40% REDUCERE pentru 30 de titluri din colectia BIBLIOTECA POLIROM 😊🍀📬📚⏰🔔

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Suflete în noapte

Kent Haruf
Suflete în noapte
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba engleză de Paul Slayer Grigoriu



*****
Intro

Addie Moore şi Louis Waters sunt doi oameni în vârstă dintr-un mic orăşel de câmpie american, care îşi duc zilele fiecare în singurătate după ce rămân văduvi şi copiii pleacă să-şi vadă de vieţile lor. Deşi sunt vecini, nu ştiu mare lucru unul despre celălalt, dar lucrurile se vor schimba când femeia îi propune un aranjament puţin ciudat: să-şi petreacă nopţile împreună.
Înfruntând prejudecăţile comunităţii, cei doi se regăsesc noapte de noapte şi îşi alungă singurătatea, spunându-şi unul altuia poveşti de viaţă şi legând o prietenie care nu ţine cont de vârstă. Treptat, prietenia lor se transformă în ceva mult mai profund, iar istoria unei iubiri târzii nu se stinge.

"Poate că fericirea e mai puţin previzibilă decât nefericirea, dat fiind că ţine de libertate. Şi întocmai ca libertatea, nu e niciodată sigură; nu poate dura la nesfârşit. Dar poate fi adevărată şi, în acest roman minunat, ne putem bucura şi noi de ea." (The Guardian)

"Pe un ton blând şi încărcat de melancolie, romanul lui Kent Haruf, publicat postum, vorbeşte despre un lucru esenţial: profunzimea se află tocmai în lucrurile simple." (The New York Times)

"Fermecător... De o simplitate cuceritoare. Un roman şlefuit cu grijă, un ultim dar pe care mult îndrăgitul autor american l-a oferit cititorilor săi." (The Washington Post)

Fragment

Pentru Cathy

1

Şi apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.
Stăteau la un cvartal distanţă unul de altul în partea cea mai veche a oraşului, cu ulmi şi sâmbovine şi un singur arţar crescut lângă bordură şi peluze verzi întinse de la trotuar până la casele cu două etaje. Ziua fusese cald, dar acum, pe seară, se făcuse răcoare. Merse de-a lungul trotuarului pe sub pomi şi se opri acasă la Louis.
Când Louis a venit la uşă, ea i-a spus, Am ceva de vorbit cu tine, pot să intru?
S-au aşezat în camera de zi. Îţi aduc ceva de băut? Un ceai?
Nu, mulţumesc. S-ar putea să nu stau cât să-l beau. S-a uitat de jur împrejur. Arată bine casa ta.
Diane avea mereu grijă de casă. Fac şi eu ce pot.
Tot bine arată, a spus ea. N-am mai fost aici de ani de zile.
S-a uitat pe fereastră la curtea laterală unde noaptea se înstăpânea şi până în bucătărie, unde o lumină strălucea deasupra chiuvetei şi a bufetului. Totul era curat şi ordonat. El o privea. Era o femeie frumoasă, totdeauna o socotise aşa. În tinereţe avusese părul negru, dar acum era alb şi tuns scurt. Era în continuare suplă, doar talia şi şoldurile i se îngreuiaseră un pic.
Pesemne te întrebi ce caut aici, a spus ea.
Păi, nu cred că ai venit până aici ca să-mi spui că locuinţa mea arată bine.
Nu. Vreau să-ţi fac o sugestie.
A?
Da. Un fel de propunere.
Bine.
Nu o cerere în căsătorie.
Nici la asta nu mă gândeam.
Dar e o întrebare cam în genul căsătoriei. Dar nu ştiu dacă pot acum. M-a cam luat bâţul. E ca o căsătorie, nu?
Ce anume?
Bâţul.
Poate fi.
Da. Păi, hai c-o s-o spun.
Te ascult, a spus Louis.
Mă-ntrebam dacă ai vrea să vii pe la mine din când în când să dormi cu mine.
Ce? Cum adică?
Adică suntem amândoi singuri. Am stat aşa de prea multă vreme. Ani. Mă simt singură. Mă gândesc că poate şi tu. Mă-ntrebam dacă vrei să vii şi să dormi cu mine noaptea.
Şi să vorbim.
S-a uitat lung la ea, a privit-o, curios de acum, prudent.
Nu spui nimic. Te-am lăsat fără grai?
Cred că da.
Nu vorbesc despre sex.
Mă întrebam.
Nu, nu sex. Nu aşa văd lucrurile. Cred că mi-am pierdut demult orice impuls sexual. Mă gândeam să trecem împreună noaptea. Şi să stăm în pat la căldură, prieteneşte. Să stăm întinşi în pat împreună şi tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i aşa?
Ba da, aşa e.
Ajung să iau pastile ca să dorm şi citesc până târziu şi apoi mă simt buimacă a doua zi. Nu sunt bună de nimic, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Mi s-a întâmplat şi mie.
Dar cred că aş putea să dorm din nou dacă ar mai fi cineva cu mine în pat. Cineva drăguţ. Apropierea. Să stai de vorbă noaptea, pe întuneric.
A aşteptat.
Ce zici?
Nu ştiu. Când ai vrea să-ncepem?
Când vrei tu. Dacă... dacă vrei. Săptămâna asta.
Lasă-mă să mă gândesc.
Bine. Dar vreau să mă suni în ziua în care vii, dacă o să se-ntâmple. Ca să ştiu să te aştept.
Bine.
Aştept un semn de la tine.
Şi dacă sforăi?
Dacă sforăi, sforăi, sau te laşi.
El a râs.
Asta ar fi o premieră.
S-a ridicat şi a ieşit şi s-a întors acasă, iar el a rămas la uşă privind-o, pe femeia aceea de şaptezeci de ani, nu foarte înaltă, cu părul alb, cum mergea pe sub pomi prin peticele de lumină revărsate din felinarul de la colţ. Ce naiba, şi-a spus. Nu te ambala.

2

A doua zi, Louis s-a dus la frizerul de pe strada principală şi s-a tuns scurt, aproape zero, şi l-a întrebat pe frizer dacă mai bărbierea şi frizerul i-a spus că da, aşa că s-a şi bărbierit. Apoi s-a dus acasă şi a sunat-o pe Addie şi i-a spus: Aş vrea să trec pe la tine în seara asta, dacă mai vrei.
Da, a spus ea. Mă bucur.
A luat o cină uşoară, doar un sendviş şi un pahar cu lapte, nu voia să se simtă greu şi plin în patul ei, apoi a făcut un duş lung şi fierbinte şi s-a periat pe îndelete. Şi-a tăiat unghiile de la mâini şi de la picioare şi, la lăsarea întunericului, a ieşit pe uşa din spate şi a luat-o pe aleea din dosul casei, cu o pungă de hârtie cu pijamaua şi periuţa de dinţi înăuntru. Era întuneric
pe alee şi paşii îi scârţâiau pe pietriş. În casa de peste drum era lumină şi o vedea din profil pe femeia care stătea la chiuveta din bucătărie. A intrat în curtea din spate a lui Addie Moore, a trecut de garaj şi de grădină şi a bătut la uşa din spate. A aşteptat ceva. Pe strada din faţă a trecut o maşină, cu farurile aprinse. Îi auzea pe copiii de liceu cum se claxonau unii pe alţii pe strada principală. Apoi lumina de pe verandă s-a aprins deasupra lui şi uşa s-a deschis.
Ce cauţi aici, în spate? a spus Addie.
Am zis că aşa nu mă vede lumea.
Nu-mi pasă. Vor afla. O să vadă cineva. Vino pe la uşa din faţă, pe trotuar. M-am hotărât şi nu-mi pasă ce crede lumea.
Am făcut asta prea multă vreme - toată viaţa. Nu mai am de gând să trăiesc aşa. Dacă vii pe alee pare că facem ceva greşit sau ceva scandalos, de care să ne fie ruşine.
Am fost prea multă vreme profesor într-un oraş mic, a spus el. Asta este. Dar fie. O să vin pe la uşa din faţă data viitoare.
Dacă va mai fi o dată viitoare.
Nu crezi că va fi? a spus ea. E doar o aventură de-o noapte?
Nu ştiu. Poate. În afară de partea cu sexul, bineînţeles. Nu ştiu cum o să meargă.
N-ai încredere? a spus ea.
În tine am. Pot să am încredere în tine. Deja îmi dau seama de asta. Dar nu sunt sigur că mă ridic la înălţimea ta.
Ce vorbeşti? Cum adică?
Dacă am curaj, a spus. Dacă sunt dispus să risc.
Da, dar eşti aici.
Aşa e. Sunt aici.
Atunci fă bine şi intră. Nu trebuie să stăm aici toată noaptea. Chiar dacă nu avem de ce să ne fie ruşine.
A urmat-o pe veranda din spate, apoi în bucătărie.
Hai să bem ceva mai întâi, a spus ea.
Bună idee.
Bei vin?
Un pic.
Dar preferi berea?
Da.
O să iau bere data viitoare. Dacă va fi o dată viitoare, a spus ea.
Nu-şi dădea seama dacă glumeşte sau nu. Dacă va fi, a spus el.
Vrei vin alb sau roşu?
Alb, te rog.
A scos o sticlă din frigider şi a turnat pentru amândoi câte jumătate de pahar şi s-au aşezat la masa din bucătărie. Ce-i în sacoşă? a spus ea.
Pijamaua.
Asta înseamnă că eşti de acord să încercăm măcar o dată.
Da. Asta înseamnă.
Au băut vinul. Mai vrei?
Nu, nu cred. Putem să vedem casa?
Vrei să-ţi arăt camerele şi planul.
Vreau doar să ştiu un pic mai bine unde mă aflu, fizic.
Ca să poţi s-o ştergi dacă e cazul, pe întuneric.
Nu, nu la asta mă gândeam.
S-a ridicat şi el a urmat-o în sufragerie şi în camera de zi.
Apoi l-a dus sus la cele trei dormitoare, iar camera mare din faţă cu vederea spre stradă era a ei. Aici am dormit dintotdeauna, a spus. Gene avea dormitorul din spate şi foloseam cealaltă cameră ca birou.
Era o baie la capătul holului şi alta lângă sufragerie, la parter. Patul din cameră era foarte mare, cu o cuvertură uşoară de bumbac pe el.
Ce zici? a spus.
Casa e mai mare decât credeam. Mai multe camere.
A fost o casă bună pentru noi. Stau aici de patruzeci şi patru de ani.
De la doi ani după ce m-am mutat înapoi aici cu Diane.
Demult.

3

Cred că mă duc până la baie, a spus ea.
Cât a ieşit, el s-a uitat la fotografiile de pe noptieră şi la cele atârnate de pereţi. Fotografii de familie cu Carl în ziua nunţii, pe treptele unei bisericii. Ei doi, la munte lângă un pârâu. Un căţel alb cu negru. Îl ştia un pic pe Carl, un om de treabă, destul de liniştit, cu douăzeci de ani în urmă le vindea asigurări pe recolte şi tot felul de alte asigurări oamenilor din întreg ţinutul Holt, fusese ales în două rânduri primar. Louis nu-l cunoscuse prea bine. Acum se bucura de asta. Erau fotografii cu fiul lor. Gene nu semăna cu niciunul dintre ei. Un băiat înalt şi slab, foarte serios. Şi două fotografii cu fiica lor când era mică.
Când ea s-a întors, el a spus: Cred că merg şi eu la baie.
A intrat şi a folosit toaleta şi s-a spălat conştiincios pe mâini şi a stors un vârf mic din pasta ei de dinţi şi s-a spălat pe dinţi şi apoi s-a descălţat şi s-a dezbrăcat şi şi-a pus pe el pijamaua.
Şi-a împăturit hainele deasupra pantofilor şi le-a lăsat în colţ, lângă uşă, şi s-a întors în dormitor. Ea îşi pusese o cămaşă de noapte şi era în pat, cu veioza de pe partea ei aprinsă şi lumina din tavan stinsă şi fereastra crăpată un pic. Adia un vânt uşor şi răcoros. A rămas în picioare în dreptul patului. Ea a dat deoparte cuvertura şi pătura.
Nu te bagi în pat?
Mă gândesc.
S-a băgat în pat, pe partea lui, şi a tras pătura şi s-a lăsat pe spate. Nu spunea încă nimic.
La ce te gândeşti? a spus ea. Eşti extrem de tăcut.
La cât de ciudat e totul. La cât de nou e să fiu aici. La cât de nesigur sunt, şi un pic stresat. Nu ştiu la ce mă gândesc. Un ghiveci.
E ceva nou, nu-i aşa, a spus ea. O noutate bună, aş zice.
Tu nu?
Ba da.
Ce faci înainte de somn?
A, mă uit la ştirile de la zece şi mă bag în pat şi citesc până adorm. Dar nu ştiu dacă o să pot să dorm în seara asta. Sunt prea încordat.
O să sting lumina, a spus ea. Putem să mai vorbim.
S-a întors în pat şi el s-a uitat la umerii ei goi netezi şi la părul strălucitor în lumină.
Apoi s-a făcut întuneric şi doar lumina din stradă se mai vedea slab în cameră. Au vorbit despre lucruri banale, ca să se obişnuiască un pic unul cu altul, despre întâmplările mărunte obişnuite în orice oraş, despre sănătatea bătrânei doamne Ruth care locuia între casele lor, despre asfaltarea Birch Street. Apoi au tăcut.
După o vreme el a spus, Ai adormit?
Nu.
M-ai întrebat la ce mă gândeam. Printre altele: mă bucur că nu l-am cunoscut prea bine pe Carl.
De ce?
Nu m-aş simţi aşa de bine aici dacă l-aş fi cunoscut.
Dar eu am cunoscut-o destul de bine pe Diane.
O oră mai târziu, ea dormea şi respira liniştit. El era încă treaz. O privise. Îi vedea chipul în lumina slabă. Nu se atinseseră. La trei dimineaţa, el s-a sculat şi s-a dus la baie şi s-a întors şi a închis fereastra. Se stârnise vântul.
La ivirea zilei, s-a sculat şi s-a îmbrăcat în baie şi a privit-o din nou pe Addie Moore în pat. Se trezise.
Ne mai vedem, a spus el.
Eşti sigur?
Da.
A ieşit şi a mers până acasă pe trotuar, prin dreptul caselor din vecinătate şi a intrat şi şi-a făcut cafea şi a mâncat pâine prăjită cu ouă şi a ieşit şi a lucrat grădina câteva ore şi s-a întors în bucătărie şi a luat un prânz timpuriu şi a dormit adânc după masă, două ore.

4

Când s-a trezit în acea după-amiază şi-a dat seama că se simţea rău. S-a sculat şi a băut apă şi simţea că arde. S-a gândit o vreme şi a hotărât să o sune. La telefon i-a spus, Tocmai am tras un pui de somn şi nu mă simt bine, o durere de stomac şi de spate. Îmi pare rău. Nu vin în seara asta.
Am înţeles, a spus ea şi a închis.
Şi-a sunat medicul şi s-a programat pentru a doua zi de dimineaţă. S-a culcat devreme şi a transpirat peste noapte şi nu a putut să doarmă şi dimineaţa nu a avut poftă de mâncare, apoi s-a dus la doctor, care l-a trimis la spital să-şi facă analize de sânge şi de urină. A aşteptat pe hol până când laboratorul a fost gata cu rezultatele şi apoi a fost internat cu o infecţie de tract urinar.
I-au dat antibiotice şi a dormit aproape toată după-amiaza şi iar a stat treaz aproape toată noaptea. Dimineaţa se simţea mai bine şi i-au spus că probabil aveau să-l externeze spre seară.
A luat micul dejun şi prânzul şi a tras un pui de somn şi când s-a trezit pe la trei ea era pe scaunul de lângă pat. A privit-o.
Nu glumeai, a spus.
Asta ai crezut?
Am crezut că doar spui că nu te simţi bine. Că ai hotărât că nu vrei să stai cu mine peste noapte.
Mă temeam că asta crezi.
Mă gândeam că n-o să meargă, a spus ea.
M-am gândit ieri la tine toată ziua şi toată noaptea şi toată ziua de azi, a spus el.
La ce te gândeai?
La cum o să-mi interpretezi greşit telefonul. Şi la cum să-ţi explic că vreau să vin în continuare noaptea şi să fim împreună.
La cum îmi doream acest lucru mai mult decât mi-am dorit orice altceva de multă vreme încoace.
Şi de ce nu m-ai sunat? Ca să-mi spui?
M-am gândit că ar fi şi mai rău, că ar suna cu atât mai mult ca şi cum aş fi inventat toată povestea.
Mi-ar fi plăcut să fi încercat.
Ar fi trebuit. De unde ai aflat că sunt la spital?
Vorbeam azi-dimineaţă cu Ruth, vecina de alături, şi mi-a spus: Ai auzit de Louis? Am spus, Ce-i cu el? E la spital. Ce-a păţit? Au spus că are nu ştiu ce infecţie. Atunci am înţeles, a spus ea.
N-am de gând să te mint, a spus el.
Bine. Niciunul dintre noi n-o să mintă. Deci mai vii?
Cum mă simt mai bine şi sunt sigur că am scăpat. Mă bucur să te văd, a spus el.
Mulţumesc. Arăţi destul de şifonat în momentul ăsta.
N-am avut timp să-mi pun faţa.
Ea a râs. Nu-mi pasă, a spus. Nu asta am vrut să spun.
Făceam pur şi simplu o remarcă, o observaţie.
Tu, în schimb, arăţi destul de bine, a spus el.
Ai sunat-o pe fiica ta?
I-am spus să nu-şi facă griji. Că ies într-o zi şi că nu are de ce să-şi bată capul. N-o să trebuiască să-şi ia liber de la muncă.
Nu vreau să vină să mă vadă. Locuieşte în Colorado Springs.
Ştiu.
E profesoară, ca mine. Apoi n-a mai spus nimic. Vrei ceva de băut? Pot s-o chem pe asistentă.
Nu. Mă duc acasă.
Te sun după ce ajung acasă şi mă simt din nou bine.
Bine, a spus ea. Am luat deja bere.
A plecat şi el a privit-o cum iese din încăpere şi s-a întins în pat aşteptând să adoarmă din nou, dar i-au adus cina şi s-a uitat la ştiri în timp ce mânca şi apoi a stins televizorul şi a privit pe geam şi s-a uitat cum se întuneca afară, deasupra câmpiei întinse dinspre miazănoapte de oraş.

5

În după-amiaza următoare l-au externat. Dar probabil că fusese mai bolnav decât crezuseră şi i-a luat aproape o săptămână să-şi revină, să se simtă suficient de bine încât să sune şi s-o întrebe dacă putea să vină pe la ea în seara aceea.
Te-ai simţit în continuare rău?
Da. Nu ştiu de ce m-a ţinut aşa de mult.
A făcut duş şi s-a bărbierit şi şi-a dat cu loţiune şi la lăsarea întunericului şi-a luat sacoşa de hârtie cu pijamaua şi periuţa de dinţi şi a mers prin faţa caselor vecinilor şi a bătut la uşă.
Addie a venit imediat. Păi. Arăţi mai bine. Hai înăuntru.
Avea părul pieptănat pe spate şi era drăguţă.
Au stat din nou la masa din bucătărie şi au băut şi au stat un pic de vorbă. Apoi ea a spus, Aş urca, tu?
Şi eu.
A pus paharele în chiuvetă, iar el a urmat-o sus. S-a dus la baie şi şi-a pus pijamaua pe el şi şi-a împăturit hainele în colţ.
Ea era în pat, în cămaşa de noapte, când a intrat în cameră. A tras păturile şi el s-a întins.
Nu ţi-ai lăsat pijamaua aici data trecută. Ăsta a fost alt motiv pentru care n-am crezut că o să mai vii.
M-am gândit că aş părea impertinent. Ca şi cum aş crede că e ceva de la sine înţeles. Nici nu ne spuseserăm mare lucru.
Păi de acum poţi să-ţi laşi pijamaua şi periuţa de dinţi aici, a zis ea.
Asta o să mă ajute să nu mai consum atâtea pungi de hârtie, a spus el.
Da. Exact. Ai chef să vorbim despre ceva anume? a întrebat ea. Nimic important. Doar ca să începem conversaţia.
În mare, îmi vin în cap o mulţime de întrebări.
Am şi eu câteva, a spus ea. Dar care sunt ale tale?
Mă întrebam de ce m-ai ales pe mine. Nu ne cunoaştem prea bine.
Credeai că o să aleg pe oricine? Că îmi doresc pur şi simplu pe cineva care să mă încălzească noaptea? Orice bătrân cu care să stau de vorbă?
Nu asta credeam. Dar nu ştiu de ce m-ai ales pe mine.
Îţi pare rău?
Nu. Nicidecum. Sunt doar curios. Mă întrebam.
Pentru că eu cred că eşti un om bun. Un om cumsecade.
Sper.
Eu cred că eşti. Şi întotdeauna m-am gândit cumva la tine ca la cineva care ar putea să-mi placă şi cu care aş putea să stau de vorbă. Tu cum te gândeai la mine, dacă te-ai gândit vreodată?
M-am gândit la tine, a spus el.
Cum?
Ca la o femeie care arată bine. Un om consecvent. De caracter.
De ce spui asta?
Din felul în care trăieşti. Cum ţi-ai organizat viaţa după ce a murit Carl. Au fost vremuri grele pentru tine, a spus el. Asta vreau să spun. Ştiu cum mi-a fost după ce a murit soţia mea, şi am văzut că te-ai descurcat mai bine decât mine. Am admirat acest lucru.
N-ai trecut niciodată pe la mine şi n-ai spus nimic, a zis ea.
Nu voiam să pară că mă bag unde nu-mi fierbe oala.
N-ar fi părut aşa. Mă simţeam foarte singură.
Am presupus asta. Dar tot n-am făcut nimic.
Ce altceva vrei să ştii?
De unde eşti. Unde ai copilărit. Cum erai când erai mică.
Cum erau părinţii tăi. Dacă ai fraţi. Cum l-ai cunoscut pe Carl.
Ce relaţie ai cu fiul tău. De ce te-ai mutat la Holt. Cine sunt prietenii tăi. În ce crezi. Cu ce partid votezi.
O să ne distrăm bine stând de vorbă, nu-i aşa? a spus ea.
Şi eu vreau să ştiu toate aceste lucruri despre tine.
Nu trebuie să ne grăbim, a zis el.
Nu, o luăm pe îndelete.
S-a întors în pat şi a stins veioza şi el s-a uitat din nou la părul ei strălucitor în lumină şi la umerii ei goi, şi apoi, în întuneric, ea l-a luat de mână şi a spus noapte bună şi, după puţin timp, a adormit. Îl uimea cât de repede putea să adoarmă.

Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015

Radu Vancu
Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015
Editura Humanitas, 2017



*****
Intro

Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul.

"Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a întâmplat rar să citesc notaţii atât de dense, atât de competente în zona culturală şi atât de umane în cea emoţională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni şi mai atotcuprinzători ai generaţiei lui. Poet, universitar, activist cultural şi civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (şi post-uman) nu le e străin." (Mircea Cărtărescu)

"Dacă înainte de acest jurnal era doar credinţă, acum mi s-a transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului - iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici. Iar această intensitate face, exact ca-n poezie, o dublă mişcare: pe de-o parte, ne falsifică viaţa, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puţin de atât." (Radu Vancu)

Fragment

2 august. Nu-mi recitesc jurnalul, atât cât e el acum (un jurnăluţ, în fond), dar gândindu-mă uneori la el (deşi numai gândire nu se poate numi asta) îmi pare complet nerecitibil. Văd că ocolesc cuvântul - nu nerecitibil: ilizibil. Aşa, am spus-o acum de-a dreptul. Tind să scriu aici totul despre nimicul pe care-l fac; iar când, pagină după pagină, totnimicul se adună, constaţi că-i ilizibil, inutilizabil, un maldăr de poze vechi de pe care toate imaginile s-au şters şi a rămas numai hârtia fotografică - gălbuie, neimpresionată de nimicurile tale lipsite de lumină, mereu identică sieşi. Cu cât mai multe foste poze, cu atât mai inutile & deprimante. Sau: cu cât mai jurnal, cu atât mai ilizibil.

[Da: "jurnal" e, de altfel, mai degrabă adjectiv decât substantiv, mai degrabă descriere a vieţii decât substanţă a ei. Cel ce descrie viaţa ţine jurnal; dar, descriind-o, nu-i mai trăieşte substanţa. Marii autori de jurnale sunt cei ce n-au trăit aproape deloc: Radu Petrescu, Cărtărescu, Kafka, Pepys. Doar Tolstoi şi, parţial, Jünger şi Gide ce mai dreg busuiocul. Dar până şi ei se simte că vibrează mai mult la descrierea vieţii decât la substanţa ei. Când Tolstoi scrie "azi m-am scobit toată ziua în nas", voluptatea majoră e a gândului că va putea nota relatarea despre scobitul în nas în jurnal, mai degrabă decât scobitul în sine. Tot descrierea, mai degrabă decât scobirea. Sau, spus ceva mai emfatic: voluptatea minoră e trăitul, voluptatea majoră e descrierea lui. Spus mai mizerabilist: cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas.]

[Jurnalul ca scobire în nasul creierului.]

Da, dar există cărţi ilizibile uriaşe - cum e Cartea neliniştirii a lui Pessoa, 'tschuldigung, a lui Bernardo Soares. Cărţi care, după două sute de pagini, devin atât de dense şi de repetitive încât practic nu mai poţi înainta în ele. Devin, în cel mai propriu sens, ilizibile. Însă abia odată devenite ilizibile poţi spune că le citeşti cu adevărat; numai când nu se mai pot citi înţelegi cu adevărat cum se cer citite. Ilizibila Căutare a timpului pierdut, ilizibilul Finnegans Wake, ilizibila Carte a neliniştirii - iată cărţile cele mai recitibile, cele la care te întorci mereu pentru a le reciti şi pentru a constata (aproape uşurat) că nu se pot reciti. Ilizibile, şi tocmai de aia infinit relizibile, ca poezia pură & dură.

Ai grijă ce-ţi doreşti, se spune - pesemne că m-oi fi rugat cândva: "fă-mă, Doamne, ilizibil" - şi m-a făcut. Însă ilizibil sadea, ilizibil buştean, ilizibil ca Augustin Buzura. Atât de ilizibil, încât nici măcar pentru mine relizibil.

Dar nu mă-nvăţ minte - căci, iată, chiar acum aştern aici literă după l-i-t-e-r-ă, a-c-o-p-e-r-i-n-d r-â-n-d d-u-p-ă r-â-n-d. Perseverând, perverserând. Căci grafomanul din fire n-are lecuire. Relizibil, my foot. Important e să trăieşti confortabil în marea minciună a vieţii tale de scriitor. Dacă ni s-ar lua şi iluzia asta, ar fi vai şi amar de noi. Abia dacă ar rămâne vreo zece, precum drepţii Sodomei, care să justifice totul. Şi nici unul dintre noi nu e printre cei zece. Ei, şi ce? Noi ştim să ne bucurăm de scrisul nostru mai abitir decât cei zece - pentru care, de altfel, numai bucurie n-a fost. Aşa că dă-i înainte, neneacă, fii ilizibil & amoral ca Sodoma - pentru care nicicând gândul la cei zece drepţi n-a fost mai infernal decât infernul care era ea însăşi. Ea însăţi.

5 august. De vineri dimineaţa până azi (acum e noaptea de duminică spre luni), am petrecut trei zile la Frânceşti - unde i s-a tăiat moţul lui Pavel, băieţelul Baronilor. Duminică, excursii - la mănăstirea Hurezi şi la culele Măldăreşti, I.Gh. Duca, Greceanu. La Hurezi, l-am căutat pe pictura exterioară pe tipul al cărui suflet e pus pe talgerele judecăţii, ca să-l compar cu cei de la Humor şi Voroneţ; l-am găsit - privirea lui, dezamăgitor de normală; ba chiar are un soi de aroganţă, parc-ar da cu sâc bieţilor ghiavoli care se canonesc să-l tragă de pe talger în lumea lor. Se uită la ei cu liniştea ironică a arivistului care se ştie ajuns în rai - e la lumi întregi distanţă de inocenţa sau nostalgia cu care omologii lui moldoveni privesc spre iadul pe care-l lasă în urmă. În schimb, interesantă fizionomia păcătosului care stă să intre în gura balaurului (din care iese iadul sub forma unei uriaşe flăcări arborescente): împingându-i cu o mână pe păcătoşii dinaintea lui în gura atotmistuitoare, ţine cealaltă mână ridicată spre cei din urma lui, chemător cumva - iar pe faţă i se citesc simultan regretul de a intra şi bucuria că va fi urmat de alţii. Iadul tot e contras în bucuria aia rea de pe faţa lui - iadul nu e numai neputinţa de a iubi, dragă Feodor Mihailovici, ci şi neputinţa de a nu urî. Meşterii zugravi de la Hurezi ştiau asta de pe la 1700.

La cula I. Gh. Duca, o bibliotecă infimă, de vreo sută de titluri, a lui Duca însuşi - altfel, titluri bine alese: câteva zeci de Gallimarduri interbelice, care arătau exact ca cele de azi (un Jean Giono, La trahison des clercs a lui Benda, o Virginia Woolf pre frâncă), biografii englezeşti şi nemţeşti alor câtorva mari oameni (în centrul raftului, cea a lui John Morley despre Oliver Cromwell, de pe la 1900, monografia-standard pentru vremea aia - mi se pare c-am găsit-o pomenită şi în jurnalul lui Sebastian - ori poate că-ntr-adevăr doar mi se pare), cam nimic românesc. Pereţii înghesuiţi cu tablouri, nu chiar ca-n ridicola casă-debara a lui Adrian Năstase din Zambaccian, dar nici foarte departe. Pe holul rezervat icoanelor, cea mai amplă dintre ele, de peste doi metri înălţime, figura o Fecioară cu Pruncul; de la distanţă, distingeai o Madonă cam convenţională ţinând la piept un bébé Christ negroid, foarte obosit şi încercănat. De la apropiere, expresia obosită dispărea cu totul şi lăsa locul unei expresii de o răutate teribilă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de amuzantă şi înfricoşătoare. M-a urmărit toată ziua, de fapt chiar şi acum, târziu în noapte.

6 august. Am ieşit în seara asta cu Comanii la o terasă pe Podul Minciunilor. Teodora o să meargă cu Ion Barbu într-un turneu european, în căutare de mine dezafectate şi reamenajate turistic - fiindcă Barbu vrea să facă acelaşi lucru pentru mina dezafectată din Petrila. Seara se lăsa peste masa doldora de Holsten fără alcool, Sebastian era tot mai agitat, Cami l-a luat să-l plimbe prin Piaţa Mică - şi n-a mai revenit. Apoi Comanii au plecat, i-am condus până în Piaţa Mare - Cami & Sebastian nu erau nici acolo. M-am întors în Piaţa Mică, i-am căutat, am sunat-o pe Cami, şi aşa mi-am dat seama că telefonul ei rămăsese în ghiozdanul pe care-l purtam în spate; m-am căţărat pe balustrada Podului Minciunilor şi am observat minute rele Piaţa Mică, ticsită de oameni fericiţi & siniştri: nici urmă de ei. Şi m-a apucat brusc o teroare oribilă, ca la vederea micului bébé Christ surâzând plin de răutate, aproape tremuram, cu cinci ani în urmă m-aş fi năpustit peste primul litru de vodkă ieşit în cale ca să scap de teroarea asta. (N-am scăpat niciodată de ea astfel. Orice alcoolic ştie că nu aşa se scapă. Dar, ca orice mistic adevărat, nu poate altfel, er kann nicht anders.) Când am coborât tremurând de pe balustradă printre oamenii fericiţi de pe terasă, eram o epavă - am făcut patru-cinci paşi şi aproape m-am ciocnit de Cami & Sebastian, ieşiţi direct din pavaj. Şi n-am mai tremurat. Şi am fost fericit. Căci n-am putut altfel.

16 august. Parisul. La treizeci şi cinci de ani, nel mezzo del camin di nostra vita, la jumătatea speranţei de viaţă, m-am regăsit în selva lui obscură întîiaşi dată pentru prima oară. (Scriu rândurile astea rupt de oboseală în baia hotelului Ibis de pe rue Tolbiac, târziu după miezul nopţii - de asta-s aşa de exaltate & incoerente.) Am venit aici cu Cami, cu Ralu Capotă şi Lia Rociu; am zburat de la Cluj la Beauvais, de acolo am luat autobuzul spre Paris - şi iată-ne aici, năpustindu-ne ca un roi de albine în sevraj peste florile lui carnivore (căci pre mulţi au înghiţit), ca un roi de muşte peste cadavrul lui delicios & posedat (căci pre mulţi a iubit & smintit). După ce ni s-a alăturat şi Cipi Rociu, am bătut cu piciorul câteva hectare de mitologie culturală. Am văzut Centre Pompidou - unde cel mai tare m-au amprentat demenţele policolore ale lui Otto Dix & Brauner (Paludistul, mai ales), bric-à-brac-ul de obiecte ţicnite ale lui Breton (craniul de negresă cu ochii de un verde toxic & hipnotic, curat Morpho Electra din poemul lui Ştefan Manasia; mopsul împăiat cu privirea plină de răutatea bébé-ului Christ de la cula I. Gh. Duca), scurt-metrajele de prin anii '70 ale lui Paolo Gioli, mai ales Traumatografo, din 1973, dacă nu mă-nşel, care mi s-a părut traducerea ideală a poemelor lui Claudiu Komartin din Cobalt în imagini; textele lui Claudiu ar putea subtitra cu o fidelitate absolută scenariile traumatice & obsedante ale italianului. Am văzut apoi Nôtre Dame - în faţa catedralei, o cerşetoare româncă, învăluită într-o expresie de înaltă evlavie, bătea mătănii ca-n transă, murmurând: "Daţi şi mie un euro, cădea-v-ar capul de pe umeri, daţi şi mie". Mantră-haiku, remarcabil de plastică. Am fost la Trocadéro, am văzut Eiffel-ul despicând penial cerul şi aprinzându-l din oră-n oră, orgasm orbitor produs de un uriaş penis epileptic înfipt în vulva înstelată. Iar în metrou, la întoarcerea spre hotel, cineva mi-a furat portofelul. Botez parizian comme il faut, cum ar veni.

17 august. Creierul meu a înghiţit alte câteva zeci de hectare de imagini & diorame pariziene. Am văzut Dôme des Invalides, şi am făcut încă o reverenţă cinismului istoriei când am constatat că pe tunurile lui Napoleon scrie-n latineşte că-s făcute la Berlin (aceleaşi tunuri cu care franţuzul i-a bătut pe nemţi, vreau să zic). Am fost pe Pont Alexandre şi am făcut poze ca un chinez ortodox vaporaşelor de pe Sena. Am fost la Luvru - o, Luvru! - şi am trecut în trombă quasi-noiciană pe lângă gropile comune cu mii de capodopere italieneşti, frânce, greceşti, etrusce, romane, flamande ş.a.m.d. ş.a.m.d., dar oricât de fuşerit m-am uitat la ele (căci nu pot spune că le-am privit) tot m-au dat peste cap pânzele lui Lionardo cu Sfânta Ana şi pruncul & Madonna între stânci (în care, observa Ralu, italianul pictează în fapt corpul eteric), Sfântul Ieronim în extaz al lui Luca Signorelli (în care Isus crucificat zburând perpendicular pe creştetul sfântului e cel mai pur & mai bun Dalí - iar ochii sfântului în extaz sunt suferinţa pură), două statuete etrusce în care e tot Giacometti, hermafroditul roman antic (de fapt, perna & salteaua pe care-i întins/ă, în care marmura capătă inconsistenţa & moliciunea pufului). Am văzut grădinile Tuileries, am văzut Cartierul Latin - în care am mîncat kebab lângă mansarda lui Cioran -, am văzut Jardin de Luxembourg. Am fost la Versailles, unde reţinuse Cipi biletele, ca să văd în grădina palatului cele mai sofisticate & emerveillante jedouri & fântâni cântătoare imaginabile: arteziene traducând ekphrastic în jocul lor complicaţia frazelor beethoveniene, arteziene iluminate de lasere policolore ţâşnind în contrapunct cu flăcări arteziene ieşite ritmic din pământ, arteziene deasupra cărora jeturi de aburi închipuiau un cer în furtună fulgerat stroboscopic de lasere zigzagate, dragoni aruncând pe guri oribil-hipnotice jeturi enorme de vomă colorată. Încât acum, cu creierii iluminaţi stroboscopic de amintiri zigzagate, notez frânturile astea în baia hotelului, ca un Dinicu Golescu ruşinat că ţine un jurnal în care se entuziasmează & afolează, deloc cool & fashionable, de lucruri de care se entuziasmează & afolează chaque jour zeci sau sute de mii de oameni. Ay, biet Dinicu de Ardeal, se poate supravieţui chiar şi unor ruşini mai atroce.

18 august. Montmartre. Sacré-Coeur. În faţa catedralei, un artist (căci nu-i pot spune fotbalist) negru făcea cu mingea cele mai inimaginabile lucruri - prinzând, de pildă, mingea după gât, între ceafă şi omoplaţi, se căţăra pe un lampadar stradal fără că ea să se clintească şi acolo, atârnat într-o mână, se răsucea ca o decoraţiune antropomorfă fără ca mingea să i se dezlipească de acolo. Sau sărea în mâini şi, rămânând în poziţia asta, lovea mingea de zeci de ori succesiv cu călcâiele, controlând-o desăvârşit, fără ca ea să-i cadă vreodată. Şi alte asemenea zeci de exerciţii de virtuozitate, fără să le repete nicicând. Mărturisesc cu umilinţă că arta lui m-a impresionat categoric mai mult decât arta catedralei în sine - prea culturală & citaţionistă, chiar şi după gustul meu. Apoi, buchiniştii s-au dovedit mai sărăcuţi decât mă aşteptam, abia dacă am putut alege un Raymond Roussel (Locus Solus), un Attélier de littérature potentielle de la Oulipo, un Kundera (L'Immortalité) pe care Mircea Ivănescu mi-l pasase entuziasmat prin '99, iar eu i-l pasasem tot pe atunci la fel de entuziasmat lui Dragoş Varga; iar Cipi & Lia Rociu mi-au făcut cadou doi Jean-Pierre Richarzi - Littérature et profondeur & Onze études sur la poésie moderne. Seara, plecare spre Lyon din, fireşte, Gare de Lyon; în gară, chiar pe peron, un pian Yamaha, cu, lângă el, un afiş care spunea À vous de jouer, şi invita pianiştii amatori sau profesionişti să cânte. Am clămpănit la el vreo jumătate de oră, de la Oda bucuriei la Melc, melc codobelc şi de la imnul României la Oh, Susanna, până ce a apărut în dreapta mea un agent de securitate negru şi s-a sprijinit cu coatele de pian; după vreo treizeci de secunde, văzând că aşteaptă tăcut acolo, m-am gândit că am făcut ceva nepermis şi m-am ridicat, însă omul legii s-a aşezat neîntârziat pe scaun şi a început să cânte o chestie complicată, asemănătoare cu coloana sonoră din Amélie Poulain - o făcea cu atâta dexteritate & gusto, din degetele masive şi întunecate ieşea o muzică atât de răvăşitoare & hipnotică, încât m-a lăsat paf. După cum paf i-a lăsat şi pe ceilalţi câteva zeci de ascultători strânşi ciopor în jurul pianului. Iată, mi-am zis, al doilea mare artist negru al zilei de azi: după fotbalist, agentul de securitate. Parisul m-a făcut să cad în admiraţie pentru arta neagră.

20 august. Suntem de două zile, cu Cami & Ralu, la Lons-le-Saunier, găzduiţi în casa încântătoare a Rocilor. Cipi ne-a plimbat cu maşina pe la Besançon, despre care abia acum aflu că-i oraşul natal al lui Hugo, apoi prin câteva sătuce franţuzeşti ca-n ilustratele turistice: Château-Chalon, Baume-les-Messieurs, toate numai ev mediu & catedrale. În librăria din Lons, romanele apărute la Gallimard pentru apropiata rentrée littéraire - dintre ele, după prima răsfoire, Faber le déstructeur al lui Tristan Garcia mi se pare favoritul la Goncourt. Anul trecut pe vremea asta am răsfoit, în librăria din Bruxelles de vizavi de Comisia Europeană, romanul lui Jerôme Ferrari, La sermon de la chute de Rome, şi am pariat pe el pentru Goncourt - iar pariul mi-a ieşit. Sunt curios dacă şi de data asta instinctul meu va funcţiona.

21 august. Lyon. Occidental într-un fel comun. Occidental şi atât. În gară am fotografiat un şobolan fugind înspăimântat printre picioarele Liei.

22 august. Mont Blanc. Pe care n-am urcat, ci am fost urcaţi de două teleferice succesive. De la 2.000 la 3.800 de metri. Sus, ca urmare a lipsei de oxigen (45% mai puţin în aer), lumea adormea pe capete - mai ales copiii, culcaţi direct pe planşeul de lemn. Se vedeau, aproape de să-i atingi cu mâna, Alpii italieni şi cei elveţieni. Între ei şi cei francezi, pe care ne aflam noi, profuziunile infinite de planuri succesive se contrăgeau în grosimea câtorva centimetri de aer dens ca o lentilă. Uriaşă concentrare de frumuseţe, oriunde întorceai capul. De fapt, asta mă obosea cel mai mult, mai eficient chiar decât penuria de oxigen - excesul de frumuseţe. Creierul nostru (al meu, cel puţin) nu-i făcut să reziste la atâta exces de splendoare. Pe balustradă, o pasăre neagră cu cioc portocaliu, un soi de mierlă supradimensionată şi mută, se arunca în hăul de două mii de metri după orice bucăţică de pâine sau de chips pe care o lăsai să cadă, o prindea din zbor cu o precizie aproape înspăimântătoare şi revenea în acelaşi loc, cronţănind-o. De acolo nu-ţi mai vine să cobori, aproape că trebuie să comiţi o violenţă asupra ta ca să te convingi să cobori. Tocmai pentru că-i extenuat & devastat de atâta frumuseţe, creierul nu mai găseşte energia să coboare. Poate şi pentru că ştie că-i iluzoriu: de fapt, de acolo nu cobori niciodată.

*
Notă: Citiţi / ascultaţi un interviu cu Radu Vancu, realizat de Anca Mureşan, aici.

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice

Søren Kierkegaard
Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017
traducere din daneză de Adrian Arsinevici

 

*****
Intro

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice, publicat în 1846, este ultima scriere pseudonimă a lui Kierkegaard semnată Johannes Climacus (Ioan Scărarul) - "cel care ia cu asalt cerurile" de pe poziţii dialectice umane, în cele aproximativ 600 de pagini de reflecţii filosofice asupra creştinismului, referinţe încrucişate, note de subsol dense şi abundente, critică şi ironii la adresa lui Hegel,. "Autorul" este pseudonimul cel mai filosofic al lui Søren Kierkegaard şi, în acelaşi timp, cel cu care danezul se identifică în prima perioadă a vieţii sale de scriitor prin prisma antihegelianismului şi a statutului său existenţial. De altfel, Epilogul este ultima scriere dintr-o serie uşor definibilă, fiind urmată de mai multe opere teologice (Discursurile edificatoare, Operele iubirii etc) până în 1849, când Kierkegaard va scrie sub pseudonimul Anti-Climacus Boala de moarte şi, mai apoi, în 1850, Şcoala creştinismului, ce marchează perioada de final a operei sale şi tranziţia spre atacul furibund la adresa Bisericii Daneze. Ideea de "epilog" se referă la toate celelalte scrieri pseudonime anterioare, nu doar la Fărâmele filozofice ca atare - cea mai sintetică scriere anti-hegeliană în virtutea individualităţii autentic creştine, care spre deosebire de dimensiunile monumentale ale Epilogului, numără doar puţin peste... 80 de pagini în ediţia sa princeps!

Ediţia românească a Epilogului, a cincea traducere a lui Adrian Arsinevici din operele lui Kierkegaard (precedată de Fărâme filozofice, Repetarea, Conceptul de anxietate şi Frică şi cutremur. Prefeţe), a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2 volume şi a fost lansată în 5 mai 2017, la 204 ani de la data naşterii lui Kierkegaard.

Fragment

Lumea crede în general că a fi subiectiv nu este mare ispravă. Şi bineînţeles că, într-un fel, orice om este de fapt o asemenea frântură de subiect. Cine să îşi irosească însă timpul să devină, pur şi simplu, ceea ce era încă de la început, cine să se resemneze cu sarcina cea mai ingrată a vieţii. Tot ce se poate; tocmai de aceea este şi sarcina atât de anevoioasă, cea mai anevoioasă dintre toate, tocmai fiindcă orice om are o puternică înclinaţie firească, ca să nu-i zic instinct, să devină altceva, mai mult. Cam aşa stau lucrurile când vine vorba de orice fel de sarcini aparent neînsemnate şi care tocmai datorită acestei aparente neînsemnări sunt extrem de anevoioase, fiindcă sarcina - nu numai că nu îi face ocheade încurajatoare candidatului zelos - ci îi zădărniceşte de-a dreptul strădaniile, încât doar pentru a descoperi sarcina (că aceasta[i] era aşadar sarcina) el trebuie să depună eforturi infinite; o osteneală de care lumea este în general scutită. Să te gândeşti la lucrurile simple, la cele ştiute până şi de omul simplu, este grozav de înspăimântător; or, pentru omul simţurilor [det sandselige Menneske], diferenţa - oricât s-ar strădui el - nu este deloc eclatantă. Deci, nu şi iar nu, măreţia lucrurilor măreţe este cu totul alta.

Dacă trecem cu vederea această mică distincţie - hazlie, din punct de vedere socratic şi infinit de îngrijorătoare, din punct de vedere creştin - între a fi un aşa-zis subiect, sau a fi subiect, ori a deveni aşa ceva şi a fi ce eşti prin a fi devenit aşa ceva, ne-am putea alege cu admirabila sapienţă: că sarcina subiectului ar fi să se despoaie din ce în ce mai mult de subiectivitatea sa şi să devină din ce în ce mai obiectiv. Din care ne dăm lesne seama ce înţelege cineva când aude că i se indică să fie un aşa-numit subiect; omul înţelege, pe bună dreptate, că ar fi vorba întâmplător de câte ceva stângaci, egoist, excentric, etc., trăsături de care se fereşte oricine. Şi de care nici creştinismul, care nu a dus niciodată casă bună cu impertinenţa, nu tăgăduieşte că ar fi bine să ne lepădăm. Deosebirea este însă că, în timp ce ştiinţa vrea să ne înveţe să urmăm calea obiectivă, creştinismul ne învaţă calea de a deveni subiectivi, de a deveni cu adevărat subiect. Ceea ce, ca nu cumva să amintească de un simplu joc anost de cuvinte, s-ar putea exprima cam aşa: creştinismul doreşte să potenţeze la maxim patima, patima este însă tocmai subiectivitatea care, din punct de vedere obiectiv, nici nu este [er sletikke til][ii].

Ni se atrage ades atenţia, într-un mod ciudat de indirect şi de satiric, deşi lumea nu prea acceptă această învăţătură, că indiciile ştiinţei n-ar prea fi indicate. Cu toate că suntem aşa-zişi subiecţi cu toţii şi ne muncim să devenim obiectivi, plan care multor dobitoci le şi reuşeşte, poezia se învârte mereu căutându-şi îngrijorată obiectul. Cu toate că suntem subiecţi cu toţii, poezia trebuie totuşi să se mulţumească cu o selecţie tare limitată de subiecţi, de care să se poată folosi; deşi poezia tocmai de subiectivităţi are nevoie. De ce nu alege şi dânsa atunci pe care-o fi să fie din onorabilul nostru anturaj? A! Nu, cutare nu corespunde, cu atât mai puţin cu cât nici nu doreşte să facă altceva decât să devină obiectiv. Ceea ce pare să indice realmente că a fi subiect este de fapt o chestiune personală. De ce sunt atât de puţini cei care au devenit nemuritori ca amanţi înfocaţi, de ce atât de puţini eroi bravi nemuritori, etc., când - a fi subiect poate fi, fără multă tura-vura - oricine, din orice generaţie? A fi amant, erou, etc., este tocmai privilegiul subiectivităţii, căci cum să şi poţi deveni aşa ceva în mod obiectiv? - Iar acum, preoţimea! De ce se referă predicile preoţilor de fiecare dată, de ce ne este dată mereu ca pildă o anumită grupare de bărbaţi şi femei evlavioase, de ce nu alege şi preoţimea ca model, un om întâmplător din sânul onoratului nostru anturaj, nu suntem şi noi aşa-numiţi subiecţi cu toţii? Aşa cum rezidă şi evlavia, tocmai în subiectivitate, nimeni nu devine evlavios obiectiv. Ce să vezi însă, cu toate că amorul este o chestiune de subiectivitate, îndrăgostiţii sunt totuşi foarte rari. Mai spunem şi noi, ce-i drept, câteodată (cam în sensul în care spune şi lumea că "într-un fel"[iii] ar fi şi cutare subiect): iată o pereche de îndrăgostiţi, iată încă una; Duminica trecută s-a strigat la biserică cununia[iv] a şaisprezece perechi; pe strada Stormgade[v] locuieşte o pereche de îndrăgostiţi care nu se înţelege prea bine" - îndată însă ce poezia explică amorul din punctu-i de vedere solemn, lăudatul său nume ne poartă uneori multe secole în urmă, în timp ce viaţa de zi cu zi are tot atâta haz ca un discurs de înmormântare - căci orice clipă înmormântează un erou. Ce să fie aceasta? o simplă şicană din partea poeziei, o putere - altminteri - atât de prietenoasă şi duioasă care ne înalţă doar ca să ne fie mai uşor să contemplăm câte ceva remarcabil - ce să fie însă atât de remarcabil? Subiectivitatea! Aha, deci a fi subiectivitate este totuşi ceva remarcabil. - Ca să vezi, credinţa este deci patima supremă a subiectivităţii, să observăm însă cât de rar vorbeşte preoţimea de vreo patimă în rândul parohiei de credincioşi (termenul "parohie de credincioşi" fiind întrebuinţat cam în acelaşi sens ca termenul: un "aşa-numit" subiect[vi]); stai, rogu-te oleacă, şi mai lasă ironia la o parte, dă-mi voie să sper că nu vrei să mă întrebi acu şi cât de rar întâlnim credinţa în rândul preoţimii! N-o fi oare doar un şiretlic din partea preoţilor, care sigur că s-au dedicat grijii să ne năstăvească sufletele întru reculegere, să le facă să râvnească la cei schimbaţi la faţă? Care schimbaţi la faţă? Păi cei ce au credinţa. Şi după cum credinţa rezidă de bunăseamă în subiectivitate, înseamnă că a fi subiectiv(itate) este totuşi ceva remarcabil.

Orientarea obiectivă (care doreşte să transforme pe oricine într-un observator, iar, în ultimă instanţă, într-un observator care, asemeni unui strigoi, să poată fi uşor confundat cu mirabilul duh al unor vremuri de demult) nu vrea să audă sau să ştie de altceva, decât de lucrurile care o privesc direct. Iar dacă, în această situaţie, are cineva norocul să poată fi de folos dacă vine cu cine ştie ce informaţie asupra cine ştie cărei seminţii, neştiută deocamdată de nimeni, care, cu ajutorul unui steguleţ, să se alăture cortegiului de paragrafe; dacă situaţia permite să vină cineva şi să repartizeze Chinei un alt loc (decât cel ocupat de ea până acum) în procesiunea sistematică[vii], fie bineveniţi cu toţii! Restul nu sunt decât gogoşi de seminarist; ştie toată lumea că - în limbaj mai nou - a deveni observator constituie răspunsul etic (a fi observator este eticul! A trebui să fii aşa ceva este răspunsul etic - altminteri am fi obligaţi să presupunem că atâta vreme cât nu se pune chestiunea etică, nici chestiunea unui răspuns nu se pune) la chestiunea: ce-ar trebui să fac eu din punct de vedere etic, după cum istoria universală este sarcina rânduită unui secol al XIX-lea nemaipomenit de observator: iar orientarea obiectivă este calea şi adevărul. Haideţi să încercăm să găsim totuşi o explicaţie simplă la o chestiune minoră de dubiu, pe care subiectivitate o nutreşte faţă de orientarea obiectivă. Şi aşa cum ne-au atenţionat şi Fărâmele (în privinţa unei anumite scurte consideraţii introductive) înainte de a trece mai departe la demonstrarea concretă a procesului istoric universal al ideii - prin a ne adresa întrebarea: ce semnificaţie are, la urma urmei, faptul că: ideea devine istorică? - tot aşa aş dori să zăbovesc şi eu acum asupra unei scurte consideraţii introductive la orientarea obiectivă: ce ar trebui să judece etica dacă, a deveni subiect, nu ar fi sarcina supremă rânduită oricărui om. Ce ar trebui ea să judece? Ea trebuind, bineînţeles, să dispere; de ce i-ar păsa însă sistemului de aşa ceva, un sistem care, de bună seamă, este suficient de consecvent pentru nu permite eticii să pătrundă în el.

Ideea de istorie universală concentrează, din ce în ce mai sistematic, totul; afirmaţia unui sofist, că el ar fi putut căra lumea întreagă într-o coajă de nucă[viii], pare a fi acum realizată prin tabloul sinoptic al unei istorii universale moderne: care devine din ce în ce mai rezumativă. Nu am însă, nici pe departe, intenţia să prezint latura comică a acestui fapt, doresc doar să evidenţiez - prin intermediul unor idei diferite, ce ne conduc către acelaşi scop - obiecţiile aduse de etic, precum şi etica acestei stări generale de lucruri. Aceasta şi deoarece, în epoca noastră, nu este vorba de un singur savant sau gânditor care să fie preocupaţi de istoria universală, ci de o epocă întreagă care urlă după istorie universală. Etica şi eticul, fiind punctul de sprijin esenţial al existenţei individuale, au drept imperios asupra oricărui existent, un drept imperios care - indiferent cât de uluitoare lucruri ar fi înfăptuit vreun om în lume - vor pune acest om într-o situaţie delicată; în cazul în care alegerea lui este neclară din punct de vedere etic (deci dacă nu şi-a clarificat etic propria alegere). Calitatea etică se autoinvidiază şi dispreţuieşte cantitatea, nu contează cât ar fi aceasta de uluitoare.

---

[i] aceasta era sarcina. Sublinierea traducătorului, inexistentă în original.

[ii] er ikke til,dan. N.T. Expresia (negativă) provine de la infinitul danez: at være til, adică "a fi prezent", "a fi de faţă". Traducătorii lui SK în limba engleză şi italiană folosesc analogul: "a exista", soluţie neadoptată în traducerea de faţă. "Problema" este că S. Kierkegaard foloseşte în acest text, în paralel, şi exprimarea: at existere = "a exista". Asemeni traducerilor în limba germană şi franceză am evitat să traduc şi eu cu cuvintele: "a exista" şi "existenţă" acolo unde textul original nu foloseşte explicit aceiaşi termeni.

[iii] a fi "într-un fel" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[iv] strigat la biserică cununia. Cf. Regulamentului bisericesc pentru Danemarca şi Norvegia din 1685, preotul era obligat să "strige" trei Duminici la rând că: X dorea să se căsătorească cu Y.

[v] Stormgade. Stradă din Copenhaga.

[vi] "aşa numit" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[vii] repartizeze Chinei [...] procesiunea sistematică. Trimitere la filozofia istoriei a lui Hegel, unde acesta încearcă să dovedească conştientizarea spiritului universal în decursul dezvoltării (progresului) istorice şi speculativ-dialectice. La începutul Prelegerilor de filozofia istoriei Hegel descrie întâi lumea orientală: China, India şi Persia; unde India şi China sunt plasate în afara istoriei universale, ca societăţi care nu mai evoluează. Întreaga dezvoltare este împărţită apoi în patru perioade principale "Lumea orientală", "Lumea greacă", "Lumea romană" şi "Lumea germanică".

[viii] sofist [...] coajă de nucă. Ar putea fi vorba de o idee preluată de Pliniu cel Bătrân de la Cicero, care afirmă că ar fi existat o transcriere pe pergament a Iliadei atât de minusculă încât ar fi încăput într-o coajă de nucă. Ideea ar putea proveni la fel de bine din tragedia Hamlet care în Actul II, scena 2, versul 263-265, în care acesta spune: "O God! I could be bounded in a nutshell, and count myself a king of infinite space..." [O, Doamne! Închis şi într-o coajă de nucă, de m-aş putea socoti rege al nemărginirii...], traducerea lui Leviţchi şi Duţescu, în: Shakespeare, Opere complete, vol. V; Bucureşti, Editura Univers, 1986, p. 361.

Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu

Florin Chirculescu
Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu
Editura Nemira, 2017



*****
Intro

Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la Bucureşti pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista sci-fi JSF. A fost recompensat la scurtă vreme cu Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care a primit Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeaşi editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincţii. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele şi povestiri, şi a fost redactor-şef al revistei Nautilus. A semnat cu pseudonimul Sebastian A. Corn următoarele volume: 2484-Quirinal-Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Nemira, 2006), câştigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium Books, 2012)

*

"Era o zi atât de frumoasă, încât, şi necredincios să fi fost, şi tot te-ai fi închinat Domnului ca să ai cui mulţumi pentru asemenea splendoare."

Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib, tabib-ul în care îşi pune toată încrederea, membrul comunităţii de evrei din Madīnat al-Nabī, scrie o poveste dictată de forţe necunoscute. Eroii ei, doi fraţi gemeni dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.
Anul 2013. Sahib şi Mesneras trăiesc în Bucureşti şi visează să urce pe Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanţul nemilos al sistemului medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre care şi una vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales "pe calea blestemului" şi îi unesc un corb, o carte şi un vis.
Istoria veche se întâlneşte cu istoria recentă, faptele şi timpurile se amestecă, identităţile se fac şi se desfac, ficţiunea cuprinde totul.
Roman polifonic în care prezentul românesc, sinonim cu criza şi corupţia, se îmbină cu trecutul oriental şi începuturile medicinei moderne, Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu îşi plimbă cititorii prin labirinturi fără ieşire, provocându-i la o lectură neliniştitoare şi la descoperirea propriilor drumuri.

Fragment

Bunicul lui Sahib alesese locul de casă pentru că-i plăcuseră sicomorii falnici, care acum dădeau umbră în grădina din spatele farmaciei şi a odăii de tratament. Sicomorii aceia înconjurau un iaz răcoros, aşa că după ce bunicul lui Sahib ridicase casa veniseră şi alţii, atraşi de apa rece a pârâiaşelor izvorâte din iaz - Khalil, de pildă, îşi făcuse ditamai grădina, iar vinetele, bostanii şi pepenii pe care-i creştea îi duseseră faima în toate satele din jur. Lângă Khalil îşi clădise o casă Ibrahim, cârcotaşul trecut la islam, care era giuvaiergiu. Şi el se folosea de izvoare, dar uitase de mult cât îi datora bunicului lui Sahib, care curăţase iazul, îi întărise malurile şi sădise sălcii umbroase, de care acum se bucura şi el, Ibrahim. Avea mult de lucru: din atelierul lui se auzeau mereu pocnete şi hârâituri. Cu puţin timp în urmă, Umar îl plătise să facă cinci mii de vârfuri de săgeată, căci Ibrahim era priceput şi la d-astea.

După prânz, când căldura amiezii alunga lumea din case, toţi îl invidiau pe Sahib pentru răcoarea grădinilor sale. Trandafirii de la intrare răspândeau miresme plăcute, în timp ce din spatele casei se ridica susurul pârâiaşelor. Acelea erau cele mai bune ore ca să vadă de bolnavi, căci lumina era blândă şi-ţi îngăduia să ghiceşti fără greş semnele înscrise în Susruta Samhita, asta ca să nu mai spunem că, tot atunci, tabibul era cu mintea mai ageră decât în restul zilei, fiind mâncat, băut şi iscoditor.

După-amiaza despre care vorbim a început aşa: primul bolnav pe care l-a văzut Sahib era un beduin din Tharb. Îl chema Ahed, era bolnav cu pieptul şi slăbea pe zi ce trece, iar de câteva săptămâni îi apăruse şi scrofula gâtului. Sahib îi dădu suc de asaf pentru poftă de mâncare, îl îndemnă să bea lapte de capră şi-l mai învăţă să mănânce ficat proaspăt şi să ia picături dintr-un decoct de spinul-diavolului, hambaz, care era cumplit de amar. Îl trecu în sulurile sale pentru bolnavi permanenţi, căci boala lui (era lucru sigur) se chema balasa, în poemul din Benares, şi ftisis, în cărţile lui Hipocrat, ceea ce însemna că Ahed avea să mai treacă pe la Sahib.

După aceea a venit un negustor bogat din Madina, care nu mai vedea cu un ochi. Avea cataractă. Sahib îl aşeză pe un scaun, îi dădu să bea vin de Carmel, îi dădu praf de cânepă şi-i puse în ochi picături de kool, după care-l rugă pe Jalal să-l ţină de cap. Îi spuse vrute şi nevrute, îl întrebă cum merge sticla de Tyr, căci asta vindea el mai mult, iar apoi, pe nepusă masă, îi înţepă ochiul cu un scalpel îngust, pe nume vaktra, în locul în care irisul întâlnea albul ochiului. Se auzi un sfârâit umed, iar din ochi se scurse o apă limpede, semn că Sahib înţepase unde trebuie. Stropi ochiul cu lapte fiert şi răcit şi-l puse pe negustor să-şi strângă nara din dreptul ochiului sănătos şi să-şi sufle nasul, după care tăie capsula ce acoperea irisul precum cupola unei biserici minuscule, iar cristalinul, ca o pietricică netezită de ape, prinse a ieşi pe lângă vaktra.
- Începi să vezi? îl întrebă Sahib.
- Parc-aş ghici o lumină...
- Tuşeşte!

Negustorul tuşi, iar pietricica ţâşni din ochi ca un sâmbure de vişină.
- Văd, o, Sahib! Zău că văd!
- Câte degete am aici? îi puse Sahib patru degete în faţa ochiului. Negustorul zise că vede patru degete. Atunci Sahib îl întrebă ce face cu ele, iar negustorul îi zise: "Îmi dai cu cu tifla, o, Sahib", ceea ce era adevărat, aşa că Sahib îi scoase scalpelul din ochi.

Îi puse un bandaj cu gălbenele şi cu frunze de cânepă spălate în trei ape şi-l trimise să se întindă în altă odăiţă, cea în care stăteau cei cu operaţii simple, poruncindu-i să nu tuşească şi să nu strănute. Spre seară avea să plece acasă, iar a doua zi avea să treacă din nou pe la Sahib, ca să-i vadă pansamentul. Îi puse pietricica din ochi într-o oliţă cu ulei, pe care s-o ia acasă, ca să aibă cu ce se lăuda la rude.

Apoi veni un sărăcan din Shufra, căruia, pentru că nu putea să urineze, i se umflase băşica-udului. Sahib luă un tubuşor dintr-o răşină moale, pe nume shellac, îl cufundă în ulei de măsline şi i-l vârî pe uretră, numai că tubuşorul înţepeni la jumătatea penisului, nefiind chip să lunece mai departe. Sahib îl răsuci, îl trase şi-l vârî la loc, ba chiar suflă în el aer, apoi ulei, dar tubul de shellac nu trecea mai departe. Atunci, Sahib îl duse pe sărăcan în odaia din spate şi-l întinse pe pat. Îi dădu să mestece frunze de cânepă şi-i turnă şi o pulbere, tot de cânepă, prin tubuşorul vârât în uretră.
- Ia-uite, Jalal, ce voinicie! îi arătă Sahib comoara sărăcanului.
- Voinicie-voinicie, făcu Jalal, dar are unde s-o pitească noaptea?
- Ai unde s-o piteşti noaptea? se hlizi Sahib la amărât.
- N-am, zise sărăcanul, cam trist.
- Cum n-ai? Orice femeie s-ar da în vânt după aşa ceva.
- A mea nu. I-au băgat creştinii prostii în cap. Cică prea multă dragoste e semn de păcat.
- Creştinii de care vorbeşti nu-s călugării de lângă Marhah, cumva? se interesă Sahib.

Sărăcanul zise că da. Iar Sahib:
-Dragostea o fi păcătoasă pentru ei, fiindcă n-au voie să vadă muieri.
- Ba văd, da-n ascuns, când se duc în satul creştinilor, de partea cealaltă a muntelui.

Tot vorbindu-i, Sahib îl trăgea de mădular încoace şi-ncolo, ba chiar îl încercă şi cu unghia, şi, când văzu că sărăcanul nu mai clipeşte, luă vridhipatra sastra, scalpelul cel subţire, ridică ştremeleagul şi i-l culcă pe burtă, după care făcu o incizie în dreptul locului în care se înţepenise shellac-ul. Curse sânge, Sahib apăsă pe rădăcina penisului cu putere, apoi tăie mai adânc, dar nu mai mult de un lat de crăcuţă de ishil, din cele ce se fac scobitori, şi gata, găsi tubuşorul de shellac. Simţi mai sus de tubuşor, spre băşică, un fel de gâlmă ce strâmta uretra. Tăie uretra - fruuf - şi zări zona îngustată; presără praf de cânepă în ea, o chiuretă, apoi vârî tubul de shellac mai adânc, trecând de locul pe care-l chiuretase. Tubul ajunse în băşica udului, iar urina prinse a curge afară, lenevos.

Cât timp îl pansă, Sahib îi spuse beduinului că e un nătâng, dacă nu-şi trânteşte femeia cu picioarele în sus măcar o dată la două nopţi: după operaţie trebuia să-şi desfunde nevasta cu vârf şi, mai ales, îndesat, dacă voia să nu-i apară boala din nou.

Isprăvi cu el şi-l aşeză lângă negustor. Cât timp îl întinseră în pat, din odaia de tratament se auzi Simha: o întreba pe Zamira dacă mai are dureri. Sahib se duse la ebionită, îi puse mâna pe frunte şi văzu că fierbinţeala îi trecuse. Îşi dădu seama că e prea tăcut, ceea ce nu-i stătea în obicei, aşa că dădu să zică ceva, numai că ochii îi căzură asupra piciorului Zamirei, ieşit de sub pătură. Era subţire, lung, şi avea degete fine... Sahib îşi drese glasul şi o întrebă dacă-i era foame, dar cu glas străin, de parcă el însuşi ar fi fost o păpuşă, pe care tot el, Sahib, o mânuia de departe. E frumoasă ca o dimineaţă însorită de toamnă, se trezi el că-şi zice, uluit de el însuşi, căci nu văzuse toamna nicicând. Atunci o zări pe Bilha în odaia din faţă: muşca dintr-o piersică şi privea, dusă pe gânduri, în grădină. Lui Sahib i se ivi în minte chipul ei peste douăzeci de ani, cu obrajii căzuţi şi plini de riduri, cu părul cărunt şi ochi lăcrimoşi, mestecând în gol.

Plecă de la Zamira şi se întoarse la sărăcan, făcându-şi de lucru cu el, deşi nu era nevoie. Peste acoperişuri răsună glasul lui Bilal, vestind rugăciunea de după-amiază. Apoi se porni un vânt rece şi cerul se acoperi. Sahib se duse în farmacie, numără săculeţii cu prafuri şi pulberi, puse uleiurile în ordine, văzu de unsori, de florile şi frunzele uscate, după care ieşi în grădină. Se uită la lipitori - frigul le amorţise.
- Ei? o întrebă deodată pe Simha, a mai trecut djinnul pe-aici?

Fetiţa, ascunsă în întunericul odăii de tratament, făcu semn că nu, dar nu se putu abţină să nu zică: "Posibil." Zamira îşi mişcă picioarele şi tuşi, iar Sahib se gândi că poate într-o zi, când lumea avea să fie plecată de acasă, o să discute verzi şi uscate cu ea. Iar Simha:
- Djinnul n-a mai venit, dar Zamira l-a zărit pe prietenul acela al lui, călăuza de munte, Buraq. Eu cred că e tot djinn şi el.

Sahib râse cam strâmb şi o întrebă pe ebionită:
- L-ai văzut pe Buraq, zici? Ce făcea?
- Era într-un târg, cu un prieten, treceau pe lângă o biserică mai mare decât Al Qulaish, din Sanaa. Nu era o biserică ebionită, căci era plină de cruci şi avea ziduri negre şi dantelărie din piatră. Era frig, oamenii erau îmbrăcaţi gros, iar lumea era stricată, căci lângă biserică locuiau multe femei uşoare. Tovarăşul lui Buraq se gândea la ceva, dar eu îl auzeam, ştii cum e-n vis: Dar evreica? Oare ce face evreica? - aşa se întreba, iar în minte îi umblau gânduri necurate cu acea ea.
- Ai văzut tu asta în vis? căscă ochii Sahib, întrebându-se cât timp trecuse de când scrisese întâmplarea cu pricina: o lună? poate mai mult?
- Am văzut, da, făcu Zamira. Iar pe prietenul lui Buraq îl cheamă Mesnah şi seamănă cu djinnul. Pe tustrei îi visez - şi-n Shibam îi visam.

Mesnah?! se miră Sahib. El nu scrisese nicicând de vreun Mesnah, cât despre prietenul lui Buraq, ei bine, acesta era celălalt Sahib, nu altcineva - ei doi treceau pe lângă biserică, nicidecum alţii. Uimit, tabibul intră în odaie şi-o descusu pe ebionită: cum arăta Mesnah? Cică era potrivit de înălţime, că purta părul strâns în coadă de cal, că avea un cercel din piatră neagră şi că semăna mult cu djinnul, adică cu celălalt Sahib. Cât despre Buraq, era înalt, slab, bărbos, măsliniu.
- Bine, îi zise Sahib, luându-i pulsul. Acum odihneşte-te. Vreau să bei multă apă.
- Poţi să-mi dai tu, preacinstite, un pocal mare de tot, chiar acum?
- Jalal, strigă Sahib, adu-i ebionitei o carafă cu apă rece.

Şi se duse înapoi în grădină. Ibrahim bătea pe nicovala lui cea mică din atelier: tiiing, tiiing, tiiing. Khalil se certa cu nevastă-sa, dar nu foarte tare. Deodată Sahib simţi că cineva îl urmărea cu privirea. Nu putea fi decât Malik, habotnicul - se uita la el de pe terasa de sus a qasabei sale înalte, care arăta ca o cetate. Sahib se întoarse şi-i făcu semn cu mâna.

Malik îi făcu semn înapoi. Un arc şi-o săgeată dac-aş avea... se gândi Sahib. O strigă pe Simha:
- N-o să vezi niciun djinn în oalele astea, mai bine am dărui apa. Avem vecini care se chinuie să facă rost de apă.
- Şi dacă vine djinnul? Ai văzut că n-am minţit, ţi-a zis şi Zamira de el.
- Ai o minte bogată, isteaţo, o luă Sahib, iar oamenii cu mintea bogată se plictisesc uşor şi-şi închipuie întâmplări nemaivăzute.
- Doar nu vrei să spui că eu şi Zamira nu l-am văzut?
- Hai, las-o baltă... Tu l-ai văzut pentru că ai citit despre el, iar Zamira a avut fierbinţeală şi a primit binj-datturah - uite de ce l-a visat.

De pe uliţă se auzi un glas de copil. O striga pe Simha.
- E Asim, îi sticliră ei ochii. M-aş duce cu el la joacă, la casa părăsită.
- Iar te joci cu Asim? sări Bilha de-un cot.

Simha strânse din dinţi, se codi niţeluş, dar în fine zise ce avea de zis:
- Măcar Asim nu e prost. Cu el nu mă plictisesc niciodată.
- Te cred şi eu! Cum să te plictiseşti cu unul cu care te cerţi mereu?
- Ba nu ne certăm mereu.
- De-aia spuneai ieri că nu vrei să-l mai vezi în ochi?
- Uite că m-am răzgândit.

Iar Sahib:
- Du-te, dar vezi ce vorbeşti. Uită de djinn şi de prietenii lui, bine?

Sahib se întoarse în casă. Se învârti prin odaia din faţă, se mai uită în grădină să fie sigur că Bilha nu-i cu ochii pe el, după care se repezi în odăiţa în care scria, trase scara ce ducea pe acoperiş şi se urcă iute pe casă. Malik îl văzu, dar se prefăcu a nu-l băga în seamă, iar Sahib se duse la marginea terasei, căutând-o pe Simha din ochi.

Glasul ei vesel răsuna peste case. Era în hosh-ul de peste uliţa ce ducea la casa lui Ibrahim, apostatul - un hosh de care n-avea nimeni grijă, plin de buruieni şi arbuşti de arak, crescuţi anapoda. Simha râdea şi chiuia cu Asim şi cu alţi băieţi, însă ei, cine ştie de ce, se purtau de parcă voiau să scape de ea: se piteau printre bălării, chicoteau şi-o chemau, ademenind-o departe de casa părăsită. Poate că se joacă de-a v-aţi ascunselea, se gândi Sahib, numai că-i văzu pe băieţi cum îşi dădeau coate, râzând pe înfundate ori de câte ori Simha trecea pe lângă ei fără să-i vadă, iar după ce ajunse în celălalt capăt al hosh-ului se furişară înapoi, lăsând-o singură. "Asim, Mundir, unde v-aţi ascuns?" îi strigă ea, dar băieţii se strecurară spre casa părăsită, fără a-i da niciun semn.
- Unde sunteţi? strigă Simha mai tare.

Niciun răspuns. De ce au chemat-o, dacă nu se joacă cu ea? se întrebă Sahib, cu obidă. După o vreme, Simha rămase locului: privea în jur, sperând că băieţii vor ieşi la iveală. Apoi, însă, pricepu că fugiseră de ea şi încremeni cu privirea în pământ, cu braţele căzute pe lângă trup. De ce nu pleacă, de ce nu vine acasă? i se rupse inima lui Sahib. Fu cât pe ce s-o strige, numai c-o auzi pe Bilha că întreabă de el.

Coborî în odaie, puse scara la loc. Parcă-l apucase ceva de gât şi nu-i mai dădea drumul. Şi-au bătut joc de ea, îşi spuse, şi mai-mai că-i dădură lacrimile. Dori să se ducă la bolnavi val-vârtej, dar în uşă dădu peste Bilha, aşa că făcu pe nepăsătorul. Bilha îl întrebă unde a fost, iar el o minţi - cică aruncase un ochi peste sulurile pe care scria.
- Ce-i cu tine? îl simţi Bilha.
- Nimic, zise el, intrând în odaia bolnavilor.

Cum s-o cresc ca să nu mai păţească aşa? Oare-ar fi bine s-o înrăiesc? Se opri în mijlocul odăii, strângând din dinţi. Sărăcanul din Shufra se zvârcolea de durere, aşa că se grăbi să-i presare pulbere de mac în nări. Nu termină bine cu el, că negustorul operat de cataractă se plânse că simte ace în ochi. Ca de obicei, cum îl apuca durerea pe unul, cum îi lua şi pe cei din jur.
- E timpul să mergi acasă, Abdul, îi zise Sahib negustorului. Vino mâine, după dhuhr, să te văd. Nu te duce la rugăciune, sau, dacă te duci, nu te apleca, nu te screme, nu tuşi şi nu strănuta. Îţi scot ochiul cu mâna mea dacă-mi strici operaţia.
- Nu râde de mine, preacinstite!
- Nu râd deloc. Hai că ţi-l dau pe Naghib să te însoţească. Ne vedem mâine, după dhuhr.

Deîndată ce plecă Abdul, apăru alt bolnav. Cu două zile în urmă, cămila lui o luase razna şi dăduse cu el de pământ, iar acum îl dureau şalele de nu mai putea. Sahib îl puse să se ghemuiască, trase de el, îl întinse în pat şi-i îndoi picioarele, i le ridică, îl ciupi de sus până jos, îl puse să mişte degetele, îl crăcănă - n-avea nimic rupt. Îl trecu în sulul cel mare al suferinzilor veniţi din alte părţi. Habar n-avea dac-o să-l mai vadă vreodată, dar, dacă o să se întoarcă la el, trebuia să şi-l amintească cu toate cele.

Îi dădu prafuri pentru durere şi-l trimise înapoi la Monakh, pe maidanul din afara Madinei, unde poposeau caravanele.

Apoi scoase sulul pe care trecea plăţile. Beduinul din Tharb îi dăduse doar doi dirhami, căci n-avea mai mult, drept care Sahib îi înapoiase unul, dar nu trecu acest lucru în sul. Apoi îl văzuse pe Abdul, care era putred de bogat - el plătise douăzeci de dirhami pentru operaţia de cataractă, şi avea să-i mai trimită şi laptele de la două oi preţ de trei săptămâni. Sărăcanul din Shufra, cel ce nu putea să se uşureze, n-avusese bani (să fie primit!), iar călătorul trântit de cămilă îi dăduse doi dirhami şi-i rămăsese dator, dar făgăduise c-o să-i plătească pe drumul de întoarcere de la târgul din Ukaz, căci avea de vândut sute de saa de ulei de susan.

La sfârşit o trecu pe Zamira - în dreptul ei trase o linie.

Cum venea vorba de bani, cum apărea şi Bilha. Se uită pe plăţi şi strâmbă din nas: nu fusese o zi bună, iar cu amărâtul din Shufra făcuseră ei cheltuieli, unde mai pui că, de-acum, trebuiau să-i facă şi porţie de mâncare. Cât despre Zamira, cu ea cheltuiseră cel mai mult şi-aveau să cheltuiască şi mai mult în zilele ce urmau.
- Bine măcar că rămânem în câştig, zise ea după ce termină de citit.
- Ştii cum se spune, zise Sahib. Zece nu-ţi dau nimic, dar vine al unsprezecelea şi dă pentru toţi.

Ce-ar fi să facem şi-aici ca-n Benares? se întrebă. Să ridicăm un spital, iar tabibii să nu mai fie plătiţi de bolnavi, ci de întreg oraşul din dări, căci sănătatea nu se vinde la târg. Sănătatea...
- Dacă tot vorbim de cei ce plătesc în contul săracilor, îl aduse Bilha cu picioarele pe pământ, mă întreb dacă Mahomed te va plăti.
- Nu ştiu să-l scap de boală, aşa că nu-mi datorează nimic.
- Te-ai pus rău, însă, cu tabibul lui, cu Haret ben Kaladah, armeanul. Fie şi numai pentru asta, Mahomed ar trebui să te răsplătească. L-ai întrebat, măcar, dacă vrea să ne ajute?
- N-am apucat.
- Mda... Şi el n-a zis nimic? I se pare firesc să-l îngrijeşti fără plată?
- Ştii că Mahomed nu e avut.
- Ei, nu e avut... În sfârşit, nu ţin morţiş să-ţi dea bani. La câţi ai tratat pe degeaba, unul în plus nu se pune. Sunt doar curioasă dacă el crede că totul i se cuvine, după ce i-a tocat pe ai noştri.
- El... cum să spun... Cu mine se poartă drept.
- S-o purta el drept, dar ce ne facem după ce moare? Of, Sahib, hai să plecăm! Hai la Basra, la Jaffa sau chiar la Constantinopol...
- Şi să lăsăm tot? Casa? Grădina? Oamenii?
- Câţi prieteni ai tu în Madina, Sahib? Cât despre case şi grădini, găsim oriunde... De ce nu vrei să vezi câţi de-ai noştri pleacă din oraş?

Sahib mormăi ceva, după care, ca să scape de Bilha o trimise pe Rabab după Simha şi ieşi în grădină. Ibrahim încă bătea în nicovala lui mică, Khalil râdea cu nevastă-sa, iar în oale nu se zărea niciun djinn.

Să plecăm? se întrebă Sahib. Cum ar fi să vină bolnavii într-o dimineaţă şi să găsească uşa ferecată? Cum ar fi să mă strige, iar eu să nu le răspund? Iar copiii? Copiii o s-o cheme pe Simha la joacă, iar ea, nimic! E ca şi cum am fi morţi. Deîndată ce-şi spuse asta, în minte îi apăru vedenia ce-l îngrozea: Simha bolnavă, şi el privind-o neputincios. Se gândi la nenorocirea aia până ce simţi că-l ia cu leşin, dar cum altfel să alungi piaza rea? Apoi se întrebă: Unde e Simha? De ce nu se întoarce Rabab?

Se urcă pe casă, păşind cu grijă, să nu-l audă Bilha. Se uită de jur-împrejur, dădu s-o strige pe fiică-sa, dar se răzgândi, simţindu-l pe Ibrahim cum se uită la el din uşa atelierului. Îl privi şi el, dându-i bineţe, dar Ibrahim pufni şi se întoarse pe călcâie. Ibrahim era neînduplecat, nu venea nici măcar să se caute, deşi o tuse cumplită îl chinuia de luni de zile.

Unde e Simha? se întrebă iarăşi Sahib, privind peste hosh-uri. Se uită spre casa părăsită - nici fiică-sa, nici Rabab nu erau de văzut.

Coborî. O vreme stătu nemişcat, trăgând cu urechea la Bilha - vorbea cu Naghib şi cu Jalal. Pesemne că era ceva hazliu, căci râdeau toţi trei. Dacă Bilha râde înseamnă că degeaba îmi fac gânduri negre, îşi zise Sahib, prosteşte, şi se duse apoi la Zamira. O privi cum respiră: era mai bine. De astă dată nu-i mai trecu prin minte să-i vorbească dacă rămân singuri.

Ieşi. Intră în vorbă cu Bilha, cu Jalal, cu Naghib. Se strădui să râdă cu ei - nu putu. După un timp întrebă dacă Rabab nu se întorsese cu Simha.
- A plecat cam demult după ea.

Se iscă oarece vânzoleală, Bilha se supără ("Fata asta a noastră şi-a luat-o în cap!"), iar Jalal plecă după ele să vadă ce şi cum.

Sahib rămase în grădină. Unde naiba s-a dus, unde? se întreba. Îi veni să răstoarne blestematele de oale, îşi făcu de lucru cu lipitorile, iar până la urmă se duse pe malul iazului şi se aşeză pe un pietroi. Se uită la apă, încercă să se liniştească, după cum îl învăţase maestrul Yogendra, dar nu reuşi. Soarele se apropia de asfinţit.
- Barzillai, ia vino încoaʼ! se auzi Bilha deodată.

Nu era a bună când zicea "Barzillai". Sahib intră în casă şi răsuflă uşurat: Simha venise, numai că era mânjită de sus până jos şi se smiorcăia.
- Nu-i treaba ta, mami, zicea ea. Şi nici a lui tati!
- Ce s-a întâmplat? făcu Sahib.

Slavă Domnului, slavă Domnului, îşi tot spunea, slavă Domnului!
- A bătut-o Asim, zise Rabab.
- Ţi-am spus, Barzillai, ţi-am spus! scăpărau ochii Bilhei. Aşa a fost şi-n Babilon, şi-n Misr, şi la Ierusalim: mai întâi cei puternici i-au bătut pe cei slabi. Apoi cei puternici i-au omorât pe cei slabi.
- Bilha, copiii se bat între ei de când lumea.
- Şi nici nu suntem slabi, mami, suspină Simha. Oh, îl urăsc pe Asim.
- De ce v-aţi bătut? o întrebă Sahib.
- Nu-i treaba voastră. Nu-i nici treaba ta, Jalal, zise fetiţa, văzându-l cum strânge pumnii. Îl urăsc pe Asim, îl urăsc, îl urăsc.
- Hai să mâncăm, zise Sahib. Iar tu spală-te, îi zise Simhei.