Universul bibliotecii

duminică, 25 martie 2018

Poveşti de viaţă vindecătoare - Trei etaje

Trei etaje
Eshkol Nevo
traducere din ebraică şi note de Ioana Petridean
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

*****
Intro

Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologie la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deţine cea mai mare şcoală privată de creative writing din Israel şi este considerat mentorul unei generaţii de scriitori în formare.

A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat cinci romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case şi-un alean, 2004), Mishala Achat Yamina (Prima dorinţă la dreapta, 2007), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013) şi Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017). Toate romanele sale sunt bestselleruri în ţara natală, iar două dintre ele, Prima dorinţă la dreapta şi Trei etaje au fost dramatizate. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece ţări (Gallimard, Mondadori, dtv, Chatto & Windus etc.), cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate. Romanele Neuland şi Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case şi-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Prima dorinţă la dreapta a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în 2011. Neuland a fost de asemenea inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014.

Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociaţiei Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011). Pe lângă romanele şi volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficţiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărţit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) şi al unei cărţi pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

Romanul Trei etaje, bestseller în Israel de la publicare, în 2015, sondează abisurile relaţiilor umane, de la iubire la trădare, de la suspiciune la nevoia de apropiere, de la devotament la dependenţă. Eshkol Nevo, cea mai importantă voce a noii generaţii de scriitori israelieni, mărturisea că ideea de la care a pornit în roman i-a venit, pe de o parte, de la Căderea lui Albert Camus, iar pe altă parte de la celebra melodie a lui Phil Collins In the Air Tonight.

Un cartier elegant din Tel Aviv, un bloc construit pe trei etaje, trei familii locuind pe cele trei paliere diferite ale acestuia, trei personaje conturându-se ca personalităţi distincte, trei poveşti şi tot atâtea pretexte pentru Eshkol Nevo de a explora cele trei instanţe ale psihicului uman şi de a repune pe tapet, într-o manieră inedită, o celebră teorie freudiană.

Aşa cum spune unul dintre personajele cărţii, taina cea mai mare pe care un om o poate ascunde faţă de lume este taina vulnerabilităţii sale. Cele trei confesiuni ale romanului, făcute de Arnon, Hani şi Devora, aduc în prim-plan secrete bine păstrate, vinovăţii de nemărturisit, frustrări şi dureri vechi. Arnon îi povesteşte unui prieten despre degradarea vieţii de familie, despre zbuciumul lui nesfârşit sub umbra unei îndoieli legate de fetiţa sa de zece ani, Ofri, care a fost plecată timp de câteva ore împreună cu Hermann, un vecin în vârstă. Hani îi scrie unei prietene care locuieşte în străinătate despre singurătatea înfiorătoare în care trăieşte, în ciuda faptului că e căsătorită şi are doi copii, şi despre spectrul nebuniei de care se simte ameninţată. Devora, o fostă judecătoare impunând teamă şi respect, nu găseşte pe nimeni căruia să-i vorbească despre lupta cu fricile sale şi despre fărâma de speranţă ce-i încolţeşte în suflet după moartea unui soţ dominator, iar lunga mărturisire şi-o înregistrează pe un robot telefonic.

"În Trei etaje, naratorii lui Eshkol Nevo acoperă o gamă întreagă de sentimente, de la dezgustător la empatic, fiecare dintre ei fiind înzestrat cu o voce sigură, concretizată într-o relatare amplă, multifaţetată, care te captivează cu uşurinţă." (Publishers Weekly)

"Eshkol Nevo este un maestru al solilocviului. În romanul Trei etaje forţa lui Nevo rezidă în vocile lui. Cu un admirabil talent mimetic, cu un delicat simţ al empatiei, este un geniu al felului în care îşi pune personajele să vorbească, le distinge unele de altele, le izolează şi le înţelege în intimitatea lor." (La Lettura, Corriere Della Sera)

"Există un înalt şi rar întâlnit grad de îndrăzneală şi expunere personală în acest roman, care pune pe tapet aspectele întunecate ale condiţiei familiei israeliene. Nevo se abţine de la a miza pe latura senzaţională a poveştilor pe care le spune. Tocmai dulceaţa tonului său este cea care dă valoare vocilor cufundate în alienare, frustrare şi vinovăţie, încurajându-le să se facă auzite." (Haaretz)

***
Poveşti de viaţă vindecătoare

Pe vremea când eram adolescentă îmi plăcea ca seara să mă plimb prin cartierele de case ale oraşului de provincie în care locuiam. Ziua se îngâna cu noaptea, oamenii îşi aprindeau luminile, se auzeau în liniştea serii zgomot de tacâmuri ciocnite, voci estompate, uneori râsete. Îmi imaginam vieţile celor din fiecare casă, motivele care îi făceau să râdă, să plângă sau să viseze. Construiam meniuri sofisticate pentru masa fiecăruia, mi-i conturam în minte în funcţie de ce puteam zări în trecere privind pe geam sau văzând o bucăţică de curte. Rareori construiam poveşti pentru vecinii mei de la bloc. Poate că îi ştiam prea bine, poate că misterul se dilua cumva din cauza pereţilor subţiri, poate că vieţile lor nu mi se păreau la fel de interesante.

Citind cartea lui Eshkol Nevo apărută la Humanitas mi-am dat seama că şi vieţile ascunse în spatele uşilor apartamentelor pot fi la fel de complicate, diferite şi de multe ori dureroase. Trei etaje, trei poveşti, mai multe destine care se întrepătrund. Poveştile personajelor lui Nevo nu sunt vesele, dar sunt profunde, surprinzătoare şi uneori tragice. În fiecare, însă, există un grăunte de speranţă. Un bărbat şi doua femei povestesc momentele care, cred ei, le-au schimbat viaţa. La etajul unu stă Arno împreună cu soţia sa Ayelet. Povestea lui este scrisă de autor sub forma unei confesiuni pe care Arno i-o face unui prieten apropiat. În centrul ei se află fetiţa lor, Ofri, şi cuplul de vârstnici din vecini - Ruth şi Hermann - care îşi asumă un rol situat undeva între bunici şi baby sitter pentru copila. La etajul al doilea facem cunoştinţă cu Hani care îşi spune povestea sub forma unei scrisori adresate unei prietene din copilărie. La etajul al treilea, Devora, judecătoarea pensionară, îi povesteşte soţului ei decedat viaţa ei de femeie singură înregistrându-şi vocea pe un vechi robot telefonic.

Fiecare poveste este legată discret de următoarea, vecinii fiind personaje periferice în poveştile celorlalţi. Un gând, un moment, o privire fugara sunt suficiente pentru a face trecerea de la o poveste la alta. Oameni cu idei, valori şi angoase diferite se regăsesc sub acelaşi acoperiş. Poveştile lor sunt interesante, dar cartea lui Nevo este mai mult decât atât. Fiecare personaj îi permite autorului nu doar să îi creeze povestea, dar şi să ne vorbească despre problemele lumii în care trăim. Relaţiile de cuplu, relaţiile dintre părinţi şi copii, dar şi însăşi modul în care fiecare vede şi doreşte evoluţia statului Israel sunt aduse în discuţie. Modul în care o face autorul este plin de umor, dar şi de aciditate. Mie, personal, mi-a plăcut povestea spusă de Neta lui Hani pentru a o ajuta să îşi aducă aminte cine este. În povestea aceasta există un moment în care Neta spune despre propria mamă că este rea. Fetiţa de atunci realizează acest lucru după vizita prietenei sale Hani care îi spune: "Ştii, mama ta te critică încontinuu, parcă ţi-ar fi mamă vitregă.". Aprige cuvinte puse în gura unui copil. Dar, cum remarcă personajul nostru " fiecare familie este o planetă în sine, iar uneori e nevoie să te viziteze cineva de pe o altă planetă pentru a înţelege."

Sunt pagini şi idei foarte frumoase în această carte. Cum ar fi aceea în care un personaj visează că toţi oamenii din lume au câte un font special cu ajutorul căruia îşi scriu poveştile de viaţă. Într-un alt loc dai peste pagini amuzante şi ironice cum ar fi cea în care Devora descrie oamenii care au venit să îi vadă apartamentul scos la vânzare. Ea îi împarte în cinci mari categorii pe care, cu siguranţă, dacă vreodată aţi avut de vândut un apartament le veţi recunoaşte: bădăranii, negociatorii, agenţii imobiliari şi Avner Ashdot.

Recunosc, de altfel, că Devora mi-a devenit cea mai dragă. Nevo reuşeşte magistral să dea viaţă unei judecătoare pensionare, văduve, care toată viaţa a avut de ales între bine şi rău, de judecat faptele oamenilor şi de decis viitorul lor. Devora este revoltată de lipsa unei axe morale în cazul terapeuţilor. Dilemele morale ale oamenilor, spune ea, nu se rezolvă doar ascultând şi neemiţând nici o opinie morală pentru că a doua zi dimineaţă dilema este tot acolo potenţată de sentimentul de vinovăţie. Devora este cea care reuşeşte să îşi continue viaţa după moartea soţului. Pentru asta ia câteva decizii curajoase: alege să îşi schimbe tabieturile, îşi schimbă modul în care anii de căsătorie au învăţat-o să privească viaţa şi pe cei din jur. Pare singura câştigătoare din întregul roman al lui Nevo.

Trei etaje nu este un roman superficial. Este un roman profund care are marele merit că se citeşte uşor. Ceea ce trăiesc, simt şi povestesc personajele din această carte sunt în mare măsură experienţe universal valabile ceea ce face ca această carte să poată fi înţeleasă şi apreciată de cititori de pe meridiane diferite. Nevo pare a ne spune că da, fiecare dintre noi este unic, dar poveştile şi angoasele noastre nu sunt atât de diferite cum ne-ar plăcea să credem.

joi, 22 martie 2018

Michelle Cuevas, îndrăgita autoare de cărți pentru copii, vine în România, la invitația Grupului Editorial ART

Michelle Cuevas, îndrăgita autoare de cărți pentru copii,

vine în România, la invitația Grupului Editorial ART

• Michelle Cuevas este cunoscută cititorilor autohtoni datorită volumelor Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017), cărți traduse cu succes în România și în alte peste 20 de țări

• Detalii despre program, pe www.editura-arthur.ro, www.carteacugenius.ro

La finalul acestei luni, îndrăgita autoare de cărți pentru copii, scriitoarea americană Michelle Cuevas, vine în România. Timp de două zile, pe 30 și pe 31 martie, Michelle Cuevas va participa la o serie de evenimente care vor avea loc atât în capitală, cât și în afara Bucureștiului. Programul include o serie variată de manifestări: întâlniri cu cititorii, ateliere de lectură și ilustrație pentru copii, dar și un eveniment dedicat profesioniștilor –o masă rotundă la care vor fi prezente, alături de autoarea americană, nume importante ale literaturii pentru copii și tineret din România.

Accesul la evenimente este gratuit, în limita locurilor disponibile.

Michelle Cuevas (n. 1982, Massachusetts) este, astăzi, un nume în ascensiune al literaturii de limbă engleză pentru copii. Autoare a șase cărți, traduse cu succes în peste 20 de țări, Cuevas este cunoscută în rândul tinerilor cititori autohtoni datorită celor două volume apărute în limba română: Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016, traducere de Laura Sandu) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017, traducere de Radu Paraschivescu), două dintre cele mai apreciate titluri ale sale – volumul Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier urmează să fie ecranizat de Fox Animation, iar Destupătorul de Sticle din Ocean, bestseller absolut în Statele Unite, a fost desemnată cea mai bună carte a anului de publicațiile Time, People, The Boston Globe.

Scriitoarea semnează și scenarii de filme de animație, printre care și Follow Your Heart, prezent în selecția finală a Premiilor Oscar 2018, la secțiunea scurt metraj de animație.

În luna martie a acestui an, The Care and Feeding of a Pet Black Hole, cea mai recentă carte a autoarei, a fost inclusă în lista Inaugural Excellence in Children's and Young Adult Science Fiction de către Library and Information Technology Association, parte a American Library Association (ALA), cea mai mare și cea mai veche asociație a bibliotecilor din lume.

Când nu scrie povești și romane, Michelle Cuevas pictează acuarele și desenează, cântă la banjo și se plimbă cu cel mai bun prieten al ei, un ciobănesc de Berna.

Programul scriitoarei Michelle Cuevas în România

(Accesul la evenimente este gratuit, în limita locurilor disponibile)

PLOIEȘTI:

Vineri, 30 martie // ora 12:30 // Teatrul pentru Copii Ciufulici

„Autor și personaj”: Întâlnire cu scriitoarea Michelle Cuevas, autoarea volumelor Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017).

BUCUREȘTI:

Vineri, 30 martie // ora 18:00 // Librarium TNB

Atelier în limba engleză cu Michelle Cuevas și destinat copiilor cu vârste între 7 şi 12 ani. Pentru înscrieri, în limita locurilor disponibile, cei interesați sunt rugați să completeze formularul: https://goo.gl/ forms/860ZEUNFGGZut7Bo1

Amfitrion: Matei Sâmihăian

Sâmbătă, 31 martie // ora 12:00 // Cărturești Carusel

Prezentare de carte în prezenţa autoarei și spectacol-lectură: Confesiunil e unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier (Editura Arthur, 2016) și Destupătorul de Sticle din Ocean (Editura Vlad și Cartea cu Genius, 2017).

Invitate: Ioana Nicolaie, Irina Georgescu

Amfitrion: Marius Constantinescu

Spectacolul-lectură este susținut de echipa Centrului de Teatru Educațional Replika (Mihaela Michailov, Viorel Cojanu, Silvana Negruțiu, Mihaela Rădescu)

Sâmbătă, 31 martie // ora 18:00 // Muzeul Național al Literaturii Române (Sediul Expozițional din str. Nicolae Crețulescu nr. 8)

„Don't Tell the Grown-Ups”: Masă rotundă care își propune să investigheze ce înseamnă, în 2018, să scrii cărți pentru copii, organizată de Grupul Editorial Art şi „De Basm” – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Tineret din România

Participă: Michelle Cuevas, Lavinia Branişte, Adina Popescu, Florentina Hojbotă

Amfitrioană: Laura Grünberg

www.headsome.ro

str. Vasile Lucaciu 27

sector 3, Bucureşti, cod. 030691

0722-609.478

duminică, 18 martie 2018

Corupţia şi urmările ei radicale - Boko Haram

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corupţia şi urmările ei radicale

Viziunea europocentristă asupra lumii ne face să avem o imagine distorsionată şi incompletă a evenimentelor care au loc pe alte meridiane. Ne scapă complexitatea unor întâmplări, nu ştim care le sunt rădăcinile şi motivele care au dus la ele. Acceptăm cu uşurinţă ceea ce ne livrează televiziunile şi ziarele prin aşa zişii lor specialişti, ascultăm cu o ureche ce au aceştia de spus şi apoi ne întoarcem la ale noastre cu senzaţia că totuşi ne pricepem şi am înţeles prea bine ce se întâmplă prin cine ştie ce colţ de lume. Dar, exact cum spuneam, este doar o senzaţie. Realizezi acest lucru imediat ce ai deschis o carte dedicată subiectului, scrisă de cineva care a fost la faţa locului, care a pus întrebări şi a căutat să afle răspunsuri mai puţin facile. Acest gen de carte este cea apărută la Corint numită Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii.

Mike Smith, autorul cărţii, este corespondent extern al agenţiei de ştiri France Press (AFP) şi a fost corespondent şef al biroului AFP din Lagos între 2010 şi 2013. Interesul faţă de Boko Haram s-a concretizat într-un număr mare de articole, dar şi în această carte care încearcă să ofere cititorului o imagine asupra unei grupări care a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale în anul 2014 când 219 fete au fost răpite dintr-un internat situat în localitatea Chibok din nord-estul Nigeriei. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce v-ar interesa un astfel de eveniment, o astfel de istorie şi, într-un final, această carte. Evenimentele s-au întâmplat la mii de kilometri distanţă, pentru cei mai mulţi Africa este în întregime o mare nebuloasă, avem şi aici probleme destule. Este adevărat, dar această carte trebuie citită pentru că ne arată cum o ţară bogată în petrol, cu cea mai mare dezvoltare economică de pe întreg continentul african şi cu cea mai numeroasă populaţie poate deveni victima nu doar a sărăciei ci şi a violenţei grupărilor teroriste. Cauza principală? Corupţia endemică.. Acesteia i se adaugă nişte autorităţi preocupate mai mult de propria imagine decât de rezolvarea reală a problemelor, lipsa de încredere a cetăţenilor în stat, cotele alarmante ale şomajului în rândul tinerilor care când se satură să sprijine zidurile şi nu mai văd nici un viitor devin pradă sigură pentru mişcările extremiste. Astfel, tot ce ştiu tinerii din nord-estul sărac al Nigeriei despre democraţia occidentală, de exemplu, este faptul că elitele îşi umplu buzunarele în timp ce săracii se chinuie să supravieţuiască.

Nigerienii de toate etniile şi originile şi-au pierdut orice încredere în guvern, în sistemul de justiţie şi în forţele de securitate. Orice speranţă luminoasă legată de potenţialul enorm al acestei ţări a fost înăbuşit de hoţii deghizaţi în oameni de afaceri, generali de armată şi politicieni.

Nigeria devine un exemplu negativ pentru orice stat din lume, inclusiv pentru al nostru - o democraţie fragilă aşa cum se dovedeşte a fi zilele acestea. Este adevărat că istoria Nigeriei este foarte complexă şi complicată. Un stat creat artificial de către britanici în 1914 prin unirea nordului şi sudului, Nigeria a devenit un amalgam etnic şi religios cu un potenţial exploziv semnificativ. Există patru grupuri etnice importante: yoruba, hausa, peul şi ibo, cu religii diferite, cu tradiţii şi obiceiuri proprii. Lingua franca în regiune este hausa, dar se vorbesc o mulţime de alte limbi locale. De asemenea, există discrepanţe majore în ceea ce priveşte dezvoltarea între regiunile urbane, mai bogate în sud unde s-au descoperit zăcăminte importante de petrol şi regiunile din nord care se zbat într-o sărăcie cruntă.

Un teritoriu atât de vast are o istorie impresionantă. Aici au fost create de-a lungul timpului formaţiuni statale puternice dintre care cea mai cunoscută este Califatul Sokoto. Acesta a reprezentat o uniune largă de emirate cu puterea centrală deţinută de califul din Sokoto şi a rezistat în nordul Nigeriei aproape un secol. Spre deosebire de retorica anti-educaţie a mişcărilor radicale de astăzi, califii din Sokoto puneau un mare preţ pe educaţie, inclusiv pe educaţia femeilor.

Bătălia marilor puteri în epoca colonială pentru pieţe de desfacere noi şi resurse a marcat o nouă pagină în istoria teritoriului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Nigeria. Britanicii au dus o politică diferită în sud faţă de nord. Astfel, dacă sudul a beneficiat de educaţia occidentală, administraţia britanică înfiinţând şcoli bune, populaţia din nord nu a avut acces la ele şi, mai mult, misionarilor creştini nu le-a fost permis accesul în nord. Până în zilele noastre există în zonele nordice, multe suspiciuni legate de educaţia occidentală şi scopurile acesteia. În Nigeria s-au dezvoltat numeroase teorii ale conspiraţiei şi o mişcare anti-vaccin puternică care îşi trage forţa tocmai din suspiciunile faţă de intenţiile occidentalilor.

De altfel, denumirea Boko Haram înseamnă aproximativ "educaţia occidentală este interzisă". Gruparea şi-a dat un nume mult mai complicat, Boko Haram fiind numele consacrat de către cei din exteriorul grupării. În cartea sa, Mike Smith ne atenţionează că, de fapt, este un termen umbrelă pentru insurecţia din Nigeria, care include un grup necunoscut de celule şi facţiuni. Această realitate a îngreunat negocierile şi dialogul cu gruparea pentru că nu era clar cine o conduce şi din ce facţiune face parte. Deşi întemeietorul oficial al Boko Haram este considerat Muhammad Yusuf, acesta a fost executat în 2009 şi de atunci liderul declarat este Abubakar Shekau, un individ de o cruzime incredibilă. Boko Haram pare să fi avut interese diferite în perioada celor doi lideri. Dacă sub Yusuf a fost mai mult o mişcare internă, pornită ca o revoltă în faţa sărăciei şi corupţiei autorităţilor, al cărei plan părea a fi distrugerea Nigeriei, în timpul lui Shekau, Boko Haram îşi doreşte să devină o grupare teroristă internaţională, să aibă legături şi să organizeze atentate împreună cu al-Qaeda şi alte grupări musulmane extremiste. Mişcarea îşi găseşte mulţi adepţi printre tineri dat fiind faptul că le asigură traiul şi, în cazul în care devin atentatori sinucigaşi, oferă familiilor compensaţii băneşti.

Boko Haram a devenit cunoscută în ultimii ani pentru atentatele extrem de sângeroase care au avut drept victime şi foarte mulţi civili, pentru răpirile numeroase şi asasinarea unor occidentali, pentru răscumpărările uriaşe cerute şi, de multe ori, primite. Retorica liderilor este antioccidentală, agresivă şi incoerentă. Lucrarea lui Mike Smith este interesantă pentru că ne oferă în traducere câteva discursuri, dar şi pentru interviurile cu autorităţile, civilii şi fetele răpite de Boko Haram. În plus, ziarist fiind, Smith ne descrie şi ceea ce a văzut cu proprii săi ochi în călătoriile sale în zonele controlate şi eliberate apoi de sub autoritatea Boko Haram. La fiecare pagină, în fiecare mărturie şi imagine, revine obsesiv corupţia. Ceea ce se întâmplă acum în Nigeria ne spune autorul este o problemă creată de oamenii fără conştiinţă care au condus-o, care au fost interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, unii dintre ei înfundă acum puşcăriile occidentale. Sărăcia naşte ignoranţă şi resentimente care duc la radicalizare. Este o carte nu doar de citit ci şi una asupra căreia merită meditat pentru că ne arată cât de gravă este în realitate această problemă şi cât de puternic şi profund poate afecta o societate.

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.

Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol - Porecla

Jhumpa Lahiri
Porecla
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ioana Novac

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol

O să încep prin a vă face o mărturisire: primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat de citit Porecla a fost să mă duc în bibliotecă, să caut Mantaua lui Gogol şi să o recitesc. Eram curioasă ce elemente din nuvelă au putut inspira un roman atât de puternic şi complex ca cel scris de Jhumpa Lahiri. De data aceasta am citit-o ca pe o extensie a romanului, ca un detectiv în căutare de indicii. Faptul că o carte reuşeşte să te intrige şi să te trimită la o alta mi s-a părut întotdeauna unul dintre atributele care fac ca o carte să fie bună.

Povestea lui Gogol şi a familiei sale se desfăşoară înaintea ochilor noştri într-un ritm calm şi aşezat, Lahiri dovedindu-se o povestitoare talentată, atentă la detaliile care dau viaţă şi credibilitate personajelor sale. Ashima şi Ashoke Ganguli sunt o primă generaţie de emigranţi, plecaţi în America pentru a îşi construi un viitor departe de India şi pericolele pe care aceasta le implică. Prinşi între două lumi, cei doi nu reuşesc să se desprindă cu totul de "acasă", de Calcutta, locul în care trăiesc părinţii, fraţii şi verii lor. Ruperea de familia extinsă, specific indiană, este una dintre traumele cu care cei doi se învaţă să trăiască şi pe care o mai diminuează întorcându-se o dată la câţiva ani în locurile în care s-au născut. Căsătoria Ashimei cu Ashoke este una aranjată, conform obiceiurilor. Cei doi ajung să se cunoască, să se respecte şi să se iubească odată ajunşi în America. Tot în America Ashima adună în jurul lor numeroase familii de bengalezi care se simt la fel de dezrădăcinaţi şi străini ca şi cei doi. Acest lucru îi permite autoarei să ne prezinte diferite feluri de mâncare bengaleze, care par savuroase doar din descriere, obiceiuri mai mult sau mai puţin exotice, credinţe şi superstiţii specific indiene. Treptat şi fără ca protagoniştii să realizeze, "acasă" se redefineşte, America şi casa din Pemberton Road devin o părticică din acest concept, deşi niciodată nu capătă valenţe de întreg. Dezrădăcinarea persistă, deşi se estompează în tumultul vieţii de zi cu zi.

Ashima şi Ashoke devin părinţi, având un fiu şi o fiica - Gogol/Nikhil şi Sonia. Cum ajunge Gogol să fie numit Gogol şi cum îi modelează acest nume alegerile şi viitorul formează coloana vertebrală a cărţii. Dacă părinţii îşi au încă rădăcinile în India, copiii se doresc a fi americani prin comportament, idei şi încercarea de a îşi trăi viaţa departe de regulile care li se par ciudate ale lumii din care provin părinţii lor. Vizitele în Calcutta li se par obositoare, o corvoadă pe care nu o înţeleg. Lahiri surprinde foarte bine diferenţele dintre generaţii, modul în care copiii îşi judecă părinţii, cum îi consideră obositori şi cum se ruşinează de ei în diferite circumstanţe. Este o paletă de sentimente pe care le-am trăit majoritatea. De asemenea, sunt sentimentele de care, atunci când ajungem maturi ne ruşinăm poate cel mai mult şi uneori prea târziu. Oscilaţia între cele două lumi, sentimentul de datorie faţă de familie în opoziţie cu dorinţa de a se construi şi defini prin ei înşişi sunt perfect surprinse şi descrise în roman.

Dacă ar fi să aleg două momente care mi s-au părut perfecte, aş alege descrierea timpului petrecut de Gogol cu Maxine şi momentul în care Ashima află de moartea soţului ei. Primul tablou, pentru că îl pot numi astfel fără probleme, îl plasează pe Gogol/Nikhil într-un mediu total opus celui în care a crescut. Maxine şi părinţii ei trăiesc sub acelaşi acoperiş, acordându-şi unii altora libertăţi de neconceput pentru o familie indiană. De asemenea, sunt preocupaţi de artă, politică şi muzică, trăiesc o viaţă oarecum boema, doar pentru ei şi bucuriile lor. Ei reprezintă, practic, opusul părinţilor lui Gogol. Acesta se simte bine cu ei şi între ei, le adoptă obiceiurile şi stilul de viaţă, dar trăieşte, totodată, un sentiment al lipsei de maturitate, al dependenţei, al imposturii. Rădăcinile, pare a ne spune Lahiri pot fi estompate, dar nu negate.

Al doilea moment se deschide cu Ashima pregătind felicitările de Crăciun. O atmosferă liniştită, caldă, descrierea unei bucurii mărunte, dar importante, gândurile care îi trec prin cap lucrând la felicitări te fac să bănuieşti că ceva urmează să se întâmple şi chiar se întâmplă. Bănuieşti dacă ai trecut şi tu printr-un astfel de moment. Pentru că ştii din experienţă personală că tragediile nu se lasă anunţate ci pur şi simplu se întâmplă pe neaşteptate în timp ce tu îţi vezi de treburile tale mărunte. Lahiri surprinde foarte bine acest moment al liniştii dinaintea furtunii şi, ulterior, mustrările de conştiinţă ale lui Gogol care, de asemenea, prins de propria viaţă şi de propriile probleme şi frustrări răspunde cu întârziere chemării de acasă.

La un moment dat, tatăl lui Gogol îi spune că Dostoievski a spus o dată că "cu toţii am apărut din Mantaua lui Gogol." Este o remarcă ce te pune pe gânduri, te trimite să vezi ce a vrut exact să ne facă să înţelegem Dostoievski, cum poate fi legat destinul nostru de cel al măruntului funcţionar rus cu nume ciudat - Akaki Akakievici - şi soarta sa tristă. Eu am o slăbiciune pentru scriitorii ruşi, pentru modul în care au reuşit să ne surprindă cele mai ascunse sentimente şi gânduri aşa că nu a fost greu ca Porecla să mă cucerească definitiv.

Dacă mi-aş fi dorit ca ceva să fie altfel în carte, cred că aş fi vrut ca scrisoarea bunicii lui Gogol să îşi găsească într-un final destinatarul şi să aflu care i-ar fi fost numele ales. Ne poate modela un nume destinul? Influenţează alegerile pe care le facem? Nu există un răspuns general valabil la aceste întrebări. Dar, cu siguranţă, când prenumele tău este Gogol, cartea în care îţi este descrisă aventura pe care o numim viaţă merită citită.

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."

Preîntâlnirea cu sacrul

Cristian Bădiliţă & Paul Barbăneagră
Mircea Eliade. Întâlnire cu sacrul
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă. Preîntâlnirea cu sacrul

Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul reia, între copertele unei singure cărţi, bună parte din materia celor două volume pe care le-am îngrijit în anii 1996 şi 1997, anume: Întâlnirea cu sacrul. Interviuri cu şi despre Mircea Eliade (Editura Axa, Botoşani, ulterior republicat la Editura Echinox, Cluj); Eliadiana (Editura Polirom, Iaşi). Am încercat să compun, aici, un scenariu cât mai fluent şi mai echilibrat, deschis publicului larg, dar atent la exigenţele specialiştilor. Întâlnirea cu sacrul se doreşte un volum "de iniţiere" în ambele sensuri ale expresiei: el prezintă, într-un limbaj accesibil, ideile-forţă din opera lui Eliade, dar în acelaşi timp îşi propune să producă un declic, o "iluminare", o transformare lăuntrică a cititorului printr-o hermeneutică "empatică".

Prima secţiune conţine cinci interviuri cu Mircea Eliade realizate în anii 1970-1980. Traducerile îmi aparţin, cu excepţia celui din engleză, pe care l-am revizuit parţial. În partea a doua am adunat patru convorbiri despre biografia şi opera profesorului de la Chicago, pe care le-am purtat, în 1996, cu Paul Barbăneagră, realizatorul filmului Mircea Eliade et la redécouverte du sacré (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei Eliade, storico delle religioni (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei Introduceri în fenomenologia religiei; iar, în 2001, cu Alexandru Paleologu, martor implicat al vieţii culturale interbelice din România. Convorbirea cu Al. Paleologu a fost realizată efectiv de Toader Paleologu pe baza unui set de întrebări sugerate de mine, dar pe care Toader le-a îmbogăţit exponenţial. În fine, secţiunea a treia reia un dosar publicat, în 1986, de revista Limite, apărută la Paris sub îngrijirea lui Virgil Ierunca. Numărul dublu 48-49 conţine texte in memoriam Mircea Eliade, scrise de mai mulţi exilaţi români, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Neagu Djuvara ş.a.m.d.

Pentru publicarea interviurilor cu Eliade în versiune română autorii au primit, în 1996, acceptul din partea doamnei Christinel Eliade, iar pentru preluarea textelor din revista Limite, pe al domnului Virgil Ierunca. De asemenea, ediţia de faţă oferă un grupaj inedit de fotografii, provenit din Fondul "Paul şi Rosie Barbăneagră". Fotografiile au ajuns în posesia domnului Basarab Nicolescu, acesta, la rândul său, donându-le Bibliotecii exilului din cadrul Bibliotecii judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" Craiova.

Prin bunăvoinţa directorului acestei biblioteci, domnul Lucian Dindirică, le putem prezenta aici, pentru prima dată, cititorilor români. Multe dintre ele au fost realizate în fastuosul apartament al cuplului Barbăneagră din Paris, unde, începând din 1975 şi până în 1985, se organiza o serată în onoarea lui Mircea Eliade (înaintea întoarcerii acestuia la Chicago), la care erau invitaţi prietenii săi români şi străini.

Nu în ultimul rând, volumul de faţă se doreşte un omagiu adus celui mai harismatic şi celebru cărturar român al secolului XX cu prilejul împlinirii a o sută zece ani de la naşterea sa.

Structura volumului, realizarea interviurilor despre Eliade (cu precizarea de mai sus), precum şi majoritatea traducerilor îmi aparţin (am semnalat excepţia). Paul Barbăneagră mi-a pus la dispoziţie câteva interviuri precum şi fotografiile cu Eliade, mi-a acordat el însuşi un lung şi foarte original interviu, prin urmare am considerat normal să trec şi numele său pe coperta volumului.

(Cristian Bădiliţă, Livadă, 21 iunie 2017)

Călătorind cu Agatha Christie

Lindsay Jayne Ashford
Femeia din Orient Express
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea

Citiţi un fragment din această carte.

***
Călătorind cu Agatha Christie

Nu mi-am imaginat-o niciodată pe Agatha Christie tânără. Ştiam câte ceva din biografia ei, ştiam că fusese căsătorită cu un arheolog, dar în afara fotografiei preferate de editori în care apare la o vârstă respectabilă, nu o văzusem sau imaginasem niciodată altfel. Această lipsă de curiozitate s-a datorat probabil faptului că personajele pe care le-a creat mi-au fost suficiente. Hercule Poirot şi Miss Marple au rămas vii chiar şi după atâţia ani. Tinzi, citind romanele Agathei Christie, să ţi-i imaginezi pe ei şi nu pe cea care le-a dat viaţă. Copiii şi-au depăşit părintele şi par mult mai fascinanţi şi mai interesanţi decât ea.

Lindsay Jayne Ashford a ţinut să mă contrazică şi a făcut acest lucru transformând-o pe Agatha Christie în personaj de roman. Femeia din Orient Express este o carte brodată pe marginea realităţii şi a vieţii celebrei autoare de romane poliţiste. Proaspăt divorţată de un bărbat egoist şi egocentric pe care crede că încă îl iubeşte, Agatha pleacă într-o călătorie îndrăzneaţă încercând să lase astfel în urmă eşecul unei căsnicii încheiate cu un scandal care a ţinut şi în realitate prima pagină a ziarelor epocii. S-a hotărât să plece la Bagdad, tărâmul celor 1001 de nopţi şi al califului Harun al-Rashid, dar şi locul de unde putea călători la vechiul Ur sumerian. Acolo, Leonard Wooley făcea printre primii săpături arheologice organizate şi ştiinţifice fiind, astfel, mult mai mult decât un vânător de comori.

Călătoria a făcut-o cu Orient Express-ul care a devenit, de altfel, şi sursa de inspiraţie pentru unul dintre viitoarele romane poliţiste ale Agathei. Trenul a fost celebru în epocă şi şi-a păstrat aura de eleganţă şi rafinament până în zilele noastre. Mâncarea era excelentă, personalul educat şi atent, opririle inteligent gândite şi permiţând călătorilor să vadă nu doar destinaţia finală ci şi cele mai frumoase şi interesante oraşe prin care trecea trenul. Ashford recreează în romanul ei acest traseu şi o face cu atât de multă inspiraţie şi talent încât, ca cititor, ţi-ai dori să poţi face o astfel de călătorie. Cum să nu fii sedus când prima escală este la Veneţia unde Agatha poate lua parte la un concert în catedrala San Marco şi gusta apoi celebra îngheţată italiană. Dacă vă întrebaţi ce a ales vă spun doar şi pentru cât de frumos şi savuros sună: cioccolato fondente însoţită de dulce de leche pentru ea şi crema dei Dogi pentru Max cel care îi va deveni şi în realitate cel de-al doilea soţ. De la Trieste se merge apoi la Zagreb şi Sofia, către Istanbul. Trenul se opreşte apoi la trecătoarea prin munţii Taurus pe unde cândva, de mult, au trecut Sfântul Pavel în drum spre galateni şi Alexandru Macedon cu armata sa.

Detaliile pe care le oferă Ashford legate de locurile prin care trec personajele sale sunt dozate în mod inteligent şi te poartă în lumi exotice şi fascinante, dar credibile şi interesante. Astfel, la Damasc Agathei, dar şi nouă ne lasă gura apă frigăruile făcute pe foc cu cărbuni. Aflăm că este vorba despre un celebru kebab cu cireşe negre specific Damascului. Din cireşe negre, ne mai spune un personaj, mai fac şi un sos cu scorţişoară şi fistic delicios pe care nu poţi decât spera că îl vei gusta într-o zi. O baie la hammam - baia publică pentru femei, o călătorie pe spatele cămilelor şi o incursiune în souk-ul oraşului sunt momente minunat construite la care, ca cititor, iei parte cu o mare încântare. Citeşti cu nostalgie şi fascinaţie despre această bogăţie plină de culori, despre această lume despre care ştii că acum este în plin război. Simţi încă o dată cât de mică este distanţa dintre normalitate, bucurie, viaţă şi război, distrugere şi moarte. Lumea aceea nu mai există, a dispărut, la fel cum, probabil, Damascul şi-a pierdut cireşii atât de celebri cândva.

Romanul are la bază această călătorie exotică, dar, în funcţie de nota în care vrei să îl citeşti, poate fi considerat şi un roman despre emoţii, suferinţă şi legăturile care se pot naşte între femei diferite ca temperament, ocupaţii şi aspiraţii. Poveştile celor trei femei care se întâlnesc în tren şi fac această călătorie împreună - Agatha Christie, Katharine Woolley şi Nancy Nelson, constituie un alt palier al poveştii. Primele două au existat şi în realitate, în timp ce cea de-a treia femeie este inspirată din tânăra care i l-a răpit Agathei pe primul ei soţ. Fiecare personaj fuge de ceva, are un secret care va marca desfăşurarea poveştii. Femeia din Orient Express nu este un roman poliţist. Este un roman despre curaj, alegeri şi ce înseamnă să fii femeie în secolul Agathei Christie. Presiunea societăţii, bârfa, dorinţa de independenţă a femeilor, dar şi rigiditatea legilor şi a bărbaţilor sunt subiecte atinse în carte într-un mod subtil. Viaţa pe şantierul arheologic, prejudecăţile legate de prezenţa unei femei acolo în mijlocul bărbaţilor, dar şi obiceiurile beduinilor îşi găsesc un loc natural în poveste. Katharine le instruieşte, de exemplu, pe cele două prietene în vederea unei vizite în satul beduinilor. Aflăm, astfel, printre altele că la ocazii speciale cafeaua se toarnă de la o distanţă de aproximativ trei palme, căci este considerat nepoliticos să te apropii mai mult de atât de un oaspete. Ceaşca se umple pe un sfert ca să nu fie prea fierbinte şi să poată fi savurată uşor.

Ashford reuşeşte un roman cald şi interesant. Construieşte o poveste sensibilă şi frumoasă. Este un roman care te face să reciteşti scrierile Agathei Christie, să cauţi fotografiile persoanelor care au existat în realitate, să o vezi pe Agatha tânără, pe Katharine cea îndrăzneaţă şi pe Max cel idealist şi seducător. Marea reuşită a autoarei este faptul că printre pagini simţi parfumul unei epoci de mult apuse, o adiere de exotism şi o urmă de rafinament care trezeşte nostalgie în inima cititorului de azi. Cineva m-a întrebat dacă este o carte care merită citită. Spun că merită cu siguranţă. Pentru că este genul acela de carte care te ajută să evadezi din cotidian, te face să călătoreşti prin puterea imaginaţiei şi, poate cel mai important, te face să visezi.