.

Pentru a satisface numeroasele curiozităţi ale acestui public exigent şi totodată generos, am hotărât să adunăm aici câteva dintre scrisorile autoarei trimise editurii Edizioni e/o, puţinele interviuri acordate, corespondenţa cu cititori de excepţie. Textele clarifică, printre altele, într-un mod, sperăm, definitiv, motivele care o determină pe scriitoare să rămână în afara logicii mass-media şi a cerinţelor acestora, aşa cum face de zece ani.

Editorii Sandra Ozzola şi Sandro Ferri

NOTĂ
Prezentarea editorilor datează din septembrie 2003, de la prima ediţie a cărţii Frantumaglia. Toate notele sunt în grija redacţiei.

DARUL BEFANEI

Dragă Sandra,

în cursul recentei şi agreabilei întâlniri pe care am avut-o cu tine şi cu soţul tău, m-ai întrebat ce anume intenţionez să fac pentru promovarea cărţii Iubire amară (e bine să mă obişnuiesc cu titlul ei definitiv). Ai pus întrebarea în mod ironic şi ai însoţit-o cu una dintre privirile tale vioaie, pline de amuzament. Pe moment, n-am avut curajul să-ţi răspund, mi se părea că fusesem deja destul de clară cu Sandro, el se declarase complet de acord cu alegerile mele, speram să nu revină asupra subiectului nici măcar în glumă. Acum îţi răspund în scris, asta mă ajută să înlătur pauzele lungi, ezitările, tendinţa de a ceda.

Nu intenţionez să fac nimic pentru Iubire amară, nimic care să necesite implicarea mea publică. Am făcut deja destul pentru această lungă poveste: am scris-o; dacă valorează ceva ar trebui să fie suficient. N-o să particip la dezbateri şi conferinţe dacă o să fiu invitată. N-o să merg să primesc premii dacă vor vrea să mi le ofere. N-o să promovez cartea niciodată, mai cu seamă la televiziune, nici în Italia, nici, eventual, în străinătate. O să intervin doar prin intermediul scrisului, dar aş încerca să limitez şi acest lucru la minimul necesar. În acest sens, m-am dedicat, pentru totdeauna, mie şi familiei mele. Sper să nu fiu constrânsă să mă răzgândesc. Înţeleg că asta poate crea oarece dificultăţi editurii. Am o mare stimă pentru munca voastră, v-am îndrăgit imediat, nu vreau să vă creez probleme. Dacă nu vreţi să-mi mai acordaţi sprijinul vostru, spuneţi-mi numaidecât, o să înţeleg. Nu e deloc necesar să public această carte.

Ştii că-mi e greu să expun toate motivele acestei decizii personale. Vreau doar să-ţi destăinui că acesta e un mic pariu cu mine însămi, cu convingerile mele. Eu cred aşa: cărţile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu o să-şi găsească cititorii; dacă nu, nu. Exemple sunt destule. Îmi plac mult acele volume foarte misterioase din epoca antică şi modernă care nu au autor sigur, dar au avut o viaţă a lor intensă. Îmi par un fel de miracol nocturn, la fel ca atunci când, mică fiind, aşteptam darurile Befanei, mă duceam la culcare foarte agitată şi dimineaţa mă trezeam şi darurile erau acolo, dar nimeni n-o văzuse pe Befana^[i]. Miracolele adevărate sunt acelea despre care nimeni n-o să ştie niciodată cine le-a făcut, că sunt foarte micile miracole ale duhurilor secrete ale casei sau marile miracole care te lasă într-adevăr cu gura căscată. Mi-a rămas această dorinţă copilărească de minuni mici sau mari, cred încă în ele.

De aceea, dragă Sandra, îţi spun clar: dacă Iubire amară nu are, de la sine, un fir de depănat, ei bine, înseamnă că tu şi cu mine am greşit; dacă, în schimb, are, firul se va împleti până unde va fi capabil să se împletească şi n-o să avem altceva de făcut decât să mulţumim cititoarelor şi cititorilor pentru modul în care, cu răbdare, l-au prins de un capăt şi l-au tras.

De altfel, nu e adevărat că promovarea costă? Eu o să fiu autoarea cel mai puţin costisitoare a editurii. Nu veţi avea parte nici măcar de prezenţa mea.

Te îmbrăţişez cu putere, Elena

NOTĂ
Scrisoare din 21 septembrie 1991.

CROITORESELE MAMELOR

Dragă Sandra,

treaba asta cu premiul îmi dă o stare de nelinişte. Cel mai mult mă tulbură faptul că premiul poartă numele Elsei Morante, nu că această carte a mea e premiată. Ca să scriu câteva rânduri de mulţumiri care să fie mai ales un omagiu adus unei autoare pe care am iubit-o foarte mult, am început să caut în cărţile ei pasaje potrivite pentru această ocazie. Mi-am dat seama că neliniştea îţi joacă feste. Am tot răsfoit şi nu am dat nici măcar de un cuvânt care să-mi fie de folos, când de fapt îmi aminteam, categoric, atât de multe. Va trebui să mă gândesc cum şi când fug din cărţi cuvintele şi cărţile ajung să pară nişte morminte goale.

Ce văl mi s-a pus peste ochi în aceste împrejurări? Căutam un pasaj evident feminin despre figura maternă, dar vocile narative masculine inventate de Morante mi-au înceţoşat privirea. Ştiam bine că aceste pasaje erau acolo, totuşi, ca să le găsesc ar fi trebuit să dobândesc din nou impresia primei lecturi, când reuşisem să simt vocile masculine ca nişte travestiri ale unor voci şi sentimente feminine. Dar, pentru a obţine aşa ceva, cel mai rău e să citeşti grăbindu-te să dai de urma unui pasaj pe care să-l citezi. Cărţile sunt organisme complexe, rândurile care ne-au tulburat profund reprezintă momentul cel mai intens al cutremurării noastre de cititori pe care textul a pus-o în mişcare încă de la primele pagini: aşadar, fie dăm de urma faliei, şi devenim una cu falia, fie nu mai găsim cuvintele care ni s-au părut scrise pentru noi şi, dacă le găsim, par banale, chiar un clişeu.

În cele din urmă, am recurs la citatul care vă e cunoscut, voiam  să-l folosesc ca motto în Iubire amară; dar e greu de folosit, pentru că dacă-l citeşti azi pare, evident, doar un fragment ironic despre dematerializarea corpului mamei cauzată de bărbatul meridional. De aceea, în cazul în care consideraţi necesar să citaţi acel pasaj pentru a face mai inteligibilă citirea textului meu de mulţumire, vă transcriu aici pagina în întregime. Morante rezumă, în mod liber, ceea ce personajul ei Giuditta îi va spune fiului, comentând atitudinea de sicilian pe care băiatul a adoptat-o ca să marcheze sfârşitul, după o umilire cruntă, a experienţei teatrale a mamei sale şi revenirea ei la un aspect mai puţin tulburător.

Giuditta i-a luat mâna şi i-a acoperit-o de sărutări. În momentul acela (i-a zis apoi), el chiar căpătase un aer de sicilian: dintre acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor, să nu iasă singure seara, să nu-şi ademenească amorezii, să nu folosească rujul! Şi pentru care mamă înseamnă două lucruri: bătrână şi sfântă. Culoarea potrivită pentru hainele mamelor e negrul sau, cel mult, griul sau maroniul. Hainele lor sunt informe, din moment ce nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie. Anii lor sunt un mister fără importanţă, pentru că, oricum, singura lor vârstă e bătrâneţea. Astfel de bătrâneţe informă are ochi sfinţi care plâng nu pentru sine, ci pentru copii; are buze sfinte care spun rugăciuni nu pentru sine, ci pentru copii. Şi vai de cei care rostesc zadarnic, în faţa acestor copii, numele sfânt al mamelor lor! Vai de ei! E jignire mortală!

Acest fragment, vă sfătuiesc, trebuie citit fără emfază, cu voce normală, nefăcând apel la tonurile declamative ale actorilor proşti. Cel care va citi dintre voi va trebui să sublinieze doar, cu uşurinţă, informe, croitoresele mamei, corp de femeie, mister fără importanţă.

Şi iată, în fine, scrisoarea mea pentru juriul premiului, sper să se înţeleagă că aceste cuvinte ale lui Morante nu sunt deloc expirate.

Vă cer încă o dată scuze pentru necazurile pe care vi le provoc.
Elena

Dragă domnule preşedinte, dragi juraţi,

despre Elsa Morante, ale cărei cărţi îmi plac foarte mult, am multe cuvinte în minte. Le-am căutat pe unele, înainte să vă scriu, de care să mă agăţ şi a căror semnificaţie s-o înţeleg. Am găsit foarte puţine acolo unde îmi aminteam că erau. Multe se ascunseseră. Pe altele, chiar dacă nu le căutam, le-am recunoscut răsfoind şi m-au fermecat mai mult decât cele pe care le căutam. Cuvintele fac călătorii imprevizibile prin mintea celui care le citeşte. Căutam, între altele, cuvinte despre figura maternă, atât de prezentă în opera lui Morante, şi am scormonit în Menzogna e sortilegio, în Insula lui Artur, în La storia, în Aracoeli. Am găsit, în cele din urmă, în povestirea Lo scialle andaluso, pe acelea pe care, în fond, poate că le căutam.

Voi sigur le cunoaşteţi mai bine decât mine şi e inutil să vi le transcriu. Vorbesc despre felul în care copiii şi le închipuie pe mame: într-o condiţie de bătrâneţe perenă, cu ochi sfinţi, cu buze sacre, în haine negre sau gri, sau cel mult maronii. La început, autoarea vorbeşte despre anumiţi copii: "acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor". Dar, după câteva fraze, lasă deoparte Sicilia şi trece în schimb - mi se pare - la o imagine maternă mai puţin locală. Asta se întâmplă cu apariţia adjectivului informă. Hainele mamelor sunt informe şi singura lor vârstă, bătrâneţea, e şi ea informă, "din moment ce", scrie Elsa Morante, "nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie".

Mi se pare foarte semnificativ acel "nimeni nu se gândeşte". Înseamnă că "inform" e atât de puternic, în condiţionarea cuvântului "mamă", încât gândul fiilor şi al fiicelor, evocând corpul la care cuvântul ar trebui să trimită, nu reuşeşte să-i dea formele care i se cuvin altfel decât cu o senzaţie de repulsie. Nu reuşesc nici măcar croitoresele mamelor, care totuşi sunt femei, fiice, mame. Ele dimpotrivă, din obişnuinţă, în mod automat, fac retuşuri hainelor pentru mamă care anulează femeia, ca şi cum a doua ar fi o leproasă pentru prima. O fac, şi astfel anii mamelor se transformă într-un mister fără importanţă, iar bătrâneţea devine singura lor vârstă.

La aceste "croitorese ale mamelor" m-am gândit în mod conştient abia acum, în timp ce scriu. Dar mă atrag mult, în special dacă le asociez cu o expresie care mi-a trezit întotdeauna curiozitatea, încă de mică. Expresia e: "a face retuşuri". Îmi imaginam că ascunde o semnificaţie rea: o agresiune maliţioasă, un gest de violenţă care distruge hainele şi dezgoleşte într-un mod scabros; sau, şi mai rău, o artă magică în stare să-ţi modeleze corpul până la obscenitate. Acum semnificaţia aceea nu mi se pare nici rea, nici scabroasă. Dimpotrivă, mă pasionează legătura dintre a tăia, a îmbrăca, a spune^[ii]. Şi mi se pare captivant că această legătură îşi are originea într-o metaforă a vorbitului de rău. Dacă croitoresele mamelor ar învăţa să facă retuşuri hainelor dezgolindu-le sau dacă le-ar oferi forme mulate până s-ar ivi corpul de femeie pe care-l au acestea, pe care l-au avut, îmbrăcându-le le-ar dezbrăca şi corpul lor, anii lor, n-ar mai fi un mister lipsit de importanţă.

Poate că Elsa Morante, când vorbea despre mame şi despre croitoresele lor, vorbea şi despre necesitatea de a le regăsi hainele adevărate şi a ciopârţi obiceiurile care împovărează cuvântul mamă. Sau poate că nu. În orice caz, eu îmi amintesc alte imagini ale ei (trimiterea la un "linţoliu matern", de exemplu, definit ca "ţesătură de iubire proaspătă pe corpul leproasei") în care ar fi frumos să se abandoneze pentru a se întoarce ca nişte noi croitorese gata să combată greşeala conceptului de inform.

NOTĂ
Autoarea nu s-a dus să ridice premiul pentru debut acordat cărţii Iubire amară de juriul celei de-a şasea ediţii a premiului Procida, Insula lui Artur - Elsa Morante (1992). A trimis în schimb editurii scrisoarea pentru juraţi reprodusă aici, care a fost citită în timpul ceremoniei de acordare a premiului. Textul a fost publicat în Cahiers Elsa Morante, volum îngrijit de Jean-Noël Schifano şi Tjuna Notarbartolo, Edizioni scientifiche italiane, 1993, iar aici este republicat cu mici modificări. Fragmentul din Elsa Morante citat mai sus se găseşte în Lo scialle andaluso, editura Einaudi, 1985, p 207-208.

A SCRIE LA COMANDĂ

Dragă Sandra,

ce lucru urât aţi făcut: când am scris bucuroasă pentru aniversarea activităţii voastre editoriale, mi-am dat seama că pe panta scrierii la comandă e uşor s-o iei la vale şi chiar o faci cu plăcere. Ce se va întâmpla acum? M-aţi pus să scot dopul şi toată apa se va scurge prin gaura de la chiuvetă? În acest moment, mă simt gata să scriu despre orice. O să-mi cereţi să sărbătoresc cumpărarea noii voastre maşini? O să pescuiesc de pe undeva o amintire despre prima mea călătorie cu maşina şi, rând după rând, voi ajunge la felicitări pentru maşina voastră. Îmi veţi cere s-o felicit pe pisica voastră pentru pisoii pe care i-a fătat? O să exhumez pisica pe care tatăl meu mai întâi mi-a dăruit-o şi apoi, exasperat de mieunatul ei, a abandonat-o pe drumul spre Secondigliano. Îmi veţi cere să scriu ceva pentru o carte a voastră despre Napoli aşa cum e el în prezent? O să pornesc de la momentul în care mă temeam să ies din casă de frică să nu întâlnesc o vecină băgăreaţă faţă de care mama mea se revoltase alungând-o din casă şi o să scot la suprafaţă, cu fiecare cuvânt, teama cauzată de violenţa care vine peste tine prin ricoşeu azi, tocmai când vechea politică îşi reface machiajul, şi noul pe care ar trebui să-l sprijinim nu se înţelege unde e. Va trebui să plătesc un obol nevoii feminine de a învăţa să-şi iubească mama? Voi povesti despre cum mă strângea mama de mână pe stradă când eram mică, o să pornesc de acolo - de altfel, dacă mă gândesc bine, mi-ar plăcea s-o fac cu adevărat, păstrez o emoţie îndepărtată a contactului, ea mă strângea de mână neliniştită c-o să mă zbat şi o să alerg pe strada cu gropi şi plină de pericole, eu simţeam teama ei şi-mi era teamă - şi apoi o să găsesc o stradă ca să-mi îndeplinesc mica mea îndatorire până când o să le citez cu pricepere pe Luce Irigaray şi Luisa Muraro. Cuvintele vin unele după altele, reuşeşti întotdeauna să scrii o pagină cu câteva lucruri spuse într-o banală elegantă tristă distrată coerenţă, despre orice subiect, modest sau important, simplu sau complex, inconsistent sau fundamental.

Ce e de făcut aşadar, spunem nu şi persoanelor la care ţinem şi în care avem încredere? Nu e cazul meu. Am scris rândurile comemorative, încerc să vă comunic un sentiment real de stimă pentru nobila bătălie pe care aţi dus-o în toţi aceşti ani şi care astăzi, cred, e şi mai dificil de câştigat.

Iată deci mesajul meu, felicitări. De data asta m-am mulţumit să pornesc de la o tufă de capere. Pe urmă, nu ştiu. Aş putea să revărs peste voi amintiri, mici gânduri, generalităţi. De ce e nevoie? Simt că pot scrie la comandă despre tinerii din ziua de azi, infamiile de la televizor, Di Giacomo, Francesco Jovine, arta căscatului, o scrumieră. Cehov, marele Cehov, stând de vorbă cu un jurnalist care voia să ştie cum se năşteau povestirile lui, a luat primul obiect care i-a picat în mână - chiar o scrumieră - şi i-a spus: Vedeţi asta? Treceţi mâine pe la mine şi o să vă dau o povestire intitulată Scrumiera. Superbă anecdotă. Dar cum şi când întâmplarea se transformă în nevoia de a scrie? Nu ştiu. Eu ştiu doar că scrisul are o latură deprimantă, când nervozitatea împrejurării e vizibilă. Atunci chiar şi adevărul poate părea falsificat. Aşa că, pentru a evita ambiguităţile adaug, fără capere sau altceva, fără literatură, că felicitările mele sunt reale şi emoţionate.

Pe curând, Elena

Într-una dintre multele case în care am locuit în copilărie, în fiecare anotimp creştea o tufă de capere pe zidul dinspre est. Era de piatră, avea o mulţime de crăpături, nu era sămânţă care să nu găsească o brazdă de pământ. Dar caperul acela, mai ales, creştea şi înflorea atât de îngâmfat, şi pe de altă parte cu culori atât de delicate, încât mi-a rămas în minte o imagine de forţă moderată, cu o energie blândă. Ţăranul care ne închiria casa tăia plantele în fiecare an, dar zadarnic. Când a tencuit peretele încercând să-l înfrumuseţeze, a întins un strat de ipsos uniform cu mâinile lui şi apoi l-a vopsit într-un albastru ciel insuportabil. Eu am aşteptat mult timp, încrezătoare, ca rădăcinile caperului să răzbată din nou şi să zbârcească, pe neaşteptate, netezimea calmă a peretelui.

Azi, în timp ce caut o cale de a transmite felicitări editurii mele, simt că s-a întâmplat. Tencuiala a crăpat şi s-au ivit din nou, ca într-o explozie, primii muguri ai caperului. Aşa că urez Editurii e/o să continue să lupte împotriva tencuielii, împotriva a tot ce armonizează anulând. S-o facă dezvăluind cu încăpăţânare, din anotimp în anotimp, cărţi cu flori de caper.

NOTĂ
Prilejul la care se face referire este cea de-a cincisprezecea aniversare a Editurii e/o (1994). Textul de la finalul scrisorii a fost inclus în catalogul editurii tipărit cu acea ocazie.

SCENARIUL DUPĂ CARTE

Dragă Sandro,

sigur că sunt curioasă, abia aştept să citesc scenariul lui Martone, imediat ce-l primeşti, te rog să mi-l trimiţi degrabă. Dar mă tem că a-l citi nu poate servi la altceva decât la a-mi satisface curiozitatea, care pentru mine înseamnă să înţeleg ce anume din cartea mea a hrănit şi hrăneşte proiectul filmului lui Martone, ce coardă sensibilă i-a atins textul, cum a pus în mişcare capacitatea lui creatoare. De altfel, dacă mă gândesc bine, prevăd c-o să mă pomenesc într-o situaţie un pic caraghioasă, un pic stânjenitoare: o să devin cititoarea textului altcuiva care o să-mi spună o poveste scrisă de mine; o să-mi imaginez, pe baza cuvintelor lui, ceea ce mi-am imaginat deja, văzut, fixat cu cuvintele mele şi această a doua imaginaţie va trebui, vrând-nevrând, să ţină cont - în mod ironic? tragic? - de prima; o să fiu, în fine, cititoarea unui cititor de-ai mei care o să-mi povestească în felul lui, cu mijloacele lui, cu inteligenţa şi sensibilitatea lui, ceea ce a citit în cartea mea. Nu ştiu să-ţi spun ce impresie o să-mi facă. Mi-e frică să descopăr că ştiu puţine lucruri despre propria mea carte. Mă tem să nu văd în scrierea altcuiva (un scenariu e o scriere specializată, îmi imaginez, dar totuşi o scriere care spune o poveste) ceea ce am povestit de fapt şi să fiu dezgustată de asta; sau să-mi descopăr, în schimb, slăbiciunea; sau chiar să-mi dau seama, pur şi simplu, de ceea ce lipseşte, de ce ar fi trebuit să povestesc şi, incapabilă, fricoasă, făcând alegeri literare autolimitative, având o perspectivă superficială, nu am povestit.

Dar ajunge, nu vreau să lungesc vorba. Trebuie să recunosc că plăcerea unei noi experienţe e mai puternică decât micile nelinişti şi îngrijorări. Cred c-o să procedez aşa: o să citesc textul lui Martone făcând abstracţie de faptul că e o etapă de trecere pentru a ajunge la filmul lui; o să-l citesc ca pe un prilej de a merge, prin intermediul muncii, al imaginaţiei altcuiva, şi mai în profunzimea nu a cărţii mele, care de-acum îşi vede de drumul ei, ci în a materiei pe care, scriind-o, am atins-o în treacăt. Însă spune-i, dacă te întâlneşti sau vorbeşti cu el, că nu vreau să aştepte din partea mea o contribuţie utilă din punct de vedere tehnic.

Îţi mulţumesc mult pentru efortul pe care-l faci.
Elena

NOTĂ
Scrisoarea e din aprilie 1994 şi se referă la scenariul lui Mario Martone după Iubire amară. Regizorul i-a trimis textul lui Ferrante, însoţit de o scrisoare. A urmat un schimb epistolar între cei doi.

---

[i] Befana este, în cultura italiană, un personaj mitologic - o bătrână care aduce daruri în noaptea de 5 ianuarie (n. red.)

[ii] Expresia "tagliare i panni addosso" are o dublă semnificaţie: din croitorie, a face retuşuri, la probă, pentru a îndepărta imperfecţiunile, dar şi "a vorbi pe cineva pe la spate", scoţând în evidenţă defectele cuiva pentru a le critica.