Ruta subterană

Ruta subterană
Colson Whitehead
traducere din engleză de Justina Bandol
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu


 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficţiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, peri-oadă în care a început să-şi scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University şi a fost scriitor în rezidenţă la Vassar College, University of Richmond şi University of Wyoming. Din 2015 deţine o rubrică despre limbă în New York Times Magazine.

Este autorul a şase romane şi a două volume de nonficţiune. Romanul său de debut, din 1999, The Intuitionist, a câştigat Quality Paperback Book Club New Voices Award şi a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award şi Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/Faulkner Award, şi Zone One în 2011. Volumul de nonficţiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014.

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), având contracte de traducere în peste 40 de ţări, a acumulat un număr impresionant de premii şi distincţii, printre care cele mai importan-te două premii literare ale Americii - National Book Award 2016 şi Pulitzer Prize 2017 - , precum şi Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. Eseurile şi proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper's şi Granta.

Romanul Ruta subterană (The Underground Ra-ilroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficţiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii şi distincţii primite. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com - "Best Book of the Year 2016", The New York Times Book Review - "Best Novel of 2016". Publicaţia USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de ţări.

"Descoperirea Americii" - aşa s-ar mai fi putut numi acest roman, o odisee programatică în căutarea unei ţari care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile Americii, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate dominată de injustiţie şi varii inginerii sociale.

O plantaţie de bumbac din Georgia, mijlocul secolului al XIX-lea. Cora, o sclavă rămasă orfană după ce mama ei a reuşit să fugă, primeşte pe neaşteptate propunerea de a evada ea însăşi împreună cu un alt sclav, Caesar, abia sosit din Virginia. Aşa începe o aventură uimitoare pe "ruta subterană", o reţea de locuri şi oameni care a existat cu adevărat, dar căreia autorul îi conferă valenţe simbolice noi, transformând-o într-o autentică reţea de cale ferată subpământeană. Călătoria o va purta pe Cora prin mai multe state americane, "fiecare cu chipul lui", după cum îi spune unul dintre şefii de gară care o ajută, fiecare cu propriul mod de a rezolva problema relaţiilor dintre rase. Pe urmele celor doi evadaţi porneşte un vânător de sclavi, temutul Ridgeway, care a căutat-o, cu peste zece ani în urmă, şi pe mama Corei. Treptat, în tensiunea dintre urmăritor şi urmăriţi prinde contur un întreg conflict social şi rasial, una dintre forţele motrice ale istoriei americane. Provocator şi prin stilul plin de asperităţi, prin tonul egal şi aparent impasibil cu care relatează răsturnările tragice de situaţie, romanul lui Colson Whitehead este o radiografie dură şi totodată plină de patos umanist a istoriei Americii şi a naturii ei profund ambivalen-te.

"Un roman puternic, halucinatoriu, cu o perspectivă devastatoare asupra costului uman al sclaviei. Înzestrat cu forţa necruţătoare a naraţiu-nilor scrise de sclavii fugari înşişi, cu ecouri din Toni Morrison, Victor Hugo şi Ralph Ellison şi cu trăsături de condei amintind de Borges, Kafka şi Swift." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"N-am mai fost de mulţi ani atât de impresionat şi de captivat de o carte. Este o poveste luminoasă, tumultuoasă şi de o inventivitate debor-dantă, care nu doar aruncă o lumină strălucitoare asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie, dar deschide şi perspective noi şi fascinante pentru genul romanesc în sine." (Alex Preston, The Guardian)

"Whitehead ne oferă o retrospectivă istorică. Cine va citi romanul din scoarţă-n scoarţă va observa: el e absolut indispensabil, pentru că ne ajută să ne facem o idee despre trecut şi să înţelegem cât de înşelător e prezentul." (Anne Haeming, Der Spiegel)

Fragment

Nag nu fusese niciodată apropiată de mama Corei, dar asta n-o oprise să devină prietenă cu fata când aceasta rămăsese fără căpătâi. După seara petrecerii şi în zilele însângerate care urmară, ea şi Mary o trataseră pe Cora, punându-i saramură şi cataplas-me pe pielea zdrenţuită şi având grijă să-i dea să mănânce. Îi ţinuseră capul în poală şi le cântaseră, prin ea, odraslelor pierdute cântece de leagăn. Lovey îşi vizitase şi ea prietena, dar tânăra nu era imună la reputaţia femeilor din Hob şi începea să se agite în prezenţa lui Nag, a lui Mary şi a celorlalte. Rămânea cât o ţineau nervii.

Cora rămase întinsă pe podea, gemând. La două săptămâni după biciuire suferea de ameţeli şi de o durere pulsatorie în ţeastă. De obicei reuşea să şi le reprime şi să-şi vadă de treabă, dar uneori abia dacă mai era în stare să se ţină pe picioare până cobora soarele. De fiecare dată când fata cu apa aducea polonicul, Cora îl lingea până la ultima picătură, până simţea metalul sub dinţi. Acum nu-i mai rămăsese nimic.

Apăru Ma-ry.
- Iar ţi-e rău, spuse ea.

Avea o cârpă udă pregătită şi i-o puse pe frunte. Păstra încă o rezervă de sentimente materne după ce-şi pierduse cei cinci copii - trei îi muriseră încă în faşă, iar ceilalţi fuseseră vânduţi când crescuseră suficient ca să aducă apă şi să smulgă buruienile din jurul conacului. Mary era de neam ashanti pur-sânge, aşa cum îi fuseseră şi cei doi soţi. Pentru a vinde asemenea prăsilă n-aveai nevoie să fii cine ştie ce negustor. Cora îşi mişcă buzele tăcut, mulţumindu-i. Simţea că pereţii barăcii o apasă. Sus la mansardă, una din celelalte femei - Rita, după putoare - răscolea ceva şi trântea. Nag îi masă Corei bătăturile noduroase de pe mâini.
- Nici nu ştiu ce-i mai rău, spuse ea. Să-ţi fie rău şi să zaci aici sau să te ţii pe picioare şi să ieşi mâine, când vine Master Terrance.

La gândul acestei vizite, Cora se simţi vlăguită. James Randall căzuse la pat. Se îmbolnăvise după o călătorie făcută la New Orleans ca să negocieze cu nişte agenţi comerciali din Liverpool şi să-şi viziteze ruşinosul bârlog. La întoarcere leşinase în trăsură şi de atunci nu mai fusese văzut. Acum, negrii de la conac şuşoteau că Terrance avea să preia frâiele până se întrema fratele lui. Dimineaţă urma să inspecteze plantaţia de nord ca s-o aducă în armonie cu felul cum mergeau lucrurile în jumătatea de sud.

Nimeni nu se îndoia că avea să fie o armonie pătată cu sânge.

Mâinile prietenelor ei se estompară, pereţii îşi slăbiră strânsoarea, şi Cora îşi pierdu cunoştinţa. Se trezi în groapa întunecată a nopţii, cu capul aşezat pe un pled din pânză aspră de in, făcut sul. Deasupra, toată lumea dormea. Îşi frecă cicatricea de la tâmplă şi o simţi de parcă îi mustea. Ştia de ce se repezise să-l apere pe Chester, dar ceva o oprea când încerca să-şi amintească impulsul de moment, miezul emoţiei care o copleşise. Se ascunsese acum în acel ungher întunecat al fiinţei ei, din care venise, şi nu putea fi convinsă să mai iasă. Ca să-şi potolească neastâm-părul, se strecură afară pe parcela ei, se aşeză pe butuc, adulmecă aerul şi ascultă. Din mlaştină se auzeau şuierături şi pleoscăieli, făpturi care vânau în bezna vie. Să intri pe tărâmul acela noaptea şi să te-ndrepţi spre Nord, către statele libere. Trebuia să fii smintit ca să faci aşa ceva.

Dar maică-sa asta făcuse.

*

Parcă în oglindă cu Ajarry, care nu mai călcase afară de pe moşia Randall odată ce pusese piciorul pe ea, Mabel nu părăsise niciodată plantaţia până în ziua când evadase. Nu pomenise nimănui ce avea de gând, cel puţin nimănui dintre cei care, în timpul anchetei ce urmase, recu-noscuseră că ştiau. Nu era puţin lucru, într-un loc ce colcăia de farisei şi informatori gata să-şi vândă fiinţele cele mai dragi pentru a scăpa de şfichiul plumbuit.

Cora adormise cuibărită lângă burta mamei şi n-o mai văzuse de atunci. Bătrânul Randall dăduse alarma şi chemase patrula de sclavi1. În mai puţin de o oră, ceata de vânători pleoscăia deja în mlaştină urmând câinii lui Nate Ketchum. Ultimul reprezentant al unui neam deprins de mult cu aşa ceva, Ketchum avea hăituiala sclavilor în sânge. Ogarii lui fuseseră crescuţi de generaţii să detecteze mirosul de negru în tot comitatul, strivind şi sfârtecând mâinile fugarilor. Când făpturile acestea smuceau de hamurile lor de piele şi loveau aerul cu laba, lătratul lor stârnea în orice sclav de pe plantaţie dorinţa înfricoşată de a fugi la adăpostul barăcilor. Dar îi aştepta, întâi de toate, o zi întreagă de cules, aşa că îşi plecaseră capetele în faţa poruncilor, răbdând hămăitul înfiorător al dulăilor şi viziunea sângelui ce avea să curgă.

Anunţurile şi foile volante circulaseră pe sute de mile. Negri liberi care făceau un ban în plus prinzând negri fugari scotociseră pădurile şi storseseră informaţii de la posibili complici. Patrulele de sclavi şi detaşa-mentele de voluntari dintre albii de rând hărţuiau şi agresau oamenii. Sălaşurile sclavi-lor de pe toate plantaţiile învecinate fuseseră cercetate în amănunt, şi mulţi dintre ei fuseseră bătuţi din principiu. Dar ogarii se întorseseră cu cozile între picioare, la fel ca stăpânii lor.

Randall angajase o vrăjitoare care să arunce un blestem asupra sclavilor lui, astfel încât orice fiinţă cu sânge african care ar fi încercat să fugă să fie lovită de dambla. Vrăjitoarea îngropase fetişuri în mai multe locuri secrete, îşi luase plata şi plecase în căruţa ei trasă de catâri. În colonie avusese loc o discuţie aprinsă despre natura blestemului. Se aplica oare numai celor care aveau de gând să fugă sau tuturor indivizilor de culoare care călcau hotarele moşiei? Trecuse o săptămână înainte ca sclavii să iasă iar la vânătoare şi la scotocit prin mlaştină. Acolo era mâncarea.

Nici urmă de Mabel. Nimeni nu mai scăpase vreodată de pe plantaţia Randall. Fugarii erau întotdeauna târâţi înapoi, după ce fuseseră trădaţi de prieteni sau interpre-taseră greşit stelele, punându-şi singuri de gât laţul şi mai gros al robiei. La întoarcere erau schingiuiţi cumplit până să li se dea voie să moară, iar cei rămaşi în viaţă erau siliţi să asiste la etapele înfiorătoare ale acestei agonii trepta-te.

O săptămână mai târziu apăruse pe plantaţie faimosul vânător de sclavi Ridgeway. Venise călare cu ajutoarele sale, cinci bărbaţi cu purtări mai mult decât dubioase, conduşi de un temut cercetaş indian care purta la gât un colier de urechi zbârcite. Ridgeway avea aproape doi metri înălţime, o faţă pătrată şi gâtul gros ca un mâner de ciocan. Se comporta cu foarte mult calm, dar stârnea în jur o aură ameninţă-toare, ca un tunet care pare îndepărtat, dar apoi îţi bubuie dintr-odată violent deasupra capului.

Primirea lui durase jumătate de oră. Luase notiţe într-un caieţel şi, după spusele sclavilor de la conac, era un bărbat cu o deosebită putere de concentrare şi cu o vorbire plină de înflorituri. Nu se întorsese decât peste doi ani, cu puţin înainte de moartea Bătrânului Randall, ca să-şi ceară iertare în persoană pentru lipsa lui de izbândă. Indianul dispăruse, dar Ridgeway avea acum un alt călăreţ, tânăr şi brunet, cu părul lung, care purta un inel asemănător de trofee peste vesta de piele groasă. Vânătorul de sclavi se aflase în zonă, în vizită la un plantator vecin, să aducă, drept dovadă că-i prinsese, capetele a doi sclavi evadaţi, într-un sac de piele. Trecerea graniţei statale era în Georgia infracţiune pasibilă de pedeapsa cu moartea; uneori stăpânii preferau să dea un exemplu în loc să-şi primească înapoi ceea ce le aparţi-nea.

Vânătorul de sclavi relatase zvonuri despre o nouă linie subterană, care, oricât de fantezist ar fi sunat, se spunea că operează în partea de sud a statului. Bătrânul Randall pufnise dispreţuitor. Cei care-i ajutau pe negri aveau să fie dibuiţi, unşi cu smoală şi tăvăliţi prin pene, îl asigurase Ridgeway. Sau orice altceva dictau datinile locale. Îşi ceruse încă o dată iertare şi-şi luase rămas-bun, şi, curând, banda lui călca în picioare drumul de ţară, îndreptându-se spre următoarea misiune. Munca lor - râul de sclavi care trebuiau scoşi din ascunzăto-rile lor şi aduşi să dea socoteală în faţa omului alb aşa cum se cuvine - nu avea sfâr-şit.

Mabel îşi luase câteva lucruri cu ea în necunoscut. O macetă. Cremene şi iască. Furase încălţările ceva mai bune ale unei tovarăşe de baracă. Săptămâni la rând, grădina ei goală fusese dovada miracolului. Înainte să fugă, dezgropase toţi napii şi toate ignamele de pe parcelă - o povară greu de cărat, nepotrivită cu o călătorie unde pasul trebuia să fie sprinten. Brazdele şi bolovanii de pământ răscoliţi nu-i lăsau pe cei care treceau pe acolo să uite. Apoi, într-o dimineaţă, fuseseră netezite din nou. Cora se pusese în genunchi şi plantase iarăşi. Era moştenirea ei.

Acum, în urzeala fină a razelor de lună, cu capul zvâcnind, îşi cerceta grădiniţa. Buruieni, gărgăriţe, urme neregulate de animale. După seara petrecerii îşi neglijase pământul. Era cazul să se întoarcă la el.

Vizita de a doua zi a lui Terrance decurse fără incidente, cu excepţia unui moment neliniştitor. Connelly îi arătă stăpânului care era mersul pe plantaţie, căci trecuseră deja câţiva ani de când acesta nu-i mai făcuse turul. Terrance se purtă neaşteptat de civilizat, după cum se povestea apoi, fără remarcile lui sardonice obişnuite. El şi Connelly discutară producţia din anul anterior şi examinară registrele în care fuseseră notate cântăririle din septembrie. Terrance se arătă iritat de caligrafia lamentabilă a vătafului, dar, în afară de asta, cei doi se înţeleseră omeneşte. Nu inspectară nici sclavii, nici colonia.

Ocoliră călare câmpurile, comparând progresul recoltei pe cele două jumătăţi de plantaţie. Acolo unde cei doi traversau lanurile de bumbac, sclavii din preajmă îşi înteţeau munca precum un val furios. De săptămâni de zile retezau buruieni, înfigând tăişul sapei în brazdele de pământ. Tulpinile plantelor îi ajungeau acum Corei până la umăr, se aplecau şi se clătinau, dădeau frunze şi boboci care creşteau tot mai mari în fiecare dimineaţă. În luna următoare, capsulele aveau să explodeze într-o mare de alb. Cora se rugă ca bumbacul să fie îndeajuns de înalt ca s-o ascundă la trecerea albilor. Le văzu spinările în timp ce se îndepărtau de ea. Apoi Terrance se întoarse. Dădu din cap, înclină bastonul spre ea şi porni mai departe.

James muri după două zile. "Rinichii", spusese docto-rul.

Cei care locuiau de multă vreme pe plantaţia Randall nu putură să nu compare înmormântarea fiului cu a tatălui. Bătrânul Randall fusese un membru foarte respectat al comunităţii plantatorilor. Cowboy-i din Vest monopolizaseră în ultima vreme atenţia, dar Randall şi cei de-o seamă cu el fuseseră adevăraţii pionieri, oamenii care, cu mulţi ani în urmă, luptaseră să-şi croiască o viaţă în iadul umed al Georgiei. Moşierii din generaţia lui îl considerau un vizionar pentru că fusese primul din regiune care trecuse la cultura bumbacului, vârful de lance al atacului pentru profit. Mulţi plantatori tineri sufocaţi de credite veniseră la el după un sfat - care le fusese oferit gratis şi cu generozitate - şi apoi, încă în timpul vieţii lui, ajunseseră să deţină moşii de invidiat.

Sclavii primiseră liber timp de câteva ore ca să participe la înmormântarea Bătrânului Randall. Stătuseră tăcuţi, îngrămădiţi la un loc, în timp ce albii, bărbaţi şi femei, eleganţi cu toţii, aduceau un ultim omagiu părintelui iubit. Negrii de la conac fuseseră purtătorii de coşciug, ceea ce tuturor li se păruse la început scandalos, dar, când se gândiseră mai bine, era de fapt un semn de autentică afecţiune, de care ei înşişi avuseseră parte cu propriii sclavi, cu doica neagră căreia-i supseseră ţâţele în vremuri mai nevinovate şi cu servi-toarea care-şi strecura mâna în apa cu săpun la vremea băii. La sfârşitul slujbei începuse să plouă. Ploaia pusese capăt parastasului, dar toată lumea fusese uşurată, pentru că seceta dura deja de prea multă vreme. Bumbacul era înse-tat.

La vremea când muri James, fiii lui Randall rupseseră deja legăturile sociale cu camarazii şi protejaţii părintelui lor. James avea mulţi parteneri de afaceri pe hârtie, dintre care pe unii îi cunoscuse personal, dar prea puţini prieteni. Mai pe şleau, fratele lui Terrance nu-şi primise niciodată, în esenţă, porţia de sentimente omeneşti. Puţină lume luă parte la înmormântarea lui. Sclavii lucrară la câmp - se apropia recolta, aşa că nici nu se punea problema să lipsească. Totul fusese stabilit în testament, spuse Terrance. James a fost înmormântat lângă părinţii lui într-un colţ liniştit al întinsei moşii, lângă Platon şi Demostene, mastifii tatălui său, care fuseseră iubiţi de toată lumea - oameni şi negri deopotrivă -, chiar dacă nu se înduraseră să lase în pace găinile.

Terrance plecă la New Orleans să regleze socotelile fratelui său cu negustorii de bumbac. Deşi nu exista vreodată moment prielnic pentru a evada, faptul că Terrance preluase conducerea ambelor jumătăţi deveni un argument în favoarea fugii. Plantaţia de la nord îşi preţuise întotdeauna regimul tolerant. James fusese nemilos şi brutal ca orice alb, dar, în comparaţie cu fratele mai mic, era întruchiparea moderaţiei. Poveştile din jumătatea de sud îţi îngheţau sângele în vine - dacă nu în detalii, atunci prin dimen-siuni.

Marele Anthony profită de ocazie. Nu era flăcăul cel mai isteţ din colonie, dar nimeni n-ar fi putut spune că nu ştia să profite de un moment prielnic. Cu el debutară tentativele de evadare, de la Mabel încoace. Înfruntă blestemul vrăjitoarei fără vreun incident şi străbătu douăzeci şi şase de mile înainte să fie descoperit sforăind într-un pod de fân. Poliţaii îl aduseră într-o cuşcă de fier făcută de un văr de-al lor. "Dacă ţi-ai luat zborul ca pasărea, îţi trebuie colivie." În partea din faţă era un spaţiu unde se putea înscrie numele ocupantului, dar nimeni nu se sinchisise. La plecare luară colivia cu ei.

În ajunul zilei în care Marele Anthony avea să fie pedepsit - de câte ori albii amânau o pedeapsă, puteai să te aştepţi la ceva dramatic -, Caesar făcu o vizită în Hob. Îi deschise Mary. Era nedumerită. Prea puţini musafiri veneau aici, şi, dintre bărbaţi, numai supra-veghetorii, când aveau de adus vreo veste proastă. Cora nu spusese nimănui despre propunerea lui.

Un erou al vremurilor noastre - Cronica unui negustor de sânge

Cronica unui negustor de sânge
Yu Hua
traducere din chineză de Luminiţa Bălan
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

*****
Un erou al vremurilor noastre

Primul lucru care m-a atras la această carte a fost coperta. Am ştiut dintr-o privire că a fost creată de Angela Rotaru pentru că îi urmăresc ideile încă de pe vremea când ilustra cărţi din colecţia Biblioteca Polirom. Aşa că, în timp, am ajuns să pariez cu mine însămi atunci când văd o copertă şi intuiesc că îi aparţine; câştig mereu. La fel cum m-au fascinat de-a lungul anilor ilustraţiile de carte realizate de Livia Rusz sau Petre Vulcănescu, cred că ceea ce iese din mâna şi mintea Angelei Rotaru păstrează o urmă de magie adevărată. În plus, cred că o copertă este o carte de vizită care are puterea de a individualiza un volum pe raftul unei librării, de a te face într-un mod subtil să îl alegi şi să îl iei acasă. De aceea apreciez editurile care acordă importanţă modului în care hotărăsc cum să îşi îmbrace şi trimită cărţile în lume.

Pe de altă parte, curiozitatea pentru literatura chineză contemporană mi-a fost stârnită de ceva vreme de autori ca Liu Cixin, Mo Yan sau Gao Xingjian. Unii mi-au plăcut mai mult, alţii nu m-au convins, dar indiferent de stil sau subiect ales, pot spune că sunt diferiţi ca ritm şi mod de a scrie faţă de autorii occidentali. La toţi cei amintiţi am simţit în spate aplecarea către detaliu, către insignifiant şi miniatură, dar şi apartenenţa la o cultură şi civilizaţie vechi de mii de ani, cu mituri, poveşti şi personaje legendare unice care şi-au lăsat amprenta asupra spiritului creator. Yu Hua s-a înscris, aşadar, în ordinea naturală a lucrurilor, a fost o lectură căutată şi asumată. Nu citisem În viaţă, aşadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu spiritul fostului medic dentist transformat în scriitor. Şi a fost, cred eu, o întâlnire reuşită. Cronica unui negustor de sânge este genul acela de carte care fie îţi place fără rezerve, fie o deteşti din toată inima. Cu certitudine, este o carte care te face să te simţi inconfortabil, nu îţi va însenina ziua şi nici nu te va face să visezi. Este o carte care dacă te va prinde, însă, îţi va oferi pagini de o frumuseţe seacă, te va face să gândeşti şi să trăieşti alături de personaje o viaţă simplă şi nesemnificativă aşa cum sunt, fie ca vrem să recunoaştem ori ba, majoritatea.

Xu Sanguan este un om obişnuit, muncitor la Fabrica de Mătase. Fără a avea ambiţii prea mari, acesta îşi trăieşte viaţa sub vremuri, fiind preocupat de întreţinerea familiei, de supravieţuire, de ce spun şi cred vecinii, de lucruri mărunte şi preponderent materiale. Fiecare moment important din viaţa sa este marcat de vânzarea propriului sânge. După ce îl vinde prima oară se hotărăşte să se însoare cu cea mai frumoasă fată din oraş, după Marele Salt Înainte îl vinde pentru a oferi familiei o masă normală, când unul dintre băieţi se îmbolnăveşte grav îşi vinde sângele în mod repetat pentru a îl salva. Sângele este, aşadar, elementul care conduce si defineşte viaţa personajului nostru şi cel care marchează evenimentele istorice la care acesta ia parte în mod pasiv şi neimplicat. Xu Sanguan nu are ambiţia de a schimba lumea şi nici dorinţa de a fi erou. Este genul de om care merge în aceeaşi direcţie cu mulţimea, cel care nu iese cu aproape nimic în evidenţă, care doreşte să fie lăsat pur şi simplu să îşi trăiască viaţa liniştit. Acest lucru nu îl face nici prost şi nici lipsit de spirit. El are inteligenţa aceea nativă şi un pic şmecherească a omului simplu de oriunde de pe planetă, instinctul de a se adapta oricărei situaţii, întâmplări şi eveniment.

Aproape fiecare capitol este un tablou în sine care reuşeşte să surprindă un moment semnificativ din viaţa lui Xu Sanguan. Mie mi-au plăcut în mod deosebit cel în care se hotărăşte să îşi înşele nevasta ca o formă de răzbunare târzie, dar şi cel în care Yile îşi caută tatăl adevărat pentru ca într-un final să fie dus să mănânce tăiţei tot de către eroul nostru. Xu Sanguan nu are pretenţia de a fi un om bun sau virtuos, uneori are momente de răutate şi meschinărie cum ar fi cel în care le cere fiilor săi să le violeze când vor creşte pe fetele lui He Xiaoyong, dar şi momente de tandreţe şi dedicare exemplară faţă de familie aşa cum se întâmplă când află că Yile este bolnav sau când îşi sprijină nevasta în faţa oprobiului public în anii grei ai Revoluţiei Culturale. De altfel, istoria mică a familiei sale se întrepătrunde cu istoria mare, cu revoluţia lui Mao şi efectele ei devastatoare. Foametea, lipsurile, denunţurile din răzbunare sunt experienţe dificile cărora trebuie să le facă faţă. Poate nu ajungi să îl placi prea mult pe personajul nostru, dar cu siguranţă ajungă să îl respecţi pentru modul în care înţelege să îşi facă datoria.

Cartea are şi un umor subtil, uneori cu accente groteşti, care dă veridicitate poveştii. Având în minte continua criză de sânge cu care se confruntă spitalele noastre, citeşti cu un zâmbet strâmb despre modul în care îşi donează personajele sângele pentru a face rost de bani. Şi oricât de cinic ar părea, îţi doreşti să existe o asemenea soluţie şi la noi pentru a rezolva o problemă gravă şi stringentă. Şi în această "afacere" există reguli, favoruri şi oameni care decid pentru ceilalţi. Este o lume cinică, aspră şi lipsită de iluzii. Interesant m s-a părut faptul că indiferent de greutăţile şi încercările prin care trece, Xu Sanguan nu se roagă niciodată, nu condamnă Divinitatea pentru ghinion sau probleme. Mereu caută soluţii practice şi uneori înduioşătoare aşa cum este momentul în care, rupţi de foame, se hotărăşte să le "gătească" din cuvinte nişte mese copioase celorlalţi membri ai familiei. Există pagini foarte reuşite în această carte, pagini care descriu mai bine decât ar putea-o face orice care de istorie ororile unei epoci în care oamenii nu au ales să trăiască.

Yu Hua ne oferă un roman profund, cu un stil aparte şi lipsit de judecăţi morale. Nu totul este alb sau negru ci predomină nuanţele de gri. Oamenii nu sunt buni sau răi ci mereu supuşi greşelilor pe care timpul îi face să le regrete au să le plătească înzecit. Viaţa descrisă în Cronica unui negustor de sânge are puţine bucurii şi când apar sunt simple şi lipsite de pretenţii. Veţi recunoaşte în personajele cărţii şi trăsăturile unei generaţii de la noi, generaţie crescută în comunism şi cu aşteptări şi visuri puţine. Nu este o carte menită să vă facă a vă simţi mai bine, ci o carte cu un mesaj, cu o lecţie despre viaţă şi ceea ce înseamnă ea pentru mulţi dintre noi. Trebuie citită cu mintea deschisă, fără judecăţi morale şi mereu conştienţi de tragediile pe care le-a creat epoca despre care ne vorbeşte.

40% REDUCERE pentru cele mai vindute 25 de titluri ale lunii februarie 🔔⏰📬📚📖

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

40% REDUCERE pentru 30 de titluri din colectia BIBLIOTECA POLIROM 😊🍀📬📚⏰🔔

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Suflete în noapte

Kent Haruf
Suflete în noapte
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba engleză de Paul Slayer Grigoriu



*****
Intro

Addie Moore şi Louis Waters sunt doi oameni în vârstă dintr-un mic orăşel de câmpie american, care îşi duc zilele fiecare în singurătate după ce rămân văduvi şi copiii pleacă să-şi vadă de vieţile lor. Deşi sunt vecini, nu ştiu mare lucru unul despre celălalt, dar lucrurile se vor schimba când femeia îi propune un aranjament puţin ciudat: să-şi petreacă nopţile împreună.
Înfruntând prejudecăţile comunităţii, cei doi se regăsesc noapte de noapte şi îşi alungă singurătatea, spunându-şi unul altuia poveşti de viaţă şi legând o prietenie care nu ţine cont de vârstă. Treptat, prietenia lor se transformă în ceva mult mai profund, iar istoria unei iubiri târzii nu se stinge.

"Poate că fericirea e mai puţin previzibilă decât nefericirea, dat fiind că ţine de libertate. Şi întocmai ca libertatea, nu e niciodată sigură; nu poate dura la nesfârşit. Dar poate fi adevărată şi, în acest roman minunat, ne putem bucura şi noi de ea." (The Guardian)

"Pe un ton blând şi încărcat de melancolie, romanul lui Kent Haruf, publicat postum, vorbeşte despre un lucru esenţial: profunzimea se află tocmai în lucrurile simple." (The New York Times)

"Fermecător... De o simplitate cuceritoare. Un roman şlefuit cu grijă, un ultim dar pe care mult îndrăgitul autor american l-a oferit cititorilor săi." (The Washington Post)

Fragment

Pentru Cathy

1

Şi apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.
Stăteau la un cvartal distanţă unul de altul în partea cea mai veche a oraşului, cu ulmi şi sâmbovine şi un singur arţar crescut lângă bordură şi peluze verzi întinse de la trotuar până la casele cu două etaje. Ziua fusese cald, dar acum, pe seară, se făcuse răcoare. Merse de-a lungul trotuarului pe sub pomi şi se opri acasă la Louis.
Când Louis a venit la uşă, ea i-a spus, Am ceva de vorbit cu tine, pot să intru?
S-au aşezat în camera de zi. Îţi aduc ceva de băut? Un ceai?
Nu, mulţumesc. S-ar putea să nu stau cât să-l beau. S-a uitat de jur împrejur. Arată bine casa ta.
Diane avea mereu grijă de casă. Fac şi eu ce pot.
Tot bine arată, a spus ea. N-am mai fost aici de ani de zile.
S-a uitat pe fereastră la curtea laterală unde noaptea se înstăpânea şi până în bucătărie, unde o lumină strălucea deasupra chiuvetei şi a bufetului. Totul era curat şi ordonat. El o privea. Era o femeie frumoasă, totdeauna o socotise aşa. În tinereţe avusese părul negru, dar acum era alb şi tuns scurt. Era în continuare suplă, doar talia şi şoldurile i se îngreuiaseră un pic.
Pesemne te întrebi ce caut aici, a spus ea.
Păi, nu cred că ai venit până aici ca să-mi spui că locuinţa mea arată bine.
Nu. Vreau să-ţi fac o sugestie.
A?
Da. Un fel de propunere.
Bine.
Nu o cerere în căsătorie.
Nici la asta nu mă gândeam.
Dar e o întrebare cam în genul căsătoriei. Dar nu ştiu dacă pot acum. M-a cam luat bâţul. E ca o căsătorie, nu?
Ce anume?
Bâţul.
Poate fi.
Da. Păi, hai c-o s-o spun.
Te ascult, a spus Louis.
Mă-ntrebam dacă ai vrea să vii pe la mine din când în când să dormi cu mine.
Ce? Cum adică?
Adică suntem amândoi singuri. Am stat aşa de prea multă vreme. Ani. Mă simt singură. Mă gândesc că poate şi tu. Mă-ntrebam dacă vrei să vii şi să dormi cu mine noaptea.
Şi să vorbim.
S-a uitat lung la ea, a privit-o, curios de acum, prudent.
Nu spui nimic. Te-am lăsat fără grai?
Cred că da.
Nu vorbesc despre sex.
Mă întrebam.
Nu, nu sex. Nu aşa văd lucrurile. Cred că mi-am pierdut demult orice impuls sexual. Mă gândeam să trecem împreună noaptea. Şi să stăm în pat la căldură, prieteneşte. Să stăm întinşi în pat împreună şi tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i aşa?
Ba da, aşa e.
Ajung să iau pastile ca să dorm şi citesc până târziu şi apoi mă simt buimacă a doua zi. Nu sunt bună de nimic, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Mi s-a întâmplat şi mie.
Dar cred că aş putea să dorm din nou dacă ar mai fi cineva cu mine în pat. Cineva drăguţ. Apropierea. Să stai de vorbă noaptea, pe întuneric.
A aşteptat.
Ce zici?
Nu ştiu. Când ai vrea să-ncepem?
Când vrei tu. Dacă... dacă vrei. Săptămâna asta.
Lasă-mă să mă gândesc.
Bine. Dar vreau să mă suni în ziua în care vii, dacă o să se-ntâmple. Ca să ştiu să te aştept.
Bine.
Aştept un semn de la tine.
Şi dacă sforăi?
Dacă sforăi, sforăi, sau te laşi.
El a râs.
Asta ar fi o premieră.
S-a ridicat şi a ieşit şi s-a întors acasă, iar el a rămas la uşă privind-o, pe femeia aceea de şaptezeci de ani, nu foarte înaltă, cu părul alb, cum mergea pe sub pomi prin peticele de lumină revărsate din felinarul de la colţ. Ce naiba, şi-a spus. Nu te ambala.

2

A doua zi, Louis s-a dus la frizerul de pe strada principală şi s-a tuns scurt, aproape zero, şi l-a întrebat pe frizer dacă mai bărbierea şi frizerul i-a spus că da, aşa că s-a şi bărbierit. Apoi s-a dus acasă şi a sunat-o pe Addie şi i-a spus: Aş vrea să trec pe la tine în seara asta, dacă mai vrei.
Da, a spus ea. Mă bucur.
A luat o cină uşoară, doar un sendviş şi un pahar cu lapte, nu voia să se simtă greu şi plin în patul ei, apoi a făcut un duş lung şi fierbinte şi s-a periat pe îndelete. Şi-a tăiat unghiile de la mâini şi de la picioare şi, la lăsarea întunericului, a ieşit pe uşa din spate şi a luat-o pe aleea din dosul casei, cu o pungă de hârtie cu pijamaua şi periuţa de dinţi înăuntru. Era întuneric
pe alee şi paşii îi scârţâiau pe pietriş. În casa de peste drum era lumină şi o vedea din profil pe femeia care stătea la chiuveta din bucătărie. A intrat în curtea din spate a lui Addie Moore, a trecut de garaj şi de grădină şi a bătut la uşa din spate. A aşteptat ceva. Pe strada din faţă a trecut o maşină, cu farurile aprinse. Îi auzea pe copiii de liceu cum se claxonau unii pe alţii pe strada principală. Apoi lumina de pe verandă s-a aprins deasupra lui şi uşa s-a deschis.
Ce cauţi aici, în spate? a spus Addie.
Am zis că aşa nu mă vede lumea.
Nu-mi pasă. Vor afla. O să vadă cineva. Vino pe la uşa din faţă, pe trotuar. M-am hotărât şi nu-mi pasă ce crede lumea.
Am făcut asta prea multă vreme - toată viaţa. Nu mai am de gând să trăiesc aşa. Dacă vii pe alee pare că facem ceva greşit sau ceva scandalos, de care să ne fie ruşine.
Am fost prea multă vreme profesor într-un oraş mic, a spus el. Asta este. Dar fie. O să vin pe la uşa din faţă data viitoare.
Dacă va mai fi o dată viitoare.
Nu crezi că va fi? a spus ea. E doar o aventură de-o noapte?
Nu ştiu. Poate. În afară de partea cu sexul, bineînţeles. Nu ştiu cum o să meargă.
N-ai încredere? a spus ea.
În tine am. Pot să am încredere în tine. Deja îmi dau seama de asta. Dar nu sunt sigur că mă ridic la înălţimea ta.
Ce vorbeşti? Cum adică?
Dacă am curaj, a spus. Dacă sunt dispus să risc.
Da, dar eşti aici.
Aşa e. Sunt aici.
Atunci fă bine şi intră. Nu trebuie să stăm aici toată noaptea. Chiar dacă nu avem de ce să ne fie ruşine.
A urmat-o pe veranda din spate, apoi în bucătărie.
Hai să bem ceva mai întâi, a spus ea.
Bună idee.
Bei vin?
Un pic.
Dar preferi berea?
Da.
O să iau bere data viitoare. Dacă va fi o dată viitoare, a spus ea.
Nu-şi dădea seama dacă glumeşte sau nu. Dacă va fi, a spus el.
Vrei vin alb sau roşu?
Alb, te rog.
A scos o sticlă din frigider şi a turnat pentru amândoi câte jumătate de pahar şi s-au aşezat la masa din bucătărie. Ce-i în sacoşă? a spus ea.
Pijamaua.
Asta înseamnă că eşti de acord să încercăm măcar o dată.
Da. Asta înseamnă.
Au băut vinul. Mai vrei?
Nu, nu cred. Putem să vedem casa?
Vrei să-ţi arăt camerele şi planul.
Vreau doar să ştiu un pic mai bine unde mă aflu, fizic.
Ca să poţi s-o ştergi dacă e cazul, pe întuneric.
Nu, nu la asta mă gândeam.
S-a ridicat şi el a urmat-o în sufragerie şi în camera de zi.
Apoi l-a dus sus la cele trei dormitoare, iar camera mare din faţă cu vederea spre stradă era a ei. Aici am dormit dintotdeauna, a spus. Gene avea dormitorul din spate şi foloseam cealaltă cameră ca birou.
Era o baie la capătul holului şi alta lângă sufragerie, la parter. Patul din cameră era foarte mare, cu o cuvertură uşoară de bumbac pe el.
Ce zici? a spus.
Casa e mai mare decât credeam. Mai multe camere.
A fost o casă bună pentru noi. Stau aici de patruzeci şi patru de ani.
De la doi ani după ce m-am mutat înapoi aici cu Diane.
Demult.

3

Cred că mă duc până la baie, a spus ea.
Cât a ieşit, el s-a uitat la fotografiile de pe noptieră şi la cele atârnate de pereţi. Fotografii de familie cu Carl în ziua nunţii, pe treptele unei bisericii. Ei doi, la munte lângă un pârâu. Un căţel alb cu negru. Îl ştia un pic pe Carl, un om de treabă, destul de liniştit, cu douăzeci de ani în urmă le vindea asigurări pe recolte şi tot felul de alte asigurări oamenilor din întreg ţinutul Holt, fusese ales în două rânduri primar. Louis nu-l cunoscuse prea bine. Acum se bucura de asta. Erau fotografii cu fiul lor. Gene nu semăna cu niciunul dintre ei. Un băiat înalt şi slab, foarte serios. Şi două fotografii cu fiica lor când era mică.
Când ea s-a întors, el a spus: Cred că merg şi eu la baie.
A intrat şi a folosit toaleta şi s-a spălat conştiincios pe mâini şi a stors un vârf mic din pasta ei de dinţi şi s-a spălat pe dinţi şi apoi s-a descălţat şi s-a dezbrăcat şi şi-a pus pe el pijamaua.
Şi-a împăturit hainele deasupra pantofilor şi le-a lăsat în colţ, lângă uşă, şi s-a întors în dormitor. Ea îşi pusese o cămaşă de noapte şi era în pat, cu veioza de pe partea ei aprinsă şi lumina din tavan stinsă şi fereastra crăpată un pic. Adia un vânt uşor şi răcoros. A rămas în picioare în dreptul patului. Ea a dat deoparte cuvertura şi pătura.
Nu te bagi în pat?
Mă gândesc.
S-a băgat în pat, pe partea lui, şi a tras pătura şi s-a lăsat pe spate. Nu spunea încă nimic.
La ce te gândeşti? a spus ea. Eşti extrem de tăcut.
La cât de ciudat e totul. La cât de nou e să fiu aici. La cât de nesigur sunt, şi un pic stresat. Nu ştiu la ce mă gândesc. Un ghiveci.
E ceva nou, nu-i aşa, a spus ea. O noutate bună, aş zice.
Tu nu?
Ba da.
Ce faci înainte de somn?
A, mă uit la ştirile de la zece şi mă bag în pat şi citesc până adorm. Dar nu ştiu dacă o să pot să dorm în seara asta. Sunt prea încordat.
O să sting lumina, a spus ea. Putem să mai vorbim.
S-a întors în pat şi el s-a uitat la umerii ei goi netezi şi la părul strălucitor în lumină.
Apoi s-a făcut întuneric şi doar lumina din stradă se mai vedea slab în cameră. Au vorbit despre lucruri banale, ca să se obişnuiască un pic unul cu altul, despre întâmplările mărunte obişnuite în orice oraş, despre sănătatea bătrânei doamne Ruth care locuia între casele lor, despre asfaltarea Birch Street. Apoi au tăcut.
După o vreme el a spus, Ai adormit?
Nu.
M-ai întrebat la ce mă gândeam. Printre altele: mă bucur că nu l-am cunoscut prea bine pe Carl.
De ce?
Nu m-aş simţi aşa de bine aici dacă l-aş fi cunoscut.
Dar eu am cunoscut-o destul de bine pe Diane.
O oră mai târziu, ea dormea şi respira liniştit. El era încă treaz. O privise. Îi vedea chipul în lumina slabă. Nu se atinseseră. La trei dimineaţa, el s-a sculat şi s-a dus la baie şi s-a întors şi a închis fereastra. Se stârnise vântul.
La ivirea zilei, s-a sculat şi s-a îmbrăcat în baie şi a privit-o din nou pe Addie Moore în pat. Se trezise.
Ne mai vedem, a spus el.
Eşti sigur?
Da.
A ieşit şi a mers până acasă pe trotuar, prin dreptul caselor din vecinătate şi a intrat şi şi-a făcut cafea şi a mâncat pâine prăjită cu ouă şi a ieşit şi a lucrat grădina câteva ore şi s-a întors în bucătărie şi a luat un prânz timpuriu şi a dormit adânc după masă, două ore.

4

Când s-a trezit în acea după-amiază şi-a dat seama că se simţea rău. S-a sculat şi a băut apă şi simţea că arde. S-a gândit o vreme şi a hotărât să o sune. La telefon i-a spus, Tocmai am tras un pui de somn şi nu mă simt bine, o durere de stomac şi de spate. Îmi pare rău. Nu vin în seara asta.
Am înţeles, a spus ea şi a închis.
Şi-a sunat medicul şi s-a programat pentru a doua zi de dimineaţă. S-a culcat devreme şi a transpirat peste noapte şi nu a putut să doarmă şi dimineaţa nu a avut poftă de mâncare, apoi s-a dus la doctor, care l-a trimis la spital să-şi facă analize de sânge şi de urină. A aşteptat pe hol până când laboratorul a fost gata cu rezultatele şi apoi a fost internat cu o infecţie de tract urinar.
I-au dat antibiotice şi a dormit aproape toată după-amiaza şi iar a stat treaz aproape toată noaptea. Dimineaţa se simţea mai bine şi i-au spus că probabil aveau să-l externeze spre seară.
A luat micul dejun şi prânzul şi a tras un pui de somn şi când s-a trezit pe la trei ea era pe scaunul de lângă pat. A privit-o.
Nu glumeai, a spus.
Asta ai crezut?
Am crezut că doar spui că nu te simţi bine. Că ai hotărât că nu vrei să stai cu mine peste noapte.
Mă temeam că asta crezi.
Mă gândeam că n-o să meargă, a spus ea.
M-am gândit ieri la tine toată ziua şi toată noaptea şi toată ziua de azi, a spus el.
La ce te gândeai?
La cum o să-mi interpretezi greşit telefonul. Şi la cum să-ţi explic că vreau să vin în continuare noaptea şi să fim împreună.
La cum îmi doream acest lucru mai mult decât mi-am dorit orice altceva de multă vreme încoace.
Şi de ce nu m-ai sunat? Ca să-mi spui?
M-am gândit că ar fi şi mai rău, că ar suna cu atât mai mult ca şi cum aş fi inventat toată povestea.
Mi-ar fi plăcut să fi încercat.
Ar fi trebuit. De unde ai aflat că sunt la spital?
Vorbeam azi-dimineaţă cu Ruth, vecina de alături, şi mi-a spus: Ai auzit de Louis? Am spus, Ce-i cu el? E la spital. Ce-a păţit? Au spus că are nu ştiu ce infecţie. Atunci am înţeles, a spus ea.
N-am de gând să te mint, a spus el.
Bine. Niciunul dintre noi n-o să mintă. Deci mai vii?
Cum mă simt mai bine şi sunt sigur că am scăpat. Mă bucur să te văd, a spus el.
Mulţumesc. Arăţi destul de şifonat în momentul ăsta.
N-am avut timp să-mi pun faţa.
Ea a râs. Nu-mi pasă, a spus. Nu asta am vrut să spun.
Făceam pur şi simplu o remarcă, o observaţie.
Tu, în schimb, arăţi destul de bine, a spus el.
Ai sunat-o pe fiica ta?
I-am spus să nu-şi facă griji. Că ies într-o zi şi că nu are de ce să-şi bată capul. N-o să trebuiască să-şi ia liber de la muncă.
Nu vreau să vină să mă vadă. Locuieşte în Colorado Springs.
Ştiu.
E profesoară, ca mine. Apoi n-a mai spus nimic. Vrei ceva de băut? Pot s-o chem pe asistentă.
Nu. Mă duc acasă.
Te sun după ce ajung acasă şi mă simt din nou bine.
Bine, a spus ea. Am luat deja bere.
A plecat şi el a privit-o cum iese din încăpere şi s-a întins în pat aşteptând să adoarmă din nou, dar i-au adus cina şi s-a uitat la ştiri în timp ce mânca şi apoi a stins televizorul şi a privit pe geam şi s-a uitat cum se întuneca afară, deasupra câmpiei întinse dinspre miazănoapte de oraş.

5

În după-amiaza următoare l-au externat. Dar probabil că fusese mai bolnav decât crezuseră şi i-a luat aproape o săptămână să-şi revină, să se simtă suficient de bine încât să sune şi s-o întrebe dacă putea să vină pe la ea în seara aceea.
Te-ai simţit în continuare rău?
Da. Nu ştiu de ce m-a ţinut aşa de mult.
A făcut duş şi s-a bărbierit şi şi-a dat cu loţiune şi la lăsarea întunericului şi-a luat sacoşa de hârtie cu pijamaua şi periuţa de dinţi şi a mers prin faţa caselor vecinilor şi a bătut la uşă.
Addie a venit imediat. Păi. Arăţi mai bine. Hai înăuntru.
Avea părul pieptănat pe spate şi era drăguţă.
Au stat din nou la masa din bucătărie şi au băut şi au stat un pic de vorbă. Apoi ea a spus, Aş urca, tu?
Şi eu.
A pus paharele în chiuvetă, iar el a urmat-o sus. S-a dus la baie şi şi-a pus pijamaua pe el şi şi-a împăturit hainele în colţ.
Ea era în pat, în cămaşa de noapte, când a intrat în cameră. A tras păturile şi el s-a întins.
Nu ţi-ai lăsat pijamaua aici data trecută. Ăsta a fost alt motiv pentru care n-am crezut că o să mai vii.
M-am gândit că aş părea impertinent. Ca şi cum aş crede că e ceva de la sine înţeles. Nici nu ne spuseserăm mare lucru.
Păi de acum poţi să-ţi laşi pijamaua şi periuţa de dinţi aici, a zis ea.
Asta o să mă ajute să nu mai consum atâtea pungi de hârtie, a spus el.
Da. Exact. Ai chef să vorbim despre ceva anume? a întrebat ea. Nimic important. Doar ca să începem conversaţia.
În mare, îmi vin în cap o mulţime de întrebări.
Am şi eu câteva, a spus ea. Dar care sunt ale tale?
Mă întrebam de ce m-ai ales pe mine. Nu ne cunoaştem prea bine.
Credeai că o să aleg pe oricine? Că îmi doresc pur şi simplu pe cineva care să mă încălzească noaptea? Orice bătrân cu care să stau de vorbă?
Nu asta credeam. Dar nu ştiu de ce m-ai ales pe mine.
Îţi pare rău?
Nu. Nicidecum. Sunt doar curios. Mă întrebam.
Pentru că eu cred că eşti un om bun. Un om cumsecade.
Sper.
Eu cred că eşti. Şi întotdeauna m-am gândit cumva la tine ca la cineva care ar putea să-mi placă şi cu care aş putea să stau de vorbă. Tu cum te gândeai la mine, dacă te-ai gândit vreodată?
M-am gândit la tine, a spus el.
Cum?
Ca la o femeie care arată bine. Un om consecvent. De caracter.
De ce spui asta?
Din felul în care trăieşti. Cum ţi-ai organizat viaţa după ce a murit Carl. Au fost vremuri grele pentru tine, a spus el. Asta vreau să spun. Ştiu cum mi-a fost după ce a murit soţia mea, şi am văzut că te-ai descurcat mai bine decât mine. Am admirat acest lucru.
N-ai trecut niciodată pe la mine şi n-ai spus nimic, a zis ea.
Nu voiam să pară că mă bag unde nu-mi fierbe oala.
N-ar fi părut aşa. Mă simţeam foarte singură.
Am presupus asta. Dar tot n-am făcut nimic.
Ce altceva vrei să ştii?
De unde eşti. Unde ai copilărit. Cum erai când erai mică.
Cum erau părinţii tăi. Dacă ai fraţi. Cum l-ai cunoscut pe Carl.
Ce relaţie ai cu fiul tău. De ce te-ai mutat la Holt. Cine sunt prietenii tăi. În ce crezi. Cu ce partid votezi.
O să ne distrăm bine stând de vorbă, nu-i aşa? a spus ea.
Şi eu vreau să ştiu toate aceste lucruri despre tine.
Nu trebuie să ne grăbim, a zis el.
Nu, o luăm pe îndelete.
S-a întors în pat şi a stins veioza şi el s-a uitat din nou la părul ei strălucitor în lumină şi la umerii ei goi, şi apoi, în întuneric, ea l-a luat de mână şi a spus noapte bună şi, după puţin timp, a adormit. Îl uimea cât de repede putea să adoarmă.