Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă
traducere de Smaranda Mărculescu Bădiliţă şi Cristian Bădiliţă
ilustraţii de Marian Zidaru
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 

Intro

Cristian Bădiliţă este istoric al creştinismului timpuriu, doctor al Universităţii Paris IV - Sorbona, autor a numeroase studii despre tradiţia creştină a primelor veacuri, coordonator al traducerii Septuagintei, traducător al Noului Testament.

Marian Zidaru, unul dintre cei mai importanţi artişti români contemporani, este sculptor, desenator, pictor. "Munca lui Marian Zidaru încearcă să edifice punţi, să stabilească legături între teritoriul religios şi cel artistic, altădată unite. Ne aflăm în plină utopie, dar o utopie asumată, care imprimă forţă elaboratelor lui construcţii." (Ioana Vlasiu)

Smaranda Marculescu Bădiliţă, este cercetător la Institutul Sources chrétiennes, Lyon. A predat limba şi literatură latină la Universitatea din Rouen. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu o teză despre inspiraţie şi profeţie la Philon din Alexandria. Lucrări şi articole despre Philon din Alexandria, Plutarh, literatura iudeo-elenistică.

***
Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel s-a bucurat de o extraordinară răspîndire şi popularitate în Occidentul medieval pînă în secolul al VII-lea (chiar şi mai tîrziu), elemente din viziunea (visio) Apostolului fiind apoi preluate de folclorul religios. Să amintim doar, spre a-i fixa dintru început importanţa, că textul a inspirat Comedia divină a lui Dante şi, probabil - împreună cu Apocalipsa lui Ioan şi alte surse biblice şi patristice - multe din scenele Judecăţii de apoi de pe zidurile mînăstirilor din Nordul Moldovei. Originalitatea lui constă în descrierea amănunţită a pedepselor aplicate sufletelor păcătoase în iad, imediat după ieşirea lor din trupuri. Dimensiunea eshatologică, întîlnită în multe alte apocalipse anterioare (iudeo-creştine sau creştine: Ezdra, Enoh, Apocalipsa lui Ioan sau Apocalipsa lui Petru) lasă, în cazul de faţă, locul unei dimensiuni pre-eshatologice. Autorul încearcă să răspundă, cu mijloacele sale teologice şi literare următoarei întrebări: ce se întîmplă cu sufletul fiecărui individ după moarte? Unde va sălăşlui sufletul respectiv pînă la Judecata de apoi? Cine-l va lua în primire? Apocalipsa lui Pavel este primul text creştin care pune problema concretă a sorţii sufletelor individuale pe lumea cealaltă. Şi "rezolvă" această problemă, în felul său, cu mijloacele vremii sale, trasînd un grafic al destinului individual postum, care, departe de a fi căzut în desuetudine, persistă în subconştientul creştin-european chiar şi în ziua de astăzi.

(...)

Conţinutul şi structura Apocalipsei lui Pavel

Apocalipsa lui Pavel se legitimează în faţa cititorilor şi ascultătorilor prin următorul fragment din Epistola a doua către corinteni: "Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit în felul acesta pînă la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus (arreta rhemata), pe care nu se cuvine omului să le grăiască" (2Cor. 12, 2-5). Viziunea propriu-zisă a fost, la origine, "înrămată" cu bun gust şi bună ştiinţă, dar numai o parte a cadrului a ajuns pînă la noi în versiunea latină lungă, anume, povestea descoperirii manuscrisului sub temelia fostei locuinţe a lui Pavel din Tars, prin intervenţie dumnezeiască. Textul, împreună cu sandalele Apostolului, poposesc în mîinile împăratului Teodosie, la Constantinopol. Acesta păstrează originalul şi trimite o copie la Ierusalim, cetatea sfîntă.

Viziunea începe cu un "protest" al elementelor naturii (soare, lună, mare, rîuri, pămînt) împotriva omului, singura creatură păcătoasă din univers. Elementele cer învoire de la Dumnezeu să pedepsească prin teribile cataclisme neamul omenesc, dar Domnul, în infinita-i bunătate, refuză, repetînd de mai multe ori: "Pe toate le ştiu. Ochiul meu vede şi urechea mea aude, dar răbdarea mea îi suportă (sustinet) pînă cînd se vor converti şi se vor pocăi. Iar dacă nu se vor întoarce către mine, îi voi judeca pe toţi."

După acest preambul mizantropic sîntem îndemnaţi să ne rugăm, mai cu seamă dimineaţa şi seara, cînd îngerii fiecăruia dintre noi se adună "la raport" în faţa Creatorului. Ceremonia este descrisă în doi timpi (care, de altfel, vor alterna pe tot parcursul apocalipsei): unul, al jubilaţiei (îngerii prezintă faptele bune ale oamenilor), celălalt, al întristării (îngerii prezintă faptele rele).

La cererea lui Pavel, îngerul însoţitor şi interpret îi arată trei scene de judecată: prima, a unui drept; a doua, a unui păcătos; în sfîrşit, pentru originalitate, a unui mincinos dat de gol prin confruntarea cu doi martori-victime (bărbatul pe care îl ucisese şi femeia cu care preacurvise).

Următoarea escală este paradisul. Lîngă poarta de la intrare, pe două tablete suspendate de două coloane de aur, se găsesc înscrise numele celor care, trăind pe pămînt, au gîndul îndreptat mereu către Domnul. În paradis, ca şi în alte apocalipse iudeo-creştine, Pavel îi întîlneşte pe Enoh (transformat în înger, după 3 Enoh) şi pe Ilie, ridicat cu trup cu tot la ceruri. Restul vizitei e trecut sub tăcere, conform promisiunii făcute îngerului însoţitor.

Apostolului i se îngăduie, în schimb, să descrie Cetatea lui Cristos, aflată dincolo de porţile cerului, în mijlocul lacului Acherusios. Cetatea, toată din aur, este înconjurată de douăsprezece ziduri; în fiecare zid, cîte o poartă; de cele patru laturi, cîte un rîu: de lapte, de miere, de vin şi de untdelemn. O lumină de o intensitate incomparabilă cu cea de pe pămînt scaldă o vegetaţie urieşească. Noul Ierusalim, situat în centrul pămîntului transfigurat, va fi locul ultimei Parusii a Mîntuitorului. În mijlocul cetăţii, un altar magnum et excelsum valde; lîngă altar, regele David ţinînd în mîini un psalterion şi o citeră, cîntă Alleluia, cu glas puternic, care răzbate pînă la ultima centură de zid. Îngerul îi explică lui Pavel că imaginea pe care o are înaintea ochilor este copia fidelă a ceea ce se întîmplă în al şaptelea cer, unde regele iudeu intonează imnuri de slavă înaintea Tatălui şi a Fiului.

Penultima etapă a călătoriei vizionare: locul de pedeapsă a sufletelor nelegiuite şi păcătoase, situat la apus, "în afara Oceanului care împrejmuie pămîntul". Aici Apostolul asistă la o mulţime de torturi, al căror model trebuie căutat într-o altă apocrifă, redactată mai devreme, Apocalipsa lui Petru, şi care trebuie să fi servit drept model-sursă autorului apocrifei noastre. Curios lucru, dar foarte semnificativ, Cristos nu-şi face direct apariţia decît la sfîrşitul viziunii infernale. Mişcat de rugăciunile condamnaţilor, susţinute de cele ale lui Pavel, Domnul se pogoară din cer, însoţit de o suită îngerească şi, printr-un discurs solemn, acordă sufletelor pocăite (dar prea tîrziu, după kairos) o îndulcire a pedepsei (literal: "răcorirea sufletelor", întrucît majoritatea chinurilor se operau la temperaturi extraordinare), altfel spus o "zi şi o noapte de odihnă". Evident, îngerii răi nu sînt deloc mulţumiţi, dar trebuie să se supună hotărîrii divine.

Ultima parte descrie o altă vizită în paradis, dar de data aceasta în paradisul terestru, locul unde Adam şi Eva au comis păcatul neascultării. Pavel se întîlneşte aici cu Fecioara Maria, cu patriarhii (încă o dată; îi mai văzuse în Cetatea lui Cristos), cu Moise, Iezechiel, Lot, Iov, Noe şi Ilie. Aci textul se întrerupe brusc. Sfîrşitul nu se poate reconstitui. În versiunea coptă, Pavel este adus din nou pe Muntele Măslinilor, de unde-l răpise îngerul.

(...)

Cuvînt de încheiere

Apocalipsa lui Pavel ne dă o extraordinară lecţie de iubire şi îngăduinţă. Nu faţă de rău, ci faţă de cei răi, care se pot converti chiar şi după ceasul din urmă: cu ajutorul lui Isus şi al rugăciunilor venite din partea sfinţilor şi din partea credincioşilor neindiferenţi. Tradiţia Bisericii ortodoxe atribuie lui Vasile cel Mare a cincea rugăciune de la vecernia Cincizecimii. De fiecare dată cînd o citesc mă gîndesc la plînsul îngerilor şi al lui Pavel în iad şi-mi spun că Dumnezeu nu poate decît să o împlinească: "Stăpîne Atotţiitorule, Dumnezeule al Părinţilor, Care şi la acest praznic, cu totul desăvîrşit şi mîntuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dîndu-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mîngîiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea şi întristarea şi suspinarea".

Cuvânt înainte la Francmasonerie şi companionaj

René Guénon
Francmasonerie şi companionaj
Editura Herald, 2016
Traducere din franceză de Gabriel Avram

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

Cea mai spectaculoasă lucrare a destinului, cea care i-a consolidat lui René Guénon (1886-1951) statutul de mare maestru spiritual, va fi fost postumă, firească, asemenea unui premiu acordat pentru întreaga activitate. În anii de după dispariţia fizică a mărturisitorului predaniei, receptarea operei guénoniene s-a amplificat treptat, evidenţiindu-se astfel misiunea sa de argonaut al spiritului şi apostol al tradiţiei primordiale. Claritatea şi rigoarea discursului acestui veritabil spiritus rector şi, cu deosebire, dimensiunea adânc vizionară a mesajului său îi aduc astăzi, ca suprem omagiu pe care contemporanii i l-au refuzat, un impresionant număr de adepţi şi o recunoaştere universală.

Cu certitudine, fiind întruchiparea simplităţii înseşi, Guénon n-ar fi acceptat să i se atribuie astfel de superlative şi epitete precum cele menţionate în paragraful anterior. Ele însă n-au fost inventate de semnatarul textului introductiv, ci i-au fost conferite de către exegeţii săi, împreună cu solide argumentaţii care susţin toate aceste distincţii. La rândul lor, comentatorii operei guénoniene n-au făcut altceva decât să constate aura de legendă a personajului.

Desigur, Guénon însuşi n-a dorit să devină un model, un sfânt sau un ghid spiritual; el a trăit simplu şi s-a manifestat ca un om instruit şi de mare valoare, iar prin opera pe care ne-a lăsat-o a încercat să amplifice percepţia sacrului şi a moştenirii spirituale, sugerând totodată necesitatea redresării Tradiţiei în Occident.

După ce, în ultimul deceniu, lucrările guénoniene au apărut, rând pe rând, şi în limba română, biografia autorului este, în prezent, cunoscută şi de aceea nu vom insista decât asupra relaţiei sale speciale cu masoneria. De asemenea, vom puncta, în continuare, câteva aspecte cu privire la doctrină, simbolism şi istoria Ordinului masonic, tocmai pentru a facilita o mai bună înţelegere a studiilor guénoniene de circumstanţă, reunite în această lucrare.

*

I. Privită retrospectiv, viaţa lui Guénon este mai curând liniară, uniformă şi neimportantă sub raportul acţiunii şi al implicării în tumultul vremurilor. Deşi contemporan cu cele două conflagraţii mondiale şi cu nenumărate alte evenimente notabile, derularea vieţii acestui ilustru explorator întru cele spirituale nu pare a fi presărată cu întâmplări ieşite din comun. În toată seria de fapte ce alcătuiesc cursul monoton al vieţii sale, singura excepţie de la regulă ar putea fi ruptura brutală produsă prin părăsirea lumii în care s-a născut şi s-a format şi mutarea sa definitivă la Cairo.

În mare parte, peregrinările iniţiatice consumate în perioada 1904-1914 pot justifica şi ilustra abilitatea cu care Guénon, la maturitate, utilizează informaţia adecvată şi, în funcţie de tema aflată în dezbatere, administrează o argumentaţie atât de competentă. Calificarea sa evidentă lasă să se întrevadă nu doar o înţelegere superioară a adevărurilor subtile, ci şi o bogată experienţă personală realizată prin trăirea nemijlocită a contactului cu realitatea iniţiatică. Putem să-i atribuim lui Guénon, de ce nu, chiar şi o posibilă revelaţie iluminatorie, de natura celor descrise mai târziu în cărţile sale despre stările multiple ale fiinţei şi devenirea omului. În fond, o astfel de trăire la propriu a unor stări de conştiinţă non-ordinară ar explica multe din reuşitele ulterioare. Un om care la doar 23 de ani a putut să scrie un eseu cu o atât de profundă încărcătură ezoterică precum "Demiurgul" dă semne certe că posedă o comprehensiune deosebit de extinsă în comparaţie cu semenii săi şi că această capacitate n-a fost obţinută doar prin simpla acumulare de cunoştinţe.

De altfel, încă din prima sa carte, apărută în 1921, Guénon tratează ca un desăvârşit cunoscător stările mistice, cum le numeşte el, stări pe care omul le poate atinge doar în urma unui proces de dilatare a conştiinţei individuale. Tocmai de aceea şi nu doar ca o simplă supoziţie ar putea fi luată în calcul ipoteza potrivit căreia, în acel deceniu al căutărilor iniţiatice, morfologia şi neurofiziologia creierului guénonian au cunoscut modificări semnificative care, la rândul lor, au determinat o anumită efervescenţă creatoare, o vizibilă creştere a capacităţilor intelectuale, emoţionale şi spirituale şi, ca atare, o amplificare a clarităţii cugetului său.

În anul 1906, Guénon a intrat în contact cu Papus şi cu celebra sa Şcoală hermetică pariziană unde novicele de atunci învăţa să "vadă" realitatea dintr-o altă perspectivă. Deosebit de interesat şi de receptiv în ceea ce priveşte problematica spirituală, tânărul nostru nu a trecut neobservat: la scurt timp a fost iniţiat într-o lojă masonică apropiată Ordinului martinist (structură iregulară). În paralel, avansează foarte repede în cadrul Ritului Scoţian unde ia contact cu idealurile, simbolistica şi revelaţiile gradelor înalte. De menţionat că Guénon n-a trecut niciodată, în mod regular, prin gradele de ucenic, calfă şi maestru mason. Este posibil însă ca el să fi fost iniţiat, sub spadă sau printr-un ritual simplificat, de către un Inspector General 33^° al Ritului Scoţian. În epocă, au mai existat astfel de situaţii.

Tot acest iureş iniţiatic îl va fi ajutat pe Guénon să constate, între altele, starea de profundă decădere a masoneriei în raport cu preceptele Tradiţiei. Fire polemică fiind şi decepţionat peste măsură de neospiritualismele care făceau ravagii în acele timpuri, tânărul iniţiat are o atitudine de frondă faţă de ierarhii vremii. Totodată, încercând o reformare din mers, va întemeia, împreună cu o parte din fraţii care-i împărtăşeau convingerile, Loja Melchitzedek şi apoi Ordinul Templului Renovat a cărui conducere o preia pentru scurt timp.

În anul 1910, Guénon a fost exclus din Ordinul martinist, însă îşi va continua activitatea masonică, de la începutul anului 1912, în Loja Thebah din obedienţa Marii Loji a Franţei; va participa cu regularitate la lucrările acestui atelier până în 1916. Izbucnirea războiului are ca efect, inclusiv, o masivă intrare în adormire a lojilor masonice din întreaga Europă. În linii generale şi foarte succint spus, aici se încheie experienţa masonică guénoniană. În anul 1912, va primi iniţierea ca ucenic în tariqa Şadhiliya şi astfel opţiunea sa pentru sufism devine pe deplin asumată prin jurământ şi consacrare. Din acel moment, René Guénon nu va mai părăsi calea sufită, până la finele vieţii sale.

După război, poate şi ca urmare a decepţiilor pe care le-a trăit, interacţiunea lui Guénon cu fenomenul masonic va fi mult mai rezervată. Până în 1930, când va pleca definitiv în Egipt, Guénon îşi va concentra efortul pe editarea lucrărilor sale şi pe publicarea unor articole cu conţinut ezoteric, unele dintre acestea fiind replici sau corecţii la diverse apariţii editoriale, mai mult sau mai puţin riguroase în raport cu preceptele tradiţionale.

Ajuns la Cairo (avea pe atunci 44 de ani), Guénon nu se arată interesat să intre în legătură cu masoneria egipteană, cu toate că, la acea vreme, atelierele din capitala Egiptului erau frecventate de numeroşi europeni şi de autohtonii educaţi în Occident. Pe scurt, pentru perioada 1931-1951, biografii lui Guénon nu au identificat date şi informaţii care să ateste participarea acestuia la viaţa masonică din ţara de adopţie.

În fine, mai există totuşi un episod semnificativ care ar trebui menţionat aici, anume aprinderea luminilor în Respectabila Lojă La Grande Triade, fondată în 1947. Iniţiativa a aparţinut unui grup de masoni animaţi de redresarea Tradiţiei, aşa cum este aceasta prefigurată de către Guénon în cărţile sale. Aşadar, a fost suficient spiritul guénonian pentru ca manifestarea să se producă; seduşi de tezele bine-cunoscute, protagoniştii au purces la constituirea acelei elite restauratoare, invocată iniţial în cartea despre criza lumii moderne. Contele Mordvinoff, un rus exilat la Paris, deosebit de erudit, a reunit în jurul acestui proiect câţiva entuziaşti printre care Ivan Cerf, Claude Gagne, Marc Billis, Francis Saillard, Louis Jourdin, Pierre Benkemoun. Prin lojă au trecut şi alţi oameni importanţi precum Antonio Coën, Michel Dumesnil de Grammont, Marcel Maugy, Marcel Clavelle. S-a scris mult despre acest atelier masonic; la un moment dat, se constată chiar şi o deschidere semnificativă către sufism. Mihail Vâlsan, om de o fineţe şi de o erudiţie covârşitoare, confirmă în scrierile sale faptul că această lojă ar fi încercat să asimileze practica spirituală dhikr.

De precizat că Guénon nu a participat la aprinderea luminilor şi nu a fost niciodată membru al acestei grupări masonice. Totuşi, este cunoscută o legendă potrivit căreia atelierul ar deţine un Tablou al Lojii de Maestru desenat de către Guénon însuşi. Fraţii sunt în continuare foarte rezervaţi în a da relaţii despre acest subiect. Se spune, de asemenea, că acest Tablou al Lojii, foarte semnificativ sub aspect simbolic, este în acelaşi timp şi total diferit de ceea ce se ştie, în mod curent, din iconografia masonică.

*

II. Referitor la cartea Francmasonerie şi companionaj: studii şi articole - una dintre cele mai complexe lucrări dedicate fenomenului iniţiatic - cunoaştem că aceasta a fost foarte aşteptată în mediul masonic românesc. Graţie clarificărilor inserate în text, lucrarea devine nu doar actuală, ca problematică şi atitudine, ci şi profund canonică. Inevitabil, cartea ne transmite şi unele detalii privind experienţa iniţiatică a autorului. În stilul său bine cunoscut, Guénon ne semnalează confuziile şi erorile autorilor vremii şi ne prezintă în contrapartidă punctele sale de vedere, pentru elucidare şi o mai bună înţelegere. Autorul demonstrează astfel cu prisosinţă o cunoaşterea exemplară a istoriei Ordinului masonic şi a doctrinei acestuia, deopotrivă. În multe privinţe, Guénon emite imperial şi fără explicaţii unele judecăţi de valoare şi raţionamente absolut sclipitoare. Trebuie spus că unele dintre acestea au un evident conţinut polemic, fapt care i-a adus numeroase atitudini ostile.

Cartea, deosebit de necesară pentru cultura masonică din România, nu este altceva decât o colecţie de articole publicate de-a lungul timpului în diverse reviste. Ele au fost anume lăsate, de către Guénon, în afara operei sale editate antum. Parcurgând lucrarea, vom constata cu surprindere că, în final, nu găsim nicio explicaţie edificatoare la întrebarea cum de a putut fi alcătuită aceasta, fără ca autorul să fi frecventat cu regularitate o lojă masonică. Desigur, scurta perioadă pariziană anterioară Primului Război Mondial, amintită mai sus, constituie o excepţie, aceasta fiind însă insuficientă pentru a lămuri misterul.

Om cultivat şi cu o perspicacitate deosebit de ascuţită, Guénon a înţeles foarte repede esenţialul, îndeosebi ca urmare a lecturilor, a intuiţiei sale extraordinare, şi nu numai. În esenţă, metodologia guénoniană relevă trei orizonturi spre care tind raţionamentele sale calificate: (i) decriptarea simbolurilor în registrul sacralităţii omului şi a lumii; (ii) analiza şi interpretarea ritualurilor (ezo)exoterice; (iii) cercetarea lingvistică bazată pe compararea termenilor, observarea rădăcinii cuvintelor şi locuţiunilor, identificarea înţelesurilor sapienţiale ascunse, uitate şi, astfel, "invizibile" la o primă citire. Astfel, a formulat el celebrele sale verdicte cu privire la ezoterism şi iniţiere, în general, şi la masonerie, în special.

În aceste studii despre francmasonerie şi companionaj, adunate postum între două coperţi, Guénon a apelat în mod repetat la o analiză comparativă a unui aspect tradiţional raportând acest "obiect" al cercetării sale la altele similare, existente în tradiţii diferite. Cazul în sine este o strălucită ilustrare a faptului că Tradiţia este unică şi că un ordin iniţiatic nu poate fi (re)inventat prin eludarea surselor riguros tradiţionale. Tot astfel, doctrina tezaurizată istoric, împreună cu instrumentarul iniţiatic specific nu pot fi activate decât prin punerea în scenă a ritualurilor, interpretarea corectă a simbolisticii şi, nu în ultimul rând, printr-o îndrumare calificată a aspirantului - căutător de Adevăr şi Lumină.

Pentru Guénon, realitatea supremă şi Adevărul ultim este Principiul, cauza cauzelor, esenţa supraumană şi unicul obiect de studiu al metafizicii. Aici, în "ochiul furtunii", identifică autorul toate tendinţele care se vor metamorfoza ulterior în realităţi precare şi trecătoare; doar aceste semne subtile se impun a fi "citite" cu preponderenţă dacă, în sfârşit, înţelegem că trebuie să ne păstrăm acţiunile în acord cu Voinţa divină. În mare parte, în aceasta constă unicitatea şi originalitatea evidentă a operei guénoniene. De aceea, în prezent, când ştiinţa însăşi (prin fizica cuantică, psihologia transpersonală şi concepţiile inovatoare privind neurofiziologia creierului uman etc.) se apropie de Dumnezeu, actualitatea lui René Guénon devine cu atât mai stringentă şi mai misterioasă.

Din perspectivă doctrinală, Guénon ne asigură că, dintre toate organizaţiile europene cu pretenţii iniţiatice, Francmasoneria şi companionajul sunt singurele care pot revendica o descendenţă autentic tradiţională şi aceasta în ciuda faptului că, în prezent, se poate constata o accentuată stare de decădere a celor două societăţi în raport cu cerinţele Tradiţiei. Ignoranţa generalizată, manipularea devastatoare şi domnia cantităţii sunt citate cel mai adesea ca fiind la originea prăbuşirii coloanelor noastre. Pe de altă parte, Joseph de Maistre susţine că "Totul ne dă de înţeles că Francmasoneria vulgară este o ramură desprinsă şi, poate, coruptă dintr-o tulpină veche şi respectabilă". În acelaşi sens, Guénon face următoarea precizare: "Prea de multe ori ne înşelăm când ne gândim doar la masoneria modernă, fără să înţelegem că aceasta este pur şi simplu o deviaţie". Primii responsabili de acest lucru sunt, după cât se pare, pastorii protestanţi Anderson şi Desaguliers, care au redactat Constituţiile Marii Loji a Angliei, publicate în 1723, şi care au făcut să dispară toate vechile documente pe care au pus mâna, pentru ca să nu se vadă toate inovaţiile pe care le-au introdus şi pentru că aceste documente conţineau formule care li se păreau supărătoare, cum ar fi obligaţia de a fi credincios lui Dumnezeu, Sfintei Biserici şi Regelui, ceea ce era o marcă incontestabilă a originii catolice a masoneriei.

Această activitate de deformare a fost dusă de protestanţi vreme de cincisprezece ani care s-au scurs de la moartea lui Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al Masoneriei vechi (1702), şi până la înfiinţarea noii Mari Loji a Angliei (1717). Cu toate acestea, ei au lăsat să existe simbolismul, fără să ştie că acesta, pentru cine-l înţelegea, mărturisea contra crimei lor, la fel de evident ca şi textele scrise care, de altfel, n-au fost toate distruse. Iată, pe scurt, rezumatul a tot ceea ce trebuie să ştie cei care doresc să combată cu eficacitate tendinţele masoneriei actuale.

Guénon se pronunţă asupra multor problemele spinoase ale doctrinei masonice care, şi atunci ca şi acum, au primit deseori soluţionări diletante, fanteziste şi total lipsite de relevanţă în raport cu preceptele Tradiţiei. În situaţia că vom ignora această stare şi în lipsa unor clarificări conforme cu ordinea supremă, masoneria va mărşălui haotic, în continuare, "...pe acelaşi drum al rătăcirii, cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleaşi tenebre, continuând să confunde lucrările de zidărie cu cele masonice".

Cu privire la conceptul de regularitate, de pildă, în lucrare poate fi studiat un articol (datat 1910) denumit "Ortodoxie masonică", tot astfel cum cel mai instruit mason din secolul al XIX-lea, Jean-Marie Ragon, şi-a intitulat lucrarea sa de căpătâi. În concepţia lui Guénon, încercarea de a defini regularitatea masonică pe baza unor considerente strict istorice constituie o gravă eroare. Ortodoxia masonică rezidă, înainte de toate, "...în a urma cu fidelitate Tradiţia, în a păstra cu grijă simbolurile şi formele ritualice care exprimă această Tradiţie şi care sunt un fel de veşmânt al ei, precum şi în a respinge orice inovaţie suspectă de modernism".

Guénon acordă o atenţie specială gradelor înalte, explicând utilitatea acestora în ceea ce priveşte realizarea spirituală propriu-zisă a recipiendarului. Referirile sale la micile şi marile mistere sunt edificatoare, iar informaţiile despre acestea se impun a fi corelate cu cele revelate în cadrul altor lucrări ale autorului. Guénon vorbeşte explicit despre realizarea ascendentă şi cea descendentă, iar Mihail Vâlsan, continuatorul operei sale, aduce noi elemente întru clarificarea acestor concepte ezoterice. În esenţă, ni se spune că, după ce a primit succesiv lumina gradelor înalte ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, până la gradul 30 (Cavaler Kadoş), iniţiatul este dator să se întoarcă în lume, asemenea unui avatar, pentru a dărui lumina şi cunoaşterea. Iată aşadar, pe scurt, în ce constă nobilul sacrificiu pe care trebuie să-l înfăptuiască un veritabil iniţiat în ceea ce priveşte construirea Templului ideal al umanităţii.

Cu referire la absenţa, în Occident, a iniţierii feminine autentice, Guénon precizează că adevărata raţiune a acestei "supărătoare lacune" constă în faptul că "...toate iniţierile care au subzistat sunt esenţialmente bazate pe meserii a căror exercitare aparţine exclusiv bărbaţilor". În continuare, el taxează fără drept de apel "masoneria mixtă" ca fiind iregulară, aceasta reprezentând pur şi simplu "...o tentativă de a transplanta în domeniul iniţiatic [...] concepţia «egalitară» care, refuzând să vadă diferenţele naturale ce există între fiinţe, ajunge să le atribuie femeilor un rol ce le aparţine doar bărbaţilor..."

Cititorul va găsi, de asemenea, în lucrare, numeroase referiri la unele aspecte de ordin istoric sau la personalităţi importante care, prin charisma şi prestaţia lor, au marcat evoluţia Ordinului. Din prima categorie, se impun a fi enumerate momentele referitoare la înfiinţarea Ordinului Aleşilor Cohen, la Stricta Observanţă şi la Superiorii Necunoscuţi. Dintre personalităţile masonice asupra cărora s-a oprit Guénon, menţionăm: Elias Ashmole, Swedenborg, Willermoz, Saint-Martin, Adam Weishaupt, Ragon şi, mai ales, Martinez de Pasqually. Vom identifica, totodată, numeroase pasaje dedicate explicării simbolisticii tradiţionale pe care însă nu le vom enumera aici, nici chiar în formulă restrânsă. Vom lăsa cititorului bucuria de a se încărca cu argumentaţia guénoniană, atât de convingătoare şi de riguros formulate sub aspect doctrinal.

*

III. Deşi s-au scurs şase decenii şi jumătate de la dispariţia lui Guénon, el continuă să rămână chiar şi pentru generaţia actuală un veritabil pontif întru cele neştiute. Într-adevăr, René Guénon a fost un însetat cercetător al spiritualităţii universale care a ales să devină maestru sufit. El s-a născut şi s-a format ca iniţiat în Europa, iar misiunea sa asumată, admirabil îndeplinită, a fost aceea de a ne sensibiliza în legătură cu Tradiţia, într-o lume decăzută spiritual şi într-o epocă marcată de ateism şi de un materialism agresiv. Pentru sacrificiul personal, pentru minunata sa operă şi pentru discipolii care l-au urmat cu deplină şi neclintită convingere, Guénon va rămâne definitiv în galeria marilor maeştri. Cele două nunţi1 care au însemnat ceva în viaţa lui, prima infertilă, cu Berthe Loury (1912), cea de-a doua fecundă şi împlinită cu Fatima Hanam Ibrahim (1934), sunt parcă reflexii ale celor două patrii spirituale guénoniene - Occidentul şi Islamul.

La finalul acestui text introductiv, cel mai potrivit omagiu pe care l-am putea aduce studiilor guénoniene reunite în volumul de faţă nu poate fi altceva decât un simplu îndemn la lectură. Pe măsură ce va înainta în parcurgerea cărţii, cititorul avid de cunoaştere va simţi, poate, un mic regret în momentul când va trece la pagina următoare şi, cu siguranţă, din dorinţa de a cuprinde mai mult şi de a intra mai adânc în logica autorului, va reveni asupra anumitor pasaje. Şi apoi, se va surprinde reflectând, ca şi noi de altfel, la toată această subtilă incursiune pe care ne-o propune Guénon în ceea ce am putea denumi sfânta credinţă a celor aleşi.

Marginalii la un jurnal citit printre rânduri

Gheorghe Ghiulamila
Jurnalul roşu. Ansamblul "Doina" al Armatei RSR
în China revoluţiei culturale şi în Coreea de Nord
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***

Marginalii la un jurnal citit printre rânduri

Trei turnee, efectuate de Ansamblul "Doina" al Armatei într-un interval de 11 ani, sunt consemnate, pas cu pas, de unul dintre membrii corului, Gheorghe "Gogu" Ghiulamila, într-un jurnal unic, cu un farmec aparte, în multe dintre notaţii putându-se observa - în ciuda faptului că autorul nu a fost scriitor - un extraordinar talent literar. Primul turneu din China, care a avut loc în perioada 23 noiembrie 1966 - 13 ianuarie 1967, ne arată un tărâm încremenit parcă într-o ipostază bestială a celei mai bizare manifestări "artistice" a Revoluţiei Culturale. Relatările sunt fidele unei realităţi încă necunoscute în România acelor ani. Preşedintele Mao era venerat ca un zeu. Tot ce mişca în China de atunci, de la politică, artă, comerţ şi până la organizare militară, era influenţat direct de gândirea preşedintelui Mao. Relatările lui Gogu Ghiulamila de la faţa locului au aerul unor reportaje din timpul războiului rece. Sunt notaţii care ne arată, din interior, o lume contaminată ireversibil de virusul comunismului, notaţii făcute cu talentul şi dezinvoltura unui jurnalist de clasă.

Al doilea turneu, din Coreea de Nord şi China, a avut loc între 14 septembrie şi 30 octombrie 1971. Este un an "de cotitură" în România, în care Nicolae Ceauşescu, influenţat de manifestările megalomanice din Coreea condusă cu mână de fier de preşedintele Kim-Ir-Sen, a lansat celebrele "teze din iulie" care au adus şi la noi "Revoluţia Culturală", cu consecinţele pe care le cunoaştem. Ocazia de a pune pe hârtie impresii din Coreea acelor vremuri - chiar dacă mai puţin consistente decât cele din turneul precedent - a fost fructificată de Gogu Ghiulamila cu aceeaşi atenţie şi curiozitate ca în precedentul turneu. Ne este înfăţişată, cu tuşe grave sau melancolice, obiective sau subiective, o realitate orwelliană, o lume deloc ficţională însă, cu automatismele ei bizare, cu faptele ei de neînţeles pentru o societate aşa-zis normală. După spectacolele date în Coreea, Ansamblul s-a deplasat în China, o Chină întrucâtva schimbată, ieşită parţial din "era Mao".

Aşadar, al treilea turneu, din China, a avut loc în intervalul 25 septembrie - 2 noiembrie 1977. Jurnalul lui Gogu Ghiulamila a devenit deja unul de rutină, nu însă mai puţin valoros, datorită în special descrierilor de la faţa locului. Peisajele exotice, monumentele arhitectonice specifice, obiceiurile sunt "zugrăvite" cu talent jurnalistic, obiectiv, fără lungimi inutile. Nu mai puţin importante sunt notaţiile legate de viaţa interioară a Ansamblului. Ieşirile în decor ale "şefilor", comportamentul cazon, inadecvat pentru o trupă artistică, orgoliile celor care voiau să-şi demonstreze "calităţile" sau să-şi "umfle muşchii" în anumite situaţii, precum şi stările sufleteşti contradictorii ale colegilor, sunt prinse cu acele fine ale talentului în insectarul acestui "Jurnal roşu", un insectar multicolor, de o fină complexitate stilistică.

Un jurnal inedit, un manuscris "de sertar" care descrie o lume încă insuficient cunoscută. Acest jurnal ne arată, cu fidelitate, câteva - nu puţine - dintre aspectele ei. Rămas inedit timp de aproape patru decenii, jurnalul lui Gogu Ghiulamila scoate în evidenţă multiple laturi emoţionale ale personalităţii autorului. Gogu Ghiulamila a fost un om care, pentru cei care nu l-au cunoscut suficient, ar fi putut lăsa impresia unui tip sever, cu un comportament cazon şi în afara serviciului, cu o atitudine mai degrabă distantă. Nimic din toate acestea nu era însă adevărat. A fost un om căruia i-a plăcut enorm viaţa, chiar dacă a părăsit-o la doar 58 de ani. O casetă audio (probabil pierdută) pe care era imprimată o chermeză la care au fost prezenţi Gogu Ghiulamila şi doi dintre bunii săi prieteni din Ansamblu (cu siguranţă unul dintre ei era Biju, al cărui nume apare frecvent în jurnal) mi-a fost dată spre ascultare de fiul lui, Călin Ghiulamila. Singura propoziţie care poate să descrie atmosfera de acolo este următoarea: oamenii aceştia ştiau să se distreze. Ştiau să bea un şpriţ, să glumească, să cânte, atât cântece laice, cât şi, atenţie!, bisericeşti, să spună bancuri, să facă atmosferă. Acesta este Gogu Ghiulamila pe care l-am cunoscut, din păcate, poate prea puţin. Un om care, într-o lume liberă, ar fi avut cu siguranţă mult mai multe de spus. Jurnalul pe care ni l-a lăsat, citit printre rânduri, este o foarte bună dovadă în sprijinul acestei afirmaţii.

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017

Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi un fragment din această carte.

***

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Discursurile publice ale ultimilor ani au făcut deseori referinţă la rolul serviciilor secrete în desfăşurarea evenimentelor politice româneşti. Lupta dintre diverse facţiuni, influenţarea într-un fel sau altul a deciziei politice, controlul asupra unor afaceri importante au fost speculaţiile cele mai des întâlnite, speculaţii care, de multe ori s-au dovedit a fi, din păcate, adevărate. Viaţa politică românească este plină de foşti ofiţeri de securitate şi colaboratori ai acestora. Aşadar, se ridică întrebarea cine sunt aceşti oameni? De unde provin? Care le sunt rădăcinile? Pentru a ne face o imagine mai clară asupra acestor lucruri avem nevoie de întoarcerea la istorie.

Florian Banu ne propune o istorie a unuia dintre cele mai cunoscute servicii secrete româneşti, SIE. Mihai Răzvan Ungureanu, istoric şi fost şef SIE, semnează prefaţa cărţii lui Florian Banu, apărută la Editura Corint. Fie că a fost vorba de recrutări publice, fie de participarea la diferite colocvii şi întâlniri în universităţi, SIE a încercat în ultimii ani să îşi construiască o reputaţie solidă, de serviciu bazat pe profesionişti. Cartea despre care vorbim are marele merit de a fi o primă istorie serioasă, documentată şi echidistantă referitoare la originile şi evoluţia a ceea ce astăzi numim SIE.

Demersul autorului stă sub semnul a două moto-uri, unul aşezat la începutul cărţii şi cel de-al doilea înaintea concluziilor. Primul citat îi aparţine lui Constantin Argetoianu: "mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite". Sub această deviză se desfăşoară întregul demers istoric al autorului care, de-a lungul întregii cărţi încearcă să ne prezinte faptele aşa cum au fost, fără subiectivitate şi implicare afectivă. Având în vedere subiectul adus în discuţie, o istorie a unei ramuri a Securităţii atât de urâte şi detestate, realizarea lui Florian Banu este salutară deşi, pentru un cititor care caută să îşi susţină prin această carte aversiunea, destul de frustrantă.

Al doilea moto, cel dinaintea concluziilor, este un citat din Biblie: "Mai înainte de a cerceta, nu huli; cunoaşte întâi şi atunci dojeneşte". Acest al doilea moto răspunde, astfel, disconfortului cititorului care uită că menirea istoricului este aceea de a prezenta faptele aşa cum au fost fără a le judeca prin prisma propriilor afecte. De altfel, Florian Banu nu cosmetizează în nici un fel unele întâmplări din viaţa şi cariera celor prezenţi în carte. Astfel, de exemplu, atunci când vorbeşte despre parcursul lui Nicolae Doicaru, cel mai longeviv şef al spionajului românesc, acesta nu îi cosmetizează deloc caracterul şi personalitatea. Doicaru era, conform unei descrieri, un "om cu o voinţă puternică, hrănită de o ambiţie bolnavă, cu totul specială, pe care îl interesa, în primul rând, propria-i măreţie şi glorie". Există un document prin care Doicaru se arată dispus să divorţeze imediat, dacă soţia sa nu corespunde cerinţelor şi exigenţelor partidului.

Cartea este interesantă şi bine structurată. Autorul ne prezintă o evoluţie pe scurt a serviciului secret românesc de la înfiinţarea sa în de către generalul Constantin Prezan în timpul Primului Război Mondial şi până în 1989. Capitolul, destul de tehnic, este urmat de o prezentare în detaliu a celor care au fost şefii spionajului românesc în acest interval de timp. Primii dintre ei au fost oameni cu un trecut de "luptă şi glorie în slujba Uniunii Sovietice şi a Cominternului", după cum observă autorul, adică oameni care continuau să servească mai întâi interesele Moscovei. Procesul de distanţare faţă de Moscova a adus la conducerea spionajului românesc un altfel de tip de oameni. Majoritatea erau oameni care datorau totul partidului. Ei proveneau din familii modeste, cu o situaţie materială precară, având o inteligenţă nativă care îi va ajuta să facă carieră. Toate acestea erau dublate de "şcoala vieţii" absolvită în fabrici şi organizaţiile de tineret ale partidului.

Dintre aceştia se remarcă Nicolae Pleşiţă a cărui biografie este un model pentru "omul nou" visat de comunişti. Pleşiţă a înţeles rapid că rezultatele profesionale şi conduita ireproşabilă nu sunt suficiente pentru a îi asigura ascensiunea sa, aşa încât a avut grijă să facă cunoscut faptul că "citeşte mult material de partid şi şi-l însuşeşte în bune condiţiuni". Pleşiţă este cel care a înfiinţat Întreprinderea de Exterior Dunărea şi a condus acţiunile împotriva celor de la Radio Europa Liberă.

După ce ni-i prezintă pe cei aflaţi în fruntea spionajului românesc, Florian Banu ne vorbeşte despre cum, de unde şi prin ce metode erau formaţi ofiţerii români de spionaj în perioada discutată. Un rol important, aflăm din carte, revenea modului în care erau şcoliţi şi învăţaţi să facă faţă situaţiilor din exterior spionii români. Erau învăţaţi ce metode trebuie să folosească pentru recrutarea colaboratorilor şi cum trebuie să transmită informaţiile în ţară. Practic, ni se prezintă un mic manual al spionului român comunist. Întrebarea care a măcinat generaţii de formatori ai Securităţii, remarcă autorul, a fost dacă pentru un ofiţer de informaţii sunt esenţiale calităţile înnăscute sau cele dobândite. Problema avea o greutate deosebită pentru că munca în spionaj însemna nu doar învăţarea corectă a materialului de partid, ci şi cunoaşterea limbilor străine, a modului de a te adapta şi purta natural în medii diverse ceea ce de multe ori era greu de realizat de agenţii cu origini sociale modeste şi fără educaţie.

Ultima parte a cărţii prezintă câteva dintre punctele fierbinţi ale spionajului românesc comunist. Rolul de poliţie politică, acţiunile de dezinformare şi propagandă, dar şi spionajul economic sunt prezente prin câteva momente semnificative cum ar fi implicarea în anihilarea sau dirijarea emigraţiei româneşti, rolul ICE Dunărea în operaţiile valutare speciale, şi, nu în ultimul rând, povestea reţelei Caraman şi a infiltrării spionajului românesc în structurile de comandă NATO.

Deşi autorul ne spune în prefaţa cărţii că lucrarea sa nu se pretinde una academică, prin minuţiozitatea documentării - efort cu atât mai salutar cu cât aflăm că există obiceiul ca la o anumită perioadă de timp, arhivele SIE să fie distruse -, prin păstrarea unui ton echidistant şi lipsit de părtinire, cartea lui Florian Banu poate sta alături de orice lucrare de specialitate. Lucrarea este accesibilă şi publicului larg care doreşte să se informeze asupra unui subiect atât de sensibil. Cititorul nu trebuie să piardă din vedere un element esenţial, după cum atrage atenţia autorul, dar şi prefaţatorul cărţii şi anume că "serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie, nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic".

Prefaţă la Mindfulness şi neurobiologie

Daniel J. Siegel
Mindfulness şi neurobiologie
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

Bine aţi venit în călătoria către centrul vieţilor noastre. Ştiinţa a demonstrat faptul că a avea o stare de atenţie conştientă (mindful awareness) - cu alte cuvinte, de a participa la bogăţia experienţei trăite aici şi acum, conduce la o ameliorare a fiziologiei noastre, a funcţiilor noastre mintale şi a relaţiilor noastre interpersonale. Faptul de a fi pe deplin prezenţi în conştiinţa noastră oferă vieţilor pe care le trăim noi posibilităţi de bunăstare.

Aproape toate culturile au practici care ajută oamenii să dezvolte un nivel ridicat de conştientizare a clipei. Fiecare dintre marile religii ale lumii utilizează o metodă ce le permite persoanelor să-şi focalizeze atenţia, începând de la meditaţie până la rugăciune, de la yoga până la Tai Chi. Fiecare dintre aceste tradiţii poate avea propria abordare particulară, dar toate au în comun aceeaşi dorinţă, aceea de a focaliza în mod intenţionat starea de conştientizare într-o manieră care să ducă la transformarea vieţilor oamenilor. În cadrul diferitelor culturi umane, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.

În ceea ce mă priveşte, domeniul de studiu al relaţiilor interpersonale este cel din cadrul familiei, cadru în care folosesc conceptul de "sintonie" pentru a examina modul în care o persoană, un părinte de exemplu, îmi focalizează atenţia asupra lumii interioare a altuia, şi anume a copilului său. Această focalizare asupra minţii unei alte persoane stimulează anumite circuite neuronale care permit persoanelor care interrelaţionează să se "simtă simţiţi" reciproc. Această stare este crucială pentru persoanele care doresc să se simtă vibrante şi vii, să fie înţelese şi relaxate în cadrul relaţiei. Cercetările au arătat că astfel de relaţii bazate pe sintonie promovează rezilienţa şi longevitatea. Înţelegerea pe care noi o dăm stării de mindfulness este fundamentată pe aceste studii dedicate atât sintoniei interpersonale, cât şi funcţiilor de autoreglare a atenţiei focalizate, şi astfel putem să sugerăm ideea că starea de conştientizare atentă reprezintă o formă de sintonizare intrapersonală. Cu alte cuvinte, a fi atent şi prezent constituie un mod de a-ţi deveni propriul prieten cel mai bun.

Vom explora modul în care sintonia, prin intermediul procesului de integrare neuronală, poate determina creierul să se dezvolte într-o modalitate care să promoveze o autoreglare echilibrată, care va permite, la rândul său, apariţia flexibilităţii mintale şi a înţelegerii de sine. Acest mod, cel în care ne simţim percepuţi, în care ne simţim conectaţi cu lumea exterioară, ne poate ajuta, prin intermediul conştientizării atente, să înţelegem faptul că sintonizarea cu propriul sine poate promova acele dimensiuni fizice şi psihologice ale propriei bunăstări.

Focalizarea la nivelul creierului ne poate ajuta să vedem similitudinile pe care le prezintă mecanismele acestor două forme de sintonizare, intra- şi interpersonală. Prin examinarea aspectului neuronal al funcţionării cerebrale şi a posibilei corelări a acesteia cu conştientizarea plină de atenţie, am putea fi în măsură să ne extindem înţelegerea legată atât de motivul pentru care cât şi de modul în care starea de mindfulness creează îmbunătăţiri (bine documentate) ale funcţiei imune, un sentiment interior de bunăstare şi o mărire a capacităţii noastre de a avea relaţii interpersonale satisfăcătoare.

Eu personal nici nu sunt adeptul vreunei tradiţii de conştientizare atentă şi nici nu am beneficiat de vreo instruire formală în practica mindfulness înainte de a demara acest proiect, ca atare, această carte va constitui un punct de vedere diferit şi nu va prezenta viziunea unei forme specifice de mindfulness. Abordarea lucrării de faţă va constitui o explorare a conceptu lui general de mindfulness. Starea de mindfulness poate fi cultivată prin multe mijloace, începând de la experienţele din cadrul relaţiilor bazate pe sintonie, la abordările ce se regăsesc în procesul educaţional, care pun accentul pe reflecţie, ajungând, în cele din urmă, până la meditaţia formală.

Nevoia

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi - de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

I-am văzut pe copiii mei cum cresc într-o lume în care fiinţele umane sunt mai îndepărtate de interacţiunile umane decât le este cerut de evoluţia propriului creier, în care interacţiunea nu mai face parte din structura sistemelor noastre educaţionale şi sociale. Din păcate, conexiunile umane care ajută la modelarea conexiunilor noastre neuronale au dispărut din viaţa noastră modernă. Nu numai că pierdem oportunităţile de a ne sintoniza reciproc, ci, datorită vieţilor agitate pe care mulţi dintre noi le trăim, beneficiem de prea puţin timp pentru a ne sintoniza cu noi înşine.

Ca medic psihiatru, psihoterapeut şi pedagog, m-am întristat şi alarmat în momentul în care am realizat faptul că muncii noastre de terapeuţi îi lipseşte fundamentarea pe o minte sănătoasă. Am întrebat prin toate amfiteatrele din întreaga lume peste 65 000 de profesionişti din domeniul sănătăţii mintale dacă au ţinut vreodată un curs dedicat minţii sau sănătăţii mintale, iar 95% dintre ei au răspuns că "Nu". Şi atunci, cu ce ne ocupăm noi ca terapeuţi? Oare nu este timpul să devenim conştienţi de minte, şi nu doar să continuăm să evidenţiem simptomele specifice bolii?

Unul dintre obiectivele directe ale stării de atenţie conştientă constă în cultivarea unei înţelegeri a minţii bazate pe ex perienţă: în acest fel, nu numai că vom reuşi să ne cunoaştem propria minte, ci vom putea trata atât lumile noastre interioare, cât şi mintea altora cu bunătate şi compasiune.

Speranţa mea cea mai profundă este aceea că, ajutându-ne reciproc să ne sintonizăm cu propriile noastre minţi şi propria cultură, putem trece (atât noi înşine, cât şi cultura din care facem parte) dincolo de nenumăratele reflexe automate care au condus comunitatea noastră umană pe astfel de căi distructive. Potenţialul uman al compasiunii şi empatiei este imens. Transpunerea în fapt a acestui potenţial poate constitui o provocare în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, dar poate că este la fel de direct şi de uşor de realizat ca sintonizarea cu noi înşine, cu celălalt, cu o altă minte, cu o relaţie, cu o clipă.

Abordarea

Atenţia conştientă este o experienţă personală interioară foarte importantă, astfel încât această carte va îmbina (din necesitate), modurile individuale de cunoaştere cu viziunile ştiinţifice exterioare despre natura minţii. Acest lucru constituie atât provocarea, cât şi pasiunea inerente scrisului şi mi-am propus să reuşesc să integrez esenţa subiectivă a conştientizării atente (mindful awareness), oferind în acelaşi timp o serie de analize obiective ale experienţei senzoriale directe şi ale rezultatelor cercetării ştiinţifice, împreună cu o serie de metode practice prin care aceste experienţe, idei şi rezultate ale cercetării să poată fi aplicate.

Pentru a putea merge mai departe, este extrem de important ca aceste moduri diferite de cunoaştere să fie foarte clare: pentru ca acest efort integrativ să fie valid şi util, va trebui ca experienţa subiectivă, ştiinţa şi aplicaţiile profesionale, ce reprezintă trei entităţi separate în corpul de cunoştinţe, să fie menţinute în dimensiuni distincte ale realităţii. O integrare prematură a acestor trei elemente poate conduce la concluzii eronate cu privire la subiectivitate, la interpretări ştiinţifice greşite şi la aplicări necorespunzătoare ale acestor idei în practica medicală şi în educaţie. Vom prezenta la început aceste idei, experienţe şi rezultate ale cercetărilor, iar apoi vom putea să apli căm sinteza acestora în scopul de a-i ajuta pe alţii să înveţe, să evolueze şi să-şi diminueze suferinţa. Dacă le vom integra prea devreme, de dragul ajungerii cât mai rapide la partea "pragmatică", vom risca să confundăm între ele modurile prin care am reuşit să ne construim viziunea asupra minţii şi clipei.

Pentru a atinge obiectivul clarităţii în privinţa modurilor de cunoaştere, cartea este împărţită în patru secţiuni. Partea introductivă oferă o imagine de ansamblu a stării de conştientizare atentă (mindful awareness) şi examinează motivele pentru care îndreptarea atenţiei către creier este folositoare în înţelegerea naturii minţii în sine.

În cea de-a doua secţiune vom explora experienţele directe şi vom vedea caracterul imediat al clipei pe care analiza retrospectivă a altora nu o poate sugera decât de la distanţă. Scopul acestor capitole pragmatico-experienţiale este acela de a explora atât esenţa stării de mindfulness, cât şi elementele care se opun realizării ei şi care ne împiedică să fim prezenţi în vieţile noastre. Vom explora modul prin care această formă de conştienţă poate fi realizată prin intermediul unui antrenament deliberat, cu ajutorul căruia putem desprinde mintea de intruziunile automate sau reflexe.

În cea de-a treia secţiune vom explora diferitele aspecte ale creierului conştient care reies din aceste imersii experienţiale şi din descoperirile prezentate în literatura ştiinţifică şi de specialitate. Vom integra lecţiile învăţate din experienţa directă cu o trecere în revistă a cercetărilor existente referitoare la creier şi la natura minţii. Această sinteză va încerca să întreţeasă dimensiunile subiective şi obiective ale înţelegerii vieţii.

În cea de-a patra secţiune vom continua să reflectăm asupra implicaţiilor şi a posibilelor aplicaţii ale acestor perspective legate de creierul conştient în ceea ce priveşte educaţia, activitatea medicală şi psihoterapia. Aceste aplicaţii se vor baza pe experienţa anterioară, întrucât vom integra subiectivitatea şi partea ştiinţifică în aplicaţiile practice din viaţa de zi cu zi. Această secţiune vă va oferi unele idei iniţiale cu privire la modul de integrare a acestor concepte referitoare la sintonizarea interioară în utilizarea practică, zilnică, a stării de conştientizare atentă în eforturile noastre profesionale şi personale.

Umorul negru, absurdul şi realitatea

Viet Thanh Nguyen
Simpatizantul
Editura ART, 2017
Traducere din engleză de Tatiana Dragomir

Citiţi un fragment din această carte.

***
Umorul negru, absurdul şi realitatea

Editura Art ne propune de ceva vreme titluri interesante reunite într-o colecţie nouă numită Musai, cărţi musai de citit. Am mai citit din această colecţie Vegetariana de Han Kang care nu m-a impresionat, însă, în mod deosebit. De aceea eram oarecum sceptică atunci când am cumpărat Simpatizantul, dar având în vedere că tot ceea ce ţine de comunism şi regimuri totalitare mă interesează am considerat că merită mai ales că nu este o carte foarte scumpă.

Alegerea mea s-a dovedit inspirată. Pot spune că de mult nu am citit o carte atât de bună, o carte care să îmbine umorul negru, absurdul şi realitatea într-un mod în acelaşi timp fermecător şi înfricoşător. Dacă până acum pe raftul meu interior cu cărţi preferate despre război se aflau două, respectiv, Viaţă şi destin a lui Vasili Grossman şi Cei goi şi cei morţi a lui Norman Mailer, de astăzi li s-a alăturat şi cartea lui Viet Thanah Nguyen.

Autorul, vietnamez la origine, este profesor de engleză şi Studii Americane la Universitatea California de Sud. Cunoştinţele profunde de cultură, civilizaţie şi psihologie americană sunt din plin folosite în carte. Personajul principal este un căpitan vietnamez care, după cum el însuşi declară în primele rânduri ale romanului, este o cârtiţă, adică un spion pentru comuniştii din Viet Cong. Cea mai mare parte a cărţii este construită sub forma unei confesiuni pe care personajul nostru o adresează unui misterios Comandant cu care ne vom întâlni, personaj şi cititori, abia în ultimele pagini ale cărţii.

Confesiunea se împarte în câteva părţi. În prima parte, căpitanul povesteşte despre zilele dinainte de căderea Saigonului în mâinile comuniştilor. Retragerea americanilor, reacţia vietnamezilor care colaboraseră cu americanii şi care voiau să părăsească ţara în grabă, maşinaţiunile pe care Generalul, şeful căpitanului nostru, trebuie să le facă pentru a putea pleca din ţară sunt principalele subiecte aduse în discuţie. Nguyen conturează imaginea unei lumi cinice, corupte şi lipsită de principii la a cărei construcţie a participat din plin omul alb.

Prima parte a confesiunii cuprinde şi detalii din viaţa acestui simpatizant comunist, a agentului sub acoperire. Născut din relaţia dintre o tânără vietnameză şi un preot, bastardul nu îşi va găsi locul nici în lumea orientală şi nici în cea occidentală. Spre deosebire de alţi conaţionali de-ai săi, personajul nostru vorbeşte o engleză perfectă, are o apreciere deosebită pentru romanele ruseşti de secol XIX şi confortul pe care îl oferă cultura occidentală. În acelaşi timp, are puternice resentimente faţă de puterile colonizatoare şi, mai ales, faţă de soldatul american care, după cum scrie la un moment dat, odată ajuns în Vietnam nu mai este Clark Kent, ci Superman, cel puţin în relaţiile cu femeile. Paginile în care vorbeşte despre impunerea cu forţa a democraţiei de către americani ne pot părea cumva ciudate nouă, un neam care am tot aşteptat de generaţii ca salvarea să ne vină de la americani. Atât de învăţaţi cu ameninţarea şi ocupaţia rusă, descoperim că pe alte meridiane, eroii noştri, americanii, sunt, de fapt, personajele negative.

Următoarea parte povesteşte despre încercările de adaptare la viaţa americană a refugiaţilor vietnamezi. Majoritatea foşti combatanţi, aceştia se trezesc brusc pe post de mecanici, chelneri sau şoferi. Generalul, la rândul său, va deveni patron de restaurant şi va încerca să pună pe picioare o rezistenţă anticomunistă şi o acţiune militară prin care să îşi recapete ţara. Viaţa căpitanului nostru nu va fi uşoară în America unde va trebui să ia câteva decizii radicale. Povestea lui de dragoste liberă cu domnişoara Mori va da prilejul unor noi replici spumoase şi cinice pe marginea Visului American.

Căpitanul nostru va povesti şi despre participarea sa la realizarea Filmului despre atrocităţile comise în Vietnam. Această parte este considerat de unii drept un omagiu adus de autor lui Francis Ford Coppola pentru filmul Apocalypse Now. Eu nu aş spune că este tocmai un omagiu... Pagini de un umor negru descriu realizarea acestui film şi, în timp ce le citeşti ai senzaţia că asişti, de fapt, la o mostră pe viu de scriere a istoriei de către învingători. Pentru că, nu-i aşa, americanii sunt mereu învingători. Nguyen ne vorbeşte şi despre rolul soft power în definirea realităţii şi a influenţării simpatiilor noastre pentru una sau alta dintre părţi.

Prins între două lumi, a burgheziei şi a comuniştilor din rândul cărora crede că face parte pe ascuns, Căpitanul se va întoarce în Vietnam unde realitatea îl va scutura zdravăn. Procesul de reeducare la care va fi supus le va fi familiar celor care au avut ocazia să citească despre metodele aplicate şi la noi, pentru ceilalţi, sper că paginile acestei cărţi îi vor face să caute să citească mai mult despre acest subiect adus în atenţia publicului de la noi de cazurile Vişinescu şi Ficior.

Simpatizantul este, în concluzie, una dintre cele mai complexe şi bune cărţi ale ultimilor ani. Cred că a meritat pe deplin Premiul Pulitzer pe care l-a primit în 2016. Am considerat întotdeauna că literatura a reuşit să nască în sufletul cititorului aversiunea faţă de război mult mai bine decât au putut-o face vreodată studiile de istorie şi cifrele statistice goale. Pentru că, exact cum face şi cartea lui Nguyen, literatura are puterea de a ne arăta că într-un conflict mor oameni reali, fraţi, surori, copii.

Sunt convinsă că odată deschisă vă va provoca la fiecare pagină. Vă atenţionez că va veni un moment când veţi realiza că după fiecare pagină paşnică va urma o oroare a războiului care vă va aduce aminte că, totuşi, cartea vorbeşte despre evenimente care s-au întâmplat în realitate. Din păcate.

Cuvânt înainte la Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti

Valeriu Avram
Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Valeriu Avram s-a născut la 25 septembrie 1941 în municipiul Buzău. Este doctor în istorie, cercetător ştiinţific principal gradul I. A predat la Facultatea de Inginerie Aerospaţială (Universitatea Politehnică Bucureşti) cursul cu tema: Istoria aviaţiei. A scris 48 de cărţi cu tematică aeronautică şi a publicat peste 500 de studii şi articole de istorie în reviste de specialitate, din ţară şi străinătate (Franţa, S.U.A., Ungaria, Republica Moldova).

Expert al Ministerului Culturii în domeniul istoriei şi al patrimoniului aeronautic, dl prof. univ. dr. Valeriu Avram este cel mai important istoric de aviaţie al ţării. Pentru activitatea ştiinţifică desfăşurată, a fost decorat cu Ordinele: "Meritul Cultural" şi "Virtutea Aeronautică" în gradul de Cavaler. În anul 2004 a primit Premiul Guvernului României - Secretariatul pentru minorităţi, pentru lucrarea Germanii în Aeronautica română. De asemenea, Statul-Major General şi Statul-Major al Forţelor Aeriene i-au acordat "Emblema de Onoare" cu brevet, iar Fundaţia Culturală Magazin Istoric l-a premiat în anii 2011, 2012 şi 2013. (General maior (r) aviator dr. Ion Ştefan)

Generalul Gheorghe Negrescu a fost o fire modestă, un om cu mare moralitate, un bun creştin şi un intelectual rasat, dar şi un luptător dârz, care n-a cedat în faţa presiunilor de tot felul. La toate aceste calităţi s-a adăugat un optimism nedezminţit, pe care el însuşi îl caracteriza astfel: "În toate momentele grele ale vieţii mele am luptat, n-am disperat, chiar dacă succesul n-a fost imediat... Lumina a învins întotdeauna. Mai sunt nori, dar se vor risipi, mai sunt greutăţi, dar prin muncă şi cinste vor fi traversate. (Valeriu Avram)

Citindu-i cărţile, mi-am dat seama că dl prof. dr. Valeriu Avram face ştiinţă, fiind unul dintre cei mai importanţi cercetători din domeniul istoriei aviaţiei din ţară şi nu numai. (Academician prof. univ. dr. Florin Constantiniu)

Cuvânt înainte

Vocaţia pentru zbor a românilor s-a afirmat prin realizări esenţiale în ceea ce priveşte proiectarea şi construcţia avioanelor, precum şi în arta pilotajului. Inventatori de renume mondial precum Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Ion Paulat, Grigore Brişcu, George Arion sau Vasile Dimitrescu au reuşit, graţie spiritului lor inventiv, să obţină performanţe remarcabile în domeniul proiectării şi realizării unor aparate de zbor mai grele decât aerul - unele proiecte au vizat avioane cu decolare verticală, cu aripă "delta" sau chiar avioane invizibile. În istoria aeronauticii naţionale, un loc important îl ocupă şi acei oameni minunaţi care au avut curajul să piloteze multe din avioanele realizate de inventatorii români. Despre aceşti temerari ai văzduhului s-a scris relativ puţin, astfel că orice lucrare cu caracter biografic despre viaţa pionierilor aviaţiei militare române este o apariţie salutară.

Aviaţia militară română a luat naştere datorită unor personalităţi marcante ale societăţii civile şi armatei, aşa cum au fost ing. Aurel Vlaicu, avocatul Mihail Cerchez, ofiţerii Ştefan Protopopescu, Gheorghe Negrescu sau Mircea Zorileanu. Nu în ultimul rând trebuie menţionată activitatea prinţului George Valentin Bibescu, cu mari merite în privinţa propagandei făcute pentru dotarea armatei naţionale cu avioane.

Apreciez în mod deosebit lucrarea d-lui prof. univ. dr. Valeriu Avram, nu numai pentru faptul că prezintă principalele momente din viaţa şi activitatea aviatorului inginer Gheorghe Negrescu, ci şi pentru bogăţia de fapte şi evenimente inedite privind evoluţia fenomenului aeronautic naţional pe parcursul mai multor decenii. Cu talent şi profesionalism, autorul s-a folosit de documente inedite din patrimoniul Arhivelor Militare Române, Arhivei Naţionale Istorice Centrale, dar şi din arhiva familiei generalului Gheorghe Negrescu, ilustru aviator al neamului românesc, realizând o carte de referinţă pentru istoriografia militară naţională. Unele dintre reflecţiile autorului îi vor irita poate pe unii, prin sinceritatea lor bazată pe o documentare solidă; dacă le-ar fi omis, adevărul istoric ar fi avut de suferit, diminuând valoarea cărţii.

Lucrarea Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursor al politicii aeriene româneşti prezintă întreaga activitate desfăşurată pe parcursul a trei decenii a celui care a fost unul dintre primii aviatori români, cu mari merite în dezvoltarea aviaţiei şi a industriei aeronautice naţionale. Sunt publicate o serie de documente inedite, foarte importante, privind unele aspecte ale aeronauticii militare în perioada anilor 1928-1940, documente recent descoperite de către autor în Arhivele Militare Române sau în cele particulare.

Scrisă într-un stil simplu şi fluent, această lucrare are meritul de a prezenta cititorului o serie de evenimente necunoscute petrecute în evoluţia aeronauticii române. Cartea se citeşte cu mare interes, deoarece paginile abundă în informaţii ştiinţifice solide, izvorâte dintr-o îndelungă şi aprofundată cercetare. Bogăţia faptelor puse în lumină, cele mai multe dintre ele inedite, pledează pentru încadrarea lucrării în domeniul celor care aduc o importantă contribuţie la dezvoltarea ştiinţei istorice militare româneşti şi nu numai.

Bogatul material ilustrativ inedit întregeşte imaginea vieţii şi activităţii generalului aviator inginer Gheorghe Negrescu, oferind totodată cititorului posibilitatea de a pătrunde în atmosfera epocii şi prin intermediul imaginilor fotografice.

(Comandor conf. univ. dr. Marius-Adrian Nicoară)

Frânturi dintr-o lume dispărută

Martha Bibescu, un volum editat de Alina Pavelescu
Martha Bibescu şi vocile Europei. Corespondenţă şi dosar CNSAS (1941-1945)
Editura Corint, 2017
Traducere din limbile franceză şi engleză şi note de Alina Pavelescu.
Traducere din limba germană de Corina Petrescu

Citiţi un fragment din această carte.

***

Frânturi dintr-o lume dispărută

Editura Corint a publicat de curând în colecţia Istorie cu blazon, volumul intitulat Martha Bibescu şi vocile Europei, care cuprinde dosarul CNSAS al Marthei Bibescu şi corespondenţa acesteia pentru perioada 1941-1945. Documentele, publicate sub atenta îngrijire a Alinei Pavelescu, se remarcă prin calitatea editării, cartea în sine fiind un obiect de o eleganţă şi un rafinament deosebite. Adresându-se cu precădere specialiştilor, pasionaţilor de istorie, dar şi celor fascinaţi de viaţa prinţesei Bibescu, volumul în discuţie se poate dovedi o lectură interesantă pentru oricine este interesat de bogăţia spiritului, de modul în care gândeau şi simţeau oamenii de altă dată. Cartea cuprinde informaţii din fondurile şi colecţiile aflate în trei mari arhive din România: CNSAS, Biblioteca Naţională a României şi Arhivele Naţionale.

Martha Bibescu provine din cele mai vechi şi ilustre familii româneşti. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru plenipotenţiar la Paris şi ministru de externe şi a Smarandei Mavrocordat, urmaşă a domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat. Martha se căsătoreşte de tânără cu George Bibescu alături de care se va afla până la moartea acestuia, în ciuda infidelităţilor reciproce. Tânăra prinţesă va deveni una dintre cele mai elegante, rafinate, culte, fermecătoare şi seducătoare femei nu doar din România ci din întreaga Europă. Scriitoare, om politic şi amfitrioană perfectă, Martha Bibescu va stârni pasiuni şi va construi prietenii cu personalităţi cunoscute ale epocii. Printre cei fermecaţi de personalitatea prinţesei au fost prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, Marcel Proust, Saint-Exupery, W. Churchill, R. MacDonald, Charles de Gaulle şi Alfons al XIII-lea al Spaniei. Se povestea în epocă că prinţul Wilhelm i-ar fi scris lui George Bibescu cerându-i permisiunea de a coresponda cu soţia sa, numind-o "cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România."

Corespondenţa din anii de război cuprinde scrisori primite de la prinţul Wilhelm, de la academicianul Louis Gillet, ambasadorul Italiei la Madrid, Francesco Lequio, abatele Mugnier, prietenul şi confesorul Marthei Bibescu, precum şi alte personalităţi ale epocii mai mult sau mai puţin cunoscute în prezent. Fiecare scrisoare în parte ilustrează respectul şi preţuirea de care se bucura Martha Bibescu la Roma, Paris sau Washington.

Cartea începe cu notele de călătorie la Roma, note în care Martha Bibescu povesteşte despre primirea triumfală a lui Hitler de către regele Italiei. Prinţesa îl numeşte pe Hitler "acest Feldwebel care a pus Viena şi Berlinul în acelaşi coş", iar undeva mai jos în text "Adolf Hitler, plutonierul". Prinţesa povesteşte cu umor întâlnirea cu regele Spaniei, Alfonso al XIII-lea aducând un mic zâmbet de buzele cititorului şi dorinţa de a citi mai mult din ceea ce a scris această femeie de spirit.

Următoarea parte a cărţii cuprinde dosarul informativ al Marthei Bibescu, prezentând prin ochii agenţilor viaţa şi evenimentele la care a participat prinţesa. Uneori seci, alteori plictisitoare, uneori amuzante, notele reflectă inclusiv părţi din personalitatea celui care le-a scris. Astfel, de exemplu, într-o notă informativă legată de nunta dintre Marina Ştirbei şi a principelui Basarab Brâncoveanu, organizată la Mogoşoaia de către Martha Bibescu, informatorul ţine să precizez că "o echipă de evrei a luat parte la desfundarea şoselei Bucureşti-Târgovişte cărora dna Martha Bibescu le-a dat suma de 20.000 de lei, spre deosebire de premilitarii şi locuitorii din comunele Mogoşoaia şi Baloteşti, cărora principesa Bibescu nu le-a dat decât 10.000 lei, deşi au muncit cinci zile."

Ce mai mare parte a cărţii este formată, însă, din scrisori. Descrierea stării de război, amintirea petrecerilor şi a discuţiilor de altă dată, îngrijorarea pentru starea de sănătate a lui George Bibescu sunt doar câteva dintre subiectele pe care aceste scrisori le ating. Dintre toţi corespondenţii Marthei Bibescu, favoriţii mei au fost Louis Gillet. Şi Stephane Vlasto. Dacă scrisorile primului vorbesc de multe ori despre poetul Paul Claudel pe care prinţesa îl întâlnise la un dineu la Paris în anii 1920, dar şi numeroase consideraţiuni asupra politicii internaţionale, Stephane Vlasto, prieten care a ajutat-o cu documentarea pentru Nimfa Europa, cartea la care aceasta lucra, m-a fascinat prin vastitatea culturii clasice, prin stilul elegant şi captivant al scrisorilor. Recunosc că la un moment dat am început să îi vânez scrisorile prin carte pentru că m-au încântat. Cum ar putea fi altfel când, de exemplu, la un moment dat dai peste o anecdotă pe care i-o atribuie lui Plutarh: "Un rege al Spartei, înarmat şi cu casca pe cap, bagă mâna într-un sac de smochine în care se ascunsese un şoricel. Şoricelul îl muşcă, regele, surprins, dă drumul sacului, iar şoricelul scapă. Atunci regele Spartei se întoarce către suita sa şi le spune: iată cum cea mai slabă dintre fiinţe se poate salva atacând un inamic infinit superior". El scrie această scrisoare după atacarea Greciei de către Italia.

Într-un final aş vrea să spun că eu consider această carte o mică bijuterie, o aducere aminte a ceea ce însemna să fii om de lume rafinat, cult şi elegant, un model de corespondenţă pentru o lume care a uitat importanţa aşternerii gândurilor pe hârtie şi că acest lucru se poate dovedi o cale de succes în păstrarea unei prietenii la distanţă. O aducere aminte a faptului că am avut şi noi mari doamne care au încântat Europa nu prin grosimea pungii ci prin ascuţimea spiritului.

Cuvânt înainte la Prin deşert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord

Eunsun Kim, Sebastien Falletti
Prin deşert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord
Editura Corint, 2017
traducere din limba engleză de Mihnea Gafiţa

Citiţi un fragment din această carte. // Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Eunsun Kim s-a născut în Coreea de Nord, una dintre cele mai opresive ţări din lumea modernă. Când avea unsprezece ani, tatăl şi bunicii ei au murit de foame, iar ea şi-a scris testamentul - convinsă că va sfârşi la fel. Ca urmare, în 1999, mama sa a hotarât să lase în urmă regimul dictatorial în care trăia şi să fugă din Coreea de Nord împreună cu cele două fiice ale sale - Eunsun şi sora ei −, fără să ştie că vor pleca într-o călătorie care avea să dureze nouă ani. Până să ajungă în Coreea de Sud, Eunsun şi familia ei au trăit pe străzi, au picat în mâinile unor traficanţi de persoane, au fost trimise într-un lagăr de reeducare din Coreea de Nord şi au traversat pe jos deşertul Gobi. Cincisprezece ani mai târziu, Eunsun Kim s-a hotărât să scrie o carte despre experienţa ei, pentru ca întreaga lume să-i cunoască povestea. Însă ca ea mai sunt mii de bărbaţi şi femei care în fiecare zi încearcă să traverseze frontiera pentru a scăpa de foamete şi de regimul totalitar nord-coreean.

Cuvânt înainte

Dincolo de ştirile din jurnalele epocii Ceauşescu - pe care de regulă, ca mai toţi cetăţenii României socialiste, le ignoram - prima amintire "personală" despre Coreea de Nord este legată de păţania părinţilor unei foste colege de şcoală. Norocoşi lucrători în comerţul exterior, aceştia au avut şansa să viziteze Phenianul ca membri ai unei delegaţii oficiale româneşti, la jumătatea anilor 1980. În camerele de hotel în care erau cazaţi îi aştepta un teanc de cărţi, frumos legate în piele: operele complete ale tovarăşului Kim Ir Sen (Kim Il-Sung), cadou din partea gazdelor. Ceva mai mult de zece volume pentru fiecare membru al delegaţiei. Cadoul i-a amuzat, dar nu i-a surprins foarte tare. Exista şi în România un astfel de bestseller, operele complete ale lui Nicolae Ceauşescu, intitulate pompos România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pe scurt "ssmd". Tot legate în piele, tot ceva mai mult de zece volume, tipărite în tiraj mare şi folosite în aceleaşi scopuri "de protocol". Totuşi la noi, pentru delegaţiile străine, se recurgea la păpuşile îmbrăcate în costum tradiţional şi la sticla de ţuică, îmbrăcată şi ea, dar în rafie. Oamenii au fost plimbaţi câteva zile printr-un Phenian frumos, dar pustiu, în care ochiul lor antrenat de traiul într-o altă societate socialistă a reuşit destul de uşor să identifice butaforia: clădiri moderne, însă practic nelocuite, străzi largi, curate şi frumos asfaltate, dar pe care nu trecea nicio maşină şi doar arareori se încumeta câte un pieton, ghizi stresaţi, care nu te scăpau nicio clipă din ochi şi care vorbeau tot timpul despre minunatele realizări ale regimului, ca să nu mai ai timp să îi întrebi ceva în mod spontan, restaurante elegante, în care delegaţii străini erau singurii consumatori.

Ei bine, la plecarea din Phenian - cam mofluzi, pentru că vizita se dovedise neprielnică mult speratelor cumpărături cu care îi aşteptau acasă, în România înfometată, rudele şi prietenii - oamenii au părăsit camerele de hotel fără să mai considere necesar să îşi burduşească bagajele şi cu voluminoasa operă a tovarăşului Kim Ir Sen. Au lăsat-o pentru următorii ocupanţi, cu gândul că, în felul acesta, chiar ajutau poporul prieten nord-coreean să facă o mică economie. S-au urcat în avionul românesc în aşteptarea permisiunii de decolare. Şi au tot aşteptat, vreo două-trei ore, tot mai neliniştiţi, de la un punct încolo chiar speriaţi, întrebându-se dacă nu cumva comiseseră vreo gafă diplomatică ori chiar ceva şi mai rău. Misterul s-a lămurit abia după ce pe pistă a apărut un grup de nord-coreeni alergând spre avion cu operele lui Kim Ir Sen în braţe. Au irumpt fericiţi în avion şi şi-au depus ofranda în braţele românilor sideraţi: "V-aţi uitat operele la hotel!" Oaspeţii s-au arătat cât au putut ei de recunoscători - emoţionaţi erau la modul sincer, tocmai trăseseră o spaimă zdravănă - şi s-au grăbit să preia genialele tomuri. Preţul unui bagaj supradimensionat li se părea unul mic dacă de el depindea întoarcerea în siguranţă acasă. Concluzia la această vizită aveau să o tot repete: "Frate, la ăştia e mult mai rău decât la noi! Mai rău şi decât în Albania, de acolo măcar am putut să aducem nişte smochine. Şi decât în Cuba, unde n-am găsit bomboane, dar măcar aveau ţigări şi rom. Nord-coreenii, săracii de ei, nu-l au decât pe Kim Ir Sen."

Această relatare, revelatorie pentru întâlnirea dintre două civilizaţii diferite, dar modelate pentru mai multe generaţii de constrângerile aceluiaşi experiment totalitar, mi s-a părut potrivită pentru introducerea cititorului din România de astăzi în povestea cutremurătoare a tinerei Eunsun Kim. Între timp, dictatura comunistă a devenit istorie în România, însă în Coreea de Nord a ajuns la a treia generaţie din dinastia Kim. Pentru tânărul cititor român din zilele noastre, căruia epopeea lui Eunsun i-ar putea părea exagerată, amintirile părinţilor şi bunicilor săi pot reprezenta o utilă cheie de lectură. Cartea este povestea unei mame care alege să îşi asume riscurile uriaşe ale fugii ilegale din Coreea de Nord pentru a-şi salva cele două fiice de la moartea prin inaniţie. Acţiunea începe la jumătatea anilor 1990, atunci când societatea românească tocmai ieşea, cu dificultate, din experimentul comunist. Este povestea unei familii coreene obişnuite, ai cărei membri nu şi-au propus să opună vreo rezistenţă regimului, ci, dimpotrivă, până la un punct au crezut în acesta şi în viitorul fericit pe care li-l promitea. Şi, realizează într-un târziu autoarea, propaganda în care au crezut a acţionat ca un anestezic asupra instinctului lor de supravieţuire. Să urmezi conştiincios regulile într-un stat care doar constrânge, fără a-şi respecta obligaţia faţă de indivizi, să rămâi în afara circuitului pieţei negre într-o societate ale cărei nevoi de consum nu se pot satisface din produsul economiei "albe", să fii, cu alte cuvinte, un cetăţean-model, aşa cum îţi cere regimul, înseamnă, în situaţiile în care acesta din urmă nu este în măsură - sau nu consideră important - să-şi ducă la îndeplinire propriile angajamente, să te plasezi într-o poziţie de maximă vulnerabilitate. Este ceea ce experimentează la modul dramatic familia Kim în timpul foametei din Coreea de Nord. Bunicii şi tatăl sunt răpuşi de lipsa hranei, mama se află în situaţia de a nu mai putea asigura supravieţuirea familiei, Eunsun, mezina, îşi scrie testamentul la unsprezece ani, convinsă că va muri de foame, abandonată de mama şi sora sa mai mare.

Scena de la începutul cărţii, în care cele trei femei se aşază pe podeaua casei pustiite aşteptându-şi cuminţi moartea, apoi revolta mamei care decide că niciun risc nu e prea mare pentru a-şi salva fiicele de la o moarte sigură reprezintă debutul unei înlănţuiri de evenimente care se petrec pe firul subţire ce desparte izbăvirea de dezastru, supravieţuirea de sfârşitul implacabil. Periplul celor trei femei prin China mai degrabă ostilă, lipsită de empatie faţă de victimele regimului nord-coreean, reîntoarcerea într-un lagăr din Coreea de Nord, de unde reuşesc să evadeze folosindu-se de haosul administrativ şi de ajutorul tacit al unor soldaţi excedaţi de misiunea lor, fuga din China spre Coreea de Sud prin Mongolia, dificultăţile de adaptare la viaţa din Seul - echivalentul traiului pe o altă planetă, pentru un fost cetăţean nord-coreean - descriu, în fraze simple şi discrete, drama reală a refugiatului dintr-un regim opresiv. Şi poate, extrapolând şi păstrând proporţiile, şi pe aceea a individului ieşit intempestiv din autarhia unui regim oprimant direct în aerul tare al capitalismului.

Cum au fost modelaţi psihologic oamenii pentru care lipsurile materiale şi constrângerile ideologice au reprezentat, în perioada decisivă a formării lor, principalele ingrediente ale cotidianului? Cum se explică amestecul de ură şi de nostalgie pe care încă îl vedem la cei care au trăit în regimul comunist? Care erau opţiunile de supravieţuire şi, eventual, de evadare de care se puteau prevala cetăţenii unui stat autoritar? Într-un stil sobru şi lipsit de patetism, cartea de faţă îi întinde cititorului român o oglindă în care uneori s-ar putea să i se pară dificil să se privească, dar dacă găseşte curajul să o facă, va sfârşi cu siguranţă prin a-şi înţelege mai bine propria societate.

Concluzia pe care am desprins-o din lectura cărţii şi din inevitabilele comparaţii cu propria mea experienţă de fost cetăţean al unui stat totalitar a fost că, din nou extrapolând, aceeaşi legătură amestecată, de ură şi iubire, o legătură imposibil de desfăcut, care te marchează pentru tot restul vieţii, se stabileşte între indivizi şi patriile confiscate de regimuri abuzive, oricare ar fi orientarea politică a acestora.

(Alina Pavelescu)

Călătoria în timp - Sultana Kösem

Aslî Eke
Sultana Kösem
Editura Corint, 2017
Traducere din limba turcă de Alice Mocanu

Citíţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

Cel mai surprinzător lucru atunci când citeşti asemenea romane este faptul că nimic nu corespunde ideilor preconcepute pe care le avem despre istoria şi adevăratul rol al femeilor într-o societate turcă, suficient de complicată şi care probabil că este cam aceeaşi şi în zilele noastre, chiar dacă rareori ar îndrăzni cineva s-o recunoască deschis.

Suntem acum în secolul al XVII-lea, şi călătoria în timp pare că ne prinde bine, dacă e să ne luăm după fantasticul succes de public al serialelor de gen, preluate mai pretutindeni pe glob! Toate sforile sunt trase cu subtilitate din harem, de cadâne şi nu numai, care urzesc comploturi complicate şi schimbă soarta puternicilor bărbaţi. Ele sunt extrem de strălucite şi strălucitoare, sofisticate şi foarte pricepute în a schimba şi desena o soartă mereu surprinzătoare. Cu zâmbetul pe buze, întotdeauna sublime, poate chiar prea frumoase, de o eleganţă în port nebănuită şi cu bijuterii alese, ele nu dau niciodată impresia că ar putea determina nici cea mai mică schimbare. Sultana-mamă are grijă să nu uite să spună: "Că drumul spre putere trece prin perfecţionism şi respect, că trebuie să se ferească de bârfe şi că la nevoie trebuie să accepte să-şi plece capul şi dacă este cazul să treacă mergând, apăsat, fără să-i pese de cine se află sub picioarele sale..." În plus, cel puţin aparent, Kösem are un dezavantaj: ea e grecoaică (iar în serialul Kösem chiar interpretată, la tinereţe, de o actriţă eleno-româncă: Anastasia Tsilimpiou, aleasă la un casting dintre vreo mie de fete). Mahomed încearcă să o cucerească cu gesturi de o candoare neaşteptată, cu buchete de lalele roşii, care ştim bine că vin chiar din această ţară, atât de misterioasă dintotdeauna, şi nicidecum din Olanda. Lecţiile din Coran sunt nelipsite, precum şi prezenţa eunucilor, care par absolut esenţiali în viaţa de zi cu zi, dar şi în intrigile de palat.

E interesant de descoperit şi care erau legăturile diplomatice ale Imperiului Otoman la acea vreme, cât de important era să ştii limba franceză ori să te laşi vrăjit de armonia sunetelor divine ale celor mai exotice instrumente.

Relaţia cu vârsta a treia sau chiar a patra pare tare asemănătoare cu cea din zilele noastre, oriunde ne-am afla: "Bătrâneţea e singurătate. Înseamnă să uiţi şi să fii dat uitării." Vălul este nelipsit, dar există şi pedepse cutremurătoare: "Şi Murad a poruncit uciderea lui Selim... Selim Beţivul... Şi Murad a poruncit uciderea lui Selim cel Blond... Şi sultana Safiye a poruncit râzând strangularea pederastului Selim... Şi şeful ienicerilor a poruncit trecerea lui prin sabie. Marele Legiuitor nu i-a acceptat dreptul la viaţă; a poruncit strangularea fratelui său Mustafa. Selim Beţivul nu avea nicio şansă."

Sigur că o remarcă de genul: "Femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupeşti" nu-i deloc încurajatoare, şi totuşi cititoarele se vor identifica adesea cu personajele din altă lume, care se desprind de realitate.

Palatul Topkapî, locul în care sălăşluia haremul sultanului, pare mai fascinant ca niciodată. Şi apoi ideea că se căutau cărţi cu orice preţ, în limba ghiaurilor, este iar un semn de cultură nebănuită, mai cu seamă că autorul era un poet, un bard. Descrierile amănunţite fac şi mai intensă trăirea într-o epocă istorică aparent inaccesibilă muritorului de rând al vremurilor noastre. Veşmintele, interioarele, portretele protagoniştilor sunt abil creionate. Şalvarii, caftanele împodobite cu pietre preţioase, papucii cu fir de aur, turbanele, coafurile, toate ajută să ne creăm cu ochii minţii o lume doar aparent armonioasă, dar ispititoare de la distanţă. Vom mai descoperi personaje pitoreşti precum Derviş Paşa, Victoria Benetti, Kira Cevher, Gülbahar, sultana Hatice, eunuci de toate culorile de piele, Mehmed Paşa, Marele Vizir, emisarul Contarini, Monsieur Gérard, Cemal şi Firuze, Rüveyda, Latife, doica Lokum, Osman, Ahmed...

Autoarea are grijă să dea şi o dimensiune gustativă şi nimic nu pare mai tentant decât un şerbet cu apă rece, ca pe vremea bunicii, un ceai cu magiun de angelică de pădure, mai cu seamă că se spunea că e un leac pentru fertilitate ori o narghilea aromată, cu un parfum îmbătător!

Şi poate cea mai tulburătoare şi mai definitorie metaforă rămâne cea dintre o privighetoare şi o soţie! Pasărea cu glas măiastru este ţinută într-o colivie de aur, şi amuţită! Nici unele, nici altele nu erau acceptate de cei care mergeau cu sfinţenie să se roage, încă din fragedă copilărie, la Moscheea Sfânta Sofia!

Tot Marele Vizir este cel mai de temut din tot Divanul! Doar că Zâna Kösem, Sultana neasemuită, va şti cum să-i vină de hac! Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!

Downshifting - un roman-satiră despre haotica, zbuciumata, derutata, pitoreasca Românie, scris excelent

Alexandru Done
Downshifting
Editura Polirom, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

***

Alexandru Done este pilda vie că, într-o mediu social atât de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de luminos, de suav, de subtil, de nunaţat... Scrisul lui e dinamic, viu, intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de apetit al descrierii din proza lui David Lodge.

Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care transpare şi din gâlceava mediatică şi din avangardismele inerte din lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sângele rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după mine şi eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.

Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Când senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrâneţe.

Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva secretul, elixirul tinereţii.

Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adâncimea şi proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor specifică. O scriitură demonstrativ-explicativă sau ostentativ-detaşată, "rece" aplatizează orice trăire, o dez-individualizează. Ideea estetică este "un conductor" sau o substanţă de contrast care face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel analitico-reflexiv mai rău le opacizează.

Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului, este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărât cititorul să privească personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decât ironie la adresa celor narate. Scena întâlnirii dintre eroul principal Mihai Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare "Căzut din accelerat", are un haz amar şi plin de farmec.

Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.

Dau un exemplu: "Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie, haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului trofic".

Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că este aceea a unui publicitar "scăpătat" care alege să trăiască ceva mai boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.

Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul anglo-american en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social contemporan. Descrierile, evocative şi abundând de sugestii senzoriale, sunt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a situaţiei. "După o anumită vârstă foarte puţine femei mai cred în viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent."[...]"Un fior călduţ îmi trecea prin tot corpul , iar prin cap îmi circula un generos vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o miraculoasă stare de bine."

Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau ignora farmecul. Cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit: farmec, asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cârcotaş profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge să-şi creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de băiat rău, care o arde "chill" şi virgin cultural, toţi au apariţii care îmbină penibilul cu lirismul, într-un mod încântător.

Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sunt banii, gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse, dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar, un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică, nesatisfăctătoare, libertăţi pur demonstrative sunt piese de rezistenţă în biografiile personajelor.

O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi, de simulanţi şi profitori nefericiţi, de experţi în "arta" de a se arăta superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului făcând-şi numărul, lăsând, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru. Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi încercări eşuate de a-şi găsi un rost într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.