Şarpele din Essex

Sarah Perry
Şarpele din Essex
Editura Nemira, 2018
traducere de Ioana Văcărescu


*****

Intro

Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A avut rezidenţe literare la Gladstone's Library şi UNESCO World City of Literature Writer în Praga. Prima ei carte, After Me Comes the Flood, a fost nominalizată la Guardian First Book Award şi Folio Prize şi a câştigat East Anglian Book of the Year în 2014. Cel mai recent român, Şarpele din Essex, a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. A fost cartea anului 2016 la Waterstones, cartea anului 2017 la British Book Awards, nominalizat la Premiul Costa 2016 şi la Baileys Women's Prize for Fiction în 2017. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi şi colaborează frecvent cu BBC, RTE1 sau scrie cronică literară pentru The Guardian sau Financial Times. Locuieşte la Norwich.

*

După moartea soţului ei, Cora Seaborne începe o viaţă nouă în Colchester, un sătuc englez, în care se zvoneşte că miticul Şarpe din Essex, care odinioară stătea în ţinutul mlăştinos, s-ar fi întors în parohia Aldwinter. Amatoare de ştiinţe ale naturii, Cora este convinsă că ceea ce localnicii iau drept o creatură magică poate fi un exemplar dintr-o specie nedescoperită. William Ransome, vicarul parohiei locale, pe de altă parte, consideră că zvonurile sunt doar rodul lipsei de credinţă adevărată. O legătură strânsă se creează între Cora şi Will în ciuda diferenţelor dintre ei, pe măsură ce amândoi încearcă să desluşească misterul Şarpelui din Essex.

Poveste spusă cu multă graţie şi inteligenţă, Şarpele din Essex este înainte de toate o carte despre dragoste şi multele forme pe care ea le poate lua.

"Dacă Charles Dickens şi Bram Stoker ar fi scris împreună un mare român victorian, oare el ar fi fost mai bun decât Şarpele din Essex?" (The Guardian)

****

Ajunul Anului Nou
 

Un bărbat tânăr merge pe malul râului Blackwater, sub lumina rece a lunii pline. Şi-a petrecut ultimele ore ale anului bând pahar după pahar, până când ochii au început să-l usture şi stomacul i s-a revoltat, iar el a hotărât că nu mai suportă agitaţia şi luminile puternice.
- Am să cobor un pic lângă apă, a spus sărutând obrazul persoanei aflate lângă el. Mă întorc înainte să bată clopotele de miezul nopţii.

Acum priveşte spre est, în direcţia în care se schimbă mareea, spre estuarul monoton şi întunecat, spre pescăruşii alburii ce strălucesc deasupra valurilor.

E frig şi bărbatul ar trebui să fie pătruns de ger până la os, însă e plin-ochi de bere şi are pe el o haină groasă. Gulerul îl zgârie un pic la ceafă - se simte ameţit şi încorsetat, are gura teribil de uscată. "Ia să fac o baie", îşi spune el, "sigur o să mă mai dezmorţească". Şi, coborând de pe cărare, stă singur pe ţărm, unde, adânc îngropate în noroiul întunecat, toate micile pâraie aşteaptă mareea.
- "Aş bea o cupă de bunăvoinţă", fredonează el cu vocea-i dulce de tenor, iar apoi izbucneşte în râs şi cineva îi răspunde tot cu un hohot.

Îşi desface nasturii de la haină şi o ţine deschisă, însă nu e suficient: vrea să simtă bătaia aspră a vântului răcorindu-i pielea fierbinte. Se apropie de apă şi scoate limba, ca pentru a gusta aerul sălciu. "Da... Ia să fac o baie", îşi spune iarăşi, aruncând haina pe pământul mlăştinos.

În definitiv, n-ar fi prima oară, o mai făcuse şi când era copil, şi nu singur: curajoasa nebunie a unei băi în miez de noapte, atunci când vechiul an scoate ultimul suspin în braţele anului nou. Apa e joasă, vântul s-a mai potolit, iar Blackwater-ul nu-l înspăimântă: dacă i-ar da cineva un pahar, el s-ar pune pe treabă şi ar fi în stare să-l bea până la fund, sărat cum e, cu scoici şi stridii cu tot.

Însă ceva se schimbă la maree sau poate că se schimbă vântul: suprafaţa estuarului tresaltă, pare că pulsează şi zvâcneşte (bărbatul face un pas în faţă), apoi rămâne netedă şi nemişcată; câteva clipe mai târziu, apare iarăşi o zvâcnire, ca şi cum apa ar fi tresărit sub o atingere. Se apropie şi mai mult, încă nu-i e frică; pescăruşii se ridică unul câte unul, iar cel din urmă scoate un ţipăt de groază.

Iarna îl loveşte dur în ceafă. Simte cum frigul îi pătrunde prin cămaşă, până la os. Veselia venită odată cu băutura a dispărut, iar el rămâne nesigur în întuneric. Îşi caută paltonul, dar luna se ascunde în nori şi el este orb. Respiră greu, aerul pare înţesat cu mici ace de gămălie. Aluviunile de la picioarele lui tresaltă, dintr-odată, îmbibate cu apă, ca şi cum ceva din larg ar fi împins apa spre mal. "Nu-i nimic acolo, nu-i nimic", îşi spune el, încercând să-şi insufle curaj, dar se întâmplă din nou: un straniu moment de nemişcare, în care are impresia că se uită la o fotografie, urmat de o mişcare nestăpânită, inegală, ce nu poate fi provocată doar de influenţa lunii asupra mareei. I se pare că vede - de fapt, e sigur că vede - mişcarea lentă a unei siluete uriaşe, o siluetă gârbovită, acoperită cu solzi aspri care se suprapun; apoi dispare.

În întunericul ce-l înconjoară, i se face teamă. E ceva acolo, o simte, e ceva ce aşteaptă - implacabil, monstruos, născut în apă. Stă cu ochii pe el. A dormit până acum în penumbră şi s-a trezit, în sfârşit. Îşi imaginează fiinţa aceea luând valurile în piept, adulmecând cu lăcomie aerul. E cuprins de groază - inima îi stă în loc -, simte că într-o clipă a fost pus sub acuzare, condamnat şi i-a fost pronunţată sentinţa: ah, ce păcătos fusese! Ce sâmbure negru se afla în miezul fiinţei lui! Se simte pustiit, golit de orice urmă de bunătate - nu poate aduce niciun argument în apărarea sa. Se uită iar pe întinderea Blackwater-ului şi vede iar ceva ce tulbură suprafaţa şi apoi dispare - da, s-a aflat acolo în tot timpul acesta, aşteptând, iar acum, în sfârşit, i-a dat de urmă. Simte o linişte stranie: până la urmă, trebuie să se facă dreptate, iar el pledează cu bucurie "vinovat". Se bucură doar de remuşcări, nu de răscumpărarea păcatelor, şi asta şi merită.

Însă vântul a început să bată sus, în văzduh, trăgând norii ce acopereau luna, iar aceasta îşi arată chipul. Lumina e slabă, nu încape îndoială, dar îl reconfortează - şi iată-i şi haina, la niciun yard^[I] distanţă, murdară de noroi pe mâneci. Pescăruşii se întorc pe suprafaţa apei, iar tânărul se simte de-a dreptul absurd. De pe cărarea de deasupra răsună hohote de râs: o fată şi iubitul ei, îmbrăcaţi festiv. Bărbatul flutură mâna spre ei şi strigă:
- Sunt aici! Sunt aici!
"Şi chiar sunt aici", îşi spune el. Aici, în mlaştina de pe malul râului, pe care o cunoaşte mai bine decât îşi ştie propria casă, cu mareea ce se schimbă încet şi neavând de ce să se teamă. "Ceva monstruos!" se gândeşte el, râzând de el însuşi, luându-se peste picior: ca şi cum ar fi existat în apele acelea altceva decât hering şi de macrou!

Nu era nimic de temut în Blackwater, dar nici nu avea de ce să se căiască: avusese doar un moment de confuzie în întunericul de nepătruns şi băuse prea mult. Apa îi iese în întâmpinare, fiindu-i din nou vechiul companion; ca pentru a-şi dovedi că nu e nici un pericol, bărbatul se apropie, îşi udă bocancii, întinde braţele:
- Iată-mă! strigă el şi toţi pescăruşii îi răspund.
"Doar o baie scurtă", îşi spune, "de dragul vremurilor de altădată^[II]", şi râzând îşi scoate cămaşa.

Limba pendulei marchează trecerea de la un an la altul, iar deasupra adâncurilor domneşte întunericul.

Veşti stranii din Essex
Ianuarie
1

Era ora unu, într-o zi mohorâtă, iar la Observatorul din Greenwich căzuse bila ce marchează trecerea timpului. Pe primul meridian se aşternuse un strat de polei, iar pe funiile de ancorare ale barjelor late de pe Tamisa cea aglomerată era gheaţă. Căpitanii notau ora şi nivelul mareei, ca apoi să-şi aşeze velele cărămizii pe direcţia vântului dinspre nord-est. Un transport de fier se îndrepta spre topitoria de la Whitechapel, unde clopotele băteau de parcă s-ar fi sfârşit timpul. Tot timpul era moneda cu care plăteau cei izolaţi în spatele zidurilor închisorii Newgate; timpul era irosit de filosofi în cafenele şi pe Strand; era pierdut de cei care îşi doreau ca trecutul să devină prezent şi era urât de cei care îşi doreau ca prezentul să devină trecut cât mai repede. Clopotele de la St. Clement's băteau a portocale şi lămâi^[III], iar clopotul discordiei^[IV] de la Westminster bătea mut.

La Royal Exchange timpul însemna bani, bărbaţii îşi petreceau acolo după-amiaza, temperându-şi speranţele de a face marea cu sarea, iar în birourile Holborn Bars rotiţele zimţate, cu dinţii lungi, ale unui ceas-etalon au provocat o suprasarcină electrică ce au făcut să pornească zecile de ceasuri-satelit, ce au început să sune. Toţi funcţionarii şi-au ridicat privirile din catastifele lor, au oftat şi apoi s-au întors la muncă. La Charing Cross Road, timpul îşi dădea la schimb caleaşca pe autobuze şi taxiuri ce înaintau ca o flotă grăbită, iar în saloanele de spital de la Barts şi de la Royal Borough durerea transforma minutele în ore. În capela Wesley se cânta Nisipul timpului se scurge, oamenii chiar sperând să se scurgă mai repede, iar ceva mai departe, gheaţa se topea pe mormintele din Bunhill Fields.

În Lincoln's Inn şi Middle Temple avocaţii îşi priveau calendarele şi vedeau cum expiră termenele de depunere; în încăperile din Camden şi din Woolwich timpul era crud cu iubiţii care se întrebau cum se făcuse atât de târziu aşa de repede, iar la momentul respectiv avea să fie blând cu suferinţele lor. Pe toată întinderea oraşului, în casele elegante şi în blocurile de locuinţe sociale, în înalta societate şi în cercurile îndoielnice ale ei, ca şi în clasa de mijloc, timpul trecea şi era irosit, era lungit până la epuizare şi pierdut cu dorinţe. Iar în tot răstimpul acesta, din cer cădea o ploaie rece ca gheaţa.

La Euston Square şi la Paddington, staţiile de metrou îşi primeau pasagerii, care năvăleau înăuntru asemenea unei materii prime ce cobora spre a fi măcinată, procesată şi turnată în şabloane. Într-un vagon de metrou ce mergea spre vest, sub lumina intermitentă se vedea un The Times care nu aducea nicio veste bună, iar pe culoar s-au vărsat fructe stricate dintr-o pungă. Din paltoane ieşea un iz de ploaie şi, printre pasageri, ascuns în spatele gulerului ridicat, doctorul Luke Garrett recita părţile inimii umane.
- Ventriculul stâng, ventriculul drept, vena cavă superioară, spunea el, numărându-le pe degete şi sperând că litania aceea avea să potolească bătăile neliniştite ale propriei inimi.

Bărbatul de lângă el l-a privit năuc şi, ridicând din umeri, s-a întors cu spatele.
- Atriul stâng, atriul drept, a continuat Garrett în şoaptă.

Era obişnuit să fie privit cu atenţie şi cu mirare de către străini, dar nu vedea de ce s-ar fi dat peste cap să le intre în graţii. I se spunea Drăcuşorul, pentru că rareori ajungea mai sus de umerii celorlalţi bărbaţi şi avea un mers săltat, care dădea senzaţia că ar fi putut să sară oricând, brusc, pe un pervaz. Se vedea clar, chiar şi prin haina groasă de iarnă, un soi de agitaţie nestăpânită ce-i făcea mâinile şi picioarele să tresalte, iar sprâncenele îi erau încruntate, ca şi cum de-abia ar fi putut stăpâni întinderea şi ferocitatea propriului intelect. Avea un breton lung, negru, ce semăna cu marginea aripii unui corb; sub acesta, ochii îi erau întunecaţi. Avea 32 de ani şi era un chirurg mânat de o minte înfometată şi revoltată.

Luminile s-au întrerupt şi apoi s-au reaprins, iar Garrett se apropia de destinaţie. Avea mai puţin de o oră la dispoziţie ca să ajungă la înmormântarea unui pacient. Nu exista în lumea întreagă un om care să fi purtat haine de doliu cu inima mai uşoară. Michael Seaborne murise în urmă cu şase zile, răpus de un cancer la esofag, şi suportase durerile epuizante ale bolii şi atenţia doctorului cu aceeaşi doză de dezinteres. Acum, gândurile lui Garrett nu se îndreptau spre mort, ci mai curând spre văduva lui, care (s-a gândit doctorul zâmbind) în clipa aceea îşi peria, poate, părul dezordonat sau descoperea că rochia neagră cea bună avea un nasture lipsă.

Suferinţa prin care trecea Cora Seaborne era una dintre cele mai ciudate dureri cărora le fusese martor vreodată - pe de altă parte, îşi dăduse seama încă de la prima vizită în Foulis Street că era ceva în neregulă. Atmosfera care domnea în încăperile acelea cu tavanul înalt era una de angoasă de mult instalată, ce nu părea să aibă nimic de-a face cu boala. La vremea aceea, pacientul se simţea încă destul de bine, cu toate că începuse să poarte o cravată ce-i servea şi drept bandaj. Acea cravată era întotdeauna din mătase, întotdeauna deschisă la culoare şi adesea un pic pătată. Fiind vorba despre un bărbat atât de îngrijit şi de cusurgiu, era imposibil să-ţi imaginezi că nu observa, iar Luke îl bănuia că voia să-şi facă musafirii să se simtă prost. Seaborne reuşea să pară înalt pentru că era teribil de slab şi vorbea atât de încet, încât trebuia să te apropii mult de el ca să-l auzi. Avea o voce uşor şuierată. Era politicos, iar pielea de sub unghii îi era albastră. Suportase cu mult calm prima consultaţie şi refuzase să fie supus vreunei operaţii.
- Am de gând să plec de pe lumea aceasta aşa cum am venit, îi spusese el, bătând uşor cu mâna pe cravata din mătase. Fără cicatrici.
- Dar nu e nevoie să înduraţi atâta durere! îi spusese Luke, oferindu-i o consolare nesolicitată.
- Să îndur! exclamase Seaborne, în mod evident amuzat de idee. Sunt sigur că va fi o experienţă din care voi avea de învăţat.

Apoi adăugase, ca şi cum un gând l-ar fi urmat în mod logic pe celălalt:
- Spuneţi-mi, aţi cunoscut-o pe soţia mea?

Garrett îşi amintea adeseori prima întâlnire cu Cora Seaborne, deşi adevărul era că amintirea aceea nu era de încredere, fiind transformată de toate întâmplările ce avuseseră loc între timp. Apăruse chiar în momentul acela, ca şi cum prezenţa i-ar fi fost invocată, şi se oprise în prag, privindu-şi de acolo musafirul. Apoi traversase încăperea, se aplecase să-şi sărute soţul pe frunte şi, stând în spatele fotoliului acestuia, întinsese mâna spre doctor.
- Am înţeles de la Charles Ambrose că nu există doctor mai bun. Mi-a dat să citesc articolul dumneavoastră despre viaţa lui Ignaz Semmelweis - dacă mânuiţi bisturiul cu la fel de mult pricepere cum scrieţi, vom trăi cu toţii la nesfârşit.

Complimentul ei uşor ironic se dovedise irezistibil, iar Garrett nu se putuse abţine să nu râdă, făcând şi o plecăciune. Femeia avea o voce adâncă, dar nu chiar molcomă, iar doctorul a crezut la început că avea accentul nomad al oamenilor care nu au locuit niciodată prea mult timp într-o singură ţară, însă nu era vorba despre asta. Avea doar un mic defect de vorbire, pe care îl ascundea zăbovind mai mult asupra unor anumite consoane. Era îmbrăcată în cenuşiu, haine cu o croială simplă, dar materialul fustei strălucea ca un gât de porumbel. Era înaltă, însă fără a fi şi slabă; ochii îi erau şi ei cenuşii.

În lunile care urmaseră, Garrett începuse să înţeleagă câte puţin neliniştea ce plutea în aerul din Foulis Street, alături de mirosul lemnului de santal şi cel de iod. Michael Seaborne, chiar şi chinuit de cele mai înfiorătoare dureri, exercita o influenţă malignă ce nu avea însă nimic de-a face cu obişnuita putere pe care invalizii o au asupra celor din jur. Soţia lui era atât de pregătită cu comprese răcoroase şi cu vin bun, atât de dispusă să înveţe cum alunecă un ac în venă, încât părea că învăţase pe dinafară, până la ultima virgulă, un manual despre îndatoririle soţiilor credincioase faţă de bărbaţii lor. Însă Garrett nu văzuse niciodată între Cora şi soţul ei ceva ce să fi semănat măcar cu un gest afectuos. Câteodată o bănuia chiar c-ar fi dorit ca plăpânda flacără a vieţii soţului ei să se stingă mai repede - se temea uneori c-o să-l tragă la o parte în timp ce el pregătea o seringă şi să-i spună "Daţi-i mai mult - daţi-i un pic mai mult". Dacă se apleca să sărute fruntea sfântului istovit, pe pernă, o făcea cu mare grijă, ca şi cum s-ar fi temut ca el să nu se ridice şi s-o ciupească de nas, cu un gest dispreţuitor. Angajau asistente care să-i dreneze şi să-i panseze rănile, care să aibă grijă ca aşternuturile să fie mereu curate, însă rareori rămâneau o săptămână întreagă. Ultima dintre ele (o fetişcană tare credincioasă, din Belgia), trecând pe lângă Luke pe coridor, şoptise "Il est comme un diable!"^[V] şi îi arătase încheietura, cu toate că nu se vedea nimic pe ea. Doar câinele, care nu avea nume - loial, păduchios, întotdeauna aproape de patul bolnavului -, nu se temea de stăpân sau, cel puţin, se obişnuise cu el.

În timp, Luke Garrett ajunsese să-i cunoască pe Francis, fiul taciturn, cu părul negru, al familiei Seaborne, şi pe Martha, dădaca băiatului, care avea obiceiul s-o ţină pe Cora pe după mijloc, un gest posesiv care doctorului îi displăcea. O evaluare superficială a stării pacientului era rapid bifată (în fond, ce se mai putea face?), iar Luke era chemat în altă încăpere, să studieze un dinte fosilizat pe care îl primise Cora prin poştă sau pentru a fi interogat pe larg în legătură cu ambiţiile sale de a avansa tehnica folosită în chirurgia cardiacă. A încercat s-o hipnotizeze, explicându-i că pe vremuri hipnoza fusese folosită în timpul războiului pentru a uşura amputarea braţelor. Jucau şah, iar meciurile se încheiau de obicei când Cora constata, mâhnită, că oponentul ei o ataca pe toate fronturile. Luke şi-a pus singur diagnosticul: era îndrăgostit şi nu avea de gând să caute leacul.

Era în permanenţă conştient de faptul că în Cora exista un soi de energie adunată în timp, ce aştepta să fie eliberată. Avea impresia că atunci când Michael Seaborne îşi va găsi sfârşitul, cizmele Corei aveau să scoată scântei pe asfalt. Iar sfârşitul bărbatului venise şi Luke fusese de faţă când îşi dăduse ultima suflare, chinuită, zgomotoasă, ca şi cum, în acea ultimă clipă, pacientul lăsase la o parte ars moriendi^[VI], dorindu-şi doar să mai trăiască un moment. Însă Cora rămăsese neschimbată, nu fusese nici sfâşiată de durere şi nici uşurată: avusese vocea sugrumată la un moment dat, când îi spusese că şi câinele murise, însă doctorul nu-şi putuse da seama dacă îi venea să plângă sau să râdă. Odată ce semnase certificatul de deces şi rămăşiţele lui Michael Seaborne se odihneau în altă parte, nu mai exista niciun motiv întemeiat ca Garrett să vină în Foulis Street. Însă în fiecare dimineaţă se trezea cu acest unic scop în gând, iar când ajungea la porţile de oţel îşi dădea seama că era aşteptat.

Metroul a ajuns la Digul Tamisei şi doctorul a pornit de-a lungul platformei, purtat de mulţime. S-a simţit în clipa aceea copleşit de un soi de suferinţă, însă nu era nici pentru Michael Seaborne, nici pentru văduva lui: ce-l tulbura cel mai tare era gândul că aceasta putea fi ultima sa întâlnire cu Cora, că avea s-o vadă pentru ultima oară, privind-o peste umăr, cu clopotele cimitirului pe fundal.
- Chiar şi aşa, a rostit el cu voce tare. Trebuie să fiu acolo, fie şi numai ca să mă asigur că e bine închis coşciugul.

Dincolo de turnichetele metroului, gheaţa se topea pe trotuar, iar soarele alburiu pornea spre apus.

*

Îmbrăcată aşa cum o cerea ocazia, Cora Seaborne stătea în faţa oglinzii. Perlele, ca nişte picături, atârnau la capătul firicelelor de aur din urechi. O usturau lobii urechilor, fiindcă fusese nevoită să-şi refacă găurile.
- Cât despre lacrimi, ar trebui ca astea să fie de-ajuns.

Avea faţa pudrată ca să pară palidă. Nu-i stătea deloc bine cu pălăria neagră, dar avea şi voal, şi un pămătuf din pene negre, aşa încât părea să exprime o cantitate respectabilă de durere. Nasturii de la mâneci, îmbrăcaţi în stofă, nu se închideau bine, iar între tivul mânecilor şi marginea mănuşilor se zărea o fâşiuţă de piele albă. Gulerul rochiei cobora un pic mai jos decât i-ar fi plăcut ei, lăsându-i la vedere clavicula, pe care se întindea o cicatrice de lungimea degetului mare. Se potrivea perfect cu frunzele sidefii ale sfeşnicelor din argint ce se aflau de o parte şi de alta a oglinzii; soţul ei îi înfipsese unul dintre ele în carne, ca şi cum şi-ar fi înfipt pecetea într-un vas cu ceară caldă. Cora se gândise să o acopere cu machiaj, însă, în cele din urmă, se ataşase de cicatricea aceea şi ştia că în anumite cercuri era chiar invidiată, oamenii credeau că avusese acolo un tatuaj.

S-a întors cu faţa spre încăpere, privind în jur. Orice musafir s-ar fi oprit nedumerit în uşă, văzând pe o parte patul înalt şi moale, draperiile din damasc ale unei femei înstărite, iar pe partea cealaltă instrumentele unui cercetător. Colţul cel mai îndepărtat al încăperii era tapetat cu afişe botanice şi cu hărţi rupte din atlase, cu foi de hârtie pe care erau citate, scrise cu scrisul ei mare, numai majuscule (NU VISA NICIODATĂ CU MÂNA PE CÂRMĂ! NU TE ÎNTOARCE NICIODATĂ CU SPATELE SPRE BUSOLĂ!), pe poliţa de deasupra căminului vreo zece amoniţi erau aranjaţi în funcţie de dimensiune. Deasupra lor, într-o ramă aurită, Mary Anning şi câinele ei priveau un fragment din piatra de la Lyme Regis. Erau toate ale ei acum - covorul, scaunele, paharul din cristal care încă mirosea a vin? Aşa credea. Iar la gândul acela simţea un soi de despovărare miraculoasă, ca şi cum ar fi fost eliberată de sub legile lui Newton şi ar fi putut porni, plutind, spre tavan. Senzaţia era sufocată de cerinţele stricte ale decenţei, însă Cora îi putea spune pe nume: nu era neapărat fericire, nici măcar mulţumire, ci uşurare. Era şi suferinţă la mijloc, nu încăpea îndoială, şi ea era recunoscătoare pentru asta, căci oricât de mult l-ar fi dispreţuit spre final, el contribuise, cel puţin în parte, la formarea ei - şi la ce bun să se dispreţuiască singură?
- Oh, el m-a creat, da, a rostit ea cu voce tare, în timp ce amintirile au început să i se perinde prin faţa ochilor, asemenea fumului unei lumânări stinse.

Avea şaptesprezece ani şi locuia cu tatăl ei într-o casă un pic mai sus de centru. Mama ei murise de mult, însă nu înainte de a se asigura că fiica ei nu era condamnată să se limiteze la broderii de mână şi la limba franceză. Tatăl ei - neştiind ce să facă exact cu modesta-i avere, apreciat doar în mod ironic de chiriaşii săi - ieşise într-o zi cu treabă, iar la întoarcere sosise însoţit de Michael Seaborne. I-o prezentase cu mare mândrie pe fiica lui - Cora era desculţă şi tocmai făcea o lecţie de latină -, iar musafirul îi luase mâna, admirându-i-o şi dojenind-o că avea o unghie ruptă. Se întorsese o dată şi încă o dată, până ce ajunsese să fie aşteptat în casa lor. Îi adusese în dar cărţi subţirele şi tot felul de obiecte mici şi grele, cu totul inutile. O tachina adesea, punându-şi degetul în palma ei şi mângâind-o până ce pielea începea s-o doară, până ce toată fiinţa ei se concentra asupra acelui punct pe care îl atingea el. Când el era lângă ea, bazinele din Hampstead, graurii ce zburau la apus, urmele lăsate de copitele oilor în noroiul moale - toate păreau insipide, neimportante. Începuse să-i fie ruşine de ele - de hainele ei largi şi neîngrijite, de părul neîmpletit.

Într-o bună zi, el îi spusese: "În Japonia, o vază spartă este lipită cu picături de aur topit. Cât de miraculos ar fi: să te distrug şi apoi să te lipesc la loc cu aur!" Însă ea avea atunci şaptesprezece ani şi tinereţea îi era ca o armură, nici nu simţise tăişul pătrunzând. Izbucnise în râs, la fel şi el. În ziua în care a împlinit nouăsprezece ani, a dat la schimb cântecul păsărilor pe evantaie din pene, greierii din iarba înaltă pe o haină împodobită cu aripi de cărăbuş. Era încorsetată cu oase de balenă, străpunsă cu fildeş, trasă de păr de carapacea unei broaşte ţestoase. Vorba îi devenise mai languroasă, pentru a-i ascunde micile poticniri. Nu mai mergea nicăieri pe jos. El îi dăruise un inel de aur care îi era mic... Un an mai târziu îi dăruise altul - unul şi mai mic.

Văduva s-a trezit din reverie când a auzit paşi deasupra: paşi înceţi, măsuraţi cu precizia ticăitului unui ceas.
- Francis, a rostit ea.

A rămas în aşteptare, tăcută.

*

Cu un an înainte ca tatăl lui să moară şi la vreo şase luni după ce boala îşi făcuse simţită prezenţa pentru prima dată, la micul-dejun (simţise în gât o gâlmă ce nu-l lăsa să înghită), Francis Seaborne a fost mutat într-o încăpere aflată la al patrulea etaj al casei, în capătul cel mai îndepărtat al culoarului.

Tatăl lui nu ar fi fost deloc interesat de asemenea schimbări de ordin casnic, nici dacă n-ar fi fost ocupat la vremea aceea: ajuta Parlamentul cu o lege privitoare la locuinţele sociale. Decizia fusese luată în totalitate de mama lui şi de Martha, care fusese angajată ca dădacă atunci când el era bebeluş şi care, după cum spunea chiar ea, nu mai reuşise să plece. Erau de părere că ar fi mai bine ca Francis să fie ţinut la o oarecare distanţă, întrucât era foarte agitat noaptea şi apărea deseori la uşa lor, de câteva ori chiar la fereastră. Nu cerea niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau o îmbrăţişare, cum ar fi făcut alt copil. Pur şi simplu stătea în pragul uşii, ţinând în mână unul dintre numeroasele lui talismane, până când una dintre ele, cuprinsă de nelinişte, avea să ridice capul de pe pernă şi să-l vadă.

Imediat după ce a fost mutat în ceea ce Cora numea Camera de Sus, băiatul şi-a pierdut orice urmă de interes pentru aceste deplasări nocturne, mulţumindu-se doar să strângă (nimeni n-ar fi folosit vreodată cuvintele "să fure") orice îi atrăgea privirea. Aceste obiecte erau etalate în baza unor şabloane complicate şi surprinzătoare, care se schimbau la fiecare vizită a Corei; aveau o frumuseţe şi un farmec straniu, pe care Cora chiar le-ar fi admirat dacă ar fi fost opera fiului altcuiva.

Întrucât era vineri şi ziua înmormântării tatălui său, băiatul se îmbrăcase singur. La unsprezece ani, ştia foarte bine cum să-şi pună o cămaşă, precum şi cum se ortografiau elementele ce o compuneau ("Este NECESAR ca o cămaşă să aibă un Guler, dar două Mâneci"). Moartea tatălui său îl lovise ca o calamitate, însă nu era mai gravă decât faptul că-şi pierduse cu o zi înainte una dintre comorile sale (o pană de porumbel cât se poate de obişnuită, însă care putea fi îndoită până ce forma un cerc complet, fără a se rupe). Când a primit vestea cea rea - observând că mama lui nu plângea, ci era nemişcată şi, cumva, înflăcărată, ca şi cum tocmai ar fi lovit-o un fulger - primul lui gând a fost: "Nu înţeleg de ce mi se întâmplă mie lucrurile astea". Însă pana dispăruse; tatăl lui murise; iar acum părea că avea să fie nevoit să meargă la înmormântare. Ideea asta nu-i displăcea, de fapt. A răspuns, conştient că se arăta destul de binevoitor, având în vedere situaţia:
- O schimbare e la fel de bună ca un răgaz de odihnă.

În zilele imediat următoare morţii lui Michael Seaborne, câinele fusese cel care suferise cel mai mult. Scâncise neîncetat la uşa camerei bolnavului şi nimeni nu reuşise să-l consoleze. Poate că o mângâiere ar fi avut mai mult succes, dar întrucât nimeni nu s-a aventurat să-şi afunde mâna în blana lui slinoasă, pregătirea trupului neînsufleţit ("Pune-i câte o monedă pe ochi, pentru luntraş", spusese Martha. "Nu cred că Sfântul Petru se va obosi cu asta...") fusese însoţită de aceleaşi schelălăieli ascuţite. Câinele murise, şi-a amintit Francis, mângâind satisfăcut un micuţ smoc de blană pe care îl adunase de pe mâneca tatălui său. Astfel, singurul suflet care îl plânsese pe mort trebuia să fie şi el acum plâns.

Nu era sigur ce presupunea ritualul de îngropăciune a morţilor, dar a considerat potrivit să meargă la cimitir cât mai pregătit cu putinţă. Haina lui avea mai multe buzunare şi fiecare dintre acestea conţinea un obiect nu neapărat sacru, dar potrivit pentru acea ocazie, după părerea băiatului. O lupă crăpată, prin care toate lucrurile din jur păreau sparte; acel smoc de blană (în care spera că se mai afla încă un purice sau o căpuşă, care să conţină, la rândul lor, o picătură de sânge); o pană de corb, cea mai bună pană din colecţia lui, pentru că avea vârful albăstrui; o bucăţică de material, pe care o rupsese din tivul fustei Marthei, după ce observase acolo o pată în forma Insulei Wight; şi o piatră cu o gaură perfect rotundă în mijloc. După ce şi-a umplut buzunarele, le-a bătut uşor şi le-a numărat, a coborât la mama lui, iar la fiecare dintre cele 36 de trepte pe care le avea de coborât, a rostit incantaţia: "Azi - aici - mâine - mort; azi - aici - mort".
- Frankie...

Cât de mic i se părea! Figura lui, care în mod straniu nu semăna cu chipul niciunuia dintre părinţi, poate cu excepţia ochilor negri ai tatălui său, era impasibilă. Se pieptănase, iar părul îi stătea ca nişte mici creste teşite pe cap: faptul că se străduise să se aranjeze o impresiona. A întins mâna spre el, însă apoi a lăsat-o să-i cadă în poală. Băiatul stătea în picioare, bătând uşor pe fiecare buzunar, pe rând. A întrebat-o:
- Unde e acum?
- O să ne aştepte la biserică.

Oare ar fi trebuit să-l ia în braţe? Adevărul e că nu prea părea să aibă nevoie de consolare.

---

[I] Yard, unitate de măsură pentru distanţă folosită în Marea Britanie şi în Statele Unite ale Americii, echivalentă cu 90 de centimetri.

[II] În engleză "Auld lang syne", expresie care constituie şi titlul unui faimos poem al autorului scoţian Robert Burns, transformat ulterior într-un cântec devenit tradiţional pentru sărbătorile de iarnă în ţările anglofone.

[III] Referire la versurile unui vechi cântecel şi joc pentru copii, în Marea Britanie: "Portocale şi lămâi,/ Bat clopotele de la St. Clement's".

[IV] Clopote aflate în vecinătatea Palatului Westminster, consacrate sub numele division bells; bat atunci când membrii Camerei Comunelor sau ai Camerei Lorzilor se află în dezacord, având la dispoziţie opt minute, din momentul în care răsună clopotele, pentru a hotărî cum vor vota în chestiunea respectivă.

[V] "Este ca un diavol!" - în lb. fr. în orig.

[VI] Arta de a muri - în lb. latină în orig.

Citesti si daruiesti! 40% REDUCERE pentru titlurile publicate in 2018 🍀☀⏰🔔📢📚📬

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Vecin cu viaţa

Vecin cu viaţa (Poezia ortonimă 1911-1935)
Fernando Pessoa
Antologie, traduceri, prefaţă şi note de Dinu Flămând
editura Humanitas Fiction, 2017
Seria de autor Fernando Pessoa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



*****
Intro

Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX. De asemenea, eseist, prozator şi dramaturg redutabil. Născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor îşi începe studiile şi învaţă engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. În 1905 se întoarce la Lisabona, pe care n-o va mai părăsi niciodată, şi se înscrie la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa, abandonându-şi studiile după un an şi resemnându-se să-şi câştige traiul ca modest traducător din engleză pentru diferite agenţii comerciale. Frecventează cercurile literare avangardiste. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze (Orpheu, Portugal Futurista, Contemporânea, Athena) şi câteva plachete semnate cu numele propriu, în engleză şi în portugheză: Antinous (1918), 35 Sonnets (1918), English Poems I-II şi English Poems III (1921), O Banqueiro Anarquista (1922), Mensagem (1934).

Ele reprezintă doar vârful aisbergului din cele peste 30.000 de texte rămase în manuscris după dispariţia autorului. Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată de diverşi heteronimi, personalităţi cu biografii şi activităţi distincte; astfel, Pessoa a proiectat un imens scenariu - drama em gente -, în care evoluau nu personaje literare, ci oameni vii. Cei mai cunoscuţi heteronimi sunt Alberto Caeiro - poetul naturii şi teoreticianul "păgânismului"-, Ricardo Reis - epicureicul -, Álvaro de Campos - modernistul - şi Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit Cartea neliniştirii (O Livro do Desassossego), primul volum din prezenta serie de autor iniţiată în 2009 de Editura Humanitas Fictişn. Scriitorul moare la 30 noiembrie 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se naşte "cazul Pessoa".

*

"Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producţia lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză şi în engleză, convinşi fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar şi atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identităţi deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obişnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă şi importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generaţie literară transnaţională, iar ea stabileşte deja o performanţă unică în istoria tuturor literaturilor, puţini bănuiesc existenţa diversităţii din care se alcătuieşte Pessoa însuşi, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăieşte grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire şi absenţă dramatică de identitate, în timp ce ele îşi continuă proliferarea alături de alte teme existenţiale sau filozofice." (Dinu Flămând)

"Era un om care cunoştea diverse limbi şi scria versuri. Îşi câştiga pâinea şi vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor, aşa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toţi ceilalţi. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunţe iminenta apariţie a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obişnuind să treacă neobservat pe Strada Aurarilor înveşmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion şi cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuşi. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viaţa lui era făcută din zile, şi ştim că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinşi că într-o zi, când trecea prin faţa unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] "Daţi-mi ochelarii!» au fost ultimele şi decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să ştie pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau dispreţuieşte ultima voinţă a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenţia lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârşit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au mai dat răgaz şi nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar graţie îndoielilor sale reuşim să ştim ceva mai mult despre ceea ce suntem noi." (José Saramago)

"Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă şi mai tragică a omului din secolul XX, dar şi cea mai lucidă, cea mai necruţătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulţumit de toate, dar care se ia pe sine drept ţintă. Cu adevărul, dar şi cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluţionare din vremea noastră."(Antonio Tabucchi)

Poezii

1.
Mie mi-e milă de stele.
Strălucesc deja de atâta timp,
De atâta şi-atâta timp...
Mi-e milă de ele.

Să fie vorba oare
De-o oboseală a lucrurilor,
A tuturor lucrurilor
Cum ai simţi-o fie în braţ, fie în picioare?

O oboseală de a fi existând,
De a fi,
Numai chiar de a fi
Ceva trist strălucind, surâzând...

Şi să nu existe oare, în sfârşit,
Pentru lucrurile toate câte există,
Nu moarte, dar cum să spun? Ceva
Ca un sfârşit altfel decât sfârşit,
Sau o altă raţiune supremă, pe un ton
Mai indefinit
Cum ai zice pardon?
10. 12. 1928

2.

În adâncul gândirii mele
Somnul meu e doar un fel de-a cânta,
Un cântec insidios şi lent,
Lipsit de dorinţa de-a cuvânta.

De aş putea, de mi-ar reuşi
Să-l torn în cuvinte cuvântătoare
Cu toţii imediat ar descoperi
Ce ascunde el sub această visare.

Şi cu toţii ar înţelege
Că în străfundul acestei gândiri
Poate exista un fel de cântare
Lentă şi voalată, în locul unei vorbiri.

Şi fiecare în parte, chiar neatent
La viaţa lui, oricât ar tot căuta
Ar fi cel puţin mulţumit
Să audă felul meu de-a cânta.
(17. 03. 1931)


Itinerariu

Orice drum duce în toate părţile.
Orice punct e chiar centrul infinitului.
Iată de ce, indiferent prin ce fel de artă
Plecăm sau rămânem, fie în corpul, fie în spiritul
Nostru, totul e static sau mort. Şi numai iluzia
Are un trecut şi un viitor, prin ea dăinuim.
Nu există drumuri decât prin senzaţie
Şi doar prin lăuntrul nostru noi drumeţim.

Deţinem pentru noi înşine adevărul
De a accepta iluzia drept ceva real
Fără să ne încredem nici în astă realitate.
Iar ca eterni călători, fără ideal,
Fără să ne mai oprim niciodată-nlăuntrul nostru
Vedem că timpul e singurul spaţiu, şi e nimic.
Şi suntem veşnic alţii, şi veşnic singuri;
Noi înşine călătoria, iar drumul e călătorul.

Nu mai contează că adevărul din sufletul
Nostru ar putea fi tot minciună, sau chiar nimic
Ar putea să fie senzaţia, oare această calmă
Certitudine de a nu avea-n noi nimic, şi nimic
Pe afară, să rămână inutila noastră inconsistenţă?
Şi continuă absurda călătorie în lipsa
Raţiunii. Fiindcă singurul adevăr e numai conştiinţa
Iar la rândul ei este tot o iluzie.

Iar dacă în toate există un secret şi ceva adevăr
Fie ca zeii sau destinul cândva să le demonstreze
Pe cealaltă parte-a realităţii,
Sau nicicând să nu arate, dacă nimic nu-i de arătat.
Căci drumul e conţinut în viziunea cea uriaşă
Care din tot sufletul depăşeşte exteriorul
Şi nu sfârşeşte ca lucrurile, nici nu are un timp al lui.

Ştiinţă? Sau conştiinţă? Pulbere pe care drumul o lasă
În urma lui, fiind chiar drumul său, fără să fie drum.
Absurdă e rugăciunea, absurdă e [...] şi jelania.
E aşa de fals şi să te resemnezi [...] şi să ai.
Coexist eu? Cu cine, dacă fiecare e numai singur?
Cine ştie? Poate ştie că vrea să fie?
Şi câţi din aceia încap doar în noi?
A fi sau a nu fi. Raţiunea este a nu te opri.
(11.10. 1919)


[Dar tu, femeie, tu, bărbat, tu, copil]

Dar tu, femeie, tu, bărbat, tu, copil,
Tu, tinere, cu limpezimea ta cea necunoscută
În ce reverii de umbră sau frumuseţe
Ţi-ai încondeiat cu aur şi alarmele, şi speranţa?

Prinţ fantoşă al unor latifundii necunoscute
Trăind nebun printre cele vii care fiinţează,
Nu mai posezi aici nici casa, nici vatra ta,
Tu, cenuşiu senior al unor visuri demult uitate...
Inima ta bătea într-un fel ce nu se asemuieşte
Cu ritmul care transformă în lucruri stelele.
Pentru tine minunate ar fi toate dimineţile
Dacă în ele ţi-ai putea depune toate visările.

Uite aşa, considerând că viaţa e doar o joacă
Tu te-ai purtat urât cu ea, chiar fiind viaţa ta.
Te-ai mâniat pe ea fiindcă nu-ţi dăruise luna
Deşi ea durere aduce, şi teama, şi doar formule.

Drept care-ai plecat ca un cavaler
Din Evul Mediu, care numai în noi există,
În căutarea unor anonimi stră-strămoşi
Care erau cândva stăpânii întregului univers.
(15. 01. 1935)

Un erou al vremurilor noastre - Cronica unui negustor de sânge

Cronica unui negustor de sânge
Yu Hua
traducere din chineză de Luminiţa Bălan
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

*****
Un erou al vremurilor noastre

Primul lucru care m-a atras la această carte a fost coperta. Am ştiut dintr-o privire că a fost creată de Angela Rotaru pentru că îi urmăresc ideile încă de pe vremea când ilustra cărţi din colecţia Biblioteca Polirom. Aşa că, în timp, am ajuns să pariez cu mine însămi atunci când văd o copertă şi intuiesc că îi aparţine; câştig mereu. La fel cum m-au fascinat de-a lungul anilor ilustraţiile de carte realizate de Livia Rusz sau Petre Vulcănescu, cred că ceea ce iese din mâna şi mintea Angelei Rotaru păstrează o urmă de magie adevărată. În plus, cred că o copertă este o carte de vizită care are puterea de a individualiza un volum pe raftul unei librării, de a te face într-un mod subtil să îl alegi şi să îl iei acasă. De aceea apreciez editurile care acordă importanţă modului în care hotărăsc cum să îşi îmbrace şi trimită cărţile în lume.

Pe de altă parte, curiozitatea pentru literatura chineză contemporană mi-a fost stârnită de ceva vreme de autori ca Liu Cixin, Mo Yan sau Gao Xingjian. Unii mi-au plăcut mai mult, alţii nu m-au convins, dar indiferent de stil sau subiect ales, pot spune că sunt diferiţi ca ritm şi mod de a scrie faţă de autorii occidentali. La toţi cei amintiţi am simţit în spate aplecarea către detaliu, către insignifiant şi miniatură, dar şi apartenenţa la o cultură şi civilizaţie vechi de mii de ani, cu mituri, poveşti şi personaje legendare unice care şi-au lăsat amprenta asupra spiritului creator. Yu Hua s-a înscris, aşadar, în ordinea naturală a lucrurilor, a fost o lectură căutată şi asumată. Nu citisem În viaţă, aşadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu spiritul fostului medic dentist transformat în scriitor. Şi a fost, cred eu, o întâlnire reuşită. Cronica unui negustor de sânge este genul acela de carte care fie îţi place fără rezerve, fie o deteşti din toată inima. Cu certitudine, este o carte care te face să te simţi inconfortabil, nu îţi va însenina ziua şi nici nu te va face să visezi. Este o carte care dacă te va prinde, însă, îţi va oferi pagini de o frumuseţe seacă, te va face să gândeşti şi să trăieşti alături de personaje o viaţă simplă şi nesemnificativă aşa cum sunt, fie ca vrem să recunoaştem ori ba, majoritatea.

Xu Sanguan este un om obişnuit, muncitor la Fabrica de Mătase. Fără a avea ambiţii prea mari, acesta îşi trăieşte viaţa sub vremuri, fiind preocupat de întreţinerea familiei, de supravieţuire, de ce spun şi cred vecinii, de lucruri mărunte şi preponderent materiale. Fiecare moment important din viaţa sa este marcat de vânzarea propriului sânge. După ce îl vinde prima oară se hotărăşte să se însoare cu cea mai frumoasă fată din oraş, după Marele Salt Înainte îl vinde pentru a oferi familiei o masă normală, când unul dintre băieţi se îmbolnăveşte grav îşi vinde sângele în mod repetat pentru a îl salva. Sângele este, aşadar, elementul care conduce si defineşte viaţa personajului nostru şi cel care marchează evenimentele istorice la care acesta ia parte în mod pasiv şi neimplicat. Xu Sanguan nu are ambiţia de a schimba lumea şi nici dorinţa de a fi erou. Este genul de om care merge în aceeaşi direcţie cu mulţimea, cel care nu iese cu aproape nimic în evidenţă, care doreşte să fie lăsat pur şi simplu să îşi trăiască viaţa liniştit. Acest lucru nu îl face nici prost şi nici lipsit de spirit. El are inteligenţa aceea nativă şi un pic şmecherească a omului simplu de oriunde de pe planetă, instinctul de a se adapta oricărei situaţii, întâmplări şi eveniment.

Aproape fiecare capitol este un tablou în sine care reuşeşte să surprindă un moment semnificativ din viaţa lui Xu Sanguan. Mie mi-au plăcut în mod deosebit cel în care se hotărăşte să îşi înşele nevasta ca o formă de răzbunare târzie, dar şi cel în care Yile îşi caută tatăl adevărat pentru ca într-un final să fie dus să mănânce tăiţei tot de către eroul nostru. Xu Sanguan nu are pretenţia de a fi un om bun sau virtuos, uneori are momente de răutate şi meschinărie cum ar fi cel în care le cere fiilor săi să le violeze când vor creşte pe fetele lui He Xiaoyong, dar şi momente de tandreţe şi dedicare exemplară faţă de familie aşa cum se întâmplă când află că Yile este bolnav sau când îşi sprijină nevasta în faţa oprobiului public în anii grei ai Revoluţiei Culturale. De altfel, istoria mică a familiei sale se întrepătrunde cu istoria mare, cu revoluţia lui Mao şi efectele ei devastatoare. Foametea, lipsurile, denunţurile din răzbunare sunt experienţe dificile cărora trebuie să le facă faţă. Poate nu ajungi să îl placi prea mult pe personajul nostru, dar cu siguranţă ajungă să îl respecţi pentru modul în care înţelege să îşi facă datoria.

Cartea are şi un umor subtil, uneori cu accente groteşti, care dă veridicitate poveştii. Având în minte continua criză de sânge cu care se confruntă spitalele noastre, citeşti cu un zâmbet strâmb despre modul în care îşi donează personajele sângele pentru a face rost de bani. Şi oricât de cinic ar părea, îţi doreşti să existe o asemenea soluţie şi la noi pentru a rezolva o problemă gravă şi stringentă. Şi în această "afacere" există reguli, favoruri şi oameni care decid pentru ceilalţi. Este o lume cinică, aspră şi lipsită de iluzii. Interesant m s-a părut faptul că indiferent de greutăţile şi încercările prin care trece, Xu Sanguan nu se roagă niciodată, nu condamnă Divinitatea pentru ghinion sau probleme. Mereu caută soluţii practice şi uneori înduioşătoare aşa cum este momentul în care, rupţi de foame, se hotărăşte să le "gătească" din cuvinte nişte mese copioase celorlalţi membri ai familiei. Există pagini foarte reuşite în această carte, pagini care descriu mai bine decât ar putea-o face orice care de istorie ororile unei epoci în care oamenii nu au ales să trăiască.

Yu Hua ne oferă un roman profund, cu un stil aparte şi lipsit de judecăţi morale. Nu totul este alb sau negru ci predomină nuanţele de gri. Oamenii nu sunt buni sau răi ci mereu supuşi greşelilor pe care timpul îi face să le regrete au să le plătească înzecit. Viaţa descrisă în Cronica unui negustor de sânge are puţine bucurii şi când apar sunt simple şi lipsite de pretenţii. Veţi recunoaşte în personajele cărţii şi trăsăturile unei generaţii de la noi, generaţie crescută în comunism şi cu aşteptări şi visuri puţine. Nu este o carte menită să vă facă a vă simţi mai bine, ci o carte cu un mesaj, cu o lecţie despre viaţă şi ceea ce înseamnă ea pentru mulţi dintre noi. Trebuie citită cu mintea deschisă, fără judecăţi morale şi mereu conştienţi de tragediile pe care le-a creat epoca despre care ne vorbeşte.

Poveşti de viaţă vindecătoare - Trei etaje

Trei etaje
Eshkol Nevo
traducere din ebraică şi note de Ioana Petridean
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

*****
Intro

Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologie la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deţine cea mai mare şcoală privată de creative writing din Israel şi este considerat mentorul unei generaţii de scriitori în formare.

A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat cinci romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case şi-un alean, 2004), Mishala Achat Yamina (Prima dorinţă la dreapta, 2007), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013) şi Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017). Toate romanele sale sunt bestselleruri în ţara natală, iar două dintre ele, Prima dorinţă la dreapta şi Trei etaje au fost dramatizate. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece ţări (Gallimard, Mondadori, dtv, Chatto & Windus etc.), cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate. Romanele Neuland şi Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case şi-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Prima dorinţă la dreapta a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în 2011. Neuland a fost de asemenea inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014.

Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociaţiei Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011). Pe lângă romanele şi volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficţiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărţit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) şi al unei cărţi pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

*

Romanul Trei etaje, bestseller în Israel de la publicare, în 2015, sondează abisurile relaţiilor umane, de la iubire la trădare, de la suspiciune la nevoia de apropiere, de la devotament la dependenţă. Eshkol Nevo, cea mai importantă voce a noii generaţii de scriitori israelieni, mărturisea că ideea de la care a pornit în roman i-a venit, pe de o parte, de la Căderea lui Albert Camus, iar pe altă parte de la celebra melodie a lui Phil Collins In the Air Tonight.

Un cartier elegant din Tel Aviv, un bloc construit pe trei etaje, trei familii locuind pe cele trei paliere diferite ale acestuia, trei personaje conturându-se ca personalităţi distincte, trei poveşti şi tot atâtea pretexte pentru Eshkol Nevo de a explora cele trei instanţe ale psihicului uman şi de a repune pe tapet, într-o manieră inedită, o celebră teorie freudiană.

Aşa cum spune unul dintre personajele cărţii, taina cea mai mare pe care un om o poate ascunde faţă de lume este taina vulnerabilităţii sale. Cele trei confesiuni ale romanului, făcute de Arnon, Hani şi Devora, aduc în prim-plan secrete bine păstrate, vinovăţii de nemărturisit, frustrări şi dureri vechi. Arnon îi povesteşte unui prieten despre degradarea vieţii de familie, despre zbuciumul lui nesfârşit sub umbra unei îndoieli legate de fetiţa sa de zece ani, Ofri, care a fost plecată timp de câteva ore împreună cu Hermann, un vecin în vârstă. Hani îi scrie unei prietene care locuieşte în străinătate despre singurătatea înfiorătoare în care trăieşte, în ciuda faptului că e căsătorită şi are doi copii, şi despre spectrul nebuniei de care se simte ameninţată. Devora, o fostă judecătoare impunând teamă şi respect, nu găseşte pe nimeni căruia să-i vorbească despre lupta cu fricile sale şi despre fărâma de speranţă ce-i încolţeşte în suflet după moartea unui soţ dominator, iar lunga mărturisire şi-o înregistrează pe un robot telefonic.

"În Trei etaje, naratorii lui Eshkol Nevo acoperă o gamă întreagă de sentimente, de la dezgustător la empatic, fiecare dintre ei fiind înzestrat cu o voce sigură, concretizată într-o relatare amplă, multifaţetată, care te captivează cu uşurinţă." (Publishers Weekly)

"Eshkol Nevo este un maestru al solilocviului. În romanul Trei etaje forţa lui Nevo rezidă în vocile lui. Cu un admirabil talent mimetic, cu un delicat simţ al empatiei, este un geniu al felului în care îşi pune personajele să vorbească, le distinge unele de altele, le izolează şi le înţelege în intimitatea lor." (La Lettura, Corriere Della Sera)

"Există un înalt şi rar întâlnit grad de îndrăzneală şi expunere personală în acest roman, care pune pe tapet aspectele întunecate ale condiţiei familiei israeliene. Nevo se abţine de la a miza pe latura senzaţională a poveştilor pe care le spune. Tocmai dulceaţa tonului său este cea care dă valoare vocilor cufundate în alienare, frustrare şi vinovăţie, încurajându-le să se facă auzite." (Haaretz)

***
Poveşti de viaţă vindecătoare

Pe vremea când eram adolescentă îmi plăcea ca seara să mă plimb prin cartierele de case ale oraşului de provincie în care locuiam. Ziua se îngâna cu noaptea, oamenii îşi aprindeau luminile, se auzeau în liniştea serii zgomot de tacâmuri ciocnite, voci estompate, uneori râsete. Îmi imaginam vieţile celor din fiecare casă, motivele care îi făceau să râdă, să plângă sau să viseze. Construiam meniuri sofisticate pentru masa fiecăruia, mi-i conturam în minte în funcţie de ce puteam zări în trecere privind pe geam sau văzând o bucăţică de curte. Rareori construiam poveşti pentru vecinii mei de la bloc. Poate că îi ştiam prea bine, poate că misterul se dilua cumva din cauza pereţilor subţiri, poate că vieţile lor nu mi se păreau la fel de interesante.

Citind cartea lui Eshkol Nevo apărută la Humanitas mi-am dat seama că şi vieţile ascunse în spatele uşilor apartamentelor pot fi la fel de complicate, diferite şi de multe ori dureroase. Trei etaje, trei poveşti, mai multe destine care se întrepătrund. Poveştile personajelor lui Nevo nu sunt vesele, dar sunt profunde, surprinzătoare şi uneori tragice. În fiecare, însă, există un grăunte de speranţă. Un bărbat şi doua femei povestesc momentele care, cred ei, le-au schimbat viaţa. La etajul unu stă Arno împreună cu soţia sa Ayelet. Povestea lui este scrisă de autor sub forma unei confesiuni pe care Arno i-o face unui prieten apropiat. În centrul ei se află fetiţa lor, Ofri, şi cuplul de vârstnici din vecini - Ruth şi Hermann - care îşi asumă un rol situat undeva între bunici şi baby sitter pentru copila. La etajul al doilea facem cunoştinţă cu Hani care îşi spune povestea sub forma unei scrisori adresate unei prietene din copilărie. La etajul al treilea, Devora, judecătoarea pensionară, îi povesteşte soţului ei decedat viaţa ei de femeie singură înregistrându-şi vocea pe un vechi robot telefonic.

Fiecare poveste este legată discret de următoarea, vecinii fiind personaje periferice în poveştile celorlalţi. Un gând, un moment, o privire fugara sunt suficiente pentru a face trecerea de la o poveste la alta. Oameni cu idei, valori şi angoase diferite se regăsesc sub acelaşi acoperiş. Poveştile lor sunt interesante, dar cartea lui Nevo este mai mult decât atât. Fiecare personaj îi permite autorului nu doar să îi creeze povestea, dar şi să ne vorbească despre problemele lumii în care trăim. Relaţiile de cuplu, relaţiile dintre părinţi şi copii, dar şi însăşi modul în care fiecare vede şi doreşte evoluţia statului Israel sunt aduse în discuţie. Modul în care o face autorul este plin de umor, dar şi de aciditate. Mie, personal, mi-a plăcut povestea spusă de Neta lui Hani pentru a o ajuta să îşi aducă aminte cine este. În povestea aceasta există un moment în care Neta spune despre propria mamă că este rea. Fetiţa de atunci realizează acest lucru după vizita prietenei sale Hani care îi spune: "Ştii, mama ta te critică încontinuu, parcă ţi-ar fi mamă vitregă.". Aprige cuvinte puse în gura unui copil. Dar, cum remarcă personajul nostru " fiecare familie este o planetă în sine, iar uneori e nevoie să te viziteze cineva de pe o altă planetă pentru a înţelege."

Sunt pagini şi idei foarte frumoase în această carte. Cum ar fi aceea în care un personaj visează că toţi oamenii din lume au câte un font special cu ajutorul căruia îşi scriu poveştile de viaţă. Într-un alt loc dai peste pagini amuzante şi ironice cum ar fi cea în care Devora descrie oamenii care au venit să îi vadă apartamentul scos la vânzare. Ea îi împarte în cinci mari categorii pe care, cu siguranţă, dacă vreodată aţi avut de vândut un apartament le veţi recunoaşte: bădăranii, negociatorii, agenţii imobiliari şi Avner Ashdot.

Recunosc, de altfel, că Devora mi-a devenit cea mai dragă. Nevo reuşeşte magistral să dea viaţă unei judecătoare pensionare, văduve, care toată viaţa a avut de ales între bine şi rău, de judecat faptele oamenilor şi de decis viitorul lor. Devora este revoltată de lipsa unei axe morale în cazul terapeuţilor. Dilemele morale ale oamenilor, spune ea, nu se rezolvă doar ascultând şi neemiţând nici o opinie morală pentru că a doua zi dimineaţă dilema este tot acolo potenţată de sentimentul de vinovăţie. Devora este cea care reuşeşte să îşi continue viaţa după moartea soţului. Pentru asta ia câteva decizii curajoase: alege să îşi schimbe tabieturile, îşi schimbă modul în care anii de căsătorie au învăţat-o să privească viaţa şi pe cei din jur. Pare singura câştigătoare din întregul roman al lui Nevo.

Trei etaje nu este un roman superficial. Este un roman profund care are marele merit că se citeşte uşor. Ceea ce trăiesc, simt şi povestesc personajele din această carte sunt în mare măsură experienţe universal valabile ceea ce face ca această carte să poată fi înţeleasă şi apreciată de cititori de pe meridiane diferite. Nevo pare a ne spune că da, fiecare dintre noi este unic, dar poveştile şi angoasele noastre nu sunt atât de diferite cum ne-ar plăcea să credem.

Michelle Cuevas, îndrăgita autoare de cărți pentru copii, vine în România, la invitația Grupului Editorial ART

Michelle Cuevas, îndrăgita autoare de cărți pentru copii,

vine în România, la invitația Grupului Editorial ART

• Michelle Cuevas este cunoscută cititorilor autohtoni datorită volumelor Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017), cărți traduse cu succes în România și în alte peste 20 de țări

• Detalii despre program, pe www.editura-arthur.ro, www.carteacugenius.ro

                 

 
​

La finalul acestei luni, îndrăgita autoare de cărți pentru copii, scriitoarea americană Michelle Cuevas, vine în România. Timp de două zile, pe 30 și pe 31 martie, Michelle Cuevas va participa la o serie de evenimente care vor avea loc atât în capitală, cât și în afara Bucureștiului. Programul include o serie variată de manifestări: întâlniri cu cititorii, ateliere de lectură și ilustrație pentru copii, dar și un eveniment dedicat profesioniștilor –o masă rotundă la care vor fi prezente, alături de autoarea americană, nume importante ale literaturii pentru copii și tineret din România.

Accesul la evenimente este gratuit, în limita locurilor disponibile.

Michelle Cuevas (n. 1982, Massachusetts) este, astăzi, un nume în ascensiune al literaturii de limbă engleză pentru copii. Autoare a șase cărți, traduse cu succes în peste 20 de țări, Cuevas este cunoscută în rândul tinerilor cititori autohtoni datorită celor două volume apărute în limba română: Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016, traducere de Laura Sandu) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017, traducere de Radu Paraschivescu), două dintre cele mai apreciate titluri ale sale – volumul Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier urmează să fie ecranizat de Fox Animation, iar Destupătorul de Sticle din Ocean, bestseller absolut în Statele Unite, a fost desemnată cea mai bună carte a anului de publicațiile Time, People, The Boston Globe.

Scriitoarea semnează și scenarii de filme de animație, printre care și Follow Your Heart, prezent în selecția finală a Premiilor Oscar 2018, la secțiunea scurt metraj de animație.

În luna martie a acestui an, The Care and Feeding of a Pet Black Hole, cea mai recentă carte a autoarei, a fost inclusă în lista Inaugural Excellence in Children's and Young Adult Science Fiction de către Library and Information Technology Association, parte a American Library Association (ALA), cea mai mare și cea mai veche asociație a bibliotecilor din lume.

Când nu scrie povești și romane, Michelle Cuevas pictează acuarele și desenează, cântă la banjo și se plimbă cu cel mai bun prieten al ei, un ciobănesc de Berna. 

Programul scriitoarei Michelle Cuevas în România

(Accesul la evenimente este gratuit, în limita locurilor disponibile)

PLOIEȘTI:

Vineri, 30 martie // ora 12:30 // Teatrul pentru Copii Ciufulici

„Autor și personaj”: Întâlnire cu scriitoarea Michelle Cuevas, autoarea volumelor Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017).

BUCUREȘTI:

Vineri, 30 martie // ora 18:00 // Librarium TNB

Atelier în limba engleză cu Michelle Cuevas și destinat copiilor cu vârste între 7 şi 12 ani. Pentru înscrieri, în limita locurilor disponibile, cei interesați sunt rugați să completeze formularul: https://goo.gl/ forms/860ZEUNFGGZut7Bo1

Amfitrion: Matei Sâmihăian

Sâmbătă, 31 martie // ora 12:00 // Cărturești Carusel

Prezentare de carte în prezenţa autoarei și spectacol-lectură: Confesiunil e unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017).

Invitate: Ioana Nicolaie, Irina Georgescu

Amfitrion: Marius Constantinescu

Spectacolul-lectură este susținut de echipa Centrului de Teatru Educațional Replika (Mihaela Michailov, Viorel Cojanu, Silvana Negruțiu, Mihaela Rădescu)

Sâmbătă, 31 martie // ora 18:00 // Muzeul Național al Literaturii Române (Sediul Expozițional din str. Nicolae Crețulescu nr. 8)

„Don't Tell the Grown-Ups”: Masă rotundă care își propune să investigheze ce înseamnă, în 2018, să scrii cărți pentru copii, organizată de Grupul Editorial Art şi „De Basm” – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Tineret din România

Participă: Michelle Cuevas, Lavinia Branişte, Adina Popescu, Florentina Hojbotă

Amfitrioană: Laura Grünberg

--

www.headsome.ro

str. Vasile Lucaciu 27 

sector 3, Bucureşti, cod. 030691

0722-609.478

Corupţia şi urmările ei radicale - Boko Haram

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corupţia şi urmările ei radicale

Viziunea europocentristă asupra lumii ne face să avem o imagine distorsionată şi incompletă a evenimentelor care au loc pe alte meridiane. Ne scapă complexitatea unor întâmplări, nu ştim care le sunt rădăcinile şi motivele care au dus la ele. Acceptăm cu uşurinţă ceea ce ne livrează televiziunile şi ziarele prin aşa zişii lor specialişti, ascultăm cu o ureche ce au aceştia de spus şi apoi ne întoarcem la ale noastre cu senzaţia că totuşi ne pricepem şi am înţeles prea bine ce se întâmplă prin cine ştie ce colţ de lume. Dar, exact cum spuneam, este doar o senzaţie. Realizezi acest lucru imediat ce ai deschis o carte dedicată subiectului, scrisă de cineva care a fost la faţa locului, care a pus întrebări şi a căutat să afle răspunsuri mai puţin facile. Acest gen de carte este cea apărută la Corint numită Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii.

Mike Smith, autorul cărţii, este corespondent extern al agenţiei de ştiri France Press (AFP) şi a fost corespondent şef al biroului AFP din Lagos între 2010 şi 2013. Interesul faţă de Boko Haram s-a concretizat într-un număr mare de articole, dar şi în această carte care încearcă să ofere cititorului o imagine asupra unei grupări care a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale în anul 2014 când 219 fete au fost răpite dintr-un internat situat în localitatea Chibok din nord-estul Nigeriei. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce v-ar interesa un astfel de eveniment, o astfel de istorie şi, într-un final, această carte. Evenimentele s-au întâmplat la mii de kilometri distanţă, pentru cei mai mulţi Africa este în întregime o mare nebuloasă, avem şi aici probleme destule. Este adevărat, dar această carte trebuie citită pentru că ne arată cum o ţară bogată în petrol, cu cea mai mare dezvoltare economică de pe întreg continentul african şi cu cea mai numeroasă populaţie poate deveni victima nu doar a sărăciei ci şi a violenţei grupărilor teroriste. Cauza principală? Corupţia endemică.. Acesteia i se adaugă nişte autorităţi preocupate mai mult de propria imagine decât de rezolvarea reală a problemelor, lipsa de încredere a cetăţenilor în stat, cotele alarmante ale şomajului în rândul tinerilor care când se satură să sprijine zidurile şi nu mai văd nici un viitor devin pradă sigură pentru mişcările extremiste. Astfel, tot ce ştiu tinerii din nord-estul sărac al Nigeriei despre democraţia occidentală, de exemplu, este faptul că elitele îşi umplu buzunarele în timp ce săracii se chinuie să supravieţuiască.

Nigerienii de toate etniile şi originile şi-au pierdut orice încredere în guvern, în sistemul de justiţie şi în forţele de securitate. Orice speranţă luminoasă legată de potenţialul enorm al acestei ţări a fost înăbuşit de hoţii deghizaţi în oameni de afaceri, generali de armată şi politicieni.

Nigeria devine un exemplu negativ pentru orice stat din lume, inclusiv pentru al nostru - o democraţie fragilă aşa cum se dovedeşte a fi zilele acestea. Este adevărat că istoria Nigeriei este foarte complexă şi complicată. Un stat creat artificial de către britanici în 1914 prin unirea nordului şi sudului, Nigeria a devenit un amalgam etnic şi religios cu un potenţial exploziv semnificativ. Există patru grupuri etnice importante: yoruba, hausa, peul şi ibo, cu religii diferite, cu tradiţii şi obiceiuri proprii. Lingua franca în regiune este hausa, dar se vorbesc o mulţime de alte limbi locale. De asemenea, există discrepanţe majore în ceea ce priveşte dezvoltarea între regiunile urbane, mai bogate în sud unde s-au descoperit zăcăminte importante de petrol şi regiunile din nord care se zbat într-o sărăcie cruntă.

Un teritoriu atât de vast are o istorie impresionantă. Aici au fost create de-a lungul timpului formaţiuni statale puternice dintre care cea mai cunoscută este Califatul Sokoto. Acesta a reprezentat o uniune largă de emirate cu puterea centrală deţinută de califul din Sokoto şi a rezistat în nordul Nigeriei aproape un secol. Spre deosebire de retorica anti-educaţie a mişcărilor radicale de astăzi, califii din Sokoto puneau un mare preţ pe educaţie, inclusiv pe educaţia femeilor.

Bătălia marilor puteri în epoca colonială pentru pieţe de desfacere noi şi resurse a marcat o nouă pagină în istoria teritoriului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Nigeria. Britanicii au dus o politică diferită în sud faţă de nord. Astfel, dacă sudul a beneficiat de educaţia occidentală, administraţia britanică înfiinţând şcoli bune, populaţia din nord nu a avut acces la ele şi, mai mult, misionarilor creştini nu le-a fost permis accesul în nord. Până în zilele noastre există în zonele nordice, multe suspiciuni legate de educaţia occidentală şi scopurile acesteia. În Nigeria s-au dezvoltat numeroase teorii ale conspiraţiei şi o mişcare anti-vaccin puternică care îşi trage forţa tocmai din suspiciunile faţă de intenţiile occidentalilor.

De altfel, denumirea Boko Haram înseamnă aproximativ "educaţia occidentală este interzisă". Gruparea şi-a dat un nume mult mai complicat, Boko Haram fiind numele consacrat de către cei din exteriorul grupării. În cartea sa, Mike Smith ne atenţionează că, de fapt, este un termen umbrelă pentru insurecţia din Nigeria, care include un grup necunoscut de celule şi facţiuni. Această realitate a îngreunat negocierile şi dialogul cu gruparea pentru că nu era clar cine o conduce şi din ce facţiune face parte. Deşi întemeietorul oficial al Boko Haram este considerat Muhammad Yusuf, acesta a fost executat în 2009 şi de atunci liderul declarat este Abubakar Shekau, un individ de o cruzime incredibilă. Boko Haram pare să fi avut interese diferite în perioada celor doi lideri. Dacă sub Yusuf a fost mai mult o mişcare internă, pornită ca o revoltă în faţa sărăciei şi corupţiei autorităţilor, al cărei plan părea a fi distrugerea Nigeriei, în timpul lui Shekau, Boko Haram îşi doreşte să devină o grupare teroristă internaţională, să aibă legături şi să organizeze atentate împreună cu al-Qaeda şi alte grupări musulmane extremiste. Mişcarea îşi găseşte mulţi adepţi printre tineri dat fiind faptul că le asigură traiul şi, în cazul în care devin atentatori sinucigaşi, oferă familiilor compensaţii băneşti.

Boko Haram a devenit cunoscută în ultimii ani pentru atentatele extrem de sângeroase care au avut drept victime şi foarte mulţi civili, pentru răpirile numeroase şi asasinarea unor occidentali, pentru răscumpărările uriaşe cerute şi, de multe ori, primite. Retorica liderilor este antioccidentală, agresivă şi incoerentă. Lucrarea lui Mike Smith este interesantă pentru că ne oferă în traducere câteva discursuri, dar şi pentru interviurile cu autorităţile, civilii şi fetele răpite de Boko Haram. În plus, ziarist fiind, Smith ne descrie şi ceea ce a văzut cu proprii săi ochi în călătoriile sale în zonele controlate şi eliberate apoi de sub autoritatea Boko Haram. La fiecare pagină, în fiecare mărturie şi imagine, revine obsesiv corupţia. Ceea ce se întâmplă acum în Nigeria ne spune autorul este o problemă creată de oamenii fără conştiinţă care au condus-o, care au fost interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, unii dintre ei înfundă acum puşcăriile occidentale. Sărăcia naşte ignoranţă şi resentimente care duc la radicalizare. Este o carte nu doar de citit ci şi una asupra căreia merită meditat pentru că ne arată cât de gravă este în realitate această problemă şi cât de puternic şi profund poate afecta o societate.

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.

Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol - Porecla

Jhumpa Lahiri
Porecla
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ioana Novac

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol

O să încep prin a vă face o mărturisire: primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat de citit Porecla a fost să mă duc în bibliotecă, să caut Mantaua lui Gogol şi să o recitesc. Eram curioasă ce elemente din nuvelă au putut inspira un roman atât de puternic şi complex ca cel scris de Jhumpa Lahiri. De data aceasta am citit-o ca pe o extensie a romanului, ca un detectiv în căutare de indicii. Faptul că o carte reuşeşte să te intrige şi să te trimită la o alta mi s-a părut întotdeauna unul dintre atributele care fac ca o carte să fie bună.

Povestea lui Gogol şi a familiei sale se desfăşoară înaintea ochilor noştri într-un ritm calm şi aşezat, Lahiri dovedindu-se o povestitoare talentată, atentă la detaliile care dau viaţă şi credibilitate personajelor sale. Ashima şi Ashoke Ganguli sunt o primă generaţie de emigranţi, plecaţi în America pentru a îşi construi un viitor departe de India şi pericolele pe care aceasta le implică. Prinşi între două lumi, cei doi nu reuşesc să se desprindă cu totul de "acasă", de Calcutta, locul în care trăiesc părinţii, fraţii şi verii lor. Ruperea de familia extinsă, specific indiană, este una dintre traumele cu care cei doi se învaţă să trăiască şi pe care o mai diminuează întorcându-se o dată la câţiva ani în locurile în care s-au născut. Căsătoria Ashimei cu Ashoke este una aranjată, conform obiceiurilor. Cei doi ajung să se cunoască, să se respecte şi să se iubească odată ajunşi în America. Tot în America Ashima adună în jurul lor numeroase familii de bengalezi care se simt la fel de dezrădăcinaţi şi străini ca şi cei doi. Acest lucru îi permite autoarei să ne prezinte diferite feluri de mâncare bengaleze, care par savuroase doar din descriere, obiceiuri mai mult sau mai puţin exotice, credinţe şi superstiţii specific indiene. Treptat şi fără ca protagoniştii să realizeze, "acasă" se redefineşte, America şi casa din Pemberton Road devin o părticică din acest concept, deşi niciodată nu capătă valenţe de întreg. Dezrădăcinarea persistă, deşi se estompează în tumultul vieţii de zi cu zi.

Ashima şi Ashoke devin părinţi, având un fiu şi o fiica - Gogol/Nikhil şi Sonia. Cum ajunge Gogol să fie numit Gogol şi cum îi modelează acest nume alegerile şi viitorul formează coloana vertebrală a cărţii. Dacă părinţii îşi au încă rădăcinile în India, copiii se doresc a fi americani prin comportament, idei şi încercarea de a îşi trăi viaţa departe de regulile care li se par ciudate ale lumii din care provin părinţii lor. Vizitele în Calcutta li se par obositoare, o corvoadă pe care nu o înţeleg. Lahiri surprinde foarte bine diferenţele dintre generaţii, modul în care copiii îşi judecă părinţii, cum îi consideră obositori şi cum se ruşinează de ei în diferite circumstanţe. Este o paletă de sentimente pe care le-am trăit majoritatea. De asemenea, sunt sentimentele de care, atunci când ajungem maturi ne ruşinăm poate cel mai mult şi uneori prea târziu. Oscilaţia între cele două lumi, sentimentul de datorie faţă de familie în opoziţie cu dorinţa de a se construi şi defini prin ei înşişi sunt perfect surprinse şi descrise în roman.

Dacă ar fi să aleg două momente care mi s-au părut perfecte, aş alege descrierea timpului petrecut de Gogol cu Maxine şi momentul în care Ashima află de moartea soţului ei. Primul tablou, pentru că îl pot numi astfel fără probleme, îl plasează pe Gogol/Nikhil într-un mediu total opus celui în care a crescut. Maxine şi părinţii ei trăiesc sub acelaşi acoperiş, acordându-şi unii altora libertăţi de neconceput pentru o familie indiană. De asemenea, sunt preocupaţi de artă, politică şi muzică, trăiesc o viaţă oarecum boema, doar pentru ei şi bucuriile lor. Ei reprezintă, practic, opusul părinţilor lui Gogol. Acesta se simte bine cu ei şi între ei, le adoptă obiceiurile şi stilul de viaţă, dar trăieşte, totodată, un sentiment al lipsei de maturitate, al dependenţei, al imposturii. Rădăcinile, pare a ne spune Lahiri pot fi estompate, dar nu negate.

Al doilea moment se deschide cu Ashima pregătind felicitările de Crăciun. O atmosferă liniştită, caldă, descrierea unei bucurii mărunte, dar importante, gândurile care îi trec prin cap lucrând la felicitări te fac să bănuieşti că ceva urmează să se întâmple şi chiar se întâmplă. Bănuieşti dacă ai trecut şi tu printr-un astfel de moment. Pentru că ştii din experienţă personală că tragediile nu se lasă anunţate ci pur şi simplu se întâmplă pe neaşteptate în timp ce tu îţi vezi de treburile tale mărunte. Lahiri surprinde foarte bine acest moment al liniştii dinaintea furtunii şi, ulterior, mustrările de conştiinţă ale lui Gogol care, de asemenea, prins de propria viaţă şi de propriile probleme şi frustrări răspunde cu întârziere chemării de acasă.

La un moment dat, tatăl lui Gogol îi spune că Dostoievski a spus o dată că "cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol." Este o remarcă ce te pune pe gânduri, te trimite să vezi ce a vrut exact să ne facă să înţelegem Dostoievski, cum poate fi legat destinul nostru de cel al măruntului funcţionar rus cu nume ciudat - Akaki Akakievici - şi soarta sa tristă. Eu am o slăbiciune pentru scriitorii ruşi, pentru modul în care au reuşit să ne surprindă cele mai ascunse sentimente şi gânduri aşa că nu a fost greu ca Porecla să mă cucerească definitiv.

Dacă mi-aş fi dorit ca ceva să fie altfel în carte, cred că aş fi vrut ca scrisoarea bunicii lui Gogol să îşi găsească într-un final destinatarul şi să aflu care i-ar fi fost numele ales. Ne poate modela un nume destinul? Influenţează alegerile pe care le facem? Nu există un răspuns general valabil la aceste întrebări. Dar, cu siguranţă, când prenumele tău este Gogol, cartea în care îţi este descrisă aventura pe care o numim viaţă merită citită.

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."

Preîntâlnirea cu sacrul

Cristian Bădiliţă & Paul Barbăneagră
Mircea Eliade. Întâlnire cu sacrul
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă. Preîntâlnirea cu sacrul

Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul reia, între copertele unei singure cărţi, bună parte din materia celor două volume pe care le-am îngrijit în anii 1996 şi 1997, anume: Întâlnirea cu sacrul. Interviuri cu şi despre Mircea Eliade (Editura Axa, Botoşani, ulterior republicat la Editura Echinox, Cluj); Eliadiana (Editura Polirom, Iaşi). Am încercat să compun, aici, un scenariu cât mai fluent şi mai echilibrat, deschis publicului larg, dar atent la exigenţele specialiştilor. Întâlnirea cu sacrul se doreşte un volum "de iniţiere" în ambele sensuri ale expresiei: el prezintă, într-un limbaj accesibil, ideile-forţă din opera lui Eliade, dar în acelaşi timp îşi propune să producă un declic, o "iluminare", o transformare lăuntrică a cititorului printr-o hermeneutică "empatică".

Prima secţiune conţine cinci interviuri cu Mircea Eliade realizate în anii 1970-1980. Traducerile îmi aparţin, cu excepţia celui din engleză, pe care l-am revizuit parţial. În partea a doua am adunat patru convorbiri despre biografia şi opera profesorului de la Chicago, pe care le-am purtat, în 1996, cu Paul Barbăneagră, realizatorul filmului Mircea Eliade et la redécouverte du sacré (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei Eliade, storico delle religioni (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei Introduceri în fenomenologia religiei; iar, în 2001, cu Alexandru Paleologu, martor implicat al vieţii culturale interbelice din România. Convorbirea cu Al. Paleologu a fost realizată efectiv de Toader Paleologu pe baza unui set de întrebări sugerate de mine, dar pe care Toader le-a îmbogăţit exponenţial. În fine, secţiunea a treia reia un dosar publicat, în 1986, de revista Limite, apărută la Paris sub îngrijirea lui Virgil Ierunca. Numărul dublu 48-49 conţine texte in memoriam Mircea Eliade, scrise de mai mulţi exilaţi români, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Neagu Djuvara ş.a.m.d.

Pentru publicarea interviurilor cu Eliade în versiune română autorii au primit, în 1996, acceptul din partea doamnei Christinel Eliade, iar pentru preluarea textelor din revista Limite, pe al domnului Virgil Ierunca. De asemenea, ediţia de faţă oferă un grupaj inedit de fotografii, provenit din Fondul "Paul şi Rosie Barbăneagră". Fotografiile au ajuns în posesia domnului Basarab Nicolescu, acesta, la rândul său, donându-le Bibliotecii exilului din cadrul Bibliotecii judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" Craiova.

Prin bunăvoinţa directorului acestei biblioteci, domnul Lucian Dindirică, le putem prezenta aici, pentru prima dată, cititorilor români. Multe dintre ele au fost realizate în fastuosul apartament al cuplului Barbăneagră din Paris, unde, începând din 1975 şi până în 1985, se organiza o serată în onoarea lui Mircea Eliade (înaintea întoarcerii acestuia la Chicago), la care erau invitaţi prietenii săi români şi străini.

Nu în ultimul rând, volumul de faţă se doreşte un omagiu adus celui mai harismatic şi celebru cărturar român al secolului XX cu prilejul împlinirii a o sută zece ani de la naşterea sa.

*

Structura volumului, realizarea interviurilor despre Eliade (cu precizarea de mai sus), precum şi majoritatea traducerilor îmi aparţin (am semnalat excepţia). Paul Barbăneagră mi-a pus la dispoziţie câteva interviuri precum şi fotografiile cu Eliade, mi-a acordat el însuşi un lung şi foarte original interviu, prin urmare am considerat normal să trec şi numele său pe coperta volumului.

(Cristian Bădiliţă, Livadă, 21 iunie 2017)