Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol - Porecla

Jhumpa Lahiri
Porecla
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ioana Novac

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol

O să încep prin a vă face o mărturisire: primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat de citit Porecla a fost să mă duc în bibliotecă, să caut Mantaua lui Gogol şi să o recitesc. Eram curioasă ce elemente din nuvelă au putut inspira un roman atât de puternic şi complex ca cel scris de Jhumpa Lahiri. De data aceasta am citit-o ca pe o extensie a romanului, ca un detectiv în căutare de indicii. Faptul că o carte reuşeşte să te intrige şi să te trimită la o alta mi s-a părut întotdeauna unul dintre atributele care fac ca o carte să fie bună.

Povestea lui Gogol şi a familiei sale se desfăşoară înaintea ochilor noştri într-un ritm calm şi aşezat, Lahiri dovedindu-se o povestitoare talentată, atentă la detaliile care dau viaţă şi credibilitate personajelor sale. Ashima şi Ashoke Ganguli sunt o primă generaţie de emigranţi, plecaţi în America pentru a îşi construi un viitor departe de India şi pericolele pe care aceasta le implică. Prinşi între două lumi, cei doi nu reuşesc să se desprindă cu totul de "acasă", de Calcutta, locul în care trăiesc părinţii, fraţii şi verii lor. Ruperea de familia extinsă, specific indiană, este una dintre traumele cu care cei doi se învaţă să trăiască şi pe care o mai diminuează întorcându-se o dată la câţiva ani în locurile în care s-au născut. Căsătoria Ashimei cu Ashoke este una aranjată, conform obiceiurilor. Cei doi ajung să se cunoască, să se respecte şi să se iubească odată ajunşi în America. Tot în America Ashima adună în jurul lor numeroase familii de bengalezi care se simt la fel de dezrădăcinaţi şi străini ca şi cei doi. Acest lucru îi permite autoarei să ne prezinte diferite feluri de mâncare bengaleze, care par savuroase doar din descriere, obiceiuri mai mult sau mai puţin exotice, credinţe şi superstiţii specific indiene. Treptat şi fără ca protagoniştii să realizeze, "acasă" se redefineşte, America şi casa din Pemberton Road devin o părticică din acest concept, deşi niciodată nu capătă valenţe de întreg. Dezrădăcinarea persistă, deşi se estompează în tumultul vieţii de zi cu zi.

Ashima şi Ashoke devin părinţi, având un fiu şi o fiica - Gogol/Nikhil şi Sonia. Cum ajunge Gogol să fie numit Gogol şi cum îi modelează acest nume alegerile şi viitorul formează coloana vertebrală a cărţii. Dacă părinţii îşi au încă rădăcinile în India, copiii se doresc a fi americani prin comportament, idei şi încercarea de a îşi trăi viaţa departe de regulile care li se par ciudate ale lumii din care provin părinţii lor. Vizitele în Calcutta li se par obositoare, o corvoadă pe care nu o înţeleg. Lahiri surprinde foarte bine diferenţele dintre generaţii, modul în care copiii îşi judecă părinţii, cum îi consideră obositori şi cum se ruşinează de ei în diferite circumstanţe. Este o paletă de sentimente pe care le-am trăit majoritatea. De asemenea, sunt sentimentele de care, atunci când ajungem maturi ne ruşinăm poate cel mai mult şi uneori prea târziu. Oscilaţia între cele două lumi, sentimentul de datorie faţă de familie în opoziţie cu dorinţa de a se construi şi defini prin ei înşişi sunt perfect surprinse şi descrise în roman.

Dacă ar fi să aleg două momente care mi s-au părut perfecte, aş alege descrierea timpului petrecut de Gogol cu Maxine şi momentul în care Ashima află de moartea soţului ei. Primul tablou, pentru că îl pot numi astfel fără probleme, îl plasează pe Gogol/Nikhil într-un mediu total opus celui în care a crescut. Maxine şi părinţii ei trăiesc sub acelaşi acoperiş, acordându-şi unii altora libertăţi de neconceput pentru o familie indiană. De asemenea, sunt preocupaţi de artă, politică şi muzică, trăiesc o viaţă oarecum boema, doar pentru ei şi bucuriile lor. Ei reprezintă, practic, opusul părinţilor lui Gogol. Acesta se simte bine cu ei şi între ei, le adoptă obiceiurile şi stilul de viaţă, dar trăieşte, totodată, un sentiment al lipsei de maturitate, al dependenţei, al imposturii. Rădăcinile, pare a ne spune Lahiri pot fi estompate, dar nu negate.

Al doilea moment se deschide cu Ashima pregătind felicitările de Crăciun. O atmosferă liniştită, caldă, descrierea unei bucurii mărunte, dar importante, gândurile care îi trec prin cap lucrând la felicitări te fac să bănuieşti că ceva urmează să se întâmple şi chiar se întâmplă. Bănuieşti dacă ai trecut şi tu printr-un astfel de moment. Pentru că ştii din experienţă personală că tragediile nu se lasă anunţate ci pur şi simplu se întâmplă pe neaşteptate în timp ce tu îţi vezi de treburile tale mărunte. Lahiri surprinde foarte bine acest moment al liniştii dinaintea furtunii şi, ulterior, mustrările de conştiinţă ale lui Gogol care, de asemenea, prins de propria viaţă şi de propriile probleme şi frustrări răspunde cu întârziere chemării de acasă.

La un moment dat, tatăl lui Gogol îi spune că Dostoievski a spus o dată că "cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol." Este o remarcă ce te pune pe gânduri, te trimite să vezi ce a vrut exact să ne facă să înţelegem Dostoievski, cum poate fi legat destinul nostru de cel al măruntului funcţionar rus cu nume ciudat - Akaki Akakievici - şi soarta sa tristă. Eu am o slăbiciune pentru scriitorii ruşi, pentru modul în care au reuşit să ne surprindă cele mai ascunse sentimente şi gânduri aşa că nu a fost greu ca Porecla să mă cucerească definitiv.

Dacă mi-aş fi dorit ca ceva să fie altfel în carte, cred că aş fi vrut ca scrisoarea bunicii lui Gogol să îşi găsească într-un final destinatarul şi să aflu care i-ar fi fost numele ales. Ne poate modela un nume destinul? Influenţează alegerile pe care le facem? Nu există un răspuns general valabil la aceste întrebări. Dar, cu siguranţă, când prenumele tău este Gogol, cartea în care îţi este descrisă aventura pe care o numim viaţă merită citită.