Cuvânt înainte la Civilizaţia Analfabetismului

Mihai Nadin
Civilizaţia Analfabetismului
Editura Spandugino, 2016
Traducere din limba engleză de Luana Stoica


 

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cititorului român, un mesaj de ultimă oră. Cu mulţumiri!

Am aflat că pe biroul lui Mihai Drăgănescu, fostul meu profesor de la Politehnică (o vreme şi preşedinte al Academiei Române), cartea mea, în ediţia originală în limba engleză, a avut un loc privilegiat. Păstrez şi acum mesajul său după lectură: "Am s-o propun pentru Premiul Academiei."

Nu mi-am dorit niciodată premii. Aş fi fost mai bucuros dacă mi-ar fi scris despre posibilitatea publicării unei traduceri. Viaţa unei cărţi depinde nu de premiile cucerite de autor, ci de interesul cititorilor. Un motiv pentru aş fi dorit traducerea e practic: libertatea nu e un produs al tehnologiei, dar poate beneficia de posibilităţile ei. Doresc să împărtăşesc cititorului român câteva din experienţele mele. Nimic mai mult decât o expresie spontană a recunoştinţei: am devenit ceea ce sunt fiindcă am avut, în România, profesori şi colegi care mi-au înlesnit un start bun în viaţa de emigrant.

După 18 ani de la apariţie, în sfârşit, limba maternă îmi va găzdui gândurile. Ele s-au născut, vreme de 14 ani, pe alte meleaguri. Au fost exprimate în cuvintele unei limbi străine între timp devenită, împreună cu altele (inclusiv de programare), mediul gândirii mele. Tradusă în câteva dintre graiurile mai active în cultura globalizată, şi mai ales prezentată în limbaj multimedia, cartea s-a bucurat de succes doar când s-a aliniat cu realitatea pe care o descrie: am făcut-o accesibilă, gratuit, pe Internet şi numărul cititorilor a crescut exponenţial. Cine doreşte o poate găsi pe situl meu (www.nadin.ws) sau între cărţile proiectului Gutenberg (inclusiv în format de "carte digitală").

Editura Spandugino mi-a îngăduit, cu aceeaşi generozitate cu care s-a angajat în aventura traducerii tomului meu, câteva pagini de introducere. Mesajul meu de ultimă oră. Sunt bucuros de şansa de a vedea cartea vorbind în limba mea maternă. Pentru cei care citesc doar cele mai recente apariţii, sperând să fie astfel la zi, o carte datată 1997, scrisă de fapt începând din 1983, nu va fi o opţiune comodă. Îndrăznesc să sper că după lectură vor descoperi nu numai actualitatea ei, ci şi perspectiva viitorului. Dacă evenimentele ultimilor 20-30 de ani v-au surprins, ceea ce urmează va depăşi până şi cadrul imaginaţiei. Asta e promisiunea pe care pot s-o fac fără nicio ezitare. Un poet român al altor vremuri scria: Noi, zi de zi, trăim câte-o minune! Mă apucă râsul repetând formula, dar e o descriere potrivită a dinamicii prezentului.

Mă refer în carte la câţiva vizionari care m-au inspirat: Leibniz, Peirce, Maturana, Zadeh... Dar contribuţia mea nu e documentară, ci sistematică. M-am născut într-o perioadă istorică fără precedent: o civilizaţie, aceea în care am fost plămădit, şi-a epuizat potenţialul. O nouă civilizaţie este pe cale să-i ia locul. Asemenea schimbări sunt considerate o revoluţie. De fapt, însă, avem de-a face cu altceva: o bifurcare a sistemului dinamic pe care îl constituie omenirea. Un nou început! Imaginaţi-vă un Big-Bang al condiţiei umane.

Nu am avut intenţia de a produce profeţii. Profeţii sunt deseori subiect de anecdote (dacă nu cumva au fost trimişi in exil). Am analizat caracteristicile structurale ale societăţii din perspectiva activităţii umane şi în relaţie cu legea implacabilă a creşterii eficienţei. Dacă veţi compara omul acestui moment istoric cu omul trecutului, veţi observa uşor că suntem mai eficienţi decât oricând în istoria speciei. Faptul că trăim în cea mai prosperă epocă a umanităţii se poate explica prin creşterea eficienţei. În realitate, pentru hrănirea întregii lumi ar fi nevoie doar de activitatea a cca. 5% din populaţie. Restul poate vegeta (şi foarte mulţi, din păcate, vegetează!). În paralel cu satisfacerea cerinţelor individuale şi sociale a explodat domeniul dorinţelor sau mai precis al pretenţiilor: vreau (mi se cuvine!) casă, televizor, maşină, vacanţă în paradisurile turistice, tot ceea ce poate servi confortului, etc. În lumea de astăzi, care cunoaşte şi multă mizerie, cele mai extravagante capricii pot fi satisfăcute. Şi chiar sunt, uneori în totală ignorare a preţului, pe care specia îl va plăti la un moment dat. În ultima instanţă nimic nu e gratuit. Plata amânată vine cu dobânda ei.

Bazat pe această analiză am îndrăznit să descriu schimbări, majoritatea confirmate până în detalii. Influenţa reţelelor de conectare (nu numai Internet), televiziunea digitală, nanotehnologia, inteligenţa artificială, robotica, ingineria genetică sunt doar câteva exemple. Faptul că am participat, în măsura competenţei mele, la revoluţia ştiinţifică şi tehnologică m-a ajutat. Ştiu ceea ce descriu din experienţă.

Subiectul acestei cărţi este condiţia umană. Chiar şi în contextul civilizaţiei analfabetismului, cu numărul sporit al celor care nu citesc şi nu ştiu să scrie, îmi pot îngădui luxul unui citat: Homo sum, nihil humani a me alienum puto (sunt om, şi nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin). Citatul, dintr-o piesă a lui Terenţiu, ce i-a inspirat pe mulţi alţii, defineşte o perspectivă de compasiune. Cei care în aceste zile nu mai citesc, ci îşi consumă vremea în jocuri video sau digitale aparţin prezentului deopotrivă cu cei care lucrează în laboratoare căutând un tratament al cancerului. Programatorul care a pierdut plăcerea lecturii sau a spectacolului de teatru este parte a unei societăţi ce-şi defineşte valorile altfel decât în civilizaţiile trecutului.

Am descris, folosind limbajul ştiinţei contemporane (logica, semiotica, genetica, ştiinţa calculului, etc.), multe detalii tehnice devenite, între timp, invenţii de tot felul. O generaţie de antreprenori a reuşit să schimbe America şi lumea întreagă, nu numai cu telefoane celulare şi cu tranzacţii la bursă efectuate aproape instantaneu de programe. Omul e prea lent pentru noile procese în care destinul său e decis de inteligenţa artificială sau de uriaşe cantităţi de date (Big Data, cum se spune în lumea experţilor) din care s-au extras, în mod automat (deep learning) cunoştinţe despre fiecare dintre noi. S-a schimbat familia, şi nu mă bucur că am prognosticat inevitabila ei destrămare. S-a schimbat, cine ar fi crezut, sexualitatea. Se schimbă continuu ceea ce mâncăm - Doamne, Doamne, McDonald's la Paris, şi la Bucureşti - şi cum ne îmbrăcăm. S-a schimbat, enorm, sportul, un factor economic comparabil cu cinematografia şi televiziunea. Producţia ultimului joc digital a costat peste 500 de milioane de dolari. Este un joc global care va atrage peste 2 miliarde de oameni (nu numai pe cei tineri). Războaiele de ieri (cu numărul enorm de victime) au devenit războaiele extrem de eficiente ale prezentului - greu de distins între ficţiune şi realitate. Lumea nu a devenit mai paşnică. Am dedus din analiza noii dinamici a realităţii că presa va intra în criză - îmi amintesc de o discuţie, în 1998, cu unul din cei mai mari proprietari de ziare şi reviste din New York. Citise cartea, dar nu vroia să creadă că vremea cuvântului scris este în declin. Între timp, sute de ziare, unele celebre la timpul lor, au încetat să existe. În exuberanţa postrevoluţionară din Europa de Est au apărut multe publicaţii. Reacţia la abia destrămatul monopol al puterii asupra dreptului de exprimare explică dorinţa oamenilor de a gusta libertatea de opinie. Între timp, şi aici, analfabetismul s-a extins, viaţa multor publicaţii este sub semnul întrebării. Cartea sugerează ceea au devenit mediile sociale (social media), şi descrie o nouă fază a cercetării ştiinţifice. Ştiinţa în faza ei computaţională este complet diferită de ştiinţa clasică studiată la şcoală şi la universitate în tinereţea mea. Evident, nu toate prezicerile din aceasta carte s-au bucurat de apreciere (şi nu tot ceea ce am descris a devenit realitate).

Îmi amintesc că în 1995, la Dresda, am prezentat câteva teze legate de civilizaţia analfabetismului. Cartea încă nu apăruse, dar era aproape gata să intre la tipar. Am fost atacat de distinşi colegi speriaţi de perspectiva pe care o deschideam. Faptul că locul lor în ştiinţă era pus la îndoială nu i-a amuzat. Probabilitatea ca tot ceea ce produseseră, tomuri peste tomuri, articole în reviste importante, să se dovedească inutil, i-a facut să devină agresivi. Au realizat că schimbările pe care le-am descris erau de natură fundamentală. Mi-au cerut să nu public cartea. Universitatea, bazată pe modelul medieval, va fi înlocuită, afirmam eu, de centre interactive de studii. În locul prelegerii de autoritate (cine ştie mai mult decât profesorul?!), dialogul, amintind de şcoala socratică (în care autoritatea fusese de asemenea chestionată). În plus: learning by doing - învăţarea prin practică - cu proiecte de interes reciproc, în care studenţii şi profesorul (mai mult un catalizator, decât o sursă de cunoaştere) cooperează. Proiecte reale, cu destinatari reali. Solomon Marcus, unul din marii intelectuali ai timpului nostru, le-a explicat eminenţilor colegi care mă atacau că, după părerea sa, concepţia lui Nadin este una a oportunităţii. Mulţi ani mai târziu, acelaşi Solomon Marcus a contribuit la realizarea acestei ediţii în limba română. Îi mulţumesc nu numai pentru acceptarea unora dintre ideile mele, dar mai ales pentru momentele în care nu am fost de acord.

Îmi dau seama că unele detalii din carte trebuie rectificate. Am scris că "în decursul unei singure zile sunt generate mai multe informaţii decât în ultimii 300 de ani la un loc". Astăzi producem într-un minut mai multe informaţii decât în întreaga istorie a omului pe pământ. Aş putea cita şi alte exemple. Sunt şi previziuni care nu au fost, până în momentul de faţă, confirmate. Vor fi. O spun cu calmul (unii îl vor lua, poate, drept aroganţă) celui care ştie că "matematica" argumentelor dezbătute în carte este solidă. Într-adevăr, am descris felul în care structurile centralizate (şi birocraţia dezvoltată în jurul lor) vor ceda locul structurilor distribuite, şi birocraţia va fi redusă. În realitate, Europa unită - un splendid proiect care îşi trăieşte criza creşterii - este un exemplu pe care îl dau aproape umilit de proliferarea iraţională a centralismului adoptat. Dar nici Statele Unite (cât de unite?) ale Americii nu arată mai bine. Cartea mea cea mai recentă ia în considerare ipoteza unei implozii a Americii după modelul Uniunii Sovietice.

Rămân convins că în conflictul dintre trecut - ierarhie, centralism, reglare şi reglementare, propensiune juridică (înmulţirea legilor este doar un simptom) - şi forţele prezentului, victoria va aparţine descentralizării, eliberării de ierarhii, unui nou individualism, care poate exista doar sub semnul libertăţii de autodeterminare. Cuvinte mari, ştiu, dar ceea ce descriu aici rezultă necesarmente din dinamica unei civilizaţii obsedată de mai mult, mai bine, mai ieftin.

Nici sistemul universitar nu s-a schimbat în măsura în care ar fi trebuit. De curând, facultatea unde predau a primit o clădire nouă - 80 de milioane de dolari cheltuiţi pentru a conserva trecutul, în loc de a facilita descoperirea viitorului. (Plus milioane de la cei dispuşi să-şi cumpere veşnicia - ataşându-şi numele de clădiri de care în viitorul apropiat nimeni nu va mai avea nevoie). Dar sunt, în acelaşi timp, în conducerea unei universităţi noi, University of the People, care oferă studii gratuite prin intermediul internetului, tuturor celor lipsiţi de mijloacele pentru a putea studia. E conceptul din această carte, preluat de antreprenori talentaţi şi de colegi care predau gratuit cursuri de înaltă calitate.

Dacă analiza noilor tehnologii a fost în mare măsura confirmată, perspectiva viitorului, mai exact modelul societăţii post-industriale, a rămas un proiect în desfăşurare. Determinismul rămâne dominant: toţi caută bagheta magică în stare să rezolve totul: durerile de cap, cancerul, adicţiile, conflictele, etc. - de parcă durerile de cap, cancerul, adicţiile, conflictele ar fi butoane aşteptând doar să fie atinse. Nondeterminismul e considerat cu suspiciune, deşi tot ceea ce trăieşte este nedeterminat.

L'homme Machine, idee genială la timpul ei - 1748 - potrivit căreia totul e o maşinărie, a devenit o dominantă în medicină şi în biologie. Computerele, maşini care prelucrează date, controlează societatea şi dau iluzia că orice poate fi programat. Cei înclinaţi să o creadă nu au înţeles că tot ceea ce are viaţă se autoprogramează continuu. Ceea ce nu are viaţă, fireşte, poate fi programat: orice maşină, orice unealtă, orice obiect. Am afirmat că faza primitivă a ştiinţei computaţionale va fi încheiată când computerele vor dispărea de pe birourile şi mesele noastre. Procesul e în plină realizare. Dar faza mai interesantă este aceea a abandonării obsesiei pentru maşina digitală. Ştiinţa computaţională va deveni o utilitate, asemănătoare electricităţii sau distribuirii apei de către municipalităţi (sau firme private). Apa de la robinet serveşte pentru ceai sau cafea, supă, o baie caldă, un duş, pentru spălatul rufelor, etc., electricitatea la iluminat, încălzire, aer condiţionat, "alimentează" unelte, încarcă acumulatoarele automobilelor electrice ş.a.m.d. Ştiinţa computaţională, în concepţia mea, exprimată în această carte, este o sursă de energie cognitivă - o putem utiliza în sisteme de navigare, în monitorizarea (observarea) sănătăţii, în dialog, în noi forme de expresie artistică.

Scriu aceste rânduri ale unui mesaj de ultimă oră în contextul în care am început să mă interesez de aethereum - da, conceptul clasic al eterului la care Newton apelase ca să explice acţiunea la distanţă (de la gravitaţie la interacţiunea cosmică). Începe faza în care ştiinţa computaţională încetează să fie centralizată. Vom putea folosi atâta ştiinţă computaţională cât avem nevoie, şi când avem nevoie. Fără cabluri peste tot, fără să mai cărăm tot felul de aparate, fără să fim obligaţi să semnăm tot soiul de contracte. Vom fi, vrând-nevrând, on-line tot timpul. Energia cognitivă generată în computaţie facilitează forme noi de interacţiune. Cum întregul nostru univers va fi dotat cu "inteligenţă" - scule care înţeleg ce vrem, adaptabile nevoilor individuale, mobilă ce îşi poate schimba forma, pereţi reacţionând la schimbările de temperatură şi umiditate, dar şi la condiţia noastră psihologică, etc. - vom "vorbi" cu ceea ce ne înconjoară fără să pară cuiva că ne-am pierdut minţile. De câte ori v-aţi uitat la cineva care părea că vorbeşte cu sine însuşi pe stradă? În loc să vă purtaţi telefonul celular şi să aveţi în ureche un receptor va fi posibil să vă conectaţi de oriunde, şi să fiţi conectat când doriţi sau când e necesar. Agenţii inteligenţi care populează lumea descrisă aici generează programe care corespund contextului. Un start-up ca Viv (nume ales ca să fie apropiat de viaţă) foloseşte nu numai inteligenţa artificială, ci şi cunoştinţe de anticipare. Recunoaşte starea emotivă.

N-am intenţionat să scriu pentru cititorii români o continuare a cărţii. Realitatea scrie mult mai bine, şi mai repede, decât mine. Prietenii ştiu că în prezent stă în centrul vieţii mele cercetarea sistemelor de anticipare. Am vrut doar să încurajez cititorii, care deseori se plâng de complicaţiile aduse în viaţă de ştiinţă şi tehnologie, îndemnându-i să devină activi în definirea cerinţelor lor. Un chirurg care ar trebui să devină expert în computer pentru a opera pe creier are toate motivele să se plângă. Tehnologia este cea care trebuie să se adapteze cerinţelor noastre şi nu invers. E datoria mea să le spun cititorilor că rolul lor în această dezvoltare va deveni din ce în ce mai important. Îi rog pe cititorii din România să simpatizeze atât cu autorul cărţii, cât şi cu cei care au ajutat ca acest vis al său să devină realitate.

Traducerea, semnată de Luana Stoica nu a fost deloc uşoară. I-am scris că îi rămân îndatorat pentru efort. Redactorul editurii, mai precis Radu Săndulescu, a contribuit mult, şi cu mult tact, la claritatea textului. Cristina Stoian, coordonatoare a ediţiei, a avut partea ei de efort. Îi datorez doamnei Lavinia Spandonide, Editorul acestui volum, respect pentru temeritatea cu care a acceptat să facă posibilă o ediţie în limba română. A publica cărţi în aceste zile este un act de credinţă! Cu această traducere, pentru limpezimea căreia am rugat-o pe nemaipomenita Ileana Popovici - pătimaşă a limbii române să-şi exerseze sensibilitatea şi competenţa - ştiu că sub raport intelectual, m-am întors acasă. Sunt sigur că, într-un fel sau altul, "Bine aţi venit!" va fi răsplata cea mai înaltă pe care mi-o pot imagina.

(Dallas, 2015)

Cuvânt înainte (la Ediţia originală)

Mi-aş fi dorit să vă pot pune în mână prima pagină a cărţii digitale interconectate sugerate pe copertă. Această pagină nouă se înrudeşte cu cele din care provine. Modul în care se profilează relaţia dintre aceste pagini merită mai multă atenţie decât un simplu gând fugar sau o remarcă speculativă. Să ne imaginăm că această nouă carte digitală deja există. Ea nu va fi doar o fereastră spre mintea autorului, aşa cum sunt cărţile pe care le ştim, ci şi una spre mintea cititorilor.

Cartea digitală conectată la reţea trebuie înţeleasă ca o proiecţie dinamică a interacţiunilor umane. Ea transcende demarcaţia dintre scriitor şi cititor. Încercaţi să vă amintiţi imaginea strălucitoare a oraşelor zărite noaptea dintr-un avion. Ele par să vină şi să plece. Pe harta cognitivă, în continuă schimbare, a umanităţii, cărţile digitale sunt aidoma acestor aşezări, fiind însă nişte aşezări ale minţii. Întruchipând centre de interes reciproc, servesc drept canale multimedia pentru interacţiuni facilitate de interfeţele realităţii virtuale. Ele reprezintă călătoria, nu vehiculul.

Nicio altă epocă de până acum nu a purtat în ea mai mult viitor - şi mai puţin trecut. Civilizaţia în care păşim nu este un tărâm al făgăduinţei. Este un domeniu al provocărilor, cu obstacole ce trebuie depăşite şi frustrări pe care trebuie să le trăieşti. Nu o confundaţi cu ultimul răcnet în domeniul zorzoanelor tehno şi al trăncănelilor acronime. Şi nici cu obsesia satisfacţiei instantanee, de care părem să devenim tot mai dependenţi.

Pionieri, inventatori, antreprenori, chiar şi politicieni ai aşa-numitului Al Treilea Val merg nerăbdători înainte. Optimismul lor, real sau fals, cum o fi, este greu de stăpânit. Tinerii preiau conducerea, pe măsură ce se eliberează din încorsetarea unei educaţii care a contribuit cum nu se poate mai puţin la verva lor inovatoare. Alţii ezită. Poate că moştenirea alfabetizării nu este perfectă, dar protejează schimbările adesea îngrijorătoare resimţite de toţi - entuziaşti, pesimişti, critici. În palatul cărţilor tipărite, ni se promiteau nu numai adevărul şi frumuseţea eterne, ci şi prosperitatea. Ei bine, prosperitatea este aici, chiar dacă nu este în mod egal distribuită, dar adevărul şi frumuseţea sunt tot mai greu de sesizat. Dreptatea şi mai puţin.

Naţiunile, avându-şi propriile interese în dominaţia alfabetizării, l-au transformat într-un slogan politic. Gardienii legilor scrise, politicieni şi media - consacrată ca putere efectivă bazată pe propria sa justificare - apără, la rândul lor, alfabetizarea. Sunt devotaţi dominaţiei exercitate de scris şi citit asupra mijloacelor alternative de expresie şi comunicare umană, chiar şi atunci când recurg la alternative în propriul lor avantaj. Conflictul dintre forţele corespunzătoare unei structuri alfabetizate a activităţii umane şi structurile ulterioare emergente este evident. Unul dintre rezultatele acestui conflict este că vizualul domină deja scrisul, deşi victoria imaginilor asupra cuvântului nu reprezintă întotdeauna un plus.

Privaţi de permanenţă, mulţi au nostalgia unui trecut care nu există decât în imaginaţia lor. Pierderea continuităţii este resimţită. Restructurările ar putea reduce cheltuielile operaţionale de natură alfabetizată asociate activităţii economice. Ar putea creşte eficienţa. Dar sentimentul de securitate al individului n-ar creşte.

Cei care se tem de schimbare sau nu sunt pregătiţi pentru ea sunt gata să o apuce pe Calea Prozacului^[1]. Menţinerea sintetică a echilibrului psihic este la fel de îndreptăţită precum călătoriile în spaţiu sau performanţele roboţilor utilizaţi în chirurgia cardiacă sau în neurochirurgie. Descoperirile şi invenţiile, contrazicând uneori simţul istoriei şi chiar pe acela al corectitudinii, devin nu numai titlurile zilei, ci şi parte a rutinei cotidiene. Publicarea personalizată on-line este o alternativă la mass-media. Cu toate acestea, navigarea pe Internet sau complacerea în orgia actuală a imaginilor pot deveni, relativ repede, plictisitoare.

Limbajul şi aspectul de ultimă oră ale publicaţiei Wired - revista Netiţenilor - şi acelea ale tot mai numeroaselor publicaţii de pe Net reprezintă o deviere radicală de la discursul bazat pe alfabetizare. S-ar putea ca aceasta să se datoreze faptului că "limbajul" lor provocator este mai adecvat subiectului unei civilizaţii noi decât proza elaborată a acestei cărţi. Oricum, nu ne aflăm în faţa unui alt produs al industriei artizanale a prezicerilor, aşa cum le cunoaştem de la reputaţii Naisbitt, Gilder şi Toffler. O cunoaştere schematică este periculoasă - astăzi mai mult decât oricând! Nu despre culmile sau obsesia pieţei de capital este vorba aici, ci despre o pasiune intelectuală, întruchipată de dinamica vremurilor noastre.

Ştiinţa şi tehnologia sunt teme ale acestei expediţii intelectuale. Subiectul este, însă, veşnic schimbătoarea fiinţă umană. A explica fără a bagateliza complexitatea acestui punct de răscruce mi se pare mai important decât a profita de succesul celor care excelează astăzi în crearea de fraze-cheie. Argumentele solide, care sugerează posibilităţi fundamental diferite de ceea ce destul de mulţi sunt dispuşi să accepte - sau chiar să susţină - îndeamnă la un optimism mai profund.

Trăim o epocă a conflictelor, manifestată în nenumărate dezechilibre. Este, în acelaşi timp, şi o epocă a oportunităţilor. Cei care nu sunt dispuşi să le recunoască ar putea încetini dinamica, dar nu vor putea opri procesul de schimbare. Afirmaţia se aplică Statelor Unite şi Canadei în aceeaşi măsură ca şi restului lumii - ţările avansate din Europa Occidentală, Australia şi Noua Zeelandă, sau ţările Africii, Asiei, Europei de Est şi Americii Latine.

Nu există naţiune sau individ care să aibă suficiente resurse pentru a-şi permite o poziţie de expectativă. Experienţa computerului este ilustrativă în acest sens: următorul cip va fi mai rapid, mai ieftin şi va incorpora mai multe posibilităţi de procesare. Cei care amână utilizarea calculatorului de astăzi nu ratează doar un ciclu de învăţare, ci tot ceea ce actualul cip face posibil. Nu putem recupera niciodată timpul pierdut. Acest lucru este valabil atât pentru distrugerea pădurii tropicale amazoniene cât şi, poate mai grav, pentru facilitarea mijloacelor de acces la cunoaştere şi la interacţiunea umană efectivă la nivelul lumii globale.

Presupun că cititorul înţelege că în spatele eufemismului din titlul acestei cărţi se ascund multe limbaje şi mijloace de expresie şi comunicare pe care ar fi trebuit să le folosesc eu însumi, nu doar să scriu despre ele. Dacă vă simţiţi pierdut pe parcursul călătoriei intelectuale, vina îmi aparţine. Dacă sunteţi de acord cu argumentul ei doar pentru că v-a obosit, sau doar datorită entuziasmului meu, pierderea va fi a mea. Dar, dacă puteţi polemiza cu mine şi dacă argumentul dumneavoastră este lipsit de prejudecăţi, putem continua călătoria împreună.

Încercaţi să ajungeţi la mine - aşa cum gândurile mele încearcă să ajungă la dumneavoastră. Din păcate, nu sunt încă în stare să vă înmânez acea carte digitală care ne-ar conecta direct. Trecând peste asta, iată adresa pe care o puteţi folosi:

nadin@utdallas.edu

Să păstrăm legătura!
Mihai Nadin
(Little Compton, SUA // Wuppertal, Germania // Dallas, USA)

---

[1] Prozac - inhibitor selectiv al recaptării serotoninei. Apărut pe piaţă în 1986, este prin­tre cele mai bine vândute antidepresive. A fost considerat un medicament revoluţionar în tratarea depresiilor, a tulburărilor obsesiv-compulsive, a bulimiei şi a hiperactivităţii. (n.tr.)

Fără anestezie, incursiuni în a treia dimensiune

Bogdan Burileanu
A treia dimensiune
Editura Curtea Veche, 2004 / Editura LiterNet, 2006

Descărcaţi integral această carte aici.

*****

Despre Bogdan Burileanu

născut: 17 ianuarie 1953.
absolvent al Facultăţii de Teatrologie-Filmologie din I.A.T.C. "I.L.Caragiale\", promoţia 1976.
în câmpul socialist al muncii: secretar literar şi regizor la Teatrul din Reşiţa; inspector de cinematografie la Româniafilm; producător delegat la Casa de Filme 4 (colaborări cu Alexandru Tatos - Secvenţe, Mircea Veroiu - Să mori rănit din dragoste de viaţă, Augustin Buzura şi Nicolae Mărgineanu - Pădureanca).
critic de film, redactor la revista Noul Cinema (1990-1993).
redactor la ziarul România liberă (1993-2000) - analize politice, reportaje, anchete.
director-fondator Radio Total (1993-1994). Senior editor la Privirea (1998-1999).
amploiat la ziarul Independent (2001-2002).
expert de presă la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român.

***

Ce se întâmplă unui elveţian care vine pentru prima dată în România? Care sunt impresiile lui despre o ţară multicoloră, tandră, abjectă pe alocuri? Înfăţişând situaţii înduioşătoare, dramatice, câteodată groteşti, punând în evidenţă contraste surprinzătoare sau incompatibilităţi profunde, autorul acestui roman cu elemente picareşti nu neglijează nici punţile de legătură între două lumi ce multă vreme s-au ignorat reciproc, una scăldată în lumina câteodată oblică a plutocraţiei, cealaltă cufundată în negurile pauperităţii.
Fascinaţia pe care ţara săracă o exercită asupra celui ce vine din belşug, nostalgia incurabilă a celor odată plecaţi, niciodată pe deplin întorşi, constituie perspectiva profundă a unui roman incitant, excitant, deseori neaşteptat în întorsăturile lui, pe care ni-l oferă cu o voioşie uneori feroce Bogdan Burileanu. (Ion Vianu)

***
Fără anestezie, incursiuni în a treia dimensiune

Romanul A treia dimensiune a lui Bogdan Burileanu, apărut la Editura Curtea Veche în 2004 şi reluat de Editura LiterNet în 2006, propune o frescă socială în racursi, pornind de la personaje şi evenimente reale.

Martin Eissler, elveţian, chirurg de profesie, participă activ la opera de restaurare a României în cadrul "Operaţiunii Satele Româneşti", în perioada imediat post revoluţionară. Beneficiarul ajutoarelor este Urzica Mică, un sat oltenesc înfrăţit cu comuna sa elveţiană, al cărei stil de viaţă şi civilizaţie se impune ca model satului troglodit şi insalubru, uitat la marginea lumii. În subsidiar, Martin îşi caută iubirea (Ariana-Magdalena) pe care o cunoaşte în timpul unui schimb de experienţă într-o clinică universitară din Târgu-Mureş. Hărţuită de securitate pentru relaţii cu un cetăţean străin, Ariana devine soţia ofiţerului de securitate (Dragu Şerban) desemnat să-i urmărească corespondenţa cu tânărul Martin. Romanul pregăteşte pas cu pas reîntâlnirea celor doi îndrăgostiţi după zece ani, facilitată chiar de soţul iubitei, în contextul unei Românii post-comuniste unde manipularea, corupţia şi degradarea socială ating dimensiuni abominabile. Responsabilii dezastrului sunt cam aceeaşi din fostul regim, atât că în plină democraturǎ, situaţia nu mai poate fi controlată, lipsesc limitările şi rigorile regimului dictatorial.

Dimensiunea a treia reprezintă viaţa însăşi, dincolo de proiecţie şi reprezentare. A intra în a treia dimensiune înseamnă a pătrunde în miezul lucrurilor şi în final a face un efort de înţelegere. Cunoaşterea necarteziană, în adâncime, revelă noi sau ascunse aspecte ale vieţii, este o cunoaştere în perspectivă, chiar dacă echivocă, pentru că a treia dimensiune deschide o coordonată a îndoielii, a interpretării, a incertitudinii. Din spatele unui ecran, al unei ferestre, al unui parbriz, sau al foii de hârtie, lumea se vede altfel: o felie de viaţă deformată, falsă şi înşelătoare asemenea imaginii din oglindă, un joc secund, decantat de realitate. Cititorul este invitat alături de Martin Eissler să facă o incursiune în a treia dimensiune. Călătoria la bordul unui Volvo nu-i oferă eroului o lume mai puţin fascinantă sau mai puţin dragă, dar oferă deschideri către dimensiunea a treia şi în acelaşi timp realizează o distanţare de obiectul iubit; creează un spaţiu tampon, protector ce îngăduie mai mult timp pentru analiză şi meditaţie.

Romanul este un studiu sociologic în evantai ce reuneşte mai multe perspective - disertaţii prin care răzbate în surdină vocea autorului ce asistă neputincios la declinul ţării: străinul entuziast şi caritabil - Martin Eissler, Paul - şoferul -filozof, Alex - ziaristul pesimist şi caustic , Şerban - securistul, "greu" om de afaceri realizat în toate regimurile politice, Nona - anticăreasa frumoasă, româncă fugită în Elveţia.

În fapt, autorul se autoproiectează în fiecare dintre aceste personaje, deschizând o polemică în care până şi Şerban, securistul venal şi inteligent, îşi are glosa lui. Şerban întruchipează nefericirea demiurgului rău ce-şi dispreţuieşte propria creaţie. Magdalena este produsul lui, el a modelat-o exploatând anumite vicii, profitabile pentru el, ale caracterului ei; ea este urmărită şi manipulată din umbră ca o păpuşă cu sfori. Sforile sunt destul de lungi ca să creeze iluzia independenţei şi să dea curs frivolităţii. Paul, filozoful ratat, este o veritabilă porte voix a autorului, el teoretizează trăsăturile naţionale ale românilor, declamă, analizează şi îşi confirmă propriile teorii din spatele parbrizului, eşuând din când în când în dimensiunea a treia pentru exemplificare. Eissler reprezintă acea componentă discretă a autorului, ce se opune portretelor defetiste, cinice şi ironice ale celorlalte personaje. El ascunde perspectiva de iubire, de patriotism pentru acest popor năpăstuit de propriile lui tare, pentru spaţiul geografic generos şi sublim care-l conţine. Singurul personaj care nu participă manifest la acest studiu sociologic este Magdalena-Ariana, iubita neamţului, cum o califică ironic propriul ei soţ. Ea trăieşte în mod esenţial sub semnul iubirii pierdute, desprinsă complet de o realitate în care e fals angrenată, ca partener de afaceri, înlesnind prin graţiile ei jocul abil al soţului. Personalitatea scindată a Magdalenei-Ariana - motiv pentru care personajul poartă două nume - aduce un amestec controversat de feminitate, mondenitate, superficialitate, decadenţă şi, în acelaşi timp, puritate. Magdalena este o victimă a fostului securist, transformat în marele om de afaceri oneroase cu acoperiri caritabile, ce uzează de pârghiile corupţiei oferite de reminiscenţele vechiului regim. Ariana, nume rezervat exclusiv lui Martin, nu mai crede în recuperarea iubirii după ultima scrisoare categorică de despărţire, confecţionată cu perversitate de securistul în misiune, ce aspira în solitudine la graţiile ei. Relaţia conjugală s-a degradat în aceşti zece ani, în afara iubirii, discuţiile dintre soţi frizează vulgaritatea, scenele de dragoste se transformă în viol pentru că spiritul de posesiune al soţului înşelat trebuie menţinut cald. Magdalena suferă decepţie după decepţie: exmatricularea din facultate, închisoarea, pierderea iremediabilă a iubitului, eşecul conjugal, dezamăgirea cu amantul-popă\' regele boschetarilor (cum îl numeşte Şerban). Iubirile Magdalenei sunt false închipuiri, proiecţii nereuşite ale lui Aimée (Martin). În toată nefericirea ei, Magdalena ascunde bucuria unei iubiri lăuntrice, pe care o poartă ca pe o efigie a resemnării. Magdalena nu se întâlneşte (textual) cu Ariana decât în finalul romanului când cei doi iubiţi se regăsesc în apartamentul conjugal, într-o sesiune de afaceri, pregătită temeinic de soţul-demiurg.

Vocea auctorială se diversifică pe două planuri ce se întrepătrund: planul narativ-descriptiv ce se realizează cinematografic, cu trimiteri livreşti moromeţiene şi planul interior, socio-filozofic, în care microfonul se oferă pe rând protagoniştilor. Paul filozofează cu clientul său, Martin, de la volanul unui Volvo. Dragu se află într-un permanent monolog interior, sau în dialog cu acea parte prodigioasă, creativă a lui care născoceşte, proiectează şi prevede demiurgic mişcările victimelor sale. Portretele şarjate, pe care le alcătuieşte în jurul personajelor de care se foloseşte abuziv şi dictatorial, au pe lângă conotaţia hilară şi o semnificativă cotă de adevăr, ele vizează mai ales slăbiciunile şi polarizează ridicolul. Nici Ariana, nici Eissler nu intuiesc vreo clipă trecutul lui, legăturile cu fosta securitate. Afirmarea naivităţii abominabile a eroilor este, în fapt, graţios transferată de la autor în cugetul mârşav al executorului de inimi în suferinţă (moto-ul societăţii de spălare a banilor în care Dragu vrea să-l implice pe elveţian). Glasul interior, ipostaziat de Dragu, nu suferă vreo deghizare: aceeaşi ironie debordantă, impudică şi insidioasă, forţă de expresie concretizată într-un limbaj dur, colorat, se instituie cu fervoarea pe care o simţim constant în tonul autorului din planul narativ-descriptiv.

Martin este îndrăgostit de expresiile, proverbele şi sintagmele româneşti ce definesc o spiritualitate ce-i este cu totul străină, dar care îi este dragă. Expresia "Mă descurc", devine un laitmotiv al romanului, pentru că trece pe rând prin gura tuturor personajelor. Ea înseamnă mai mult decât ieşirea dintr-o încurcătură - este expresia şmecheriei, învârtelii, îmbrobodirii adversarului, abordarea unei soluţii originale, atipice, în afara rigorilor legii şi a bunului simţ. Principiul descurcărelii se revelă ca metodă naţională de-a ieşi dintr-o situaţie critică. Până şi Martin şi-o însuşeşte ironic când vrea să-şi scoată din impas interlocutorul. Descurcăreţul zâmbeşte hoţeşte, şi admite că "s-a descurcat" , uşor jenat scuzându-şi mijloacele - "merge şi aşa" - dar nu cine ştie ce - în fond, mândru de găselniţa lui, pe baza altui principiu îndrăgit de Martin, ca "la noi totul e posibil", sintagmă preluată de la jurnalistul Alex.

Teoretizările continuă, Paul, şoferul-filozof vorbeşte cu indignare de spiritul unei populaţii ce se traduce prin maxim de câştig cu un minim de efort. (dar oare nu e asta esenţa capitalismului?) Acelaşi mecanism se propagă la instituţiile statului şi la guvern, cercul infracţional se lărgeşte, corupţia proliferează în interiorul unui organism social bolnav. Disputa continuă printr-un joc de cuvinte: de ce o ţară atât de frumoasă şi bogată în resurse naturale este calificată drept o ţară din lumea a treia? În dimensiunea a treia, lumea a treia îşi pierde sublimul iubirii pierdute şi-şi arată adevărata sa faţă revelată de şoferul-filozof sau marcată de apariţia misterioasă a Arianei într-o nouă postură. În dimensiunea a treia dilema existenţială în loc să fie rezolvată, e doar foarte bine explicată, constată Eissler, erijându-se ironic în poziţia românului care s-a născut filozof: "D-voastră, românii, nu duceţi niciodată lipsă de explicaţii" sau "scuzele ţin loc de soluţii".

Se născocesc cuvinte hibride, sugestive şi cuprinzătoare care definesc noua orânduire: democratura (democraţie + dictatură) este o utopie la fel de mare ca cea a comunismului, în care se munceşte ca în socialism dar se pretind salarii la standardele capitaliste.

Profilul naţional se reliefează şi din discuţia cu cinicul jurnalist Alex. Fatalismul, ca trăsătură ancestrală a spiritului românesc, este un amestec de scepticism şi resemnare - cum îl caracterizează pictorul bătrân operat de Martin - ce se materializează într-o pasivitate agresivă, deconstructivă, anunţând un fond pesimist. El se opune fausticului, spiritului catolic ce încearcă să-şi depăşească condiţia. Românul este persecutat de natură, istorie, vecini şi de multe ori de D-zeu însuşi: istoria n-a prea vrut nici ea, să fie darnică cu noi. În accepţia lui Alex, fatalismul e rudă apropiată cu neputinţa, el nu ţine de înţelepciunea populară. Tonul relatării trădează un consens filozofic între autor şi acest personaj a cărui rubrică la ziar se cheamă "Fără anestezie". Titlul trimite la filmul cu acelaşi nume al lui Andrzej Wajda, unde camera întoarsă spre interior autosurprinde intim rana sângerândă de pe faţa artistului. Ca şi Wajda, Alex se auto-flagelează defetist, scrisul fără menajamente este în acelaşi timp şi fără de speranţă. Pentru exemplificare, se relatează episodul cu vecinul căruia îi ia casa foc şi nu face nici un demers să-l stingă; înfaşcă carnetul de CEC şi contemplă de la distanţă soarta - fericit că a scăpat cu viaţă. Dacă aşa a vrut D-zeu , el nu are rost să intervină. Esenţa românismului - fatalismul - e concretizată în celebra zicală: "Dacă va fi să fie... va fi. Dacă nu - nu." A sta cu mâinile în sân şi a aştepta să se coboare D-zeu printre boi, în aceeaşi idee a sofianismul lui Blaga, defineşte postura ancestrală a românului - un fatalist optimist a cărui ultimă speranţă e credinţa.

Planul narativ-descriptiv surprinde periplul călătoriei spre Urzica Mică. O frescă caricaturizată a abatorului de animale bolnave se defineşte în câteva imagini de-o plasticitate uluitoare; grotescul şi ultragiul condiţiei umane în dimensiuni apocaliptice trimite la tablourile lui Goya. Metamorfozarea fiinţei umane, ce devine ea însăşi un animal bolnav, este surprinsă de la producător la consumator: de la cei ce transformă suferinţa animalelor agonizante în perpetuarea şi răspândirea bolii, până la devoratorii neştiutori sau dispuşi din sărăcie să accepte acest produs ce emană miasme terifiante. Itinerariul ce coteşte în vintrele acestei lumi constituie un moment emblematic de intruziune în dimensiunea a treia. Paul explică în detaliu verigile perverse ale acestui lanţ morbid în consens cu mecanismele unei societăţi bolnave: vita ce agonizează în grajd, ţăranul ce o valorifică la un preţ mai mic dar sigur, cei ce achiziţionează produsul brut - negustorii subversivi - şi-l transportă la hăcuitorii de carne bolnavă ce-o tranşează în râpa de la marginea drumului,... în sfârşit furnizorii către destinaţia finală, cârciumi necontrolate sau grătare ad-hoc pe marginea drumului. O înşiruire de imagini ce vizează estetica urâtului derulează o lume în profunzimea mecanismelor ei întoarse şi abominabile. În dimensiunea a treia, nu lumea, ci ochii personajului martor se răstoarnă în orbite - ei privesc cu o incontrolabilă greaţă la un peisaj ce odată l-a încântat atât de tare. Sublimul fixat odinioară în ochii minţii, se dezagregă şi se deformează ca într-un tablou expresionist, reliefând în culori stridente abaterile de la normă: câmpul mănos abia cultivat ici şi acolo, păşunea uscată de soare şi lene, peste tot descoperă semne ale neglijenţei şi dezinteresului ce aveau să compromită cultura viitoare. O risipă nonşalantă guvernează lumea în noua ei dimensiune. Acest pământ darnic, generos, înzestrat cu harul rodului - o adevărate minune - cum îl numeşte autorul prin greaţa lui Eissler, ce ar putea produce cu efort minim sau aproape singur, de-ar fi lăsat!, este distrus sau părăginit prin indolenţă, derută şi neputinţă. Imaginile difuzate se aşază în conştiinţa cititorului ca un documentar naturalist cu efecte expresioniste. Peste ani, memoria noastră va aduce la mal crâmpeie din această lume uitată, şi ne vom strădui să ne amintim numele peliculei sau al regizorului ce-a construit cu atâta forţă şi veridicitate această memorabilă ficţiune. Doctorul Eissler pare să nu mai creadă nici el în recuperarea acestei naţiuni. Oborul odios continuă cu teoria furtului legitimat ca act de minimă subzistenţă în lumina unei morale întoarse cu capul în jos - cel ce nu fură este considerat un prost, un inadaptat social. Discursul peripatetic (nu la pas, ci la volan) este întrerupt de intruziunea unui tir ce se ia la întrecere cu un autobuz angajat în depăşire, deloc intimidat de Volvo-ul insignifiant ce vine spre el din sensul opus. Umorul cinic şi debordant al autorului nu se dezminte nici în descrierea unor situaţii limită: textul unui epitaf de pe o cruce survine în capul filozofului în timp ce iese hotărât din graniţele drumului, survolând un şanţ şi aterizând într-o mirişte, ca pe-o gură de rai: "Aici odihneşte cel ce avea prioritate". Greaţa acumulată în timpul episodului cu abatorul de carne bolnavă se materializează într-un vomitat lung, complet şi eliberator.

Episoadele recurente ale lui Martin şi ale echipei lui de binefacere pe teritoriul Urzicii Mici sunt relatate cu un umor de tip moromeţian. Şarmul lor autentic se desfăşoară colorat, pe anotimpuri. Mizeria estivală aduce un univers troglodit; populaţia se complace într-o stare de înapoiere şi inerţie în care cel mai mic efort pare inutil şi lipsit de finalitate: găinile înnoptează prin pomi, nimeni nu pare să se ostenească cu munca câmpului. O lume inertă uitată la marginea lumii. Elveţienii harnici, veniţi să le măture în ogradă, sunt calificaţi drept pârdalnicii musafiri, ce se spetesc pentru nimic. Natura afişează o ireconciliabilă stare de spleen şi tristeţe. Poezia descrierilor de natură e frustă dar încearcă o linie zveltă cu tentă impresionist-minimalistă: universul e mărunt - siluete în ceaţă, o fâneaţă necosită. Prin opoziţie, următoarea tranşă de ajutoare ce soseşte în zodia frigului e întâmpinată cu mult mai mare entuziasm de locatarii Urzicii, ce s-au trezit din indolenţa lor ancestrală pentru a se înfrupta, care cum apuca, din darurile delegaţiei. De-altfel omătul purificator a acoperit cu totul mizeria, creând un tablou expresiv cu garduri putrezite şi crăci uscate, căruia i se adaugă efervescenţa zglobie a sătenilor ieşiţi cu toţii să-i întâmpine pe elveţieni - o lume breugheliană (aşa cum o numeşte însuşi autorul) prin densitatea, efervescenţa şi imensitatea zăpezilor. Câteva personaje - prototipuri sugestive ale funcţiilor pe care le ocupă - sunt aduse în plin plan; procedeul e caricatura şi crochiul, pentru că portretul e surprins mereu în mişcare. Şeful de post, un gras ce se introduce bălmăjit cu un... oiu, pare că ţopăia pe loc, dar de fapt mergea, salută milităreşte cu mâna la chipiu într-o postură marţială şi cu cealaltă se sprijină să nu cadă, verifică cu o severitate încruntată (aşa cum a fost cândva instruit) paşapoartele potenţialilor agenţi infiltraţi pe teritoriul patriei. Primăritul Postolea apare în pragul edificiului în costum naţional cu cioareci, brâu şi bundiţă peste care atârnă cocarda tricoloră. Precum Moromete care-şi ceartă fiii că lenevesc toată ziua, Postolea îşi înjură fetele că stau la televizor în loc să hrănească găinile. Numele sunt de extracţie inferioară: Caşcarade, care ajunge medic din greşeală, ale cărui cele mai serioase realizări sunt certificatele de deces, a lu' Boşcodeală care profitase, măgarul! să intre pe gratis la spectacolul de semistriptis, unde se dezbrăca o amărâtă din Caracal până la sutien şi chiloţi. Doar până acolo a hotărât primarul că era "peremptoriu" (pentru că-i plăcuse cum sună cuvântul!). Când Urzica mică va ajunge mare (adică se va civiliza) atunci localnicii îi vor putea vedea ţâţele şi fofoloanca.

Ţara tuturor posibilităţilor oferă prilejul unor istorii cu caracter anecdotic ce frizează absurdul, străbătute de un umor fabulos susţinut de un vocabular colorat încărcat cu expresii, sintagme şi trimiteri literare. Imaginile născute din supleţea şi ritmul inedit al textului sunt animate de o culoare locală incertă la limita dintre spaţiul rural în dezagregare şi mahala. Dincolo de bucolicul alterat de noile mentalităţi şi tendinţe de parvenire, poezia subzistă şi se strecoară cu discreţie. Remarcabil este episodul cu mecanicul de locomotivă amator de prune, care opreşte trenul în câmp şi trimite un copil ce păzea oile să-i aducă fructul fatidic. Pentru că acesta refuză, conductorul părăseşte postul şi se suie în copac de unde printr-o neglijenţă cade mort. Călătorii rămân perplecşi în plin câmp pentru restul zilei; un maratonist soseşte în următoarea gară mică - tocmai gara povestitorului - ca să anunţe incidentul. Un tânăr relatează că la fabrica de pantofi unde lucra tatăl său s-a declarat grevă pentru că salariaţii şi-au pierdut dreptul de-a fura în timpul programului produsele lucrate de ei înşişi.

Ce reuşeşte Bogdan Burileanu cu deplinătate în acest roman este să te ţină cu sufletul la gură până la ultima pagină. Un ritm nebun, o vrie de construcţii narative, crochiuri şi imagini expresioniste în animaţie, un colaj năprasnic de idei, sentimente, şi trăiri la limita grotescului, absurdului şi sublimului. Ajuns la sfârşitul abrupt, vrei nu vrei, trebuie să te opreşti, dar gâfâiala abia începe, textul continuă să ţi se învârtă în cap, căutând soluţii compensatoare. Pentru că viaţa nu se opreşte cu ultima pagină a acestui roman, ea se derulează obsesiv în ochiul închis şi după curgerea lină şi ameţitoare a genericului. Textul îţi revine în minte după o vreme în coordonate vizuale şi auditive, ca şi cum ai fi urmărit un film din care nu prea-ţi mai aminteşti actorii, dar atmosfera rămâne vie, ameţitoare şi actuală. Iar pelicula din capul tău - textul convertit subliminal în imagine - îţi pare un film semnat de Mircea Daneliuc, pe care regizorul a ratat să-l regizeze. La limita dintre livresc (prin discursul intens moralizator) şi cinematografic, scriitura e când dezinvoltă, colorată şi zburdalnică, când lapidară şi sentenţioasă.

Un dar remarcabil al povestirii, un portretist şi un peisagist veritabil ce suflă viaţă la modul animist peste orice element al acestui spaţiu surprins în a treia sa dimensiune, Bogdan Burileanu realizează un roman original, cu o arhitectură clasicizantă, desfăşurat într-o vrie de timp şi de haos ce vizează o lume scăpată de sub control, în dezagregare. Se evocă acel timp moromeţian care n-a mai avut răbdare - din care ţăranul a fost eradicat de mult, dar însăşi omul e pe cale de dispariţie.

(New York, februarie 2016)

Ce ne-au învăţat pacienţii noştri - prefaţă la Jocul interior şi Stresul

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Stresul
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Magda Bunea.

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-au învăţat pacienţii noştri

În calitate de medici, vedem zilnic efectele stresului. Institutul american pentru stres (American Institute of Stress) estimează că stresul este factorul determinant în 75-90% din vizitele la medicii de familie. Aceste cifre nu sunt surprinzătoare pentru noi. Deşi cercetătorii din domeniul medical consideră că efectele stresului sunt greu de măsurat, doctorii ştiu - intuitiv şi din experienţă - că stresul cronic are un impact major, atât mental, cât şi fizic. Chiar dacă nu folosesc cuvântul ca atare, pacienţii ştiu cât rău face stresul şi cei mai mulţi sunt conştienţi de multitudinea de simptome sub care acesta se manifestă. Pentru unii poate fi durerea de cap, pentru alţii o durere de umăr, greaţă, diaree sau jenă abdominală; alţii au palpitaţii, stări anxioase sau depresive. Pentru alţii, efectul poate fi mai subtil sau, dimpotrivă, stresul poate contribui la declanşarea unei boli care ameninţă însăşi viaţa individului.

Majoritatea pacienţilor îşi dau seama că stresul din viaţa lor a devenit o povară fizică, dar cel mai adesea cred că nu au de ales. Oamenii cred că circumstanţele exterioare le determină nivelul de stres şi că stresul e ceva inevitabil, dată fiind situaţia în care se află. Îşi închipuie că nu pot să facă nimic altceva decât să accepte stresul şi să încerce să se descurce cum pot. Sau se simt blocaţi şi nu ştiu cum să-şi schimbe modul de a fi, obiceiurile, circumstanţele sau reacţiile emoţionale.

Când am început să practicăm medicina, am văzut cât de profund sunt afectaţi pacienţii noştri de stres. Chiar ei au fost cei care ne-au inspirat să găsim căi pentru a avea un efect asupra factorului determinant al problemelor lor - stresul însuşi. Am încercat să facem consiliere, ceea ce începuse să aibă consecinţe semnificative, dar aveam nevoie de mai mult decât de simple cuvinte. Pacienţii noştri îşi exprimau dorinţa de a le furniza tehnici, instrumente pentru a face faţă stresului. Dar, medici fiind, ce puteam noi să le oferim oare?

De obicei, doctorii caută soluţii medicale pentru problemele pacienţilor - pilule, operaţii sau diverse terapii. Dar aceste strategii eşuează rapid în eliminarea stresului, pentru că ele nu tratează cauza care activează la început sistemul de producere a stresului. Acest sistem este proiectat să fie un răspuns biologic de salvare a vieţii în caz de pericol, dar pentru cei care suferă de stres cronic, sistemul de producere a stresului este activat în mod constant, ca răspuns la încercările obişnuite, de zi cu zi. Evidenţa cadrului de referinţă ştiinţific arată că stresul constant afectează major starea de sănătate. Ne-am întrebat cum am putea să ii ajutăm pe pacienţii noştri să treacă peste încercările vieţii cotidiene fără să le activăm în mod repetitiv sistemul de producere a stresului.

Eram prieteni cu Tim Gallwey de câţiva ani şi admiram demersul său în abordarea învăţării şi faptul că atrăgea atenţia asupra resurselor înnăscute ale oricărui individ. În seria de cărţi dedicate Jocului interior, Tim arăta cum pot oamenii să îşi menţină echilibrul în faţa factorilor de stres externi. L-am căutat pe Tim şi am discutat cu el despre posibilitatea de a aplica perspectiva pe care o oferea Jocul interior asupra problemelor vechi de secole ale practicii medicale.

Cu ajutorul lui Tim, am început să ii învăţăm pe pacienţi tehnicile Jocului interior, arătându-le cum pot să le folosească pentru a preveni stresul cronic. Rezultatele fenomenale pe care le-am obţinut în ultimii doisprezece ani ne-au decis să scriem această carte. De altfel, după multe din seminarele dedicate stresului, oamenii ne priveau cu recunoştinţă şi spuneau: "Ar trebui să scrieţi o carte despre ce faceţi."

Am folosit metoda Jocului interior şi am fost martorii unor îmbunătăţiri profunde a stării de sănătate, atât în cazul unor afecţiuni acute, cât şi cronice - fie fiziologice, fie psihice. Am descoperit astfel că stresul, această stare devastatoare şi distructivă, poate fi ţinut sub control de către pacienţii noştri. Am constatat că stresul poate fi prevenit prin stăpânirea cu talent a tehnicilor Jocului interior.

Atunci când se pune problema să previi o boală sau să eviţi stresul, pacientul însuşi iţi arată că vrea să joace un rol extrem de activ. Am înţeles astfel că rolul de medic trebuie altfel înţeles - nu mai suntem experţi în toate cele, cei care scriu şi completează reţete şi care cer ascultare deplină. Trebuie să devenim antrenori - coach -, să încurajăm pacienţii să descopere singuri propriile capacităţi şi puncte forte. Aici, Jocul interior al lui Tim se împleteşte extrem de bine cu practica medicală. Pană şi atleţii de talie mondială au antrenori. De ce? Pentru că ştiu că acesta, coachul, ii poate sprijini în procesul de învăţare, ii poate ajuta să vadă lucruri peste care e posibil să fi trecut cu vederea şi ii poate inspira pentru a avea rezultate mai bune.

Rolul medicului-antrenor este asemănător: il ajută pe pacient să descopere propria bogăţie de resurse, îl sprijină în efortul de a-şi întări sănătatea, îl inspiră să găsească modalităţile de a evita efectele nocive ale stresului. Pacienţii noştri ne-au arătat că pot să înveţe repede să schimbe nivelul de stres din viaţa lor şi să-şi îmbunătăţească astfel starea generală de bine; ne-au arătat că a le fi antrenor, a le oferi coaching este deseori cel mai puternic ajutor pe care putem să li-l dăm.

Ne dăm seama că poate fi de neconceput că oamenii ar putea să evite stresul oricând, în faţa oricărei încercări. Dar suntem încontinuu uimiţi de imensa sferă de resurse pe care fiecare o are în sine, pentru a-şi trăi viaţa tocmai în acest sens: ocolind stresul.

Le mulţumim pacienţilor noştri pentru tot ceea ce ne-au învăţat. Ne-au deschis o cale prin care am descoperit cum poţi să te bucuri deplin că practici medicina. În paginile acestei cărţi, veţi găsi strategiile specifice metodei Jocului interior, în conexiune cu înţelegerea curentă a medicinii şi cu poveştile de viaţă ale pacienţilor noştri; toate acestea - sperăm - vă vor ajuta să reduceţi stresul şi să atingeţi forma maximă în jocul propriei vieţi.

(dr. John Horton şi dr. Edward Hanzelik)

Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau
Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

În urmă cu zece ani, mai precis în mai 2006, scriam, în cadrul rubricii mele, "meseria de cititor" din foarte buna pe atunci gazetă Cronica Română, sub titlul "Famiglia Vulpescu", următoarele: "de aproape douăzeci de ani curge prie­tenia mea cu dânşii, mai întâi cu marele Barbosina, apoi cu cele două discrete şi cu adevărat de uriaşă calitate fiinţe feminine, doamnele Ileana şi Ioana Vulpescu. Punct. Şi de la capăt. Ei bine, am scris «Famiglia» cu intenţia de a trimite la clanul sicilienilor, ironic, fireşte, fiindcă marele scriitor este nu numai naşul, parrain-ul întregului ansamblu, ci şi unul dintre capi dei tutti capi ai literelor române. Fără nicio îndoială, Ileana şi Romulus Vulpescu alcătuiesc unul dintre cele mai simpatice şi mai originale cupluri scriitoriceşti din istoria noastră literară. Fini franţuziţi, scriitori subţiri şi de subţire, şcoliţi perfect, talentaţi ca nu foarte mulţi, cei doi sunt deseori trimişi cam pe la colţul paginii. Motive? O anumită nonşalanţă strigătoare la cer, ironii muşcătoare, purtarea unui chimonou apretat când altă lume şade cu mâinile în şold, libertate de cuget, neacceptarea imposturii şi a lui î din a. La care se adaugă funcţiile publice ale lui nea Romică - senator şi membru, odinioară, în CNA, demnităţi neiertate la români, unde fiecare nutreşte iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său - plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei şi? Ca şi cum, dacă ai scrie la 22 sau la Dilema Veche ai intra automat în Panteon (noroc că nu avem aşa ceva, atunci să fi văzut păruială!). Din prima publicaţie de după «Ei, şi?», eu, unul nu aş reţine nici o semnătură, iar dintr-a doua, numai pe aceea a lui Radu Cosaşu, atât. Hai, mă rog, şi pe aia a lui Pleşu, că, orişicât, gazetar mai e, aşa, mai nimereşte un articol din cinci! Oricum, în general, nu citesc reviste, am revenit la pasiunea pentru cărţi şi astfel nu citesc nici aste publicaţii, le mai frunzăresc prin bibliotecă sau pe internet, dar trebuie să remarc faptul că prima e mult mai interesantă, mult mai bine scrisă şi cu mult mai puţine greşeli de limbă decât celelalte citate. Prin anii '90, regretatul meu profesor Crohmălniceanu îmi spunea că pe libertate poţi scrie oriunde, depinde ce scrii. Or Ileana şi Romulus Vulpescu scriu articole de o mare fineţe, poezii şi romane după chipul şi asemănarea talentului personal. Poţi fi de acord sau nu cu dânşii, asta nu te împiedică să le citeşti cărţile. Mai mult, iată ce gest admirabil a făcut Secţia de Literatură şi Filologie a Academiei Române, condusă - ca şi instituţia însăşi de pe acele timpuri - de profesorul Eugen Simion, adică aceea care taman a promovat revenirea la î din a, prin premierea lui Romulus Vulpescu! Ce înseamnă oamenii deştepţi!

Că Vulpeştii sunt deştepţi, e mai presus de orice fir de îndoială, cred că înşişi duşmanii cei mai frenetici ar fi capabili să recunoască una ca asta! Dar mai scriu şi cărţi. Nu numai traduc - desigur, limba lui Charles d'Orleans, Villon, Rabelais, Jarry sau Tournier este pusă mustos în tiparele limbii române -, ci chiar scriu. Unul este unul dintre cei mai buni poeţi ai noştri în viaţă, cealaltă este indiscutabil cea mai bună prozatoare a noastră în aceeaşi viaţă!"

Am mai reluat ceva din incipitul acestui foileton în prefaţa Artei Conversaţiei, ediţia îngrijită de subsemnatul, cu voia dumneavoastră, şi cu care a debutat noua Bibliotecă pentru toţi a lui Marius Tucă, scoasă sub egida Jurnalului Naţional. Nu schimb nimic, chiar dacă, peste ani, din păcate, Romulus şi Ioana Vulpescu au părăsit astă lume şi au trecut în cea a umbrelor şi a amintirilor. Sau poate, aşa după cum spune un prozator drag mie, Hermann Hesse, dacă orice naştere înseamnă despărţirea de cosmos, delimitarea de, atunci orice moarte o fi însemnând reintrarea în "muncile" cosmosului, ca să-l mai adaug şi pe Nichita Stănescu al nostru.

Iată, acum, aşez aceleaşi vorbe în faţa unei cărţi despre Vulpeşti, familia celor doi scriitori, poate unul dintre cele mai frumoase cupluri literare româneşti, dacă nu cel mai, cel puţin de până acum. Cartea de interviuri conţine cinci convorbiri, patru cu Ileana Vulpescu şi una, mai veche şi mai lungă, retipărită integral şi adnotată la zi de către dumneaei, doamna Ileana Vulpescu, cu "nea Romică". O carte de interviuri are valoare, fireşte, prin ceea ce spune cel intervievat, căci spre el se îndreaptă reflectoarele şi camera de luat vederi. Dar, în aceeaşi măsură, este extrem de important să ştii ce să-l întrebi pe respectivul ori respectiva, cum îţi ţii respiraţia, mâinile, cum reuşeşti să fii cât mai discret dar în acelaşi timp cât mai la obiect, cum reuşeşti să insişti asupra unei întrebări la care cel vizitat şi vizat nu vrea să răspundă din varii motive. Din aceste punturi şi punţi de vedere, cartea domnului Ion Jianu, căci dumnealui este autorul, este foarte bună. Răspunsurile celor doi importanţi scriitori şi eminenţi oameni de cultură nu numai că sunt perle de sensibilitate şi de exuberanţă a limbii române, dar sunt seducătoare aduceri aminte, crâmpeie de istorie literară, precum şi giuvaericale ce cu siguranţă vor umple spaţiul virtual cu citate de luat aminte.

Ce aflăm noi ca meseriaşi al scrisului şi ai cititului, aş zice chiar ca salahori ai cuvântului? Că romanul este un amestec de realitate şi de ignorare a ei, că lucrul cel mai important în viaţă este să ştii şi să fii capabil să-ţi accepţi destinul, că adevărata realitate a artei este ficţiunea, că traducerile fac o literatură foarte serioasă, că scriitorul adevărat are contract cu eternitatea, nu cu efemerul (mi-aş permite să adaug chiar şi atunci când scrie publicistică!), că-n România de azi, Caragiale ar fi fost autor de tragedii, că atmosfera din lumea culturală şi, în special, cea literară de astăzi provine din înşelarea aşteptărilor, că medicina este cea mai anevoioasă profesie, fiindcă ţi-o petreci toată viaţa printre bolnavi. Dar oare literatura o fi altceva, s-o petrece printre oameni sănătoşi? Are ea parte de reflectoare, aplauze, onoruri? Are ea vreun sens, ca şi viaţa, aşa după cum se întreabă Ileana Vulpescu?

Desigur, aceste rânduri s-ar fi putut opri aici, pe această întrebare, cum domnul Jianu însuşi opreşte interviurile doamnei Vulpescu. Dar ar mai fi de adăugat ceva: cărţi de convorbiri serioase, care să spună ceva despre oamenii intervievaţi şi să adauge descoperirea unor unghere ale lumii literare nescoase la iveală până atunci de nicio lanternă explicativă nu prea sunt în cultura română. Prima care-mi vine în minte este Mărturia unei generaţii a lui Felix Aderca. Cartea pe care o aveţi în faţă este mărturia unei familii de autentici intelectuali trăiţi între două lumi şi făuritori de "lumi" descântate cu mult talent!

Copiii bătuţi ai României

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Copiii bătuţi ai României

Un copil povesteşte scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beţie ale mamei.
Povesteşte şi despre iubirea părinţilor, după care a tânjit şi pe care, deseori, a simţit-o.

Un copil ajunge în sala de gimnastică şi ridică ochii către norocosul şir de antrenori, admirând-o şi bătând-o. O relaţie tandră şi nepermisă.
Bătaie, cafteală, atingere, mângâiere, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, pentru bătaie! Şi câte sinonime avem, tot atâtea generaţii avem de fete şi băieţi care au suportat o educaţie cu palma.

Un copil povesteşte, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la şcoală, în ateliere, la rude şi în internate.
Un copil a trăit toate aceste lucruri.
Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută şi campioană olimpică.

Un copil şi-a amintit mereu de momentul în care tatăl unei colege intră în sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu şi Mariana Bitang.
Antrenorii erau furioşi că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete.

"Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Acolo, în sală, pe aparatul numit "sol", în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!... Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar... jart... trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!... Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele."

Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.

***
Un copil a văzut toate aceste lucruri când nu mai era copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii...

Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care îi lipseşte chiar şi Nadiei Comăneci. Imediat, televiziunea a căutat-o în ţară pe mama campioanei. Dar, într-un interviu televizat, s-a văzut doar că, fericită după victorie şi după Sfânta Parascheva, mama campioanei pilise ceva şi nu putea vorbi.
Departe, la Tianjin, copilul câştigase şi titlul cu echipa, şi titlul individual. Tot ce se putea câştiga.

Şi vine ziua a treia. Concursul pe aparate.
Copilul simte cum antrenoarea se îndreaptă spre el, la încălzire. "Hai, Olaru, că maică-ta... iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe".

Un copil cade. Ea are aproape 18 ani şi nu mai e copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii!

"M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă.
M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.
Nu ştiu cum, dar aveam impresia că fiecare dintre miile de ochi care mă priveau acolo, în spaţiul de concurs, aşteptând evoluţia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflaseră de nefericitul recital al mamei. Şi că mă priveau cu dispreţ, plini de curiozitate: «Ia uite şi la asta! Ce mai caută aici?»."

E o descriere uluitor de precisă a mecanismului ruşinii. A felului în care ruşinea ne tăvăleşte şi ne reduce la zero.
Pentru că ruşinea nu e despre un gest sau despre eroare.
După o expresie a lui Brene Brown, ruşinea nu ne spune "am greşit", ci "eu sunt greşit!".

Ei, hai, nu ziceţi că n-aţi trăit acelaşi sentiment, poate când aţi luat o notă mică, poate când aţi fost bătuţi, poate când v-aţi masturbat, habar n-am când, când aţi făcut ceva şi aţi avut senzaţia că toată lumea din jur cunoaşte motivul precis al ruşinii prefăcute în vinovăţie de nepurtat!

***

Nu ştiu dacă Maria Olaru va publica această carte.
E despre un copil care are puterea să vină şi să-şi apere antrenorii, scriind că Bellu şi Bitang n-au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar nu se lasă şi cartea aduce ceva chiar şi în acest misterios episod de la Antipozi.
E despre un copil care şi-a iubit părinţii, antrenorii, supraveghetorii şi pe toţi cei de la care n-a pretins nimic.
Şi pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie.
Nimic din ce scrie Olaru nu coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o.
Cartea e necesară şi insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Îşi cunoaşte valoarea, îşi aminteşte efortul.
E o carte despre toţi copiii de sub comunism.
Maria s-a născut în 1982. Noi, ceilalţi, n-am ajuns atât de departe pe scena lumii, nu avem reuşitele Mariei. Sau ale colegelor ei.

Dar, indiferent cât de mici au fost Mondialele şi Olimpiada fiecăruia, ne-am străduit să ni le respectăm şi să le ducem la bun sfârşit.
Pentru că noi suntem copiii caftiţi ai României.
Semnaţi-vă sub mine!

Un SELFIE literar

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Un SELFIE literar

Mărturisesc faptul că am încercat, dintotdeauna, unele reţineri faţă de scrierile autobiografice. Probabil că greşesc eu, dar... nu asta contează.

De unde această lipsă de apetenţă? Probabil, pentru că - în accepţia mea - ele reprezintă, îndeobşte, abordări orânduite în funcţie de memoria afectivă, dar şi de caracterul semnatarului. Se presupune că majoritatea relatărilor izvorăsc din evenimente trăite, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, din temeritate sau din sinceritatea autorului, dar şi din responsabilitatea pe care o presupune dorinţa de a le face publice. Fatalmente, acest gen scoate în evidenţă faptele unora, dar şi personalitatea naratorului, aşa cum doreşte acesta să fie percepute de către cititor. O obiectivare prin subiectivism - doar suntem în ţara care a produs 3 genii ale absurdului: Urmuz, Caragiale, Ionesco.

În orice demers memorialistic asumat la persoana I, ca şi în cazul de faţă, te aştepţi (şi este cât se poate de normal) să întâlneşti evenimente, persoane, puncte de vedere şi impresii, nu neapărat cum au fost ele în realitate, ci aşa cum au fost percepute şi păstrate în memorie de către cel hotărât să le împărtăşească, la un moment dat şi din motive proprii, celorlalţi.

Din fericire, cartea Mariei Olaru (Preţul aurului. Sinceritate incomodă - Editura Vremea, 2016) reuşeşte performanţa să-mi spulbere o bună parte din temerile asupra acestui gen literar şi ale avatariilor sale. Iar, pe de altă parte, să-mi confirme anumite aşteptări. Pagină după pagină, capitol după capitol, cititorul este purtat într-un univers articulat coerent şi verosimil, însufleţit din amintiri şi alte trăiri selectate - se pare - de o prodigioasă memorie. De un cult al detaliului semnificativ, al preciziei şi corectitudinii - toate fiind nişte obsesii specifice gimnasticii. Dar şi de multă responsabilitate, detectabilă prin grija argumentaţiei care însoţeşte şi completează cele trăite şi povestite de ea. Nimic din cele relatate în carte nu pare rezultat doar din aproximări sau impresii vagi, puse la socoteală şi expediate doar aşa, ca să "iasă pasienţa". Nu! Există în paginile ei o asumare plină de responsabilitate şi de respect a celor trăite, un amestec (altfel, foarte uman) de simpatie şi dragoste, de contrarietate şi revoltă şi încrâncenare şi durere, dar şi de generozitate şi înţelepciune. Pentru Maria Olaru, oamenii - aşa cum îi prezintă în carte - nu sunt nici albi, nici negri. Sunt oameni, cu calităţi sau defecte, cu fapte şi atitudini care pot fi înţelese mai greu sau mai uşor. Ea, cel puţin, pare că se străduieşte şi acum să se înţeleagă. Iar rezultatul acestor căutări îi este oferit cititorului cu respect, dar şi cu fermitate, cu umor sau cu durerea rănilor incomplet cicatrizate, cu o sinceritate absolut incomodă... totul sub autoritatea supremă a unui jurământ cum este "Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

M-a surprins plăcut adevărata obsesie a credibilităţii, obţinută în cele din urmă; precizia rememorării faptelor, a unor vorbe sau reacţii. Am admirat onestitatea care reprezintă, pentru mine, firul roşu al acestui volum. Mai simplu spus: buna credinţă. Bucurii sau dureri, vise ori şocuri, neplăceri sau speranţe, toate sunt trecute, de către campioana mondială şi olimpică, prin filtrul nelipsit al verificărilor, al argumentărilor faptice. Abia apoi, eventual, lasă loc unor reflecţii personale - câteodată, pline de un umor bine temperat dar, de cele mai multe ori amare, chiar scrâşnite. Scoase, parcă, din suflet cu cleştele.

Aflându-i - din paginile cărţii - viaţa de copil, apoi de adolescentă şi, ulterior, de tânără femeie, ieşită dintr-un univers aproape concentraţionar şi reintegrată numai prin forţele sale în lumea unei relative normalităţi cotidiene, realizezi ce urme adânci, pe alocuri dureroase, poate lăsa o carieră sportivă - cât va fi fost ea de glorioasă şi de binefăcătoare pe anumite planuri. Dar pe altele...

Ceea ce se desprinde, în primul rând, din acest demers realmente curajos al ei mi se pare a fi nevoia de descărcare, de clarificare şi limpezire în raport cu lumea şi cu sine însăşi. Autoarea pare că s-ar teme, în permanenţă, de judecata celorlalţi. Nu-i vine a crede că va fi crezută câte a suportat şi a răbdat. Atunci, se simte obligată să pluseze: aduce, în sprijinul spuselor sale, detalii, multe detalii. Explică, se justifică, se întreabă... O face cu decenţă, cu stăpânire de sine, cu inteligenţă şi cu o perceptibilă ironie, îndreptată în egală măsură asupra sa, dar şi a celorlalţi. Nu râsul, ci remarca picantă sau interogaţia retorică vin să tempereze parcă, să contrabalanseze nemulţumirea, revolta pentru ceea ce ea consideră că a suportat, deşi n-ar fi meritat. Mirându-se, parcă, în cele din urmă, câte-a fost în stare să îndure spre a ajunge ceea ce este.

Mi se pare evident că materialul strâns între paginile acestei cărţi a stat "la dospit" ani de zile, fiind supus unor nesfârşite tentative de înţelegere, de reevaluare, de împăcare cu aspectele dureroase, adânc şi ireversibil cronicizate. Azi, când dă naştere unui copil şi unei poveşti personale a vieţii sale, Maria Olaru îşi are (şi nu se teme să afirme asta) certitudinile ei solide, o mulţumire sufletească de invidiat pentru unii. Deşi conţin amintiri nu întotdeauna roz bombon, cartea şi mărturisirile care o alcătuiesc nu mi se pare că ar avea nimic reavnşard, ranchiunos ori demonstrativ. Şi, cu atât mai puţin, nu reprezintă o încercare de a se afişa public, de a crea impresie sau chiar senzaţie. Aşa cum le-am citit eu, cred că este doar o problemă de aerisire. De igienă a sufletului.

Dacă acesta a fost rostul scrierii ei - atunci cred că se poate considera ca fiind atins.

Cartea aceasta mai seamănă, dacă vreţi, cu un fel de exorcizare. Argumentul autoarei ţine de bun simţ şi de sensibilitate: scriind şi "ţinându-se cu mâinile de burtă", ea nu râde. Cel mult, zâmbeşte, cu unele încruntături, ce se dovedesc fără leac, asemeni unor bătături pe suflet. Dar scopul mărturisit este acela de a se elibera şi a face loc (un loc curat, plăcut şi cald) în sufletul acesta mare, dar îndelung şi greu încercat, pruncului ce va să vină. Lui Mihai - întâiul ei născut.

Parcurgându-i paginile, am regăsit, cu o încântare pe care nu ezit să o recunosc, valorile ce alcătuiesc spiritul olimpic: excelenţa, prietenia, strădania constantă pentru depăşirea propriilor limite, respectul faţă de parteneri, onoarea, demnitatea, obsesia corectitudinii şi a respectării regulilor.

După părerea mea, volumul s-ar fi putut intitula, la fel de fericit, "Un ochi pe bârnă", "Rebela", "O altă privire", "Echilibru instabil", "Victorii scump plătite", "Aşa a fost" sau "Ceea ce nu se vede". Atâtea nume dintr-o dată - vorba unei bătrâne şi frumoase melodii - şi toate, pentru o singură fată! Şi pentru a ei carte...

Cinema-ul, un pretext şi un context / Un jurnal în care filmul joacă rolul de revelator

Marian Rădulescu
Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme
Editura Filos, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Dacă în primele două volume din Pseudokinematikos Marian Sorin Rădulescu naviga ţinându-se foarte aproape de linia ţărmului filmelor vizitate, în acest al treilea volum autorul se avântă în larg: în largul lui însuşi. Cea mai personală carte de până acum a lui Rădulescu, acest al treilea volum din Pseudokinematikos se dovedeşte a fi şi cel mai bogat în sugestii de lectură cinematografică. Frumuseţea e, cu siguranţă, în sufletul privitorului, al eseistului cinefil care ne dăruieşte acest volum. O carte prin care autorul ne trece, prin el şi prin filme, către noi înşine. O developare a unei pelicule interioare de mare calitate. (Mircea Platon)

Dintre cărţile lui Marian Sorin Rădulescu (trei, deocamdată), apărute sub sugestivul titlu generic Pseudokinematikos, cea de faţă este în măsura cea mai mică un volum de critică de film, căci paginile despre cinematograf şi cineaştii favoriţi (alături de inevitabilul Andrei Tarkovski, intră aici români precum "şaptezeciştii" Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Veroiu, dar şi mai nou veniţii Cristian Mungiu şi Radu Jude) cedează acum teren în faţa altora de eseistică (deseori hermeneutică), memorialistică şi diaristică. Şi, totuşi, referinţele cinematografice - la fel ca cele literare, muzicale, filosofice sau teologice - apar la tot pasul, căci, în esenţă, această carte dă mărturie despre "devenirea întru fiinţă" a autorului ei, proces în care, printre alte opere artistice, filmele (dar nu orice filme, ci acele "filme-oază, tulburătoare şi încântătoare", ce le solicită spectatorilor "o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei") au jucat un rol fundamental. Iar quest-ului spre "făptura cea nouă" şi "viaţa cea nouă" a multor protagonişti din asemenea filme exemplare stimulează, pentru Marian Sorin Rădulescu, căutarea Adevărului atât în viaţă, cât şi în artă. Şi nu e exclus ca lectura cărţii să vă schimbe modul în care vă raportaţi la cinema. (Mihai Fulger)

Postfaţă de Lucian Mircu

"Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mişcare?..." (Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)

Ca întotdeauna, depinde ce lumini şi ce mişcare.

E posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă? Putem pătrunde în ea prin cinema?

Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext şi un context (şi câteodată, text), e fundalul pentru călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne sunt aceleaşi filme-far, filme-reper şi aceiaşi autori de suflet ai autorului (chiar dacă pe lista de usual suspects mai intră şi descoperiri recente, precum Radu Jude).

Mai mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în rândul 1) la "întemeierea" lui. Pentru fiecare moment important din viaţa sa, găseşte corespondenţe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (şi regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane şi pur şi simplu icoane (între care icoana mamei este cea mai emoţionantă).

În secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos 3 cere (ca şi filmele de autor pomenite) atenţie, răbdare şi (tot ca ele) transmite multă bucurie.

Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puţin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos.

*

În acest ev post-industrial, în care cei mai mulţi sunt atraşi de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană. Şi te face părtaş la căutare cu aceeaşi bucurie pe care ţi-o dau numai filmele mari.

Postfaţă de Paul Slayer Grigoriu

"Filmul va începe în cinci secunde, a anunţat vocea impersonală. Toţi cei care nu au locuri vor aştepta următoarea reprezentaţie. Am intrat în şir indian, încet, apatici în sală. Auditoriul era mare şi tăcut. Ne-am aşezat, s-a întunecat, iar vocea a continuat: programul din această seară nu e nou. Aţi văzut şi aţi revăzut acest spectacol. V-aţi văzut naşterea, viaţa, moartea, de restul vă amintiţi. Aţi avut parte de o lume bună când aţi murit? Suficient de bună încât să se facă un film după ea?"

Cuvintele lui Jim Morrison au trezit în mine conştiinţa adormită de cinefil. Folosesc acest cuvânt în lipsă de altceva, pentru că nu-mi place asocierea lui cu erudiţia seacă într-ale filmului. "Poezia autentică este greu de realizat, pe când erudiţia se dobândeşte mult mai uşor", scria odinioară în jurnalul său părintele Alexander Schmemann. Şi tocmai această poezie, aşa cum se rosteşte ea prin film, mi-a fost dezvăluită de Marian Sorin Rădulescu. L-am cunoscut - cum altfel? - prin intermediul unui film. Scrisesem o recenzie de nespecialist la După dealuri, lui i-a plăcut şi de aici a crescut o legătură prin corespondenţă, apoi şi faţă către faţă. A fost un prim semn că cinematograful poetic, uman, real, e generator de asemenea întâlniri, fereastră către alţii, către sine şi, poate, către Însuşi Dumnezeu. Am citit primele două volume din Pseudokinematikos, iar la al doilea lectura a fost însoţită de vizionarea filmelor pe care Marian Rădulescu mi le punea cu generozitate la dispoziţie. Încet-încet, am învăţat să desluşesc această poezie din spatele peliculei însă, mărturisesc, de multe ori, imediat după ce se termina filmul, alergam la recenzia din carte sau de pe blog. Aşa s-a format şi propria mea grilă de lectură, mereu atentă la îndemnul din volumul pe care îl ţineţi în mână: "A scrie despre un film cu spirit de fair play presupune o dorinţă sinceră, temeinică, de a-i desluşi accentele şi limbajul cinematografic, de a înţelege filmul precum este, iar nu aşa cum - datorită ideilor noastre preconcepute - ni se pare nouă că ar fi. A te apropia obiectiv de un film, a descoperi filmul aşa cum este (adesea în urma unor vizionări repetate, a unei îndelungi documentări) presupune o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei. Se formează astfel o triadă: regizor - film - spectator."

Nu vă aşteptaţi să găsiţi în cartea de faţă o serie de recenzii cu aer didactic! Şi nu vă aşteptaţi să fie vorba doar despre cinematograf. Marian Rădulescu are viziunea unitară care face din orice iubitor de artă un artist la rândul său, un om care se împărtăşeşte de frumos în toate aspectele vieţii şi de aceea nu creează diviziuni artificiale. Pseudokinematikos 3 este mai degrabă un jurnal - atât personal, cât şi de idei - în care filmul joacă rolul de revelator. Cultura extrem de vastă a autorului ne duce de la capodopere recunoscute aproape unanim până la mici bijuterii ascunse sub colbul ideologic sau conjunctural, cărora însă, cu pricepere de meşteşugar, le este scoasă la iveală strălucirea ascunsă. Se vorbeşte despre Tarkovski, Bergman, Mircea Săucan, Dan Piţa, dar şi despre obscurul Viaţa nu iartă al lui Manole Marcus şi Iulian Mihu, film uitat şi uneori desfiinţat (de pildă, într-un comentariu acid al lui Cristian Tudor Popescu), căruia Marian Rădulescu nu se sfieşte să-i scoată la iveală doza de sensibilitate poetică profundă şi - doar superficial - ascunsă de propagandă.

Fascinantă este însă permanenta reîntoarcere la punctele definitorii ale "creşterii" cinematografice a autorului şi a unei întregi generaţii de cinefili, o revenire permanentă la "zona" din Călăuza lui Andrei Tarkovski, imagine a Împărăţiei aflate înăuntrul fiecăruia dintre noi, dar care, după cum ne învaţă Hristos, "se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea". Iar această silinţă, văzută ca lupta cu propriile slăbiciuni, îşi găseşte în arta adevărată, "proptele". Avem aici propriile noastre proptele care să ne lumineze înţelegerea din întunericul sălii de cinematograf, fie că vorbim despre filme luate separat fie că sunt creionate schiţe de portret: Tarkovski (veşnicul, mult-iubitul), Mircea Daneliuc sau Radu Jude. Sunt redate întâlniri faţă către faţă - cum e cea cu fostul actor, astăzi ieromonah Dragoş/Valerian Pâslaru - şi / sau în duh: cu convertitul Frank Schaeffer, cu nonconformistul teolog ortodox Christos Yannaras şi, mai presus de toţi, cu Nicu Steinhardt, "monahul cinefil", a cărui interpretare integratoare a culturii străbate şi din scrisul şi înţelegerea lui Marian Sorin Rădulescu. De fapt, autorul nostru adoptă chiar şi o "viclenie" a lui Steinhardt care, repetând mereu că nu este critic literar profesionist, ne oferă, la adăpostul "amatorismului", unele dintre cele mai vii pagini de lectură avizată a literaturii de la noi şi de aiurea. Tot astfel se procedează şi în cartea de faţă: cheia câte unui film ne este livrată laolaltă cu amintiri vii despre prima vizionare, meşteşugul artistic este pus în legătură cu meditaţii asupra vieţii, a morţii şi a marilor întrebări, accentele polemice - care nu lipsesc, o mărturisesc, nici din corespondenţa pe care o port cu autorul - duc înapoi la câte un cadru memorabil, într-o îmbinare lipsită de preţiozitate şi, ar spune unii, de rigoare, dar tocmai de aceea vie şi autentică. Pseudokinematikos 3 este scrisă într-un stil viu, aproape oral, ca o convorbire în care se revine la subiecte abandonate temporar, se cotrobăie în bibliotecă după un citat, se fac pauze de cugetare, se divaghează creativ şi se dialoghează aprins. Am avut, cât am citit cartea, sentimentul prezenţei autorului în acelaşi spaţiu cu mine, am căutat răspunsuri la problemele ridicate, în memorie şi prin cărţi, i-am scris nu o dată. Şi m-am oprit de câteva ori să adâncesc cele citite, să le las să rezoneze liber în mine.

Ultima parte a cărţii este închinată despărţirii - de fapt, împreună-trăirii în alt plan - de cea care i-a dat viaţă autorului şi i-a deschis ochii (şi) spre frumuseţile peliculei. Şi aici, imaginile agoniei - o agonie dureroasă, dar senină - se suprapun cu secvenţe din filme. Este poate împlinirea acelui ideal exprimat de Tarkovski, ca filmul să devină rugăciune. Iar finalul, deschis, evident, ca orice final din viaţa aceasta, este însuşi un crescendo care încă îşi aşteaptă punctul culminant. Ultima replică din Ulise de James Joyce, mult-iubit de autor, dar compătimit pentru rătăcirea sa în cursa unui trist demonism, ultima replică din filmul Meandre, de Mircea Săucan - deja aici un strigăt de speranţă - încheie, nu triumfător, ci smerit-încrezător şi acest nou volum din Pseudokinematikos, ca un răspuns peste ani, la întrebarea lui Jim Morrison: "Da!"!