Mircea Săucan, geometrii poetice

Marian Sorin Rădulescu
Mircea Săucan, geometrii poetice
Editura Noi Media Print, 2019

Citiţi prefaţa (A încerca să rămâi om) şi postfaţa (O restituire aşteptată) acestei cărţi.

*****
Fragmente
În căutarea unui alt vérité

La început de mileniu trei, cinema-ul românesc avea să desăvârşească - prin filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Radu Muntean, Adrian Sitaru, Gabriel Achim, Constantin Popescu ş.a. - căutările începute în 1968 de Lucian Pintilie (cu Reconstituirea) şi continuate, în anii '70-'80, de filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea. Prin cele mai izbutite din filmele lor, aceşti cineaşti - sfidând oprelişti de ordin ideologic (înainte de 1990) sau economic (după 1990) - au adus un suflu nou într-o cinematografie anchilozată în clişee propagandistice atunci când - adesea teatral, livresc, necinematografic - încerca să capteze "actualitatea" şi "imediata apropiere" pe celuloid. Izbânzile lor - de la Reconstituirea la Sieranevada, trecând prin Proba de microfon şi După dealuri - sunt vrednice de toată atenţia şi, ceea ce e mai important, reprezintă mărturii sau puncte de vedere "observaţionale" pe deplin asumate. Sunt filme care invită spectatorul să-şi exerseze (şi formeze) spiritul critic, să descopere o povestire "în timp real", fără sincope şi proiecţii în trecut sau viitor. Rezultatul nu este "viaţa" şi nici o "viaţă" recreată "fără poezie", ci mai degrabă un alt tip de poezie, de conotaţie, de metaforă. Pe de altă parte, pentru adepţii filmului-poem ce presupune translaţii temporale, prezenţa unei ambianţe atent pregătite de regizor şi cât mai puţină explicitare, demersul "observaţional" de tip ciné-vérité nu e decât o "iluzie a lipsei de iluzii", pentru că, oricât ne-am iluziona că "purificăm" realitatea de intervenţia ("artificializarea") creatorului, ea conţine şi o (deloc neglijabilă) dimensiune fantastică şi o polifonie de sensuri. În acest caz şi în aceste situaţii, fantasticul este - pe deplin justificat dramaturgic - reversul realului, nicidecum o formă de evadare din real. Povestea nu mai e o fereastră, ci o oglindă. O formă de înnoire a lumii, o prezenţă necesară, asemenea umorului de-a râsu'-plânsu' din filmele grave - umor care, spre deosebire de comediile populare cu priză la public, nu conţine nimic facil sau cabotin.

Dacă în literatura sau teatrul românesc din anii '50-'60-'70 au fost - cu greu - acceptate anumite formule moderne de exprimare, în film ele au fost strict monitorizate şi supravegheate. Ce se taie - nu-i aşa? - nu se fluieră. Mai mult decât literatura sau teatrul, cinema-ul din lumea socialistă era destinat cu precădere "maselor". Iar acestea nu puteau fi "educate" cu experimente "oniriste" sau poveşti despre tineri inadaptaţi la societatea socialistă. Introspecţia întreprinsă de Iulian Mihu şi Manole Marcus în Viaţa nu iartă, lungmetrajul lor de debut inspirat din schiţele activistului socialist Alexandru Sahia, au produs - pe la mijlocul anilor '50 - un imens scandal. Era evident: cinematografia românească nu era pregătită pentru lentoarea tehnicii tributare fluxului conştiinţei (the stream of consciousness), pentru cronologii narative în zig-zag şi alte mărci audio sau video ale insolitului. Nu avea să fie nicicând pregătită pentru provocările de formă şi conţinut aduse de Mircea Săucan, începând chiar cu filmul său de debut (Cînd primăvara e fierbinte) şi dezvoltate în următoarele (şi ultimele) patru (Ţărmul n-are sfîrşit, Meandre, Alerta, Suta de lei). Cât de pregătiţi suntem şi noi - spectatori ai începutului de mileniu trei în plin ev media, dependenţi de telecomanda televizorului sau captivi în nesfârşitul internet - să ne conectăm la geometriile şi polifoniile sale poetice? Demersul nu e defel facil - vrem, nu vrem, din "vechiul cinema românesc" a pătruns în conştiinţa criticii şi a publicului atent (şi informat) doar poetica realistă, de tip ciné-vérité, începută de Pintilie cu Reconstituirea. Cealaltă poetică, în care a excelat Mircea Săucan, a filmului ce sfidează tiparele realismului şi naturalismului, a filmului definit de o pregnantă atmosferă (în care timpul este mai ales subiectiv, iar scenografia şi costumele şi muzica originală sunt personaje dramatice, în care dialogul este elaborat, iar mişcările actorilor expresiv coregrafiate), deşi nu e defel mai puţin vérité (mai puţin căutătoare de adevăr), avea să marcheze - cel puţin deocamdată - un dead end.

Când polarizarea e fierbinte

Filmele româneşti ale anilor '60-'70-'80 sunt asociate, mai cu seamă, cu numele unor vedete locale (şi - într-o anumită măsură - din fosta URSS, China şi Coreea de Nord), între care - pentru că, mai ales, e şi interpret principal, nu doar omul din spatele aparatului de filmat - se distinge figura lui Sergiu Nicolaescu. Pentru mulţi el era (şi, într-un fel, încă este) însuşi filmul românesc, o metonimie, parte pentru întreg. N-aveai ce să vezi altceva pe vremea aia! - spun unii. N-aveai cum să vezi filmele lui Mircea Săucan pe vremea aia, pot adăuga cei care au prins măcar vreo două decenii din ea. Nicolaescu - Săucan. Este, poate, cea mai sugestivă polarizare din "vechiul cinema românesc". Unul (Nicolaescu), chiar şi în sporadicele sale evadări "estetizante" în zona filmului "de artă" (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Osînda, Ultima noapte de dragoste, Ciuleandra), avea să practice exclusiv un tip de cinema (ultra-)popular, eficient prin secvenţele "de acţiune", "de masă", cu pirotehnie. Dificultatea de a abandona contractul cu o anume vasalitate comercială avea să-i asigure impactul neîntârziat la masele de spectatori - de atunci şi de acum - în căutare de divertisment sau/şi de mitologie naţională transpusă pe celuloid. Şi, într-adevăr, pe atunci divertismentul de top - în România - era Comisarul interpretat de Sergiu Nicolaescu (şi, oarecum la egalitate de puncte, Şaptecai şi Mărgelatu, jucat de Florin Piersic). Celălalt (Săucan), avea să fie preocupat exclusiv de cinema-ulexperimental, de nişă, foarte personal, "non-comercial", "abstract" şi în ton cu poetica Noului Val francez, cu şcoala de film cehă. Unul (Nicolaescu) avea să bifeze succese după succese la box office, celălalt (Săucan) avea să rămână constant în topul regizorilor români cu cele mai puţin vizionate filme de autor. De vină e, desigur, "ermetismul" său, discursul bazat pe arta sugestiei, rezemat doar pe esenţial, dar mai cu seamă opoziţia factorilor de decizie, care - iritaţi de refuzul regizorului de a face filme "necesare" şi "instructive" pentru "societatea socialistă" - fie l-au interzis cu desăvârşire, fie au limitat sever accesul (publicului, dar şi criticii) la cele câteva filme care au avut, totuşi, premiera. Unul (Nicolaescu) a ajuns superstar, celălalt (Săucan) superoropsit. Acesta din urmă e personajul volumului de faţă. Meandrele lui Mircea Săucan aveau să fie şi meandrele spectatorilor săi ori ale posibililor (şi viitorilor) săi spectatori, ale căror drumuri spre cinema-ul (de tip) săucanian erau şi sunt încă pavate cu nu puţine oprelişti. Artistul, se spune, stă faţă-n faţă cu uriaşa enigmă a lumii vizibile şi, când se dedică unei opere de artă, porneşte o luptă cu natura însăşi. Nu atât pentru existenţa lui fizică, ci pentru cea mintală. După scandalul provocat de Suta de lei (1973), ultimul său lungmetraj, Săucan - pentru a-şi salva sănătatea mintală - a fost nevoit să se refugieze, ocazional, în zona scurtmetrajuluidocumentar şi, în ultimii ani petrecuţi în România, în literatură.

Arhipelagul Săucan

Există, în cinematografia românească, doi regizori dintr-o bucată, chiar dacă nu din aceeaşi bucată. Unul e Lucian Pintilie, altul e Mircea Săucan. Unul - în ciuda unei paranteze de douăzeci de ani în care, cu o singură excepţie (De ce trag clopotele, Mitică?), nu a avut voie să mai filmeze în România - e de cursă lungă (peste 40 de ani de activitate cinematografică şi teatrală), altul e strivit sub vremi (a fost activ doar un deceniu şi jumătate). Prin al doilea film al său (Reconstituirea), Pintilie avea să fie - în România - un începător al unui tip de cinema ce polemizează cu tot ceea ce era "prost, formal, caduc, epigonic" în opera sa de debut (Duminică la ora 6). După ce abandonează faza iniţială a experimentării decalajelor sonore, a neconcordanţei imaginii cu sunetul, a momentelor eminamente cinematografice de retrospecţie, cel dintâi "furios" al cinemaului românesc aşază piatra de temelie a cinema-ului frust, "extrovertit şi vocal" (Iulia Blaga), realist şi asumat-grosier. Va rămâne credincios acestei poetici chiar şi după schimbarea de paradigmă din 1989, când - la capătul unui "exil royal" de aproape 17 ani, în care a regizat un singur film de televiziune (în Iugoslavia), adaptarea după Caragiale interzisă până în 1990, teatru şi operă în Europa şi Statele Unite - se va întoarce în România pentru a-şi lua revanşa cu brio faţă de cinema - ca regizor, scenarist şi producător. În absenţa sa, câteva filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase şi Ada Pistiner îi continuă demersul realist. Prin cele doar patru lungmetraje şi alte câteva mediumetraje, Mircea Săucan rămâne cineastul-poet preocupat constant de dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică. Spre deosebire de Pintilie, Săucan are un predecesor, în cinema-ul românesc: Viaţa nu iartă (de Iulian Mihu, Manole Marcus). La fel ca Pintilie, Săucan, după filmul de debut (Cînd primăvara e fierbinte), abandonează şi el un anume conformism tematic, slujind cinema-ul cu cele mai insolite mijloace de expresie, printr-o neobosită căutare a unui ţărm nesfârşit de fantasme şi adevăruri. Din ţărmul viselor sale ne-a rămas, după schimbări de paradigmă şi ideologie, o estetică a ambiguităţii, un arhipelag pe care - dacă dorim, dacă suntem pregătiţi - putem afla calea spre frumuseţea uitată a vieţii.

Pe Mircea Săucan l-am descoperit în 1990, la TVR, pe atunci "Televiziunea Română Liberă", într-odimineaţă când aşteptam difuzarea altui film programat iniţial. Şi, deodată, pe ecranul televizorului alb-negru (cum era şi filmul), am văzut scris, cu litere mari, MEANDRE. Am stat nemişcat un ceas şi jumătate, până la terminarea genericului final. Am fost, pe rând, intrigat, uluit, fericit să descopăr, să adâncesc sensuri nebănuite ale faptelor aparent banale. Primisem, la ceasul dintâi al întâlnirii mele cu Săucan, o neaşteptată infuzie de prospeţime, de libertate. Libertatea TVR era agăţată, ostentativ, doar în siglă. Libertatea Meandrelor venea, parcă, dintr-o altă lume. A unui cinema înrudit organic cu muzica, poezia şi epifania, cum întâlnisem doar la Tarkovski şi, ocazional, la Veroiu şi Piţa. Până la jumătatea filmului n-am înţeles mai nimic. Abia când - tot fără dialog, doar cu un amalgam de sunete stranii ce evocau viaţa interioară zbuciumată a personajelor - am văzut a doua oară scena despărţirii din gară, mi-am zis că va urma şi o altă reluare. Aşa a şi fost. Spre final, scena se reia abia a treia oară cu - în fine - dialog. Tot astfel se dezvoltă, în ultima secvenţă, scena de pe plajă (reluată şi ea în post-generic), încheiată cu o exuberanţă din care aveam să mă hrănesc aproape treizeci de ani: "Şi fericirea şi adevărul şi iubirea există, nu sunt minciuni!" - îi spune bărbatul matur (Mihai Pălădescu) adolescentului (Dan Nuţu) care, până atunci, s-a îndoit de existenţa lor. (Replica aminteşte de ultimele trei cuvinte din Jurnalul unui preot de ţară, de Robert Bresson: "Totul e har!") Din iubire şi de fericire, adolescentul se oferă să-i dea la schimb celui care tocmai l-a eliberat (de spleen, de urât, de prematura lipsă de sens) marea, plaja, soarele. "Sunt ale tale?" - îl întreabă atunci bărbatul matur? "Daaa!" - îi răspunde adolescentul aflat la vârsta primei iubiri, când simţi că toată lumea este a ta. Sfârşit. Sau, poate, începutul unei mari iubiri. Pentru Meandre şi pentru puritatea solitară a poemelor de dragoste deghizate de Săucan în patru-cinci filme. Totul, în Meandre, pare dintr-o altă lume. De pe o altă planetă cinema. Alice Mănoiu (Almanah Cinema 1979): "Meandrele lui Săucan rămân şi astăzi o operă-unicat. Fără ele evoluţia cinematografului românesc, ca artă, nu şi-ar fi verificat posibilităţile." Peste mulţi ani aveam să descopăr câteva antecedente din cinema-ul românesc - Anotimpurile lui Stiopul, Gioconda fără surîs de Malvina Urşianu - însă, cum tonul face muzica (sau cinema-ul), trece ecranul doar cel care găseşte tonul potrivit. Săucan îl găsise.

A doua întâlnire cu Săucan, tot la TVR, s-a numit Suta de lei, un film despre s-a vorbit extrem de puţin, până în 1990. Despre scandalul care a avut loc după terminarea montajului şi despre contra-premiera cu o variantă radical diferită de viziunea regizorului, nu s-a pomenit nimic în presa vremii. Meandrele fuseseră citate pentru modernitatea limbajului, pentru insolitul expresiei audio-vizuale. De Suta de lei aproape că nu auzisem. Am fost din nou intrigat, iar câteva scene reluate (tot de trei ori) mi-au dezvăluit noi sensuri. Aveam să le descopăr şi mai mult în anii care au urmat, revăzând de multe ori filmul (apucasem să-l înregistrez pe o casetă video). Am aflat apoi că e varianta de autor, interzisă şi arbitrar mutilată de cenzură, pentru a fi difuzată, doi ani mai târziu (atât a durat şi amânarea premierei Meandrelor) într-o versiune de nerecunoscut. Dar ceea ce văzusem eu în 1990 era chiar "nebunia" lui Săucan, pricina unui scandal de proporţii, în urma căruia negativul a fost ars, iar directorul filmului (care mereu îl sprijinise pe regizor) a făcut infarct şi a murit de inimă rea. Atunci am descoperit-o pe actriţa de film Ileana Popovici. O ştiam (inclusiv ca ilustrator muzical) doar din câteva filme "de acţiune" de Sergiu Nicolaescu şi abia peste câţiva ani aveam să o văd şi în Reconstituirea (interzis până în 1990) şi Filip cel bun. Rămâne şi partitura lui Ion Dichiseanu care, pentru prima oară e doar Ion Dichiseanu, iar nu un super-erou. În Suta de lei nu e nici măcar erou. E doar un actor de pe care măştile se dezlipesc, descoperind un chip fără chip. Rămâne, în fine, şi partitura muzicală scrisă pentru film de Anatol Vieru, o muzică extrem de pregnantă, copleşitoare, cu reverberaţii tragice, ca un alter ego al psihologiei personajului jucat de Dan Nuţu. Ea rămâne însă doar în copiile-pozitiv nedistruse ale filmului. În varianta cenzurată, trunchiată, masacrată nu a rămas. Nici nu avea cum. De aceea a fost - în totalitate - înlocuită de o abundentă ilustraţie muzicală soft jazz, inofensivă şi ineficientă. În Suta de lei, Dan Nuţu face rolul cel mai bun din întreaga sa carieră în cinema. Petru, personajul său e un fel de zurbagiu (inofensiv, în fond) fără domiciliu stabil, un parazit şi un hoinar ce trăieşte de azi pe mâine din ce i se dă, din ce pică. La fel ca Vuică din Reconstituirealui Lucian Pintilie, refuză categoric să fie înregimentat în sistem şi nu se bagă nici măcar păzitor la porci (precum Mitu, personajul principal din Terminus paradis al aceluiaşi Pintilie). Un "smintit" şi un "nebun pentru (întru) libertate" (cum, în Jurnalul fericirii, scria Nicolae Steinhardt despre cel ce adoptă a doua soluţie de ieşire dintr-un univers concentraţionar), un imun. Acelaşi Steinhardt: "Legiuitorii nu au ce-i lua, după cum nu au ce-i oferi". Rosteşte adevăruri supărătoare pe care alţii nu-şi îngăduie nici măcar să le şoptească. "Ei cât fură?" - îşi întreabă fratele mai mare şi celebru, care-l dojenise pentru că a furat o conservă cu sardele dintr-o alimentara. Ei, adică "oamenii tăi cinstiţi". "Ucid sute de milioane şi nimeni nu le cere socoteală...". Petru e un fel de "jidov rătăcitor". Pentru că "habar nu are de zgardă şi e liber, liber, liber" (Steinhardt, Jurnalul fericirii), avea să i se pună cătuşe până când românii - în decembrie 1989 - îşi vor lua "raţia de libertate". A fost iertat doar celălalt Petru, un fel de Petrişor moralist ("Vreau să mă ridic prin puterile mele, să fiu curat! Curat şi demn!"), aşa cum - fără câteva secvenţe căzute la montaj (plimbarea pe câmpul cu oi, de exemplu) şi împreună cu câteva scene filmate suplimentar şi arbitrar, străine total de concepţia regizorală (scene ce acuză apăsat de moralizator alergarea după "faimă goală şi câştig", dar şi părinţii care nu-şi educă bine copiii) - avea să supravieţuiască în versiunea trunchiată şi "corectată politic", cu o coloană sonoră ce emascula filmul.

Atunci, în zorii "tranziţiei" începute în decembrie 1989, am văzut şi Cînd primăvara e fierbinte, debutul lui Săucan în lungmetraj. În aparenţă, un film despre "facerea lumii" după "noua învoială" a tiparelor comuniste. Care, în realitate, n-a fost deloc o "învoială", ci o siluire de proporţii, o colectivizare forţată. Starea de primăvară din filmul lui Săucan trimite însă spre iubirea cea mare, ce nu poate fi tăiată cu niciun cuţit. În miezul acestui film despre "împroprietărirea ţăranilor" (după care - dar asta nu se mai spune în filmele vremii - a urmat desproprietărirea lor şi transformarea satului într-o colectivă a planurilor impuse şi a falselor raportări) se află nucleul unui film de dragoste. În Ţărmul n-are sfîrşit (al doilea lungmetraj al regizorului, niciodată difuzat până în 1990, pe care aveam să-l văd abia în 2017, la Cinemateca Română din Bucureşti), Săucan a eliminat cu desăvârşire balastul ideologic. Scenariul preamărea izbânzile iluzorii ale reformei agrare din Dobrogea, ori ceea ce a rămas în film e doar o poveste de dragoste, o "mare iubire" filmată cu ochi de copil. Martorii acestei îndrăgostiri ca o nesfârşită plutire sunt chiar nişte copii. Un bebeluş ce abia învăţase să meargă deschide şi închide filmul. Tarkovski (cel din Katok i skripka / Compresorul şi vioara, din Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan) e prezent în Cînd primăvara e fierbinte şi Ţărmul n-are sfîrşit. Aşa cum ecouri din vechea civilizaţie eclezială se întrezăresc deopotrivă în Andrei Rubliov şi Meandre. Crezul lui Tarkovski din Sculptând în timp este şi crezul lui Săucan: "Mi se pare că rostul artei este să pregătească sufletul omenesc pentru perceperea binelui. Sufletul se deschide sub influenţa unei imagini artistice. Nu-mi pot imagina o operă de artă care îşi propune să facă ceva rău. Ţelul meu este să fac filme care să-i ajute pe oameni să trăiască... Arta ajunge până în adâncurile sufletului omenesc şi îl lasă pe om fără apărare în faţa binelui."

Mai mult decât orice alt cineast din România, Mircea Săucan a fost şi rămâne un caz aparte. El este însăşi excepţia, excluderea, omisiunea, repudierea. Mai mult decât alte filme eminente din România, cele câteva scurt-, mediu- şi lungmetraje de autor pe care a apucat să le termine (dar nu să şi le vadă proiectate pe ecrane, în atenţia criticii şi a spectatorilor atenţi, aşa cum - datorită tematicii şi radicalismului mijloacelor sale de expresie - meritau cu prisosinţă) se aseamănă acelui discurs poetic - obscur, impenetrabil, de nepătruns - despre care, în Mauvaises pensées et autres, Paul Valéry spunea că radiază o lumină solară. Geometriile sale poetice caută nu să "îndestuleze" (ori să "desfete") vederea, ci - prin confruntarea cu nevăzutul - să o "elibereze", arătându-i privitorului că limitele posibilului sunt mult mai largi decât par. Imaginile gândite şi construite de Săucan sunt iconice în sensul atribuit icoanelor bizantine. Ele nu atât "reprezintă" (ca tablourile religioase), ci caută "prezenţa" printr-o deşteptare autentică a simţurilor, prin conectarea la o anumită logică lăuntrică a celor văzute şi auzite, a neobişnuitelor combinaţii audio-vizuale ce duc spre mări de sub (aparente) pustiuri (de sens). Polifoniile vizuale rămase de la Mircea Săucan au şi ele rol de "mijlocitor în urcuşul către lumina cunoaşterii", invită la contemplaţie, la exersarea unei considerabile strădanii de a înţelege. Presupun, mai ales, o continuă lepădare de sine (dublată de o predare de sine) şi o depăşire a limitelor privitorului (care, dintr-un simplu beneficiar devine un prolific producător de sensuri) pentru a intra în taina paradoxului săucanian.

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim

Mihail Păunescu
Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim
Editura Cartea Românească, 2018

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Câştigătorul Concursului de debut al Editurii Cartea Românească pe anul 2017, tânărul Mihail Păunescu, este un prozator care, deşi încă aflat în formare, stăpâneşte deja instrumentele prin intermediul cărora poate transforma povestea de viaţă în roman.

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, romanul cu care acum pătrunde în literatură, este o construcţie meticuloasă, atentă la detalii şi care, fără să neglijeze personajele sociale marginale, caută să surprindă fărâma de diamant care zace, adesea neştiută, în fiecare dintre ele. Fără să fie un moralist, această privire în sus a lui Mihail Păunescu, umorul şi seninătatea cu care se desprinde de epifenomen, îl diferenţiază de mizerabilismul insuportabil al multora dintre colegii săi de generaţie. Proza sa are o miză, alta decât exhibiţia unui ego atrofiat, iar asta mă face să privesc cu speranţă viitorul său literar. (Răzvan Voncu)

Fragment

Dar, la început, aşa cum era şi firesc, cei doi prieteni îşi amintiră de tinereţe, vorbiră despre anumite cunoştinţe comune...
"Visarion ce mai face?" se interesa domnul Guber. "Tot la Ştiinţe?" "Da, cred că da. N-am mai trecut demult pe la bibliotecă, dar tot acolo. Ultima oară când am fost, era." "Ăsta-mi urmează cât de curând", spunea domnul Guber. "Bătrânul Visarion. Trebuie să iasă la pensie. Nu mai are mult. Dar Chifiroiu? De Chifiroiu ce mai ştii?" "Chifiroiu? Mai nimic. L-am mai văzut de vreo două ori pe stradă, dar cam atât. Abia dacă ne salutăm. N-am păstrat o relaţie prea cordială cu el..." "Nici eu, nici eu, ca să fiu sincer!" spunea domnul Guber. "Era o figură, o poamă Chifiroiu ăsta. Să vezi ce mi-a făcut o dată. Ce crezi? I-am împrumutat, o dată, nişte cărţi, cărţi importante, cărţi pe care nu le găseşti pe toate drumurile, şi nu mi le-a mai adus înapoi. Ani de zile m-am tot rugat de el. Spunea mereu că le uită acasă. Ştiam că minte, dar ce era să-i fac? Nu mi le-a înapoiat niciodată. Nici până în ziua de azi. De-acum... poate să le păstreze. Ce să mai fac cu ele?... Dar Bozo ce mai face?" "Bozo?! Care naiba Bozo?!" "Bozorceanu. Beţivanul. Ăla care bea numai vodcă, iar când bea bere, punea sare pe buza halbei. Teozoful. Îi tot dădea el cu Steiner..." "A! Bozo! Nu l-am mai văzut chiar de atunci. Ultima dată, cred, dacă nu mă înşel, am stat împreună la masă. Erai şi tu..." "Dar Cici? Cici ce mai face?"

Se discută apoi despre apicultură, despre noua piaţă Obor, despre plante medicinale, despre atâtea altele. De apicultură, mai ales, domnul Guber se arăta foarte interesat. Perora cu entuziasm.
"N-o să-ţi vină să crezi, Achim", spunea el, tăind un mititel cu cuţitul, căci pe masă apărură mititeii şi friptura cu cartofi natur şi garnitură de castraveciori acri, "n-o să-ţi vină să crezi, dar m-am apucat, ei bine, da, m-am apucat să studiez domeniul. Mi-am luat chiar şi o carte. Nici nu-ţi închipui cât poate fi de interesant, de incitant. Roitul şi toate celelalte. Ce mai? Mi-am comandat chiar şi stupi, cinci la număr, undeva, în apropiere, dar n-am curaj să mă apuc încă. O să văd la anul. Mai e timp. Trebuie să mai studiez. Şi să strâng nişte bani. Ştii, o familie de albine, cu matcă şi..."

Domnul Guber abia dacă termină doi mititei, şi, cu chiu, cu vai, o scânteie de friptură, pe care doamna Ioachim i-o alese din platoul de pe masă şi i-o puse în farfurie. Laudă, în schimb, cu entuziasm murăturile, mai ales castraveciorii, care, măcar în parte, apucaseră să se acrească, pomeni o reţetă proprie şi-şi aminti din nou, fireşte, de Mica, răposata lui soţie. Atunci ochii îi scânteiară iar, posomorâţi. "Ei, Achim, Achim..."

La sfârşitul mesei, mai exact chiar înainte de desert, doamna Ioachim îşi scoase o ţigară, pe care însă, înainte de-a o aprinde, întrebă prevenitoare:
"Vă deranjează fumul, domnule Guber?" "Nu, nu. Deloc, deloc! Fumaţi, vă rog! De altfel, am Gândacul la mine. Bondarul meu!" spuse el, râzând. Şi, din buzunar, scoase un mic ventilator rabatabil, pe care, după ce-l meşteri întrucâtva, îl puse, demonstrativ, în funcţiune, pe masă. "Vedeţi! Ăsta-i Gândacul meu! De când m-am lăsat de fumat, îl iau totdeauna cu mine. Nu-l uit niciodată. E util, să ştiţi, în unele situaţii. Şi vă spune asta un fumător înrăit. N-am fumat un an sau doi. Am fumat până am ieşit la pensie. Am fumat 43 de ani... Tu ştii, Achim, cum scoteam fum pe toate părţile, mai ceva că o locomotivă. Îţi aminteşti? A fost, doamnă - şi o spun cu regret - a fost groparul sănătăţii mele. Mica, biata de ea, nu ştia ce să mai facă ca să mă convingă să renunţ..." "Atunci, mai bine..." "Nu, nu, vă rog, vă rog! Rămâneţi. Fumaţi aici, ce Dumnezeu! Insist chiar. Nu asta am vrut să zic. O ţigară, acolo, nu are nicio importantă. Chiar şi două, şi trei... Cârciuma, doamnă, fumul de cârciumă, acela în care mi-am petrecut, cu atâta nesăbuinţă tinereţile, acela e periculos. Achim, aici de faţă, ştie despre ce vorbesc."

Cu toate acestea însă, cum tot trebuia pregătit desertul - o îngheţată de vanilie cu fructe, făcută în casă, la care ne aduseserăm aportul amândouă -, doamna Ioachim alese să fumeze în bucătărie. Am urmat-o. Se prea poate ca totul să fi început de la o remarcă a domnului Guber referitoare la "barba pustnicească" a domnului Ioachim, sau aşa ceva, pe care doamnei Ioachim i s-a părut să o fi auzit, atunci când s-a întors, după brichetă, în sufragerie. Când am revenit, i-am găsit pe cei doi angrenaţi într-o polemică înverşunată...
"Dar te înşeli, te înşeli, Achim dragă!", perora, cu înflăcărare, domnul Guber. "Nu există o asemenea salvare. E numai o iluzie, o fantasmagorie! Iartă-mă că-ţi spun, dar te afli într-o mare eroare. Eşti într-o capcană. În veşnica capcană a intelectualilor..." "Ce vrei să spui?" se interesa domnul Ioachim. "Exact asta vreau să spun: că nu există salvarea la care te gândeşti tu. Că e numai o iluzie. O păcăleală, o cacealma. Dacă ni s-a dat o salvare - şi, într-adevăr, ni s-a dat una, aici sunt perfect de acord cu tine -, aceasta e numai una singură. Şi nu trebuie să-ţi mai spun care. Ştii foarte bine despre ce vorbesc. "Şi, poate ca să fie mai persuasiv, domnul Guber punctă, demonstrativ, cu degetul arătător în sus: Credinţa, Achim! Ei da, credinţa!" "Credinţa! Numai credinţa! Nicio alta. E singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui. E speranţa noastră, a tuturor... Şi asta nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna, de la începutul vremurilor şi a timpurilor... Dar te văd contrariat. Sau mi se pare numai? Uite, Achim, dacă vrei, urmă domnul Guber, dacă ţii neapărat, ţi-o pot demonstra foarte uşor. Şi o pot face în multe feluri. Într-o mie de feluri. Numai să ai puţină bunăvoinţă şi să mă asculţi. Să-mi acorzi puţină atenţie. Fiindcă, vezi tu, Achim, oricum ai lua-o..."

Aici, mi se pare, doamna Ioachim interveni în discuţie, nu ca să adauge ceva, ci ca să atragă atenţia celor doi convivi că se topeşte îngheţata. Când ne întorseserăm din bucătărie, adusesem - una îngheţată, cealaltă tăviţa cu cafea - iar noi, pofticioase, aproape că ne goliserăm bolurile. "E păcat de ea", îşi susţinu cauza doamna Ioachim. "Îngheţată de vanilie cu sirop de căpşuni. Tanti Petra a fost neîntrecută. Şi-a arătat adevărată măsură."

Domnul Guber, însă, refuză desertul. "Nu, mulţumesc, spuse el." "Poate o cafea." "O cafea, da." Şi spunând asta, apucă ceaşca de cafea fără zahăr şi decofeinizată, făcută special pentru el, din mâna doamnei Ioachim, şi, mulţumind încă o dată, sorbi din ea cu un fel de exaltare." "Fiţi cu băgare de seama, e fierbinte!" îl atenţionă ea. "Dar e foarte bună. Minunată. Vă mulţumesc." "Tu, Achim?"

Dar nici domnul Ioachim nu voia desert. Cel puţin asta am înţeles cu toţii, căci, cu ochii ţintă la domnul Guber, urmărindu-i, parcă, fiecare mişcare, la întrebarea ei nici măcar nu răspunse. Atunci, ca să nu se topească pe masă, am băgat bolurile cu îngheţată în frigider. Apoi ne-am luat ceştile cu cafea, şi, amândouă, ca să ne facem comode, ne-am refugiat pe canapea.
"E singura, Achim, singura!", reluă polemica domnul Guber, privindu-şi, la rândul său, prietenul cu toată atenţia. "Nu există alta. Uite, dacă..." "Bine, bine, dar nu înţeleg!", îl întrerupse, la fel de exaltat, domnul Ioachim. "Altădată, pe vremuri, spuneai altceva. Erai, dacă nu mă înşel, de altă părere..." "Pe vremuri, Achim! Ei, da, ai spus bine: pe vremuri! Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că m-am schimbat. Că nu mai sunt deloc acelaşi. Cel de odinioară. Absolut deloc. Şi m-am schimbat demult. Şi radical. Viaţa mi-a demonstrat..." Şi, străfulgerat parcă de un gând nerostit, domnul Guber se opri, şi, pentru o clipă, lăsă capul în jos. "Ei, Achim, Achim... Dacă..." "Atunci dă-mi voie să-ţi spun, izbucni pe neaşteptate domnul Ioachim, ei bine, dă-mi voie să-ţi spun, Guber, că nici eu, la rândul meu, nu sunt de acord cu salvarea dumitale! Că nu cred în ea! Absolut deloc! Da, da, în aşa-zisa dumitale salvare! În credinţa dumitale! Nu pot fii de acord cu aşa ceva! N-am putut crede niciodată în astfel de lucruri, în asemenea naive iluzii, în asemenea visări cu ochii deschişi! Iartă-mă că ţi-o spun aşa, foarte deschis, dar nu pot altfel! Fiindcă, Guber, asta sunt, da, da, exact asta sunt, şi nimic altceva: simple iluzii, simple visări de noapte! Mă mir numai că, dar nu, sunt mai mult decât mirat, sunt stupefiat, sunt de-a dreptul consternat de ceea ce..." "Dar, fireşte, Achim, fireşte, eşti liber să crezi în ceea ce vrei, spunea domnul Guber. Ai toată libertatea din lume. Nimeni şi nimic nu ţi-o îngrădeşte. Fiecare cu părerile lui. E firesc. Eşti încă tânăr. Ai tot timpul înainte. În ce mă priveşte, însă, aşa cum ţi-am spus, m-am schimbat. Sunt altul. Nu mai sunt deloc cel pe care îl ştii tu. Ai în faţă ta un alt om... Uite, dacă vrei", schimbă deodată tonul domnul Guber - un ton neaşteptat de blând, însă în continuare viu, polemic -, "dacă vrei îţi pot demonstra foarte uşor în ce constă superioritatea salvării despre care vorbesc eu. A salvării prin credinţă, ei bine, da, prin credinţă, nu mă sfiesc să o spun, aşa cum bine ai spus tu însuţi înainte..." "O iluzie, dă-mi voie să-ţi spun!", exclamă, cu nedisimulată ironie, domnul Ioachim. "O iluzie, poate, dar singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui, dar alta nu există. Singura dată omului. Nădejdea noastră, a tuturor. Şi, Achim dragă - sper că nu te superi -, dacă-mi permiţi, aş vrea să fac numai o remarcă: nu mai puţin iluzie decât a ta. Nu mai puţin iluzorie decât salvarea la care te gândeşti tu, Achim. Salvare care, dă-mi voie să-ţi spun, nu stă deloc în picioare, căci nu se sprijină pe nimic, şi pe care, ei bine, pe care ţi-o pot demonta în câteva secunde. Şi în două cuvinte. Dar nu. Am greşit. Salvarea la care te gândeşti tu, Achim, e de o mie, de un milion de ori mai iluzorie decât a mea. O să-ţi explic îndată de ce. Imediat. Am argumente cu adevărat imbatabile. Fireşte, dacă eşti dispus să mă asculţi. Încă o dată: îţi atrag atenţia, Achim, că eşti într-o mare eroare..." "Nu mai puţin decât dumneata, Guber! izbucni, foarte iritat de data aceasta, domnul Ioachim. Nu mai puţin decât dumneata! Cel puţin adevărul meu e mai palpabil decât al dumitale! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Cel care trăieşte într-o iluzie, dă-mi voie să-ţi spun, într-o fantasmagorie, adevăratul visător eşti dumneata, nicidecum eu! Eu, cel puţin..." "Atunci, dă-mi voie, colega dragă, nu se lasă nici domnul Guber, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Una singură. Sper că nu te superi. Numai una. Şi vei înţelege îndată în ce eroare te afli. De ce salvarea ta nu există. De ce adevărul tău nu e decât o simplă fantomă, o determinare oarecare. Fiindcă, ei bine, el, adevărul la care te gândeşti tu şi în care crezi cu atâta tărie, ţine întotdeauna de tot felul de condiţionări şi circumstanţe, de o mie de conjuncturi favorabile, şi e, în fine, mai mult sau mai puţin, un accident, şi, în consecinţă, ca să trag o dată linie, n-are în niciun fel de-a face cu adevărul ultim şi imuabil. Pentru că, nu, un adevăr trebuie să fie imuabil, trebuie să fie indeterminat. Altfel nu mai e adevăr. E numai un simulacru de adevăr. Sper că eşti de acord cu mine..." "Nu!", strigă, de data aceasta, domnul Ioachim. "Nu sunt, şi nici n-am de gând să fiu! N-am de gând să întru în polemici cu dumneata! Îţi cunosc demult abilităţile teoretice! Şi n-am susţinut niciodată aşa ceva: că salvarea mea ar fi imuabilă! Nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva! Asta e numai invenţia ta, Guber, e numai în capul dumitale!... Exagerezi, aşa cum ai exagerat mereu, în tot şi în toate! Niciodată n-ai ştiut, niciodată n-ai fost capabil să ţii calea de mijloc! Dumneata, Guber, eşti un anarhist, eşti un extremist" "Tot ce se poate", zâmbi, fără să se tulbure prea mult, domnul Guber. "Că nu sunt perfect, e limpede. Nimeni nu e. Deşi mă îndoiesc că aş fii astfel: extremist. Sunt doar un om căruia i s-au deschis ochii. Atâta tot... Uite, Achim, nu se lăsă el, să presupunem că Dumnezeu ar fi făcut ca tu să te naşti orb. Că ai fi orb din naştere. Sau paralitic. Sunt atâţia nefericiţi. Că ar fi trebuit să trăieşti toată viaţă într-un scaun cu rotile. Ai mai fi crezut oare, atunci, în salvarea dumitale?" "În primul rând", se repezi domnul Ioachim, gesticulând din mâini, "în primul rând dumneata porneşti de la o premisă falsă! Închipuită! De la o visare! De la perspectiva religioasă. Ştii foarte bine că nu cred în aşa ceva, în astfel de..." "Bine, bine", pară atunci domnul Guber, "atunci îţi atrag atenţia, Achim dragă, îţi atrag atenţia că şi din perspectiva laică, adică atee, ca să-i spunem pe nume, e unul şi acelaşi lucru. Nu e nicio diferenţă. Absolut niciuna. Gândeşte-te numai că s-ar fi întâmplat, ei da, prin hazard, aşa cum numiţi voi providenţa, din întâmplare, ca tu să te naşti orb. Ce s-ar fi ales, atunci, de salvarea ta? Crezi că ţi-ar mai fi stat gândul la aşa ceva? La asemenea deşertăciuni?" "De unde ştii că nu?!", aproape că urlă domnul Ioachim. "De ce nu? Poate că da! Sunt atâtea exemple care te contrazic. Au fost atâţia bolnavi care..." "Nu! Te asigur că nu! fii sigur că nu! punctă însă, foarte convins, domnul Guber. Gândul tău, toată speranţa ta, tot cugetul tău ar fi fost concentrate într-o singură şi arzătoare dorinţă: aceea de a-ţi recăpăta vederea." "Bine, dar... Dă-mi voie să nu fiu de acord cu speculaţiile, cu teoriile dumitale!" "Nu, Achim, ascultă-mă! Ascultă-mă, te rog. Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii. Nu repeta gre..."

Aici discuţia se rupse iar. Domnul Guber, surescitat, dădu din mână nervos, sau poate fusese numai un gest de renunţare, de lehamite, şi, cu capul în jos, oftă iar, aşa cum n-am mai auzit niciodată, şi pe nimeni, oftând. Din adâncul sufletului. Apoi îşi scoase batista, şi, cu gesturi tremurătoare, repezite, îşi şterse fruntea năduşită de transpiraţie. Acela fu momentul în care doamna Ioachim interveni iar: "Ce-ar fi să renunţaţi la această discuţie", propuse ea, "şi să serviţi, totuşi, îngheţata. E păcat de ea. Tanti Petra s-a întrecut pe ea însăşi. Şi e zi aniversară. Se cuvine, nu-i aşa, să ne destindem. Sau măcar, pentru cine nu se împacă cu îngheţata, câte o felie de cozonac... Ia să vedem. Cine sparge gheaţa. Domnul Guber?"

Dar cei doi bărbaţi erau, după câte se vedea, mult prea înfierbântaţi ca s-o mai audă. De data aceasta nu-i răspunse niciunul.
"Nu repeta greşeala mea", reîncepu, cu glas egal, domol, domnul Guber. "Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii, ca doi oameni maturi şi ca doi intelectuali ce ne aflăm. Eu... Ei, Achim, Achim... Uite, ştiu că eşti un om luminat. Sigur trebuie să fi citit din Hegel. Poate cunoşti, din întâmplare, «Prelegerile de estetică»..." "Dar fireşte că le cunosc! Ei, şi?! Ce-i cu asta?" "Ei bine, vei găsi acolo destule desluşiri la problema ta, la ceea ce te frământă. Destule lucruri folositoare. Vei vedea că scăparea, salvarea la care te gândeşti tu, Achim, poate fii, asta în cel mai bun caz, doar un paliativ, o căutare, cu mijloace omeneşti, a absolutului. Dar atâta tot. Nimic altceva. Iar..." "Dar pe mine nu mă frământă nimic, Guber!", urlă atunci de-a binelea domnul Ioachim, şi, în acelaşi timp, se albi la faţă ca hârtia. "Absolut nimic! Pe dumneata te frământă, Guber! Da, da, pe dumneata! Numai pe dumneata! Ce-i tot dai cu absolutul, Hegel şi toate celelalte baliverne? Ce legătură are? Am spus eu aşa ceva? Am vorbit eu de absolut? Nici nu ştiu dacă Hegel spune aşa ceva acolo! Dumneata vorbeşti, Guber, numai dumneata! Dumneata trăncăneşti! Şi încă ce trăncăneşti! Îţi turuie gura ca o moară stricată! Şi află, ei da, află de la mine, Guber dragă, şi te-aş ruga să nu-mi mai spui aşa, află de la mine că, în ce mă priveşte, n-am crezut niciodată în idealişti! În niciunul. Nici măcar în Hegel al dumitale! Şi, fie vorba între noi, dacă te-ai grăbit să-l aduci pe tapet, ca nume de autoritate, e o cacealma ieftină din partea dumitale, aproape ridiculă, un subterfugiu de cabotin! Toţi idealiştii, dar absolut toţi, fără excepţie, pornesc, exact cum faci dumneata acum, de la premise false! De la închipuiri, de la visări de noapte! Voi toţi, ei da, voi toţi sunteţi nişte visători! Nişte copii mari care se joacă cu iluziile, aşa cum copiii mici se joacă cu păpuşile. Cu cioburi de sticlă colorată! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Toţi sunteţi la fel, semănaţi ca două picături de apă! Nişte naivi incurabili şi vrednici de plâns! Nişte somnambuli! Nişte copii îmbătrâniţi şi gheboşi care se joacă cu cioburi de sticlă! Fiindcă asta eşti, colega dragă, dă-mi voie să-ţi spun că exact asta eşti: un copil bătrân! Nimic altceva. Tu, şi toţi cei care, asemenea ţie, dorm de-a-n picioarelea, cu ochii deschişi şi gura căscată, aşteptând să le pice din cer para mălăiaţă! Da, da, Guber, da, da! Cei care trăiesc într-o iluzie, într-o fantasmagorie, sunteţi voi! Voi, şi numai, voi! A dovedit-o Kant, încă de acum 300 de ani, cu prisosinţă şi o dată pentru totdeauna! Voi, voi, toţi religioşii, toţi idealiştii, toţi visătorii!... Şi, cu asta, Guber, cu asta cred că ar trebui să încheiem discuţia! Să-i punem punct! Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere. Totul e foarte clar, foarte limpede. Nu mai e nimic de spus..." "Dar, Achim..." "Nu, Guber..." "O singură întrebare mai am să-ţi pun..." "Nu, Guber, eu am să-ţi pun dumitale o întrebare! Dar n-ai vrea, mai bine, n-ai vrea s-o lăsăm baltă şi să încheiem odată discuţia? Să ne întoarcem la lucruri mai pământeşti? La apicultură? La plante medicinale? Nu de alta, dar s-a transformat într-o ridiculă mascaradă. Într-o solilocvie. Fiecare vorbeşte pentru sine. Nu ne înţelegem câtuşi de puţin. Şi nu mai e nimic de spus. Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere..." "Te-ai gândit vreodată, Achim, spuse precipitat domnul Guber, fără să-l asculte, te-ai gândit ce se va alege de salvarea ta când se va produce Explozia Finală? Sfârşitul universului? Marea explozie, Big-Bang-ul final, Marea Disipare, Marea Zdrobire a sfârşitului? Sau, dacă nu a universului, cel puţin a galaxiei noastre, a Căii Lactee? Căci voi, ei da, chiar voi, raţionaliştii, spiritele libere, preconizaţi asta. Aşa cum a fost un început, nu, va urma şi un sfârşit. Asta spuneţi, nu? Ei bine, ce se va întâmpla atunci, ce se va alege atunci de salvarea la care te gândeşti tu? Şi te înşeli. Nimeni nu aşteaptă pere mălăieţe de nicăieri. Dimpotrivă. Tocmai de aceea..." "Ce se va alege?! Ce se va întâmpla?! Se va alege exact ce se va alege de iluzia dumitale, Guber! Da, da, degeaba te uiţi aşa! Nimic altceva! Şi rămâne de văzut. Salvarea mea va pluti, probabil, în univers asemenea unui microb. Va fi o particulă din Marele Tot. O simplă particulă. Un mesaj, într-o sticlă, plutind în Marele Ocean. Dar, cel puţin, Guber, ei bine, cel puţin are o şansă în plus faţă de a dumitale! O şansă infinitezimală, dar şansă. Tot e ceva decât nimic. Decât iluzia, decât visarea dumitale... Şi, cu asta, ajunge! N-ai vrea să punem capăt discuţiei? După cum vezi, nu ajungem la nimic. Vorbe, şi iar, vorbe. Palavre. Fiecare, Guber, cu părerile sale. Fiecare e liber să creadă în ceea ce vrea, aşa cum bine ai spus înainte. Aici suntem, iată, în sfârşit, de acord..." "Cât te înşeli, Achim, cât te înşeli! Eşti încă tânăr. Ei, Achim, Achim..." "Tot ce se poate, Guber. Dar n-ai vrea, totuşi, să sfârşim odată? Cornelia are dreptate. Ce-ar fi să ne destindem puţin? Să vorbim despre altceva? Ce-ar fi să ne întoarcem la plante medicinale, la apicultură? Chiar aşa, mai povesteşte-ne despre stupii dumitale. Câţi ziceai că ai? patru, sau cinci?" întreba el cu nedisimulată ironie. Dar tot el, după câteva clipe, izbucni atât de virulent încât, pe canapeaua noastră, am tresărit amândouă. "Bine, bine, Guber, dar unde e înflăcărarea dumitale de odinioară? Toate lucrurile despre care am vorbit împreună? Ochii dumitale sclipitori? Gândirea dumitale persuasivă? Teoriile dumitale imbatabile, pe care înţelegeai să ţi le susţii până în pânzele albe şi încă ceva pe deasupra, cu frenezia unui nebun şi gata să te iei la bătaie cu oricine te-ar fi contrazis? Pentru că erai, o, da, da, Guber, erai un dialectician neîntrecut! Erai persuasiv ca nimeni altul! Da, da, nu te uita aşa! Nu te preface că ai uitat! Că nu ştii despre ce vorbesc. Citatul acela din Senancour, pe care-l tot repetai, cu exaltarea unui smintit? Cărţile noastre? Toate celelalte? Ce s-a întâmplat, ce s-a putut petrece cu dumneata ca să te transforme, să te prefacă până într-atât?!" "Sunt altul, Achim", spuse blând, domnul Guber, după o clipă de tăcere. "Sunt cu totul altul. Dar ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Aşa am fost. Mă recunosc întocmai în cuvintele tale. Când te văd, mă văd pe mine însumi, ca într-o oglindă. Şi n-am uitat absolut nimic. Îmi amintesc perfect totul. Dar mă dezic de tot ce am spus atunci. Abjur tot. Dacă Senancour a spus cuvintele acelea, şi el le-a spus, mă dezic şi de el. Sunt cuvinte de ateu. Şi de necredincios. Cuvinte de disperat. Deşi l-am admirat cândva. Creatorul, providenţa n-are cum să facă nedreptăţi... Sunt altul, Achim. Ai în faţa ta un alt om. Eşti încă tânăr ca să înţelegi, dar, cândva, poate..." "Bine, bine, urlă atunci domnul Ioachim, dar n-ai răspuns la întrebare! Ce s-a întâmplat cu dumneata?! Ce s-a putut petrece, ce s-a putut întâmpla, ca să devii astfel, să te transformi într-un om de nerecunoscut?! Fiindcă eşti de nerecunoscut, Guber, dă-mi voie să-ţi spun că eşti de nerecunoscut! Te-ai schimbat până şi fizic! Când te-am văzut în pragul uşii, nu te-am mai recunoscut defel! Am crezut că eşti un impostor. Ca, în bunătatea şi naivitatea ei, Cornelia te-a confundat. Că mi-a băgat în casă un escroc! Un pungaş care, abil ca nimeni altul, se infiltrează în casele oamenilor să le facă rău. Să-i tâlhărească! Să-i ucidă! Numai vocea mi-a amintit de dumneata. Dacă nu era nici ea, vocea lui Guber de odinioară, glasul atât de binecunoscut mie, te-aş fi luat binişor de guler şi te-aş fi zvârlit, pe uşă, afară! Da, da, exact asta aş fi făcut!"

Însă răspunsul nu veni imediat. Domnul Guber, schimbat deodată la faţă, lăsase privirea în jos, şi, cu mâinile în poală, mototolind între degete o batistă închisă la culoare, aproape neagră în lumina aceea difuză, căci, între timp, toamna îşi reintrase în drepturi, soarele declinase, iar în încăpere se făcuse destul de frig, încât doamna Ioachim, fără să mai întrebe pe nimeni, închisese fereastră, tăcu multă vreme. De aici încolo, însă, vocile celor doi conlocutori se auziră cu atât mai pregnant. Domnul Guber, care, dintr-o dată păru foarte bătrân, mult mai bătrân decât era, şovăi îndelung. Apoi, făcându-şi parcă curaj, ridică ochii şi spuse:
"Suferinţa, Achim. Ei da, suferinţa. Ea, şi numai ea! Ea m-a transformat în ceea ce sunt acum. Suferinţa. Ea m-a eliberat. Ea, îndrăznesc să spun, m-a înţelepţit." Şi, privindu-ne pe fiecare în parte cu ochii lui posomorâţi şi oftând iar în felul lui sfâşietor, urmă: suferinţa, Achim. Ea, ea, suferinţa. Numai ea. Moartea Micăi. Ea a fost piatra de încercare, temelia a ceea ce sunt acum. Ea mi-a arătat drumul, calea de urmat, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta." Şi stingherit, poate, de ceea ce tocmai spusese, de tonul mărturisirii sale, deodată se opri. Apoi, învăluindu-ne pe toţi cu privirea, şi oprindu-şi-o asupra prietenului său, adaugă: "nu ştiu dacă ţi-am spus, Achim, nu ştiu dacă v-am spus vreodată cum a murit Mica..." "De o boală gravă!" "Ei, şi?! Se mai întâmplă!", exclamă domnul Ioachim, însă cuvintele lui, şi mai ales tonul, fură atât de nepotrivite momentului, aproape blasfemiatoare, aproape profanatoare, încât doamna Ioachim interveni pe loc:
"Achim!"
"De o boală gravă, aşa este", reluă, netulburat, domnul Guber. "De cea mai necruţătoare dintre boli. Dar nu v-am spus cum. Pe asta n-am spus-o nimănui." Şi, în colţul ochilor săi bătrâni, dar cu atât mai impresionanţi, căci de abia la bătrâneţe ochii noştri devin cu adevărat umani, ochi omeneşti, se iviră deodată două mărgeluţe vii, translucide, scânteietoare. "Vă rog să mă iertaţi! spuse." Şi întoarse capul. Când reveni, pe chipul său, parcă străluminat deodată, ochii-i râdeau, senini şi cuminţi, ca nişte ochi de copil. "Mica! Biata Mica..."

Şi, în clipele următoare, ne-a fost dat să fim martorii unei poveşti cu adevărat cutremurătoare.
"Aşa este, Achim", urmă domnul Guber. "Aşa este. Exact aşa. Mica a suferit de o boală gravă. De cea mai necruţătoare dintre boli. Cât s-a mai chinuit, sărmana, până s-a sfârşit! Şi eu pe lângă ea. Eu, poate, mai mult decât ea, deşi numai moral, sufleteşte. Dar, fireşte, exagerez. Nu se poate compara. După cum bine vedeţi. Ea este acolo unde este, iar eu, un simplu bătrânel, un om perfect inutil, sunt încă în viaţă. Nu vă mai spun ce mi-a fost dat să văd prin spitale! Orice om puternic şi pe deplin conştient de forţele sale, care simte lăuntric că, cu puterea voinţei sale, ar putea dărâma până şi munţii, care nu se îndoieşte de sine câtuşi de puţin, ar trebui să viziteze, măcar din când în când, câte un pavilion de canceroşi. Şi se va îndoi. O, cu siguranţă se va îndoi, dacă e, cât de cât, normal constituit! Boala asta, chiar atunci când nu duce direct la groapă, mutilează. Întotdeauna mutilează. Iar aşa-zisă vindecare nu există. E numai o iluzie. Cancerul nu se vindecă. Adoarme numai. Hibernează. E o boală pe viaţă, cu care trebuie să înveţi să trăieşti. Care te ţine veşnic cu spaima în suflet. Şi să speri. Ei, da, să speri... Mica, biata de ea, a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, şi a sperat mereu, a sperat până la sfârşit. Şi eu odată cu ea. De altfel toate inutile, toate zadarnice... Sunt destui care scapă, din ce în ce mai mulţi astăzi, dar iată că ea, Mica, n-a avut acest noroc... O, dar vorbesc ca un ateu!" păru el să-şi ia seama deodată, şi, cu un fel de tresărire, se opri. "După cum vezi, Achim, nu sunt departe de tine..." Îşi duse apoi mâna tremurătoare la frunte, parcă străfulgerat de o amintire, de un gând, păru că încearcă să spună ceva, dar se răzgândi. Şi ne privi iar, pe fiecare în parte, de parcă atunci ne-ar fi văzut pentru prima dată şi s-ar fi mirat că suntem, iată, acolo, în faţa lui, şi aşteptăm. Apoi reluă: "Ceea ce nu ştie nimeni, cu excepţia familiei, fireşte, fiindcă, la dorinţa ei expresă, am avut grijă să păstrez o discreţie absolută, şi apropo, de aceea, Achim, tocmai de aceea n-am dat, de atâta timp, niciun semn, e că Mica, biata Mica, a fost, timp de patru ani, imobilizată la pat. Ultimii ei ani de viaţă. Boala îi luase picioarele. Eu am fost cel care a îngrijit-o. I-aş fi putut pune o infirmieră, fireşte, dar, în afara mea, nu accepta pe nimeni lângă ea. Din demnitate. Nu accepta ca un ochi de străin să vadă ce făcuse boala din ea. N-ar fi consimţit niciodată la aşa ceva... Iar la ţară, la Câmpina, ei bine, la ţară nu aveam nicidecum facilităţile domestice de aici. Pentru mine, care am învăţat să mă mulţumesc cu foarte puţin, sunt mai mult decât suficiente. Şi, slavă Domnului, sunt sănătos. Pe atunci, însă, veceul era în curte, şi, fireşte, Mica nu putea să ajungă până acolo. Atunci am încropit unul. Am desfundat un scaun, sub care ţineam o găleată cu apă, pe care aveam grijă să o primenesc mereu..."
"Vai! Vai de mine!", exclamă atunci doamna Ioachim. "Dar cum se poate aşa ceva? Cum se poate una ca asta? E de neînchipuit! De ce n-aţi adus-o în Bucureşti?!" "A fost numai dorinţa ei. Refuza cu obstinaţie să stea în Bucureşti. Îi era frică că moartea o va prinde aici. În Bucureşti am stat mereu numai câteva zile, după fiecare operaţie, atât cât să se întremeze, să se pună puţin pe picioare. Şi nu voia să fie o povară pentru nimeni, nici măcar pentru fiica noastră. Îşi dorea să moară la Câmpina. De acolo era. De acolo suntem amândoi. I-am respectat dorinţa. Ştia că nu mai are mult. În acelaşi timp, fireşte, îşi dorea cu înfrigurare să trăiască. Mica n-a renunţat nicio clipă. A luptat şi a sperat mereu, până la sfârşit... O, nici nu va închipuiţi ce forţă colosală e dragostea de viaţă! E sădită, ca un foc nestins, în fiecare dintre noi. Nu există putere mai mare, năzuinţă mai acerbă, instinct mai covârşitor! Nouă, celor sănătoşi, ni se pare că ştim, că înţelegem. De fapt nu ştim nimic. Ni se pare doar. Intuim numai, asta în cel mai bun caz. Ca să înţelegi cu adevărat, trebuie să trăieşti. Experienţa nemijlocită. Nici eu n-am ştiut până la ea, până la Mica. Mi se părea, doar, că ştiu. O, nu vreau să spun, prin asta, că a fost o povară pentru mine. Nici pe departe!" Şi domnul Guber întoarse iar capul, şi, preţ de câteva clipe, se lasă tăcere. Apoi urmă: "Uneori Mica avea insomnii. La început cauzate, fireşte, de inactivitate, de faptul că era ţintuită la pat, apoi, spre sfârşit, din cauza durerii. Cum, de multe ori, nu putea dormi noaptea, se întâmpla să doarmă toată ziua. Zăcea în pat, aşa, într-un fel de somnolenţă letargică. Obişnuiam să mă apropii încetişor de patul ei ca să văd dacă mai trăieşte, dacă respiră... Ei, da, ajunsesem să fac asta. Câteodată se trezea brusc şi mă striga. Când se simţea mai bine, îmi cerea vreo carte şi citea. Pentru că, trebuie să vă spun, de la un timp morfina nu mai făcea faţă. Spre sfârşit, în ultimele luni, am trecut pe fentonil, un calmant mai puternic. Îl mai folosisem şi înainte, dar în doze minime şi numai dacă era nevoie. De mine depindea. Închipuiţi-vă! Eu trebuia să apreciez durerea ei. Astăzi lucrul acesta mi se pare hilar, dacă nu grotesc, aproape morbid. Cum să apreciezi, şi încă la adevărata ei intensitate, durerea altuia, cea pe care tu nu o simţi? Dar important e altceva. Important e că, în momentele ei grele, în clipele ei de cumpănă, Mica mă implora să mă rog pentru ea. Îngenuncheam la marginea patului ei şi mă rugam. Am făcut asta de zeci, de sute de ori. Ne rugam împreună. Iar ea, Mica, ştia pe dinafară rugăciunile pe care eu de-abia atunci le descifram, şi în eficacitatea cărora, de altminteri, nu prea credeam. O făceam pentru ea. Şi, într-adevăr, în scurt timp, ca prin minune, chipul i se însenina deodată, ochii i se luminau, de parcă viaţa din ea, care hălăduise o vreme prin tenebre, revenea brusc la lumină. Şi, de fiecare dată, Mica îmi strângea mâna cu degetele ei subţiri şi fierbinţi şi-mi mulţumea. Şi spera mereu, o, spera în continuare... Ca nu cumva să mă vadă, mă duceam şi plângeam în camera mea. Ştiam că totul e pierdut. Cu toate acestea, Achim, ei bine, cu toate acestea, îmi vedeam, mai departe, de scrisul meu. Scriam, zilnic, în camera mea, cel puţin două ore. Ea ştia că lucrez şi nu mă împiedica, ba chiar se bucura. Era, cred, pentru ea, semnul normalităţii, dovada că lucrurile, dacă nu mergeau prea bine, nu mergeau nici spre rău. De multe ori îmi cerea să-i citesc ceea ce tocmai scrisesem, şi, aproape mereu îmi făcea câte-o observaţie. Mica nu se pricepea (o, nici pe departe!), dar, fireşte, le acceptam, pe toate, fără să cârtesc. Dar, de obicei, avea dreptate. Căci... cum să spun? Fără să fie o pricepută, într-un fel uimitor, boala părea că o înţelepţise. Mica era capabilă de profunzimi, de intuiţii şi viziuni, de o anumită pătrundere a lucrurilor pe care numai suferinţa şi apropierea morţii le pot aduce. Nu scriam lucruri rele, nelalocul lor, dar, şi asta am realizat-o mai târziu, erau simple futilităţi, frivolităţi, adică, în ultimă instanţă, lucruri inutile sau cvasi-inutile. Şi, de multe ori, ei bine, de multe ori am simţit că evita să-mi ceară ajutorul, ca să nu mă deranjeze din lucrul meu. Deşi, poate, biata de ea, ar fi avut nevoie. Aşa era Mica. Un suflet altruist, generos, cea mai mărinimoasă fiinţă pe care am cunoscut-o..."
"Bine, bine, dar nu înţeleg unde vrei să ajungi!", exclamă atunci domnul Ioachim. "La ce bun această confesiune, toată această spovadă, toată această patetică mărturisire, care, în fond şi în definitiv, ţine strict de intimitatea dumitale? Ce intenţionezi? Nu înţeleg ce urmăreşti! Dacă..." "Îndată, Achim, îndată! Încă puţin şi vei înţelege. Nu intenţionez nimic." Şi, stânjenit poate de intervenţia acestuia, domnul Guber se reculese iar, o vreme, cu ochii în pământ. Apoi urmă: "Spre sfârşit, mai exact în ultimul an al vieţii ei, Mica a început să devină foarte insistentă cu un lucru. Mă mai rugase asta şi înainte, fireşte, dar parcă niciodată atât de stăruitor. Acela de a mă duce la biserica din sat şi de a mă ruga pentru ea acolo. Duminicile, mai ales, rugăminţile ei febrile se înteţeau, dar şi în alte zile.
- Du-te! Du-te! mă implora ea, duminică dimineaţa, după ce o primeneam şi-i aduceam mâncarea la pat. Nu, nu mai am nevoie de nimic. Dacă vrei să mă ajuţi, ăsta e cel mai mare ajutor pe care mi-l poţi da. Şi-mi punea în mână acatistul şi pomelnicul, pe care, grijulie, le pregătea totdeauna dinainte, de cu seară.

Închipuiţi-vă! S-o refuz, ar fi fost cu neputinţă. Dacă încercam asta (şi am făcut-o), Mica se punea pe plâns. Şi plângea aşa cum numai ea ştia să plângă: în hohote dezlănţuite, deznădăjduite. Era de neoprit. Cu nimic nu puteam s-o potolesc.

Dar nu mă duceam. În bisericuţa din sat, de altminteri, nu călcasem decât o singură dată, cu vreo doisprezece ani în urmă, la început, atunci când de-abia ne mutaserăm la ţară, şi asta mai mult din curiozitate, pentru pictura interioară. De altfel, pictura era cât se poate de naivă. Îmi luam o pătură ori vreo cuvertură cu mine, vreo carte, şi mă prefăceam că ies pe poartă. O trânteam totdeauna tare, ca ea să mă audă din patul în care agoniza. Şi îndesam, foarte iritat, pomelnicele ei prin buzunare. Apoi, pe ocolite, ajungeam în mica livadă din spatele casei noastre, acolo unde, ascuns după o tufă de măceş, în aşa fel încât ea n-ar fi putut să mă vadă chiar dacă s-ar fi ridicat în picioare (ceea ce, în starea ei, era aproape imposibil), îmi întindeam cuvertura jos, pe iarbă, şi citeam. Reveneam acasă în acelaşi fel. Tot pe ocolite, tot trântind poarta, şi prefăcându-mă totdeauna cât se poate de binedispus, atunci când ştiam că slujba trebuia să se fi sfârşit. Dacă se nimerea vreme urâtă, mă adăposteam sub un şopron, ori cutreieram prin împrejurimi, pe toate dealurile, pe toate coclaurile...

Dar m-a prins! Dumnezeu ştie cum, dar m-a prins! Dar nu. De fapt ştiu exact cum s-a întâmplat. Se nimerise, o dată, o zi de sărbătoare, nu mai ştiu care, iar eu n-am ştiut nimic. Când m-am întors, m-a întrebat despre ce a fost predica. Despre ce a vorbit preotul. Fiindcă făcea asta. Ca toţi imobilizaţii, ca toţi ţintuiţii la pat, îmi cerea mereu tot felul de amănunte despre lumea de afară. Am început să-i turui verzi şi uscate...
- Minţi! am auzit-o deodată. N-ai fost! Şi, în acelaşi timp, a izbucnit în hohotele ei deznădăjduite. Era arma ei. Cel puţin la sfârşit. De ea se folosea că să-şi impună voinţa. Arma tuturor bolnavilor. Boala o schimbase îngrozitor...

Am început să urlu:
- Am fost! Îţi jur că am fost! Pe Dumnezeul meu că am fost!...
- Nu mai juraaa! Nu te mai juraaa! Măcar nu mai jura pe cele sfinte! Şi de-abia atunci se dezlănţuia cu adevărat, încât nu mai ştiam cum s-o potolesc.
- Dar am fost, Mica! Îţi jur că am fost! Uite, dacă vrei, poţi să întrebi şi pe...
- Nu mai minţiii! Nu mai minţi că un bădăran! Ca un sperjur! Măcar acum, în ultimul ceas, nu mai minţi! Toată viaţa ai minţit! Pentru că, trebuie să vă spun, tu nu ştii, Achim, timp de douăzeci şi patru de ani, cât am locuit în Bucureşti, adică mai toată tinereţea mea, a noastră, toţi anii frumoşi, am avut o amantă. Am fost chiar la un pas să divorţez. Până la urmă nu s-a întâmplat, dar ea, Mica, tot a aflat. Nu poţi minţi, nu te poţi preface, nu te poţi ascunde mereu, la nesfârşit...

De atunci a trebuit să fiu foarte precaut. Ajunsesem chiar să-mi notez pericopa evanghelică din calendar şi să iau Sfânta Scriptură cu mine, pe coclauri, ca să ştiu ce să turui acasă. Cum prin buzunare se strânseseră prea multe acatiste şi pomelnice, un teanc întreg de foi ferfeniţite, ca nu cumva, din prostie sau din neglijenţă, să mă divulg, le-am dat foc în spatele casei. Ei, da, am făcut asta. Pe toate, pe fiecare în parte, era trecut, cu litere tremurătoare: «Mica... Mica... Mica...». Ca să fiu persuasiv, cât mai convingător, inventam mereu tot felul de povestioare, tot felul de amănunte, mai mult sau mai puţin picante, petrecute în biserică, acolo unde eu nu călcasem de ani întregi. Ba că o babă a făcut nu ştiu ce, ba că cineva a întrebat de ea, ba că, după predică, părintele a anunţat nu ştiu ce minunăţie, toate nişte gogomănii, nişte minciuni sfruntate, de care abia mai târziu, după moartea ei, m-am căit cu adevărat. Şi mă căiesc încă. Viaţa, Achim, o ştiu acum, e minune şi taină dumnezeiască, un miracol prea mare ca ea în ea să încapă, dacă avem puţină înţelepciune, măcar un strop de minte, fie şi un firicel de minciună...

Dar Micăi îi râdeau ochii. Când îi turnam gogoşile acelea, braşoavele acelea neruşinate, chipul i se lumina deodată, transfigurat de un fel de curent, de o putere ca un zvâcnet, un zvâcnet nou şi mereu reînnoit, venit nu din interior, căci trupul ei ruinat nu mai era capabil de aşa ceva, ci de undeva de dincolo de lume, de adevăr şi de înţelegere. Şi nu o dată, ei bine, nu o dată, Mica mi-a mulţumit cu ochii în lacrimi, şi chiar, de multe, de prea multe ori a dat să-mi sărute mâna. Mi-o trăgeam mereu, înspăimântat...

Cum a murit? Dacă vreţi, voi spune şi asta. Dar nu. Mai bine, nu. Voi păstra moartea ei numai pentru mine. Imaginea ei. Ultima privire, cea din urmă suflare. Le voi păstra de-a pururea pentru mine, în semn de perpetuă căinţă, de veşnică mustrare. Două conştiinţe, a mea şi a ei, sunt deja prea mult. O vom rememora, poate, le vom rememora pe amândouă, sfârşitul ei şi sfârşitul meu, trecerea mea şi trecerea ei, căci morţii, se spune, ştiu tot ce se întâmplă cu noi aici, în Valea Plângerii noastre, le vom rememora pe amândouă împreună, în lumea cealaltă, acolo unde toate lacătele, unde toate zăgazurile cad... Nu peste mult! O, nu peste mult! Acolo unde totul e la vedere, unde totul e lumină... Ar fi fost şi dorinţa ei. Mica era o pudică. Era cea mai pudică şi cea mai rezervată persoană pe care am cunoscut-o... Apoi, la două luni după sfârşitul ei, am început să frecventez, curent, biserica. Singur. Da, nu vă miraţi! A fost o chemare, un impuls tainic, interior, lăuntric. Şi nu doar atât. O, nu doar atât! L-am rugat stăruitor pe preotul din sat, un om cât se poate de modest, să-mi lase în îngrijire cimitirul. Oricum îmi petreceam mai toată ziua acolo, la mormântul Micăi. A acceptat. Ceva mai în urmă, am luat în îngrijire şi biserica. Bisericuţa aceea simplă, de ţară, pictată parcă de o mână de copil. N-am acceptat niciun fel de plată. Pentru Mica. Numai pentru Mica. Pentru noi amândoi... Apoi, după alte două luni, am distrus tot ce aveam la sertar. Tot! Toate manuscrisele mele. Tu ştii, Achim. N-am păstrat absolut nimic! Tot ce scrisesem timp de treizeci de ani, şi mai bine. Le-am aruncat, pagină cu pagină, în sobă, şi m-am eliberat. Căci asta am simţit: eliberare. A fost decizia mea. Numai a mea. Mica nu mi-a cerut niciodată aşa ceva. Şi nimeni altcineva. Am simţit că aşa se cuvine, că asta trebuie să fac. Că numai aşa mă pot elibera. Le-am dăruit flăcărilor, aşa cum, cu luni în urmă, dădusem foc, din lene, din silă, din dispreţ, disperatelor ei pomelnice, pateticilor ei acatiste: «Eu sunt Mica. Dacă vrei, Doamne. Sunt Mica. Mica... Mica... Mica. Voia Ta, Doamne. Eu sunt Mica. Roaba. Mica... Mica... Mica. Mica... Mica... Mica...». Apoi, la scurt timp, mi-am donat cărţile bibliotecii comunale. Pe toate. Am păstrat pentru mine numai câteva cărţi religioase...

Matilda şi groparii

Stela Giurgeanu
Matilda şi groparii
Editura UNITEXT, 2019
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Stela Giurgeanu s-a născut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Litere, în 2002, fiind reporter la revista Dilema, din 2001. În prezent, este jurnalist şi redactor la revista Dilema veche, unde scrie mai ales articole pe teme sociale. În 2003, a primit o menţiune la secţiunea de reportaj a conscursului "Tânărul jurnalist al anului", organizat de Fundaţia Freedom House.

Debutul literar şi l-a făcut în 2007, cu povestirea Doi oameni, publicată în volumul Cartea cu bunici (editura Humanitas).

În 2008, a fost desemnată "Reporterul european al anului", premiu acordat de către Reprezentanţa Comisiei Europene în România, pentru reportajul Europa moţilor din Gârda.

Ca dramaturg, a participat de mai multe ori la Concursul anual organizat de UNITER sub egida şi cu sprijinul Casei Regale a României, al cărui premiu se decernează în cadrul Galei Premiilor UNITER. În 2015, piesa Timpul nebunilor a fost desemnată "Cea mai bună piesă românească a anului" şi a fost montată, într-un spectacol-lectură, la Teatrul Naţional din Bucureşti (regia Andreea şi Andrei Grosu). În 2016, piesa Colecţionarul de timp a fost nominalizată în Selecţia finală a Concursului UNITER "Cea mai bună piesă românească a anului". În 2019, piesa Matilda şi groparii a fost desemnată "Cea mai bună piesă românească a anului" şi va fi publicată de Editura Unitext.

Fragment

Personaje
Cumnatele:
Sonia 60 de ani,
Olga, 58 de ani
Nora, 54 de ani.
Matilda, fiica Soniei. Mătuşile o vor alinta Tili.
Peter, logodnicul Matildei.
(Cei doi sînt avocaţi.)

ACTUL I

O terasă, pe acoperişul unei case. Este vară tîrzie. De jur împrejur, multe ghivece cu plante şi flori, două umbrele mari, de soare, dar şi cărţi, adunate în stive, mobile vechi, un dulap plin cu haine puse alandala.
Într-un colţ al terasei, o bucătărie de vară; un grătar, o chiuvetă, cîteva oale, farfurii şi căni.
Într-altul este amenajat un soi de dormitor. Sub o prelată, se văd şi trei saltele.
În stînga terasei, înspre scenă, o uşă care duce spre casă. Uşa este însă închisă, cu un lacăt mare şi cu cîteva rînduri groase de lanţuri. În partea opusă, o portiţă care dă spre o scară exterioară, dinspre terasă, spre stradă.
Sonia trebăluieşte prin bucătărie, Olga citeşte iar Nora moţăie, într-un balansoar, învelită într-un pled.
Pe fundal se aud croncănituri de ciori.

Scena 1

Olga: Te-ai mai uitat la copaci?
Sonia: M-ai întrebat şi acum jumătate de oră.
Olga: Crezi că s-au mai înmulţit?
Sonia: Dar cine stă să le numere, Olga?
Olga: Ţie ţi se pare că sînt mai multe ca ieri?
Sonia: Poate că da, poate că nu, habar n-am. Oricum de la zi la zi vin stoluri noi. Unele mai pleacă, altele mai mor...
Olga: Aiurea! Astea trăiesc şi o sută de ani.
Sonia: Dacă nu mor de foame pînă atunci. Şi pe aici nimeni nu le hrăneşte.
Olga: Asta n-o cred.
Sonia: Da' ce? Ai văzut vreodată pe cineva care să hrănească ciorile? Nici măcar Nora n-o face. Nora! Pe care am prins-o dînd de mîncare unui şoarece aciuit prin casă. Nici măcar ea nu hrăneşte ciorile.
Olga: Ciorile n-au nevoie să fie hrănite. Îşi găsesc şi singure de mîncare.
Sonia (arătînd înspre Nora care doarme): N-ar trebui s-o trezim?
Olga: Mai las-o niţel. A dormit foarte prost ieri noapte. S-a trezit de cel puţin trei ori. Umbla ca o nălucă de-a lungul terasei. Înainte şi înapoi, înainte şi-napoi. A încercat o dată chiar să intre în casă.
Sonia: Bine că am pus lacăt la uşă. Crezi că încă mai are coşmaruri?
Olga: Astea... nu trec niciodată. Le ţii departe în timpul zilei, da' te năpădesc ca ulii pe timp de noapte. Mai ales dacă mănînci gras înainte să te culci.
Sonia: Dacă doarme de pe acum, iar n-o să-i fie somn, şi-o să bîntuie pe seară. Mai vrei un ceai?
Olga: Nu, că pe urmă trebuie să fac pipi.
Sonia: Şi ce dacă trebuie să faci pipi?
Olga: Trebuie să cobor şi mi-e lene.
Sonia: Lasă prostiile, trebuie să bei, altfel te deshidratezi.
Olga: Ştii ceva? Mai bine mi-ai da un rom.
Sonia: Ăla deshidratează şi mai rău.
Olga: Nu vrei să-ncetezi cu dădăceala?
Sonia: La dracu', ai dreptate! Uit mereu. Puterea obişnuinţei, ce vrei? Toată viaţa am fost obişnuită aşa. Să am grijă de ceilalţi. Îţi intră în reflex grija asta. Şi nu scapi prea uşor de reflexe. (îi întinde un pahar cu rom Olgăi) Ia-l, dar dă-l repede pe gît, să nu te vadă Nora.
Olga: Lasă sticla aici. (ascunde sticla sub balansoar) Auzi... nu crezi că ar fi timpul să nu ne mai purtăm aşa cu Nora?
Sonia: Aşa cum?
Olga: Ştii tu... cu mănuşi...
Sonia: Mai dă-i puţin timp. Ştii că are palpitaţii. O schimbare cît de mică şi intră în panică. Dacă îi spunem totul dintr-o dată, mi-e frică să nu dea în dambla. Puţin cîte puţin, asta e filosofia mea. Nu trebuie să torni totul, deodată. Mai ştii? Poate dacă uită toată tărăşenia aia cu Daniel îi va fi mai bine.
Olga: Dar cum o să mai vindem cimitirul? Ştii bine că Daniel deţine legal toată afacerea.
Sonia: O să-l vindem fără să-i spunem.
Olga: Cam greu. Nu e de glumit cînd vine vorba de lege, de acte, de semnături.
Sonia: O să-mi vină mie o idee. Nu-ţi mai fă atîtea griji. Deocamdată avem ceva mai important de rezolvat.
Olga (oftează, privind-o pe Nora): Biata Nora...
Sonia: Cred că toate am suferit în mod egal, Olga. Nu-i cazul s-o sărăcim acum mai mult pe Nora. Nici ei nu i-ar face bine, acum trebuie să se întremeze, să fie puternică, nu să-şi plîngă de milă.
Olga: Totuşi... dintre toate, ei i-a fost cel mai rău. Cel puţin noi vedeam realitatea aşa cum era.
Sonia: Şi cu ce ne ajuta asta? O vedeam şi o suportam.
Olga: Ea nici acum n-ar putea... Sonia, dacă tu ai putea da timpul înapoi...
Sonia: Asta e o prostie. Nimeni nu poate da timpul înapoi. E ceva ce spun oamenii doar ca să-şi mai adîncească puţin regretele şi nostalgiile. De parcă n-au suferit îndeajuns. Ce este, este, ce-a fost, a fost. Parcă am mai vorbit odată despre asta. În plus, nu-mi spune că începi să ai regrete!
Olga: Nu-i vorba de-asta.
Sonia: Ştii prea bine că în oraşul ăsta de provincie nimeni nu ne-ar fi venit niciodată în ajutor. Ce am făcut e bun făcut. Trebuie să vedem cum aranjăm mai departe lucrurile ca să putem vinde şi să plecăm odată pentru totdeauna de aici,
Olga: Mă gîndeam cum ar fi fost dacă nu ne întîlneam niciodată? Dacă drumurile noastre ar fi fost diferite, de la bun început?
Sonia: Adică cum ar fi fost să nu ne mărităm cu trei psihopaţi?
Olga: Zilele astea m-am tot gîndit dacă...
Sonia: Dacă şi cu parcă, Olga! Singurul meu regret e că am aşteptat atît de mult. Dar poate aşa trebuia să se întîmple.
Olga: Mama obişnuia să spună că timpul le rezolvă pe toate...
Sonia: Halal exemplu ai avut şi tu în familie ca să-l dai mai departe! Nu face nimic, că le rezolvă timpul pentru tine! Nu că eu sau Nora am fi fost mai breze. Chiar crezi că în situaţia Norei, sau chiar a noastră, mai era timp de aşteptat?
Olga: Nu. Categoric că nu. Uneori mă şi întreb cum de-am îndurat toate astea.
Sonia: De frică.
Olga: Uneori îmi era frică pînă şi să mă duc la baie în toiul nopţii ca să nu-l trezesc. Ultima oară cînd s-a enervat credeam că dă foc la casă.
Sonia: Ne obişnuisem aşa. Să nu-i supărăm. Să mergem în vîrful picioarelor. Credem că nu mai e nici o ieşire şi de-asta răbdam. Dar acum, gata, s-a terminat cu toate astea. E timpul să ne scuturăm de toate fricile!
Olga: De ce nu ne-am gîndit la asta mai demult? Poate că nu ajungeam acum în situaţia asta.
Sonia: Ideile bune nu stau ca ciorchinii în cap, Olga, aşteptînd să fie culese. Lovesc brusc, pac, şi ţi se aprinde beculeţul! Bine, dacă ai beculeţ... Şi curaj să le duci la capăt.
Olga: Cred că niciodată nu m-am simţit atît de liberă cum m-am simţit săptămînile astea de cînd stăm pe acoperiş. Să dorm pe săturate, să citesc cînd am chef, să mănînc la orice oră...
Sonia: Ţi-ai fi imaginat cum ar fi fost să facem înainte grătarul pe terasă, aşa, de capul nostru? Pur şi simplu, să urcăm pe acoperiş şi să facem un grătar!
Olga: Dumnezeule! Nici nu mă atingeam de grătarul lor!
Sonia: O dată, o singură dată am îndrăznit să întorc fripturile.
Olga (imitînd o voce de bărbat): Ai distrus totul, Sonia! De cîte ori nu ţi-am spus să nu te atingi de fripturile mele?
Sonia (acelaşi joc): Acum să le spui tu invitaţilor de ce carnea e crudă şi de ce va trebui să mănînce salată, ca iepurii!

Amîndouă rîd amar.

Olga: Iar bărbatu-meu le ţinea isonul. Ţii minte? O lua razna doar dacă îmi puneam puţin ruj pe buze...
Sonia: Să ţin minte? Pe tine nu te lăsa să te fardezi, dar pe Nora, Daniel o punea să se machieze şi cînd se culca!
Olga: De-ar fi fost numai atît...
Sonia: Cînd te mai apucă îndoielile, Olga, să te gîndeşti la toate ororile pe care le-am trăit. La fricile şi la halul în care ne aduseseră.
Olga: Al meu spunea mereu că toţi prietenii mei sînt nişte hahalere.
Sonia: Al meu găsea că era tare amuzant să mă facă pe mine hahaleră în faţa prietenilor... ajunsesem să cred că nu sînt bună de nimic. Că sînt ultima proastă, urîtă şi fără pic de voinţă. Mă bîlbîiam şi dacă vorbeam cu vînzătorul de ziare.

Amîndouă se întristează brusc.

Olga: Mai bine spune-mi, cînd vine Matilda?
Sonia: Ce ştiu eu? Mai pe seară. Mi-a dat un telefon scurt şi m-a înştiinţat că ajunge în oraş în seara asta. În trecere, a ţinut să precizeze. Nimic altceva. Ora avionului şi pa, pa, ne vedem.
Olga: Tinereţea n-are timp să stea la taclale.
Sonia: Poate e mai bine aşa. Oricum n-avem prea multe să ne spunem.
Olga: Eu cred că aveţi foarte multe să vă spuneţi...
Nora: Nu! Matildei îi e bine aşa cum e. Sînt atît de mîndră de ea, Olga! Mîndră că a scăpat de toată nebunia asta, că e pe picioarele ei, că are o viaţă departe de mizeriile pe care le-ar fi trăit dacă rămînea aici. A ajuns exact acolo unde visam eu să ajungă. E tînără, frumoasă, are o carieră. Cel mai important, este independentă. Poate să facă orice vrea. De ce i-aş atîrna acum toate fantomele trecutului de gît? Îi este mai bine departe de toate astea. Mai bine să nu ştie nimic.
Olga: Nu v-aţi mai văzut de atunci, nu?
Sonia: De vreo cinci ani. După scandalul ăla.
Olga: N-ai mai încercat să-i vorbeşti? Să-i explici?
Sonia: Să-i explic ce? Ca tată-său era un monstru? Că nici n-o recunoştea ca fiind a lui? Sau că nu voia s-o lase să dea la facultate? Că nu el a fost cel care i-a trimis toţi banii ăia? Că voia s-o mărite şi s-o transforme într-o slugă la firma lui de pompe funebre, în loc s-o lase să-şi croiască singură un viitor? Pentru ce să-i spun asta? Ca să-i fie milă? Să se întoarcă şi să-şi salveze biata mamă? Nu, Olga. Mă cunoşti prea bine ca să ştii cît detest compătimirea. Cînd faci un bine, nu-l faci cu jumătate de măsură. Aşa că, pentru binele ei, am preferat aşa. Să stea departe. Şi n-ar fi stat departe decît dacă m-ar fi urît.
Olga: Nu cred că te urăşte...
Sonia: Adică n-o urăşti pe mă-ta dacă îţi spune să pleci şi să nu te mai întorci, pentru că nu vrea să te mai vadă?
Olga: E, poate atunci te-a urît. Mai ştii? Dar în timp lucrurile se schimbă. Nici un sentiment nu durează în intensitate atîta vreme.
Sonia: Eu cînd iau o decizie, nu mă uit înapoi.
Olga: Şi eşti atît de convinsă că iei mereu deciziile corecte?
Sonia: Stai puţin! Tu vorbeşti acum despre Matilda sau despre...
Olga: Sonia! Trebuie să-ţi spun ceva. De cîteva zile am aşa, ca un soi de frisoane pe şira spinării. Mă ia cînd cu cald, cînd cu rece. Mă tot gîndesc. Ne-am pripit, oare? Apoi treaba asta... să ferecăm toată casa şi să ne mutăm aici, pe terasă? Cît o să mai putem sta aici?
Sonia: Poţi oricînd să intri în casă!
Olga: Nu spune asta... În ruptul capului nu vreau să pun piciorul acolo! Oricum nu mai e cale de întors de acum.
Sonia: Şi atunci?
Olga: Cred că sînt încă buimacă, Sonia. Au trecut mai bine de cinci săptămîni şi încă nu-mi vine să cred că am făcut-o. Mă bîntuie seara aia. Chiar dacă ştiu că nu era altă cale, totuşi...
Sonia: Am făcut-o, e încheiată, gata. E timpul să mergem înainte!
Olga: E greu de dus povara.
Sonia: Mai bine te-ai gîndi la toate lucrurile noi pe care le putem face de acum încolo. Acum că ne-am eliberat toate trei.
Olga: Mai puţin Nora... Ea încă nu ştie că e liberă. Trebuie s-o ajutăm, Sonia, trebuie s-o ajutăm să-şi amintească cît mai repede de tot ce s-a petrecut în casa asta. Şi să accepte noua ei realitate. Minţile ei sînt încă atît de rătăcite. Acum pare că îşi aminteşte, acum că nu. Într-o zi mi se părea că vorbim aceeaşi limbă, cînd de fapt ea era încă cu mintea undeva, departe.
Sonia: Nora o să-şi revină. Cînd va fi îndeajuns de puternică. Cu toţi banii pe care îi vom avea, Olga, îţi dai seama?
Olga: Vom reuşi într-adevăr să scăpăm?
Sonia: Aproape că am scăpat, Olga.
Olga:... poate vei reuşi să reiei şi relaţia cu Matilda! Poate că dacă îi spui adevărul...
Sonia: Dacă îi spun tot adevărul, cu siguranţă mă va băga la ospiciu. Adevărul nu va ieşi niciodată la iveală, altfel sîntem pierdute.

Autonom

Annalee Newitz
Autonom
Editura Nemira, 2019
Traducere din limba engleză de Mihai Iordache

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Cu doctorat obţinut la Universitatea Berkeley din California, Annalee Newitz este o jurnalistă specializată în impactul cultural al ştiinţei şi tehnologiei. A lucrat ca analist politic pentru Electronic Frontier Foundation şi a scris pentru publicaţii precum Ars Technica, Gawker, Wired, New Yorker. În 2008 a fondat io9, unul dintre cele mai citite bloguri de science-fiction din lume. Autonom, romanul ei de debut, a fost nominalizat la premiile Nebula şi Locus.

*

Pământul, 2144. Cetăţenia a fost înlocuită de franciză, iar oamenii lucrează alături de roboţi avansaţi, care încep să dea semne de emancipare.
Judith Chen "Jack" este pirat şi, din propriul submarin, le distribuie medicamente săracilor. Dar cel mai recent, Zacuity, provoacă victime, iar Jack trebuie să descopere repede antidotul.
Pe urmele ei porneşte o pereche neaşteptată: Eliasz, un agent militar angajat de cea mai mare companie farmaceutică, şi partenerul său robot, Paladin. În goana după informaţii, cei doi se apropie mai mult decât credeau că e posibil.
Însă cel mai important e să oprească epidemia bizară care distruge vieţi şi aproape îneacă New Yorkul.

*

"Cartea aceasta este pentru biotehnologie şi inteligenţă artificială ce a fost Neuromantul pentru internet." (Neal Stephenson)

"Este o mare noutate felul naturalist, subiectiv şi paradoxal de umanist în care se dezvoltă punctul de vedere al unui robot - totul pentru o poveste puternică şi însufleţită." (William Gibson)

Fragment

Vara lui 2114

Acum treizeci de ani, când Jack era de vârsta lui Threezed, îşi petrecea toate după-amiezile într-o cameră cu temperatură controlată a laboratorului de genetică de la universitate. Era într-o stagiatură care implica, în cea mai mare parte, organizarea unor biblioteci de mostre de proteine şi de bucăţi obscure de ARN. Când nu marca eprubete, visa să devină biolog sintetic, unul care să poată opri bolile genetice cu terapii proiectate perfect. Ştia, fără nicio îndoială, că într-o bună zi va face Ştiinţă Bună şi va salva milioane de vieţi. Trebuia doar să găsească proteina sau secvenţa de ADN potrivite, care să corecteze oricare greşeală în tiparul molecular care făcea o celulă mutantă să trăiască atunci când ar fi trebuit să moară. În vara aceea, Jack învăţă arta apoptozei sau cum să determine celulele să se stingă de unele singure.

Când veni toamna, se înscrise într-un program doctoral la unul dintre departamentele de bioinginerie de vârf din Zona Comercială Liberă. Universitatea Franklin se afla lângă un vechi oraş portuar - şi o bază militară - pe nume Halifax, chiar la Atlanticul de Nord. Jack nu trăise niciodată lângă ocean. Închirie o cămăruţă printre ale cărei avantaje se număra faptul că avea în raza vizuală reţeaua de antene de mare viteză - mai bună decât reţeaua gratuită cu particule -, plus o privelişte marină spectaculoasă. Se alătură unui laborator bine finanţat, Bendis, ce proiecta virusuri pe comandă pentru asimilarea medicamentelor.

Apoi ceva neaşteptat schimbă traiectoria promiţătoarei sale cariere academice.

Se întâmplă într-o după-amiază caldă de vineri. Hoinărind spre oraş pe drumul larg de spumă, se întâlni cu un tip pe nume Ari, care participa la seminarul ei de plierea proteinelor.
- Ia zi, cum ţi s-a părut ultimul laborator? îl întrebă.

El se enervase, în clasă, din cauza unei chestii pe care o spusese profesorul despre relaţia directă între proteine şi comportamentul uman.
- O porcărie totală, pufni el. Ce planuri ai pentru diseară?

Jack se învioră. Ari era destul de drăguţ, şi trecuse ceva timp de când ea nu se mai combinase cu nimeni.
- Nu cine ştie ce. Mă gândeam să înfulec ceva la cină şi să văd un film. Ai chef să stăm de vorbă?
- Mă duc la întâlnirea de la Culturaliberă. Ar trebui să vii şi tu.

Jack nu ştia mare lucru despre Culturaliberă, în afara faptului că principala cercetătoare de la laboratorul ei, Louise Bendis, avea un conflict cu ei în legătură cu un brevet pe care îl depusese. Din cauza asta şi a unor istorii despre Culturaliberă din jurnalele ştiinţifice, rămăsese cu vaga impresie că erau genul de oameni care aruncau în conversaţie o mulţime de termeni tehnici, doar ca să justifice faptul că vindeau droguri "emancipate".

Probabil că părea bănuitoare, fiindcă Ari râse.
- N-o să te îndopăm cu droguri sau altceva, zise el. Dar ar trebui să ştii mai multe despre sistemul de brevete, dacă ai de gând să lucrezi la Ferma de Brevete Bendis.

Făcu o mutră sarcastică. Apoi zâmbi din nou şi îi atinse uşor braţul.
- Pe urmă, câţiva dintre noi o să luăm cina împreună.
- M-ai convins, decretă ea.

La naiba! Venise la universitate să-şi lărgească orizontul, nu? Şi poate că va avea parte şi de ceva sex.

Întâlnirea era într-o sală aerisită, a absolvenţilor, pe acelaşi hol cu Departamentul de Biologie a Plantelor. Acum mulţi ani, un glumeţ modificase nişte gene ale unei plante proiectate să repare sticlă şi o lăsase să crească peste ferestre. Acum lumina era filtrate de frunze a căror structură moleculară se contopise cu sticla şi care rămăseseră înţepenite acolo în pâlcuri artistice, deşi planta murise de mult. Pe nişte scaune aşezate în cerc stăteau vreo douăzeci şi cinci de studenţi, care se prezentară la sosirea lui Ari şi a lui Jack. Cei mai mulţi dintre ei studiau inginerie genetică, dar erau şi câţiva ciudaţi de la cognitive şi neurologie. Erau cu toţii surprinzător de deştepţi, iar pe Jack o fermecă imediat conferenţiarul invitat, un profesor tânăr din Saskatchewan care se împotmolise într-o confruntare juridică prelungită cu universitatea lui privind permisiunea de a înscrie sub o licenţă deschisă nişte antivirale simple pe care le descoperise. Avea părul bogat, lung până la umeri, şi ochi verzi care ieşeau în evidenţă pe chipul brun. Numele lui era Krish Patel şi o făcu pe Jack să uite toate planurile vagi de a se combina cu Ari.

Krish compara sistemul de brevete cu sistemul servituţii, ceea ce lui Jack i se păru oarecum exagerat. Trebui să admită însă că sistemul brevetelor părea să fie la rădăcina multor probleme sociale. Doar oamenii cu bani puteau beneficia de medicamentele noi. În consecinţă, doar bogaţii puteau rămâne sănătoşi fizic, în timp ce săracii n-aveau cum să-şi păstreze minţile destul de ascuţite pentru a prinde slujbele bune şi în general nu trăiau mai mult de o sută de ani. În plus, ciclul acesta era transmis, în mod nedrept, în familii. Oamenii care nu-şi puteau permite medicamente brevetate erau predispuşi să aducă pe lume copii bolnăvicioşi, care nu trăiau mult, intrau în servitute şi nu scăpau niciodată de ea. Jack înţelese teoria lui Krish despre cum o mulţime de probleme de bază s-ar fi rezolvat dacă, pur şi simplu, ar fi fost reformată legea acordării brevetelor.

Mai târziu, la restaurant, Jack intrase într-o uriaşă dezbatere cu Krish, despre posibilitatea reală ca antiviralele brevetate sub licenţă deschisă să ducă la inovaţii în ingineria învelişurilor virale. O încântă felul calm în care el reacţiona la fiecare critică şi cum încorpora ideile ei, pe loc, în soluţiile pe care le găsea.

După cină o conduse acasă, iar Jack inventă o scuză incredibil de stupidă ca să-l invite sus.

Ghemuiţi pe o canapea lângă fereastră, împărţiră nişte 420 şi ascultară sunetul îndepărtat al oceanului.
- Deci asta-i politica învelişurilor virale, spuse Jack, suflând fumul. Fierbinte chestie. Foarte sexy.

Krish o privi, iar mâna i se opri în aer, ţinând pipa care răspândea încet fum. Părea pe jumătate îngrozit, pe jumătate perplex. Brusc, Jack se întrebă dacă el înţelegea că îl adusese acolo ca să facă sex. Poate crezuse că ea îşi doreşte într-adevăr să discute toată noaptea despre secvenţe.
- Flirtez cu tine, îl lămuri ea.
- Ah, bun, aşa credeam şi eu, râse bărbatul. Totuşi, nu ştii niciodată sigur.

Îi plăcea stilul lui de a nu face niciodată presupuneri, nici măcar despre lucruri de bază, ca relaţiile sexuale.

Atunci când se sărutară, simţi gustul analizei politice pe care o descrisese în timpul întâlnirii de la Culturaliberă. Aroma lui, un amestec de chimen şi fum, îi evoca Ştiinţa Bună la care visase în anii studenţiei: acea ştiinţă care le venea în ajutor oamenilor şi le dădea şansa de a duce vieţi de care să poată fi mândri. Nimic n-o îmboldea mai tare să dezbrace complet un tip decât convingerea că are idei bune - aşa că asta şi făcu. Simţi un gust de analiză etică nuanţată a sistemului brevetelor pe tot corpul lui.

În următoarele câteva luni, Jack îşi împărţi timpul între o muncă nu prea solicitantă la Ferma de Brevete Bendis şi lecturi extrem de solicitante despre brevete. Unele erau chestii pe care i le recomandase Krish, dar odată citite eseurile şi cărţile de bază, urmase notele de subsol şi referinţele şi continuase pe cont propriu. Deveni o obişnuită a întâlnirilor Culturaliberă, iar într-o seară chiar făcu un demo despre un mic program pe care îl scrisese şi care putea ajuta la crearea, prin inginerie inversă, a anumitor clase de medicamente brevetate. Deşi, legal vorbind, astfel de lucruri se situau în zona gri, sublinie că programul avea doar un scop de cercetare - sau poate ar fi devenit util pentru cine ştie ce situaţie de pandemie, când ar fi trebuit preparate imediat o mulţime de medicamente.

Unul dintre tipii de la ŞtiCog întrebă de ce nu puteai, pur şi simplu, să te duci la Oficiul pentru Brevete şi să iei reţeta medicamentului direct din brevetul depus acolo. Ca răspuns, Jack îi cită un articol recent al unui cercetător juridic de la Harvard, membru Culturaliberă, care analizase cât timp şi câţi bani i-ar trebui unei persoane obişnuite ca să plătească avocaţi şi experţi capabili să navigheze prin bazele de date scumpe cu brevete şi să-şi dea seama cum rezultase un anume medicament. Majoritatea medicamentelor care trecuseră de teste erau o amestecătură confuză de părţi licenţiate şi procese şi, ca să pricepi cum sunt făcute, ţi-ar fi trebuit banii pe care îi au doar corporaţiile. Pentru o persoană obişnuită care ar fi vrut doar să copieze o terapie genetică, ar fi fost în general mai simplu să amplifice şi să obţină iute secvenţa medicamentului, apoi să-l analizeze cu micul program conceput de ea.

Unii studenţi adăugară câte ceva la programul lui Jack şi destul de curând acesta deveni un mic, dar activ proiect cu sursă deschisă, numit invin - de la "inginerie inversă". Krish le transmise invin-ul studenţilor lui din Saskatoon, aceştia îl pasară mai departe inginerilor din Iqaluit şi, în curând, Jack începu să primească instrucţiuni de corecţie de la oameni din locuri ciudate de care nu auzise niciodată, din Uniunea Asiatică şi Statele Braziliene.

Atunci când nu încerca să demonteze sistemul brevetelor, ocupaţia lui Jack era să fie complet îndrăgostită de Krish. Ce-i drept, nu lua dragostea în serios la fel de mult ca unele dintre colegele ei, care vorbeau despre "întâlniri" şi "căsătorie". Privea iubirea ca pe oricare alt proces biologic. Era produsul unor semnalizări electrice şi chimice din creierul ei, inspirate de stimuli din lumea exterioară. Dacă era delirant de fericită în preajma lui Krish şi dacă îşi dorea constant să facă sex cu el atunci când era departe, asta însemna doar că aria tegmental-ventrală a creierului ei şi un snop de căi neuronale funcţionau.

Krish avea pentru Jack aceleaşi sentimente. Chiar şi atunci când plecă să predea un trimestru la Saskatoon, continuară să vorbească zilnic. Apoi duseră lucrurile la nivelul următor: fondară împreună un depozit de resurse-text anonim, despre modalităţi practice de a trece medicamente în domeniul public. Pentru Jack, fusese cea mai intensă relaţie pe care o avusese vreodată.

5 iulie 2144

Un mecanism de intrare din Yellowknife declanşă o interogare spre o bază de date de molecule din Berna, căutând mai multe şiruri specifice dintr-un câmp de date. După o sută şaizeci de milisecunde, interogarea returnă un set de pointeri.

Respectivul mecanism de intrare din Yellowknife, care ceruse acest set, era un biobot pe nume Med, care tocmai privise cum un bărbat murise fiindcă îi cedaseră organele interne. Cu trei zile înainte, omul ajunsese în camera de primire a urgenţelor, aproape în comă. Cinci zile în şir nu făcuse altceva decât să-şi zugrăvească apartamentul - fără să mănânce şi abia luând din când în când câte o înghiţitură de apă, fără să iasă din casă decât pentru a-şi procura şi mai multă vopsea, ca să poată da şi mai multe straturi. Neuronii din creierul lui mijlociu îşi pierdeau receptorii de dopamină după un tipar obişnuit pentru dependenţă, de felul celui care apare după ani întregi de heroină sau de jocuri de noroc. Nimeni nu mai auzise însă vreodată de cineva care să dezvolte un astfel de tipar ca răspuns la o săptămână de zugrăvit.

Acesta era motivul pentru care Med făcea investigaţii asupra moleculelor din fluxul sangvin al tipului. Se potriveau perfect cu un medicament brevetat numit Zacuity, dar era imposibil ca acest instructor de snowboard să fi avut bani pentru genul ăsta de reţetă. Făcuse probabil rost de el ca drog de pe stradă, ceea ce însemna că cineva reuşise perfect să sintetizeze Zacuity prin inginerie inversă.

Med îşi dădu din ochi o buclă blondă şi îşi rezemă silueta subţire, acoperită de carne, de birou. Fusese proiectată să arate uman, faţa ei fiind replica chipului unei femei a cărei imagine aparţinea unei vechi baze de date Facebook, de unde o cumpărase inginerul de ţesuturi al lui Med. Deşi, tehnic, nu putea fi deosebită de respectiva umană care murise de mult, trăsăturile lui Meg prezentau acel aspect generic de "fată albă drăguţă" care, pentru majoritatea umanilor, constituia un indiciu că era de fapt bot. Sub pielea palidă, deghizarea înceta imediat. Endoscheletul din aliaj era împletit cu fibre şi circuite care ar fi fost evidente pentru oricine avea senzori cu care să ajungă dincolo de spectrul vizibil. Med închise sesiunea cu Berna, se conectă la particulele spitalului cu antenele ei încorporate şi îşi depuse raportul despre moleculă.

Tatăl tipului cu zugrăvitul trebuia să vină în câteva ore de la Calgary, iar sarcina de a-i explica omului de ce pe fiul lui îl ucisese "dependenţa de zugrăvit" avea să-i revină vreunui doc. Încă un motiv pentru care Med prefera să rămână pe partea de cercetare a lucrurilor. Mai puţine drame umane.

În timp ce Med traversa curtea spitalului, îndreptându-se spre biroul ei, datele pe care tocmai le salvase pe intranetul local erau examinate de un algoritm de recunoaştere a tiparelor. Acest algoritm secret ajunsese în reţea pe o uşă ascunsă, destinată forţelor de ordine, vizibilă doar pentru cel care o iniţiase. Algoritmul marcă mai multe şiruri din raportul lui Med, care fusese deschis înainte de a putea fi trimis oricui din afara spitalului şi suprascris instantaneu cu nonsensuri.

6 iulie 2144

Jack îl mai văzuse pe Threezed gol înainte, atunci când se curăţase, dar niciodată atâtea ore în şir. Începea să se obişnuiască. Acum, privea când la computer, când la trupul lui slăbănog, care ieşea de sub învelitoarea de pe patul ei, unde el dormea acum. Privind de pe fotoliul de lângă birou, îi putea distinge doar curba palidă a fundului. Însă acum fluxul de ştiri care îi scânteia sub degete i se părea mai important.

Veştile erau proaste. Ca niciodată, registrele comunităţii ştiinţifice şi corporaţiile media erau de acord asupra unui lucru, şi anume că în Calgary muriseră cel puţin o sută de oameni din cauza complicaţiilor legate de droguri. Experţii în dependenţă scoteau întruna studii de caz. Nimeni nu menţiona că vinovatul era Zacuity, varianta obţinută prin inginerie inversă.

Odată ce un specialist decent în ingineria inversă avea să se uite serios la medicamentul ei, provenienţa lui ar fi devenit destul de evidentă. Aşa că ori nu încercase nimeni asta, ori Zaxy muşamaliza rezultatele. Niciunul dintre contactele ei din Zonă nu postase semnalul lor de alertă, care trebuia să fie ascuns steganografic într-o imagine şi încărcat pe un forum al iubitorilor de pisici cu foarte mult trafic. Asta însemna că nimeni nu fusese vizitat de CIP. Sau, cel puţin, că nimeni nu trăise suficient încât s-o poată avertiza.

Jack nu va mai fi în siguranţă multă vreme, dar se părea că încă dispunea de ceva timp pentru a îndrepta lucrurile.

Dacă erau corecte calculele ei rapide, oamenii deveneau dependenţi de Zacuity după doar una sau două doze - un lucru pe care nu-l mai văzuse decât la droguri pentru petreceri, proiectate prost, şi la cocaina nemodificată. N-avea idee câţi cumpăraseră Zacuity piratat de ea şi cu atât mai puţin câtă lume consuma legal versiunea beta. Dar era clar că oamenii predispuşi la dependenţă aveau să moară în continuare dacă cineva nu le punea celor de la Zaxy cuţitul la gât şi nu-i obliga să admită că făcuseră un drog de productivitate care se comporta ca un stimulent căcăcios din secolul al XIX-lea.

Problema era că ar fi trebuit să-şi ascundă descoperirile în spatele altcuiva - cineva căruia legea îi permitea să obţină Zacuity prin inginerie inversă. În plus, trebuia să producă şi să distribuie rapid un antidot pentru dependenţă, înainte să mai moară cineva. Jack ştia exact ce laborator putea face toate astea: ingineria inversă, publicitatea şi antidotul de ultim moment pentru problema dependenţei date de Zacuity. Dar şansele de reuşită erau mici. Trecuseră decenii de când lucrase acolo şi s-ar putea să nu prea fie bine-venită. Însă era singura ei speranţă.

Threezed era încă întins în patul ei. Jack se îndreptă spre cabina de comandă şi verifică poziţia navei. Cu puţin noroc, în douăzeci şi patru de ore, putea fi în camion, cu încărcătura înghesuită în siguranţă în spate. Era un plan foarte prost, dar nu atât de prost ca acela din cauza căruia ajunsese în acest coşmar moral general.

Subul se înfipse cu nasul în marea Beaufort, cu apele ei înconjurate de un lanţ enorm de insule ale cărui margini formau Labirintul Pasajelor din Nord-Vest. Destinaţia ei era un promontoriu mai curând urât, cunoscut drept insula Richards. De acolo aveau să îngrămădească tot echipamentul într-un caiac, să urmeze ţărmul estic al insulei, să ajungă la curba largă a fluviului Mackenzie şi să convingă un remorcher să-i tragă tocmai până la docurile din Inuwik. Acolo avea să-i dea drumul lui Threezed în oraş şi să conducă spre sud, spre laborator, cât mai rapid posibil.

Jack începu să caute locuri unde să poată staţiona subul.

Deşi era miezul verii, mai existau regiuni din ocean unde, din cauza aisbergurilor năruite şi a gheţarilor, apa cea palidă era încă plină de gheaţă. Bucăţile mari şi albe erau bune ca ascunziş şi aveau şi avantajul că gemeau de microcontrolere şi gunoi de particule ce apărea încă pe radare. Semnalul cu rază scurtă de acţiune al navei ei avea să se piardă în bolboroseala traficului emis de cipuri şi de antene muribunde.

În cală, ea şi Threezed puseră ce rămăsese din încărcătura ei în saci elastici, subţiri şi etanşi. Pilulele şi sticluţele erau ambalate în cutii de aromaterapie viu colorate, cu poze învolburate de zei şi zeiţe hinduse pe ele. Brusc, Threezed se opri din adunatul cutiilor şi începu să se uite fix la una anume, cu un Ganesha gras şi plin de bijuterii ai cărui ochi radiau de fericire deasupra rotocolului trompei.

Jack era nervoasă.
- Să ne grăbim, Threezed. E timpul să mergem.
- Nu mă laşi să rămân aici, să mă ascund cu nava? Pot să fabez chestiile care-mi trebuie. O să ţin curăţenie şi n-o să fac altceva decât să mă uit la filme.
- Uite, îmi placi, dar asta n-o să se întâmple. Nu te cunosc destul de bine ca să te las să ai grijă de subul meu.
- Poţi să-mi blochezi accesul la sistemul de navigaţie.
- De unde ştiu că nu eşti vreun maestru criptograf şi un expert în sisteme care o să-mi spargă sistemul de securitate în câteva minute, dacă ai chef?

Jack mătură aerul cu mâna, cu o mişcare ce spunea că discuţia s-a încheiat.
- Şi n-aş fi făcut asta până acum, dacă puteam?
- Nu, nu neapărat.

Inconştient, Jack îşi căută mânerul cuţitului pe care-l ţinea sub curea, apoi îşi lăsă palma deschisă pe el. Nişte comenzi speciale de lângă lamă îi activară sistemul perimetrului.
- Închide sacii ăia şi ajută-mă să pregătesc caiacul.

Poate că dacă-i găsea tot timpul câte o ocupaţie lui Threezed, acesta n-avea să-i mai ceară să se încreadă în el mai mult decât în oricine altcineva - inclusiv în ea însăşi.