Trezirea leilor

Ayelet Gundar-Goshen
Trezirea leilor
Editura Nemira, 2018
traducere de Any Shilon


*****

Intro

Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în 1982 şi a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat şi ca jurnalistă. Apoi a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film şi de televiziune au câştigat premii la festivaluri internaţionale. În prezent contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine şi The Telegraph.

O noapte, Marcovici, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut şi tradus în treisprezece limbi. A intrat şi pe lista scurtă pentru Grand prix des lectrices de Elle. Al doilea roman, Trezirea leilor, a fost foarte bine primit de critică şi a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Jurnal, The Observer.

*

Responsabilitate? Laşitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sunt toate acestea după ce o întâmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control? Iată câteva dintre întrebările ce-şi caută răspunsuri în Trezirea leilor, roman al căutărilor şi al tensiunilor şi meditaţie despre o societate imorală.

Mai multe dileme ameninţă să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului şi a violenţei. Mai multe vieţi riscă să se spulbere. Mai multe suflete aşteaptă sfârşitul unui coşmar.

Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green loveşte cu maşina un african şi, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viaţa i se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Şi nu oricum.

"Gundar-Goshen ştie foarte bine să dea adâncime emoţională unei intrigi de thriller, cu răsturnări de situaţie şi accent pe vinovăţiile, dorinţele şi secretele personajelor." (New York Times)

E cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o vreodată, îşi spunea, când l-a lovit pe omul acela. În prima clipă a continuat să se gândească la lună, dar s-a oprit brusc, ca o lumânare în care sufli. Aude uşa jeepului deschizându-se şi ştie că el e cel care a deschis-o, el e cel care iese acum afară. Acţiunea asta e însă legată de trupul lui într-un mod atât de şubred, ca limba care se plimbă pe gingiile amorţite după o anestezie, totul e acolo, dar altfel. Picioarele calcă pe nisipul deşertului, aude clac, clac la fiecare pas, iar zgomotul îi dovedeşte că se deplasează. Undeva, la capătul paşilor, îl aşteaptă omul pe care l-a lovit; de aici nu-l vede, dar el este acolo, încă un pas şi e acolo. Piciorul este deja în aer, dar încetineşte, încearcă să oprească pasul următor, cel final, cel după care nu va mai avea nicio altă soluţie decât să se uite la bărbatul care zace pe marginea drumului. Dacă ar putea să oprească acest pas, să-l îngheţe, dar nu poate, aşa cum nu poate îngheţa clipa dinainte, aceea în care jeepul l-a lovit pe omul care mergea pe marginea drumului. Şi numai următorul pas va dovedi dacă mai este om sau s-a transformat deja în altceva... Simplul gând face să-i îngheţe în aer piciorul, în mijlocul pasului, pentru că este posibil să descopere că omul care mergea nu mai este un om care merge, ci doar o coajă de om, o coajă sfărâmată şi goală.

Iar, dacă omul care zace acolo nu mai este om, nici nu-şi poate imagina ce se va alege de omul care stă acum în picioare, tremurând, şi care nu mai e în stare să ducă până la capăt un ultim, simplu pas. Ce se va întâmpla cu el?

1

Praful era peste tot. Un strat alb, ca glazura unui tort festiv pe care nu-l voia nimeni. Se adunase pe toate frunzele palmierilor din piaţeta principală a oraşului, copaci maturi, aduşi cu camioane şi replantaţi, pentru că nimeni nu credea că lăstarii tineri vor reuşi să se adapteze aici; acoperise pancardele rămase de la alegerile locale, care se bălăngăneau încă, după trei luni, în balcoanele caselor: bărbaţi mustăcioşi şi chelioşi se uitau din spatele peliculei de praf la potenţialii alegători, parte cu un zâmbet autoritar, parte cu seriozitate, fiecare după cum primise indicaţii de la consultanţii în relaţii publice la momentul respectiv. Praf pe panourile publicitare, praf pe bougainvillea care creşte la marginea trotuarului, pălită de sete, praf peste tot.

Se pare însă că nimănui nu-i păsa. Locuitorii oraşului Beer Sheva[i] se obişnuiseră cu praful aşa cum se obişnuiseră cu toate - şomaj, criminalitate, parcuri publice doldora de sticle sparte. Cetăţenii oraşului continuau să se trezească pe străzile pline de praf, mergeau la lucru plini de praf, făceau sex sub un înveliş de praf şi năşteau copii în ochii cărora se reflecta praful. Se întreba uneori ce urăşte mai mult - praful sau pe locuitorii din Beer Sheva? Probabil că praful. Locuitorii din Beer Sheva nu i se depuneau pe jeep în fiecare dimineaţă. Praful da. Un strat alb, subţire, care stingea roşul arzător al jeepului şi îl transforma într-un roz decolorat, în propria sa parodie. Furios, a trecut un deget peste geamul maşinii şi a şters puţin ruşinea. Praful i-a rămas lipit pe deget chiar şi după ce l-a frecat de buzunarul pantalonilor şi ştia că va trebui să aştepte până la Soroka[ii], unde să se spele pe mâini, ca să se simtă iar curat. La naiba cu oraşul ăsta!

(Uneori îşi auzea gândurile şi se speria. Îşi amintea că nu e rasist. Că votează cu Meretz[iii], că e căsătorit, iar înainte s-o cheme Liat Green pe soţia lui o chemase Liat Smuha[iv]. După ce enumera toate astea se liniştea puţin şi putea să-şi urască mai departe oraşul cu conştiinţa împăcată.)

Intrând în maşină, a avut grijă să ţină degetul murdar cât mai departe, de parcă nu ar fi fost o parte din corpul lui, ci o mostră de ţesut pe care o ţinea în mână pentru o demonstraţie, încă o clipă, şi o va depune în faţa profesorului Zakai, s-o studieze împreună cu priviri pasionate - spune-ne cine eşti! Dar profesorul Zakai se afla acum la mulţi kilometri de aici, trezindu-se într-o dimineaţă fără praf, pe străzile goale din Raanana[v], aşezându-se comod în Mercedesul lui argintiu, care îşi croieşte drum spre spital peste punctele aglomerate din centru.

În timp ce-şi conduce jeepul pe străzile încă goale din Beer Sheva, Eitan îi ura profesorului Zakai cel puţin o oră şi un sfert de aşteptare transpirată într-o intersecţie, pe autostrada Geha[vi], cu aparatul de aer condiţionat defect. Ştia însă foarte bine că aparatele de aer condiţionat de la Mercedes nu se strică şi că intersecţiile autostrăzii Geha nu sunt decât o dulce amintire a ceea ce a lăsat în urmă venind aici, în metropolă. Locul unde toţi vor să vină. E adevărat, în Beer Sheva nu sunt blocaje în trafic şi avea grijă să menţioneze asta în toate conversaţiile cu toate cunoştinţele lui din zona Tel Aviv. Dar când o făcea - cu un zâmbet senin şi privirea limpede a unui aristocrat al deşertului -, îi trecea mereu prin minte că nici la cimitir nu sunt blocaje în trafic, dar nimeni nu şi-ar stabili acolo reşedinţa. Casele din jurul bulevardului Rager chiar îi aminteau de un cimitir. Un şir incolor, monoton, de blocuri din piatră, cândva albe, care astăzi bat deja spre cenuşiu. Monumente uriaşe, în ale căror ferestre se oglindeau câteodată figuri obosite, prăfuite, ca nişte arătări fantomatice.

În parcarea de la spitalul Soroka s-a întâlnit cu dr. Zandorf, care i-a zâmbit larg şi l-a întrebat: "Şi ce mai face astăzi dr. Green?", iar el a reuşit să-şi extragă din măruntaie un surâs chinuit, pe care şi l-a întins pe obraz cât a putut mai bine şi a răspuns: "În regulă." Apoi au intrat împreună pe poarta spitalului, schimbând clima şi ora impuse de natură cu sfidarea impertinentă a luminii artificiale şi a aparatelor de aer condiţionat, care le promit o eternă dimineaţă şi o primăvară fără sfârşit. La intrarea în secţie, Eitan s-a despărţit de dr. Zandorf şi s-a dus să-şi cureţe îndelung într-o chiuvetă degetul plin de praf, până când o asistentă tânără a trecut pe lângă el şi a remarcat, cu un zâmbet, că are degete de pianist. E adevărat, s-a gândit el, avea degete de pianist. Femeile i-o spuneau mereu. Dar singurul instrument la care cânta erau neuroni deterioraţi, secţionaţi, pe care îi atingea cu degetele înmănuşate să vadă ce muzică poate obţine de la ei şi dacă...

Ciudat instrument, creierul! Niciodată nu poţi şti cu adevărat ce sunet vei obţine când atingi o clapă sau alta. Este, bineînţeles, foarte probabil ca, dacă vei excita lobul occipital cu un curent electric uşor, omul din faţa ta să spună că vede culori, la fel cum o apăsare pe lobul temporal va genera, destul de sigur, voci şi sunete imaginare. Dar ce fel de sunete? Ce fel de imagini? Iată că aici lucrurile se complică. Pentru că, deşi ştiinţei îi sunt foarte dragi legile generale, unice, oamenilor se pare că le place să se deosebească unul de celălalt. Cu câtă revoltătoare hotărâre perseverează în a crea simptome noi, diferite, care, chiar dacă nu sunt într-o cu totul altă gamă, rămân totuşi prea departe unele de altele pentru a fi unite într-o singură definiţie. Doi bolnavi cu cortexul orbitofrontal afectat nu vor binevoi niciodată să-şi sincronizeze efectele secundare. Unul se va comporta dur şi grosolan, iar celălalt va râde încontinuu. Unul va bate tot timpul apropouri sexuale de prost-gust, iar celălalt va fi atins de nevoia compulsivă de a se apleca fără oprire să adune de pe jos absolut orice i se nimereşte în cale. E adevărat, explicaţia oferită rudelor îngrozite va fi aceeaşi: din cauza unei anumite situaţii (accident de circulaţie? o tumoare? un glonţ rătăcit?) a fost afectat cortexul orbitofrontal, care răspunde de controlul reacţiilor. Din punct de vedere neurocognitiv, totul funcţionează perfect. Memoria lucrează, procesele de gândire au rămas intacte. Dar omul pe care l-aţi cunoscut nu mai există. Cine va veni în locul lui? Până în acest moment nu e limpede. Până acum. De aici încolo - o lume plină de aleatoriu. Întâmplarea - curvuliţa aia ademenitoare, care dansează printre paturi şi tărgi, scuipă pe halatele medicilor şi gâdilă semnele de exclamare ale ştiinţei până când ele se apleacă, înclină capul şi se rotunjesc, transformându-se în semne de întrebare.

"Atunci, cum e, totuşi, posibil să ştii cu adevărat ceva vreodată?!" explodase el cândva în mijlocul aulei. Au trecut deja cincisprezece ani, dar el îşi aminteşte încă furia pe care a simţit-o atunci, într-o după-amiază somnoroasă, la gândul că profesia pe care o studia nu oferă mai multe certitudini decât oricare alta. O studentă care aţipise lângă el s-a trezit speriată auzindu-i exclamaţia şi i-a aruncat o privire ostilă. Ceilalţi studenţi aşteptau continuarea expunerii făcute de conferenţiarul principal, care avea să cuprindă, mai mult ca sigur, şi materia pentru subiectele de examen. Singurul căruia observaţia nu i s-a părut nelalocul ei a fost tocmai conferenţiarul, profesorul Zakai, care i-a aruncat o privire amuzată.
- Cum te cheamă?
- Eitan. Eitan Green.
- Singura posibilitate de a şti ceva, Eitan, este să cercetezi moartea. Moartea te învaţă tot ce trebuie să ştii. Ia, spre exemplu, cazul lui Henry Molaison, un bolnav de epilepsie din Connecticut. În 1953, un neurochirurg pe nume Sqwill a întocmit harta centrilor epileptici din cei doi lobi temporali, iar Henry Molaison a suferit o intervenţie chirurgicală inovatoare, care a constat în distrugerea centrilor responsabili de boala lui, printre care şi hipocampusul. Ştii ce s-a întâmplat după aceea?
- A murit?
- Da şi nu. Henry Molaison nu a murit, pentru că s-a trezit după operaţie şi a continuat să trăiască. Dar, într-un anumit sens, Henry Molaison a murit, totuşi, pentru că după ce s-a trezit nu a mai reuşit să păstreze nicio amintire. Nu s-a mai putut îndrăgosti, nici să simtă vreo ranchiună n-a mai putut sau să reţină vreo idee nouă mai mult de două minute, pentru că, după două minute, sentimentul de dragoste, de ranchiună sau ideea nouă pur şi simplu se ştergeau. Avea douăzeci şi şapte de ani când a avut loc operaţia şi, deşi a murit la optzeci şi doi de ani, a rămas veşnic la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Înţelegi, Eitan, de-abia după ce au extirpat hipocampusul au descoperit că el este, de fapt, cel care înmagazinează codificarea amintirilor pe termen lung. Noi trebuie să aşteptăm să se distrugă ceva pentru a înţelege ce a funcţionat corect înainte. Iată metoda fundamentală în cercetarea creierului - nu poţi veni pur şi simplu să desfaci bucăţi din creierul oamenilor şi să verifici ce se întâmplă, aştepţi ca întâmplarea s-o facă în locul tău. Iar atunci, ca o haită de devoratori de cadavre, oamenii de ştiinţă se reped la pradă după ce întâmplarea şi-a făcut treaba şi încearcă să ajungă la acel lucru pe care ţi-l doreşti tu atât de mult - să afle ceva!

Oare acolo, în aula aceea, să fi fost aruncată nada? Oare să fi ştiut deja de atunci profesorul Zakai că studentul acela conştiincios, rupt de lume, va merge după el ca un câine credincios, oriîncotro se va îndrepta? Când şi-a pus halatul alb, Eitan a chicotit pe seama propriei naivităţi. El, care nu credea în Dumnezeu, care nici măcar în copilărie nu se lăsa atras de vreo poveste dacă avea în ea un grăunte de supranatural, l-a transformat pe acest profesor într-un zeu pe pământ. Iar atunci când câinele credincios a refuzat să se prefacă mort, să fie surd-mut-orb, zeul pământean s-a răzbunat pe el, l-a gonit din raiul Tel Avivului, aducându-l în pustia asta, la Soroka.
- Domnule doctor Green?

Tânăra asistentă s-a oprit în faţa lui şi i-a raportat ce se întâmplase peste noapte. A ascultat-o cu atenţia cuvenită şi s-a dus să-şi facă o cafea. Când a trecut prin coridor, a aruncat o privire la chipurile bolnavilor - o femeie tânără, pe care o îneca un plâns tăcut. Un bărbat matur, rus, încerca să facă un sudoku, dar îi tremura mâna. Patru beduini, membrii aceleiaşi familii, se uitau cu priviri sticloase la televizorul de sus. Eitan s-a uitat pieziş spre ecran. Un ghepard muncea din greu, rozând ultimele resturi de carne de pe ceea ce fusese înainte - dacă ar fi să ne bazăm pe spusele crainicului - o vulpe cu coada roşie. Iată, deci, dovada că tot ce e viu e sortit pieirii - fapt care Doamne fereşte să fie amintit pe coridoarele spitalului, dar care poate fi arătat fără jenă la televizor. Dacă doctorul Eitan Green ar umbla pe coridoarele acestei jungle din beton al cărei nume este Soroka şi ar vorbi cu atâta nonşalanţă despre moarte, bolnavii şi-ar ieşi din minţi. Plânsete, ţipete, agresarea echipei medicale. De nenumărate ori a auzit câte un pacient emoţionat numindu-i "îngeri în alb". Cu toate că îi era limpede că sub halatele albe nu se aflau îngeri, ci oameni din sânge şi carne, nu se împiedica, totuşi, de amănunte. Dacă oamenilor le trebuie îngeri, cine e el să-i oprească? Ce dacă o asistentă a scăpat ca prin urechile acului de o reclamaţie de malpraxis când a turnat într-un gât uscat un medicament destinat altui gât uscat? Chiar şi îngerii greşesc câteodată, în special când nu au dormit de douăzeci şi trei de ore. Şi când rudele îndurerate se năpustesc pline de furie pe vreun rezident speriat sau pe vreo specialistă speriată, Eitan ştia că şi asupra unor îngeri adevăraţi s-ar fi năpustit la fel, ca să le smulgă penele de pe umeri, să nu zboare în împărăţia cerului, în timp ce ruda lor e trimisă în întunericul ţărânei. Şi iată că toate acele suflete care nu puteau suporta nici măcar o privire fugară la chipul morţii priveau calm, aproape cu simpatie, la cum ea acţiona prin intermediul fiarei din savana americană. Pentru că acum nu numai beduinii se uitau la ecran - ci şi rusul lăsase deoparte sudoku şi îşi îndreptase gâtul, ba chiar şi femeia care se îneca de plâns a aruncat o privire din spate genelor împodobite cu lacrimi la imaginea de pe ecran. Ghepardul rodea energic resturile din carnea vulpii cu coadă roşie. Crainicul vorbea despre secetă. În lipsa ploilor, fiarele savanei vor începe să-şi mănânce propriii pui. Pacienţii de la neuro-chirurgie se holbau fascinaţi la înregistrarea rară, după spusele crainicului, a leului african care îşi devorează propriul pui, iar Eitan Green ştia din tot sufletul că nu pentru morfină trebuia să-i mulţumească Dumnezeului Ştiinţei, ci pentru Toshiba de 33 de inci.

În urmă cu patru ani, o pacientă îi strigase că e un cinic şi îl scuipase în faţă. Îşi amintea încă atingerea scuipatului care i se prelingea pe obraz. Era o femeie tânără, nu tocmai atrăgătoare. Cu toate astea, se plimba prin secţie cu un fel de grandoare regală, surorile şi ceilalţi pacienţi se grăbeau să-i facă loc aproape fără să-şi dea seama. Într-o zi, când s-a apropiat de patul ei pentru vizita de dimineaţă, i-a strigat că e un cinic şi l-a scuipat în obraz. Degeaba încercase să înţeleagă ce a provocat această reacţie. La vizitele anterioare întrebările lui fuseseră profesionale, iar răspunsurile ei, scurte. Niciodată nu îl abordase pe coridor. Şi tocmai pentru că nu găsise niciun motiv valabil care să fi dus la acel incident, el îşi frământa mintea fără încetare. Împotriva voinţei lui, se gândea la orbi, care văd atât de limpede, la femeile chele, pe care apropierea morţii le înzestra cu un fel de al şaselea simţ. În noaptea aceea, în patul dublu, ale cărui cearşafuri miroseau a spermă, o întrebase pe Liat:
- Crezi că sunt cinic?

Ea a râs, iar el s-a simţit rănit.
- Chiar aşa de rău?
- Nu, i-a răspuns ea şi l-a sărutat pe vârful nasului, nu mai mult decât alţii.

El chiar nu era cinic. Nu mai mult decât alţii. Dr. Eitan Green obosise de bolnavii lui nici mai mult - dar nici mai puţin - decât era normal şi general admis în secţii. Şi, cu toate astea, fusese trimis în exil, peste oceanele de praf şi nisip, în pustia sumbră, de beton a Sorokăi. "Idiot", şi-a zis în şoaptă în timp ce încerca să reanimeze aparatul de aer condiţionat care mârâia în camera lui, "idiot şi naiv". Căci ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate poate trimite un tânăr geniu medical într-o confruntare făţişă cu şeful său direct? Ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate îl poate face să insiste că are dreptate, chiar şi atunci când şeful - naşul aceluiaşi geniu încă din anii studenţiei - îl previne să fie atent! Ce alte forme de prostie ar mai reuşi respectivul geniu medical să imagineze pentru momentul când a bătut în masă, cu o palidă imitaţie de tărie de caracter, şi a spus "Asta e mită, Zakai, şi am de gând să demasc ce se întâmplă"? Când s-a adresat directorului spitalului şi i-a povestit despre plicurile cu bani şi operaţiile-urgente-fără-programare care apăreau în urma lor, oare să fi fost suficient de tâmpit, încât să ia de bună privirea surprinsă?

Şi cel mai rău e că, dacă ar fi în aceeaşi situaţie, ar face la fel. Cu toate. De fapt, aproape că a făcut-o din nou după două săptămâni, când a înţeles că singura acţiune pe care a întreprins-o directorul spitalului a fost să se ocupe de transferul lui.
- O să ies în presă, i-a spus lui Liat, o să fac aşa un scandal, că nu vor mai putea să-mi astupe gura.
- În regulă, i-a răspuns ea, imediat după ce terminăm de plătit grădiniţa lui Yaheli, ratele la maşină şi la apartament.

Mai târziu ea va susţine că a fost decizia lui, că ea l-ar fi susţinut în orice direcţie ar fi ales să meargă. Dar îşi amintea, totuşi, cum căpruiul ochilor ei se transformase dintr-odată din culoarea mierii în maroniu tare ca nuca, îşi amintea cum se zvârcolise în pat lângă el toată noaptea, luptându-se în vis cu tot felul de grozăvii pe care nu-i era greu să le ghicească. În dimineaţa următoare a intrat în biroul directorului spitalului şi a acceptat transferul.

Iar trei luni mai târziu erau deja aici, în vila văruită în alb din Omer[vii]. Yaheli şi Itamar se jucau pe iarbă. Liat se întreba unde să agaţe tablourile. Iar el stătea pe scaun şi se uita la sticla cu whisky pe care i-o oferiseră colegii la despărţire şi nu ştia dacă să râdă sau să plângă.

Până la urmă, a luat la spital sticla şi a pus-o pe raft, printre diplome. Pentru că, la fel ca diplomele, reprezenta şi ea ceva. O perioadă încheiată, o lecţie de viaţă. Dacă i se întâmpla să aibă câteva minute de linişte între un bolnav şi altul, lua sticla de pe raft, o privea atent, multă vreme cu ochii la cartolina cu urarea "Lui Eitan, drum bun şi succes!" Cuvintele păreau să-şi bată joc de el. Recunoştea perfect scrisul de mână al profesorului Zakai, punctele acelea Braille mititele care, în timpul studenţiei lui, aproape că-i făceau pe studenţi să plângă.
- Ne puteţi explica ce aţi scris?
- Aş prefera ca dumneata, domnişoara studentă, să înveţi să citeşti.
- Dar nu e clar, nu se înţelege.
- Ştiinţa, doamnelor şi domnilor, nu este deloc ceva clar.

Şi toţi plecau capul şi scriau, păstrându-şi furia pentru chestionarele de feed-back de la sfârşit de an, pline de otravă, dar care nu schimbau niciodată nimic. În anul următor profesorul Zakai revenea în amfiteatru, iar scrisul lui pe tablă era la fel, o mulţime de semne indescifrabile. Singurul care se bucura să-l vadă era Eitan. Încetul cu încetul, cu chin şi pasiune, a învăţat să-i descifreze scrisul de mână, dar caracterul profesorului îi rămânea, totuşi, o enigmă indescifrabilă.
"Lui Eitan, drum bun şi succes!" Urarea fusese atârnată de gâtul sticlei de whisky într-un fel de îmbrăţişare eternă, care îi provoca greaţă. De câteva ori vrusese s-o smulgă de pe sticlă, s-o rupă în bucăţi şi s-o arunce în coşul cu gunoi, sau, eventual, să scape şi de sticlă. Dar renunţase mereu în ultima clipă, privind cuvintele profesorului Zakai cu aceeaşi atenţie concentrată cu care se uita în copilărie la o ecuaţie complicată.

Lucrase prea mult în noaptea aceea şi ştia asta. Îl dureau muşchii. Cănile de cafea băute una după alta aveau efect maximum jumătate de oră. Ascundea cu palma căscatul care ameninţa să înghită toată sala de aşteptare. La ora opt seara a telefonat acasă să le spună "noapte bună" copiilor, dar era atât de nervos şi de obosit, că l-a jignit pe Yaheli. Copilul îl rugase să imite vocea de cal, iar el i-a răspuns "nu acum" pe un ton care i-a speriat pe amândoi. Apoi Itamar a preluat telefonul, l-a întrebat cum a fost la lucru şi dacă se întoarce târziu, iar el a fost nevoit să-şi amintească faptul că acest copil atent, împăciuitor, încă nu împlinise nici opt ani. În timp ce vorbea cu Itamar auzea smiorcăielile lui Yaheli, care-şi trăgea nasul şi încerca probabil să nu-l lase pe fratele mai mare să observe că plânge. Când a terminat convorbirea, Eitan era mai obosit decât înainte şi se simţea foarte vinovat.

Când se gândea la copiii lui se simţea vinovat aproape întotdeauna. Oricât făcea, simţea întotdeauna că nu e suficient, că e prea puţin. Exista întotdeauna o posibilitate ca tocmai această convorbire, în care refuzase categoric să imite vocea de cal, să fie exact aceea pe care Yaheli şi-o va aminti peste ani. Pentru că tocmai astfel de detalii îşi aminteşte el însuşi din anii când avea vârsta lui Yaheli - nu toate îmbrăţişările pe care le-a primit, ci cele care i-au fost refuzate. Ca acel moment când a izbucnit în plâns, în timpul unei vizite la laboratorul tatălui său, la Universitatea din Haifa, iar mama lui, care stătea acolo cu ceilalţi vizitatori, i-a şoptit că ar trebui să-i fie ruşine. E foarte posibil ca după aceea să-l fi luat în braţe. Sau poate a scos din portofel un înlocuitor de îmbrăţişare în valoare de cinci shekeli[viii] şi l-a trimis să-şi cumpere o îngheţată pe băţ pe post de consolare. N-are importanţă. Asta nu mai ţine minte. După cum nu ţine minte nici de câte ori a sărit în pom în curte, iar pământul l-a primit bucuros, ci numai acea singură dată când s-a lovit de el şi şi-a fracturat un picior.

La fel ca toţi taţii, ştia şi el că asta era inevitabil, că orice tată îşi dezamăgeşte fiul. Dar, la fel ca orice tată, păstra o speranţă tainică - poate lui nu i se va întâmpla. Poate că el va reuşi să le ofere lui Itamar şi lui Yaheli exact ce au nevoie. Da, e adevărat, copiii plâng uneori, dar cu el vor plânge numai când e absolut necesar să plângă. Adică atunci când ratează ei ceva, nu din cauza lui.

Mergea pe coridorul din secţie, sub flăcările reci ale luminilor fluorescente, şi încerca să se gândească la ce se întâmplă acum acasă. Itamar era în camera lui, aranjându-şi dinozaurii de la mare la mic. Iar Yaheli probabil că s-a liniştit între timp. Copilul ăsta semăna cu Liat, se aprindea repede şi se liniştea la fel de repede. Nu ca Eitan, a cărui furie e ca o placă electrică pentru ţinut mâncarea caldă de Sabat[ix], o aprinzi şi rămâne fierbinte două zile. Da, Yaheli trebuie să fie liniştit acum. Stă pe canapea şi se uită a mia oară la Regele pinguinilor. Eitan ştia filmul pe dinafară. Glumele crainicului, tema muzicală, până şi ordinea subtitrărilor de la sfârşit. Şi mai bine decât cunoştea filmul, cunoştea reacţiile lui Yaheli: când o să râdă, când o să declame împreună cu crainicul o replică preferată, când o să-şi ascundă faţa într-o pernă şi o să tragă cu ochiul la ecran. Părţile amuzante îl făceau de fiecare dată să râdă, de asemenea şi cele înspăimântătoare îl speriau de fiecare dată la fel, ceea ce era ciudat, pentru că, până la urmă, de câte ori poţi să râzi la o glumă pe care o ştii şi cât poţi să te temi de atacul unei foci, când ştii exact că pinguinul va reuşi să o păcălească şi să fugă? Şi totuşi, cum apărea foca, Yaheli se ascundea după pernă şi de acolo supraveghea aventurile pinguinului. Iar Eitan îl privea cum urmăreşte pinguinul şi se întreba când o să se plictisească de caseta aceea, când încetează copiii să ceară tot timpul ceea ce le este cunoscut şi încep să ceară ceva nou.

Dar, pe de altă parte, ce plăcut şi ce comod e să ştii încă de la jumătatea filmului cum se va termina! Pentru că furtuna din minutul 32 devine mult mai suportabilă când ştii că se linişteşte în minutul 43. Ca să nu mai vorbim despre foci şi despre pescăruşi şi toate celelalte creaturi rele, care aruncă priviri lacome la oul pe care l-a depus regina pinguinilor, dar niciodată nu reuşesc să pună mâna pe el, iar când ambuscada focii eşuează într-un sfârşit, cum ştie că se va întâmpla, Yaheli ovaţionează, îşi arată obrăjorul de după pernă şi spune: "Tati, pot să primesc nişte ciocolată cu lapte?"

Sigur că da. Într-un pahar mov - sub nicio formă nu vrea să bea din alt pahar. Trei linguriţe de ciocolată pudră, care trebuie amestecate încet, cu grijă, ca să nu formeze cocoloaşe. Trebuie să-i amintească lui Yaheli că, dacă bea ciocolată acum, nu mai primeşte alta mai târziu, pentru că nu e sănătos. Şi ştie că peste două ore se va trezi şi va cere din nou... Şi că există o şansă destul de mare să şi primească, pentru că Liat nu poate să reziste la plânsul lui. Şi se întreabă cum de el reuşeşte, totuşi, să-i reziste. Oare pentru că el e un educator atât de talentat, un tată autoritar şi consecvent, sau e vorba de altceva?

De Itamar s-a îndrăgostit imediat după naştere. La Yaheli i-a luat ceva timp. N-a vorbit despre asta. Nu e genul de lucru pe care să-l spui despre copilul tău. Despre femei e voie. Spre exemplu: ieşim deja de o lună. Încă nu m-am îndrăgostit de ea. Dar, atunci când e copilul tău, se presupune că trebuie să-l iubeşti imediat şi pe loc. Chiar dacă nu-l cunoşti încă. Cu Itamar chiar aşa a fost, încă înainte de a fi fost spălat, chiar înainte de a-i fi văzut chipul, avea deja loc în inimă pentru el. Poate pentru că, în ultimele două săptămâni înainte de naştere, tot ce a făcut a fost să facă loc. Loc în dulapuri pentru hăinuţe, loc în scrin pentru jucării, loc pe rafturi pentru scutece. Când Itamar a sosit în sfârşit, s-a strecurat acolo şi şi-a ocupat locul în modul cel mai firesc şi nu l-a mai părăsit.

Sau cel puţin aşa a fost la Eitan. Pentru Liat, a fost mai greu. Au căzut de acord că e din cauza durerilor şi a scăderii nivelului hormonal şi că, dacă în zece zile nu se opreşte din plâns, vor merge să consulte un specialist. Din plâns s-a oprit, dar i-a mai luat ceva timp până când a început din nou să zâmbească. N-au vorbit despre asta, pentru că, de fapt, nu prea aveau despre ce, dar amândoi ştiau că Eitan l-a iubit pe Itamar imediat, iar Liat i s-a alăturat de-abia după două săptămâni. Şi că la Yaheli a fost invers. Dar întrebarea a rămas: oare părintele care s-a alăturat mai târziu, cu o uşoară întârziere, a prins din urmă dragostea celuilalt părinte, în această cursă în care aleargă gâfâind şi plin de vinovăţie? Oare acest părinte chiar l-a ajuns şi acum păşesc amândoi în acelaşi ritm sau e tot rămas în urmă cu câţiva paşi?

Şase ore mai târziu, când au reuşit în sfârşit să-i stabilizeze pe răniţii dintr-un accident de circulaţie din Arava[x], Eitan şi-a scos în cele din urmă halatul.
- Păreţi epuizat, i-a spus o asistentă tânără, poate ar fi mai bine să dormiţi aici?

Era prea obosit ca să caute tâlcul ascuns care exista sau nu în cuvintele ei. I-a mulţumit politicos, s-a spălat pe faţă şi a ieşit în aerul nopţii. Chiar de la primul pas a simţit ceea ce nouăsprezece ore de aer condiţionat reuşiseră să-l facă să uite: căldura deşertului, sufocantă şi prăfuită.

---

[i] Oraş principal în sudul Israelului, capitala zonei Negev (n. tr.)

[ii] Spital, centru medical şi universitar în Beer Sheva (n. tr.).

[iii] Partid cu orientare de stânga în Israel (n. tr.).

[iv] Autoarea face referire la faptul că Eitan era evreu de rit aşkenaz (originar din Europa), iar Liat, de rit sefard (dintr-o familie originară dintr-o ţară arabă) (n. tr.).

[v] Orăşel la nord de Tel Aviv (în traducere, "cea proaspătă") (n. tr.).

[vi] Arteră principală de circulaţie, care leagă Tel Aviv de Raanana (n. tr.).

[vii] Cartier / mică localitate la periferia din Beer Sheva (n. tr.)

[viii] Shekel - simbol NIS (New Israeli Shekel), moneda naţională în Israel (n. tr.).

[ix] Evreii religioşi nu aprind lumina sau aparatură electrică şi nici nu gătesc de vineri după-amiaza până sâmbătă seara, după ieşirea Sabatului. Mâncarea se pune pe o placă electrică, pe care ei o ţin caldă în tot acest timp (n. tr.).

[x] Zona din sudul Mării Moarte spre est şi spre vest (n. tr.)

Un roman întunecat şi provocator - Dulce răzbunare

Joe Abercrombie
Dulce răzbunare
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

Citiţi un fragment din această carte.

***

O să încep prin a vă face o mărturisire: Joe Abercrombie este autorul meu preferat de romane fantasy. L-am descoperit acum ceva ani când căutam să citesc ceva care să mă scoată din lumea lui R.R. Martin. Terminasem primele volume ale seriei sale Cântec de gheaţă şi foc, devenită între timp celebră datorită serialului Game of Thrones realizat de HBO. Voiam ceva la fel de bun, la fel de întunecat şi provocator. Aşadar, am descoperit seria Prima lege şi nu am mai putut-o lăsa din mână. Şi atunci, ca şi acum, am aşezat seria lui Abercormbie deasupra celei a lui Martin în lista preferinţelor mele poate şi din simplul motiv că aceasta este terminată, ceea ce trebuie să recunoaştem este un mare atu atunci când vine vorba de romanele de dimensiuni respectabile pe care le scriu autorii de fantasy. De altfel, spaima cea mai mare a fanilor lui R.R. Martin este, din câte ştiu, aceea de a nu păţi acelaşi lucru cu fanii seriei Roata timpului a lui Robert Jordan. Acesta nu a mai reuşit să îşi finalizeze seria, ştafeta fiind preluată cu succes de Brandon Sanderson care a finalizat-o (unul dintre puţinele cazuri fericite). În plus, distanţa mare dintre publicarea volumelor face obligatorie reluarea cărţilor deja citite pentru a îţi aminti personajele, conexiunile dintre ele şi evenimentele.

Un alt motiv pentru care Joe Abercrombie a urcat în capul listei este faptul că reuşeşte nu doar să creeze o lume unică şi originală ci şi personaje care ajung să te bântuie, să te trezeşti gândindu-te la ele şi la ce ar spune într-o situaţie dată mult timp după ce i-ai terminat de citit cărţile. Cei mai dragi îmi sunt Sand dan Glokta şi Logen Nouă Degete. Antieroi prin definiţie, oameni cu defecte, autori de fapte reprobabile, cei doi au, în lumea plină de violenţă şi intrigi în care trăiesc, un compas moral care poate părea ciudat privit din afară, dar care îşi găseşte justificarea atunci când poveştile lor ţi se derulează în faţa ochilor. Loiali cauzei lor, trecuţi prin experienţe care ar doborî aproape pe oricine, Glokta şi Logen sunt genul de oameni care fac ceea ce trebuie pentru ca toţi ceilalţi să poată dormi în siguranţă.

Celor două personaje pomenite mai sus li s-a adăugat de curând şi un personaj feminin, Monza Murcatto. Monza este personajul central al romanului Dulce răzbunare apărut de curând la editura Nemira. Dacă aveam vreo îndoială asupra inspiraţiei lui Abercrombie şi a ideii de a scrie un nou roman plasat în lumea seriei Prima lege, după ce am citit cartea m-am liniştit. Autorului i-a mai reuşit o dată. Din nou te prinde, te poartă prin lupte, intrigi şi cetăţi, te face să îi porţi de grijă lui Murcatto, să suferi alături de ea şi să o vezi că reuşeşte să îşi ducă la capăt răzbunarea. Monzcarro este dovada faptului că atunci când ai un caracter puternic şi o voinţă de fier şi eşti mânat de dorinţa de răzbunare, nimic nu este imposibil. Odată general vestit, cunoscută sub numele de Măcelareasa din Caprile sau Şerpoaica din Talins, Monza este trădată de ducele Orso cel care o angajase să îi conducă armatele în campaniile de cucerire ale cetăţilor vecine. Acesta, invidios pe succesul şi faima femeii, pune la cale asasinarea ei şi a fratelui de care Murcatto era nedespărţită. Ghinionul lui Orso este faptul că, deşi desfigurată, dependentă de droguri care îi devin necesare pentru a îşi alina durerile, Monza nu moare şi hotărăşte să se răzbune pe toţi cei care au luat parte la conspiraţie. În acest scop îşi alege câţiva oameni cu reputaţii îndoielnice care să o ajute să îşi ducă planul la bun sfârşit. Un nordic, un specialist în otrăvuri, o fostă membră a Inchiziţiei şi un fost puşcăriaş sunt cei pe care Monza îi recrutează şi care îi vor deveni parteneri atât ei cât şi cititorului în aventurile care urmează. Lor li se adaugă Shenkt, un personaj misterios care are propriile motive pentru a o ajuta pe Monza.

Deşi roman fantasy, cartea lui Abercrombie nu aduce magia în prim plan ci, dimpotrivă. Dacă în celelalte romane, magia este ceva care există, vrăjitorii joacă un rol important în construcţia cărţilor, aici pare un lucru rar cu care personajele nu vor şi nu prea au de a face. Lumea lor este puternic ancorată în realitate. De asemenea, ca de obicei, lipsesc personajele absolut pozitive şi cele absolut negative şi nu există nici o urmă de romantism. În lumea personajelor lui Abercrombie griul este culoarea dominantă. În trecut sau în prezent, fiecare actor al poveştii poate să fi făcut lucruri condamnabile, dar acest lucru nu îl opreşte să arate compasiune, milă sau să sară în apărarea cuiva care consideră că merită atunci când este cazul. Este o lume aspră, în care greşelile au consecinţe, o lume în care bunătatea şi frumuseţea sunt rareori răsplătite. Cinismul este parte din structura personajelor. Monza ştie pe de rost fragmente din cartea lui Stolicus, un mare strateg al timpurilor trecute şi nu ezită să îl citeze ori de câte ori are ocazia. Acest lucru de oferă informaţii şi despre modul în care gândeşte şi planifică personajul nostru. Stolicus scrie: "Animalul se luptă ca să obţină victoria, generalul doar merge în marş până acolo" sau "Am văzut iadul. Este un oraş sub asediu" sau "Un conducător bun nu trebuie să se simtă niciodată în largul lui".

Abercrombie nu scrie fantasy pentru copii, pentru romantici sau pentru cei cu urechi şi ochi sensibili. Limbajul pe care îl folosesc personajele sale se mulează perfect pe experienţa şi caracterul lor. Mi se pare şi normal să fie aşa, pentru că nu poţi construi o lume aspră, plină de conflicte folosind un vocabular de domnişoară de pension. Cred că acesta este un alt motiv pentru care îmi plac romanele sale. Dulce răzbunare poate fi citit ca un roman de sine stătător, dar ar fi preferabil să citiţi mai întâi seria Prima lege. Având loc în acelaşi univers, în romanul de faţă se fac referiri la oraşe, personaje şi evenimente din seria principală. Pentru a înţelege exact implicaţiile fiecăruia merită, aşadar, ca prima oară să puneţi mâna pe trilogie. Promit că nu o să vă pară rău.

Introducere la Cinci zile care au zguduit lumea

Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Introducere

Puţine episoade din istorie au reuşit să zguduie lumea în măsura în care au făcut-o cele cinci zile de la sfârşitul lui aprilie 1945, începând cu asasinarea lui Mussolini şi sfârşind cu vestea că Hitler s-a sinucis în buncărul său din Berlin. Plecarea celor doi dictatori era aşteptată de multă vreme, dar maniera în care au dispărut nu a fost totuşi mai puţin teribilă: Mussolini şi amanta lui spânzuraţi cu capul în jos în faţa unei mulţimi batjocoritoare, iar trupul lui Hitler redus la o grămăjoară wagneriană de cenuşă, în timp ce Magda Goebbels îşi otrăvea copiii, iar personalul scos din minţi al Cancelariei făcea sex în grup înainte de a-şi înfrunta propria moarte. Nici chiar cel mai melodramatic romancier din lume n-ar fi putut inventa un asemenea deznodământ.

La fel de îngrozitoare au fost şi atrocităţile comise în aceeaşi perioadă de ruşii care luaseră cu asalt Germania. Atrocităţile au atins apogeul în Berlinul înconjurat de ruşi, unde violul în masă a făcut ravagii la o scară nemaiîntâlnită până atunci. Faptul că propriii lor conaţionali, soldaţii germani, se comportaseră la fel în Rusia nu le putea consola pe femeile de toate vârstele care fugeau terorizate sau, adesea, se sinucideau pentru a evita să fie violate de bandele provenite din rândul trupelor sovietice, nefamiliarizate cu rafinamente occidentale precum electricitatea şi toaletele instalate în casă. Înspăimântătoare au fost şi dezvăluirile legate de lagărele de concentrare, apărute în urma deceselor lui Hitler şi Mussolini. Dachau a fost capturat de americani în aceeaşi zi în care Il Duce a fost spânzurat la Milano. Ravensbrück a căzut o zi mai târziu, în timp ce Hitler îşi lua singur viaţa. Primele fotografii de la Belsen şi Buchenwald au ieşit la iveală în săptămâna aceea şi au fost arătate unui public neîncrezător. Majoritatea erau atât de înfiorătoare, încât n-au putut fi publicate în presă. Au fost însă prezentate în diferite oraşe, astfel încât oamenii din lumea liberă să poată vedea dovezile cu propriii lor ochi şi să înţeleagă ce se întâmplase cu adevărat în Germania nazistă.

Era important ca lumea să vadă acele fotografii. Toţi citiseră ziarele şi auziseră zvonurile despre lagăre, dar asta nu înseamnă că le şi crezuseră. Richard Dimbleby, reporter la radio, un om de o integritate mai presus de orice bănuială, convinsese cu mare greutate scepticul BBC să difuzeze relatarea sa, în calitate de martor ocular, despre lagărul de la Belsen. Nici altora nu li se dăduse crezare atunci când povestiseră ceea ce văzuseră. În timpul Primului Război Mondial, circulaseră peste tot zvonuri că nemţii de pe Frontul de Vest topeau cadavrele umane pentru grăsime. Zvonurile s-au dovedit ulterior false, fiind aproape sigur răspândite de propaganda britanică. Acum, apăruseră din nou, însoţite de poveşti despre gazări în masă, schelete ambulante, capete zbârcite şi abajururi confecţionate din piele umană tatuată. Nu-i de mirare că oamenii rămâneau sceptici.

La Londra, cinematograful în care a rulat primul film despre lagăre a fost pichetat în săptămâna aceea de o mulţime furioasă, scandalizată de faptul că propriul său guvern minţea din nou. Această furie a fost împărtăşită de milioane de germani, conştienţi de faptul că în lagăre se petrecuseră lucruri grave, dar convinşi că atrocităţile fuseseră exagerate în mod grosolan de propaganda Aliaţilor pentru a justifica războiul.

Însă fotografiile nu minţeau. "Să vezi înseamnă să crezi" era titlul expoziţiei organizate de Daily Express la Londra în acea săptămână. Oamenii stăteau cu miile la coadă să vadă fotografiile de la Buchenwald şi ieşeau de acolo muţi de uimire şi de groază. Mai târziu, au văzut la cinematograf filmul despre Belsen: schelete împinse cu buldozerul în gropile comune, iar civilii germani stând în picioare lângă soldaţii din SS, totul filmat într-o singură secvenţă, fără tăieturi de montaj, ca să nu apară acuzaţii de falsificare a imaginilor. Fotografiile nu minţeau. Erau prea multe, făcute într-o mulţime de locuri, validate de prea mulţi martori oculari pentru ca poveştile pe care le conţineau să fie o minciună. Un asemenea lucru era imposibil.

Oare să mai fie nevoie de încă o carte despre acea săptămână deja extrem de bine documentată, oricât ar fi fost ea de zguduitoare? Răspunsul trebuie să fie "da" dacă materialul pe care-l conţine este nou sau ieşit din comun. Toată lumea ştie, de pildă, că Hitler se afla la Berlin atunci când a murit, dar câţi ştiu că sora lui locuia în anonimat la Berchtesgaden, sub numele de Frau Wolff, şi că a păstrat tăcerea în timp ce oaspeţii pensiunii ei discutau despre moartea fratelui său? Sau că Leni Riefenstahl, regizoarea de film favorită a lui Hitler, se afla într-o staţiune de schi din Austria şi că n-a putut găsi un loc unde să doarmă atunci când lumea a aflat cine e? Sau că viitorul Papă Benedict dezertase din Wehrmacht şi plecase pe jos spre casă, îngrozit de faptul că ar fi putut fi împuşcat sau spânzurat de un copac pentru părăsirea postului?

Audrey Hepburn era în Olanda, mulţumită că evitase recrutarea într-un bordel al Wehrmachtului, dar atât de subnutrită, încât ambiţia ei de a deveni balerină părea tot mai nerealistă. Roman Polanski, care avea 11 ani, trăia aproape ca un animal sălbatic pe străzile Cracoviei. Bob Dole, grav rănit de un obuz german, zăcea paralizat într-un spital italian, ascultând manifestările de bucurie de la sfârşitul războiului şi întrebându-se dacă-şi va mai putea mişca vreodată degetele de la picioare. Tot felul de oameni, unii faimoşi la vremea aceea, alţii urmând să devină celebri mai târziu, şi-au amintit cu exactitate unde se aflau şi ce făceau în timpul evenimentelor petrecute în jurul lor în cele cinci zile extraordinare.

La fel ca în cartea mea anterioară, The Greatest Day in History, despre Armistiţiul din 1918, îmi propun şi de data aceasta să relatez povestea prin prisma celor care s-au aflat acolo, de preferat oameni cunoscuţi sau interesanţi, dar fără o legătură normală cu evenimentele descrise. Folosind, acolo unde a fost posibil, propriile lor cuvinte, am acoperit săptămâna în care Hitler s-a sinucis, iar naziştii s-au împrăştiat, dar m-am întrebat totodată unde s-au aflat în momentele acelea Marlene Dietrich, Günter Grass, Henry Kissinger, Jack Kennedy şi o mulţime de alţi oameni. Această tehnică a funcţionat bine în cazul Armistiţiului, oferind un instantaneu al lumii întregi la sfârşitul uneia dintre cele mai uimitoare săptămâni din istorie. Sper că va funcţiona şi de data aceasta.

O avertizare. Adevărul definitiv nu este întotdeauna uşor de descoperit. Cei câţiva martori oculari, mai ales din buncărul lui Hitler, şi-au schimbat mai târziu declaraţiile şi au oferit relatări diferite şi adesea contradictorii despre aceleaşi evenimente. Alţii au păstrat tăcerea decenii la rând, apoi nu şi-au mai amintit corect datele şi faptele. I-am invidiat întotdeauna pe scriitorii care se simt capabili să afirme cu siguranţă că un anumit martor ocular fie se înşală, fie minte. Eu prefer să relatez ceea ce mi-au povestit martorii, stabilind un context atunci când este nevoie şi lăsându-l apoi pe cititor să decidă singur gradul de veridicitate al poveştii. Dar pot spune cu siguranţă că ceea ce urmează, ori ceva asemănător, s-a întâmplat cu adevărat.

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi... (câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi...
(câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi «la locurile lor» şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.

Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, «autoarea» Levantini ştie perfect ce are de făcut: să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi: ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din '89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).

Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru «a face literatură». Literatura «de sine» de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii - de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint - sunt puse la bătaie pentru a nota «totul», tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil «dilettante» care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă...

Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă «lume nouă» descoperită şi cucerită în buzunar. Să fie oare de-ajuns vinovatul «Ceaşcă»? Vai, ce glumă bună! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun «diasporă», e la nevoie tot o colecţie de «our assets», de preferinţă sub eticheta «excepţionalii noştri conaţionali din străinătate», «fiii gliei», «icoane ale neamului» etc.? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi «copii ai ţării», purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi? Poate că da. Atunci când n-o mai «merge şi aşa». Cine ştie când...

Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte «activele noastre», printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).

Radiografia unui fenomen - drumul către radicalizare

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Radiografia unui fenomen - radicalizarea

Astăzi vă propun o carte dificilă, dar în acelaşi timp esenţială pentru înţelegerea cauzelor şi contextului care au determinat radicalizarea unui mare număr de tineri musulmani născuţi şi crescuţi în Occident: Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii, scrisă de Robert S. Leiken. Cartea este dificilă pentru că autorul a ales, din punctul meu de vedere, o modalitate nefericită şi neatractivă de a explica unele legături dintre evenimente, făcând trimiteri în capitolul unu la situaţii pe care le discută în capitolul cinci, sau spunând că va explica mai pe larg ce vrea să spună într-un paragraf din capitolul doi abia în capitolul şapte. Pentru cititor este destul de greu de urmărit acest mod de a prezenta lucrurile, mai ales că volumul abundă în informaţie diversă, dar şi foarte specializată. Cartea este însă, dincolo de aceste minusuri, o lectură esenţială pentru că beneficiază de o documentare solidă, lasă deoparte corectitudinea politică şi spune lucrurilor pe nume, nu evită adevărurile dureroase şi greu de acceptat atât pentru europeni cât şi pentru membrii comunităţilor musulmane.

Leiken caută răspunsurile analizând, în principal, comunităţile musulmane din Franţa, Marea Britanie şi Germania. Fiecare i-a tratat diferit, conform politicilor publice aplicate: Franţa le-a oferit o asimilare de jure, Germania o segregare de facto, iar Marea Britanie o identitate multiculturală. Adăugând acestei situaţii prezenţa imamilor radicali, utilizarea extinsă a reţelelor de socializare pentru atragerea de noi jihadişti, globalizarea şi diversificarea societăţilor occidentale atât de diferite faţă de universul tradiţional al părinţilor, autorul creează o imagine credibilă a lumii în care trăiesc şi se maturizează viitorii islamişti europeni.

Franţa, credincioasă idealurilor sale naţionale le-a asigurat membrilor fostelor sale colonii cetăţenie franceză şi, cel puţin în teorie, drepturi egale cu ale cetăţenilor francezi nativi. Problemele au apărut atunci când, copiii imigranţilor din suburbii s-au lovit de realitatea de zi cu zi. Majoritatea trăiau în cartiere mărginaşe, cu o rată mare a şomajului datorată, în principal, caracterului stratificat al pieţei de muncă franceze. Astfel, angajaţii albi şi nativi, sindicalizaţi primeau slujbe stabile şi, de multe ori pe viaţă, în vreme ce imigranţii şi copiii lor primeau, dacă aveau noroc slujbe pe termen scurt şi prost plătite. Toate acestea au născut un sentiment de discriminare şi nedreptate în rândul tinerilor musulmani din suburbii. Autorul atrage atenţia că primele conflicte cu poliţia şi revolte ale musulmanilor nu au avut în centrul lor identitatea islamică ci nemulţumirile legate de modul în care erau trataţi de către societatea franceză. Problemele legate de definirea propriei identităţi erau legate şi de clivajul dintre generaţii. Dacă părinţii acestor tineri nu se revoltau, acceptau slujbe prost plătite, practicau un islam popular şi erau încă puternic legaţi de ţara de origine prin legături de rudenie şi tradiţii, fiii şi fiicele lor nu se simţeau acasă nici în Franţa, dar cu atât mai puţin în comunităţile simple şi tradiţionale din care proveneau părinţii lor. Bandele, drogurile şi violenţa erau alte provocări la care părinţii nu au ştiut să găsească răspuns. Ei îşi doreai ca fiii lor să îşi găsească slujbe mai bune în Franţa, dar să se şi căsătorească cu cineva din ţara lor de origine, să păstreze tradiţiile şi identitatea date de aceasta.

Pentru mulţi tineri din a doua generaţie de imigranţi răspunsul a venit din partea a ceea ce Lieken numeşte outsideri, adică jihadişti bărboşi din lumea musulmană şi propaganda unor state islamiste ca Iranul şi Arabia Saudită. În căutarea unui sens, a răspunsurilor la întrebări şi dorind să simtă apartenenţa la un grup, pentru mulţi tineri frustraţi de realităţile lumii în care trăiau, islamismul a reprezentat răspunsul.

Situaţia celei de-a doua generaţii de imigranţi nu era cu mult diferită în Germania şi Marea Britanie. În Germania, ţară care şi-a construit identitatea naţională pe ideea de comunitate organică, culturală de limbă şi rasă, tinerii musulmani turci, rareori vorbitori de germană, nu erau şi nu sunt integraţi în societate. Trăiesc în marea lor majoritate împreună cu părinţii lor în enclave turceşti, acasă se vorbeşte turceşte, pe străzi şi în magazinele din zonele bine delimitate în care locuiesc la fel, la televizor urmăresc emisiunile şi programele turceşti şi nu pe cele nemţeşti. Este greu să construieşti pe aceste baze loialitatea faţă de statul adoptiv care le-a şi refuzat multă vreme, de altfel, dreptul la cetăţenie. În momentul în care Germania a devenit interesantă pentru terorişti care o considerau veriga slabă a operaţiunilor NATO în Afganistan, propagandiştii curentelor extremiste au găsit un teren fertil în rândul tinerilor.

Un element specific Germaniei este numărul mare de convertiţi, după cum remarcă autorul. Mulţi se convertesc pentru a se putea căsători cu musulmane, dar acest lucru nu determină automat şi radicalizarea. Leiken consideră că principalele cauze pentru radicalizare în rândul germanilor nativi sunt o viaţă de familie nefericită şi repudierea valorilor burgheze occidentale aşa cum se întâmpla în anii '60 cu cei care intrau în rândurile Partidului Comunist. Vorbind despre unul dintre teroriştii germani convertiţi, poliţia remarca că acesta ar fi putut deveni la fel de bine "scientolog sau neonazist - a contat doar cine a ajuns la el primul".

Marea Britanie reprezintă un caz fascinant şi un pic diferit. Aici radicalizarea a avut două puncte de plecare: revoltele stârnite de publicarea în anul 1989 a cărţii lui Salman Rushdie, Versetele satanice şi masacrul din 1993 de la Srebrenica. Afacerea Rushdie a reuşit să îi unească temporar pe şiiţi şi sunniţi, pe adepţii islamului popular cu fundamentaliştii. Toţi au condamnat în cor apariţia cărţii considerată o blasfemie şi o jignire la adresa islamului. Uciderea la Srebrenica a 8.000 de musulmani bosniaci într-o enclavă aflată sub protecţia Naţiunilor Unite a fost un alt factor catalizator. Faptul că cei mai mulţi musulmani britanici provin din aceeaşi regiune a Pakistanului le-a uşurat drumul spre centrele de antrenament jihadiste din această ţară tinerilor furioşi pe lumea occidentală care părea complice la măcel. Imamii radicali au profitat de această furie şi au recrutat adepţi în moscheile radicale din Londra. De multe ori, imamii primeau consistente ajutoare sociale, stipendii şi chiar granturi de la Uniunea Europeană chiar dacă de la amvon condamnau lumea occidentală şi îndemnau la nerespectarea legilor şi a cetăţenilor ei. Unul dintre ei predica: "Ţi se permite să iei toate aceste ajutoare pe care ţi le oferă aceşti necredincioşi, pentru că tot ce are un kaffir este al tău...Ţi se permite chiar să ai patru soţii şi să ceri ajutoare pentru ele. Aşa că speră să primeşti un conac în Hampstead Heath!"

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără complicitatea autorităţilor care chiar şi atunci când mulţi dintre aceşti indivizi s-au dovedit a fi periculoşi şi declaraţi ca atare de alte state occidentale, şi-au găsit fără probleme refugiul la Londra. S-a vorbit multă vreme de un pact al autorităţilor cu aceştia: atâta vreme cât nu pun la cale atentate pe teritoriul Marii Britanii vor fi toleraţi. Evident, că într-un final, atentatele au avut loc, pactul neavând nici o valoare reală pentru extremişti.

Mi s-au părut interesante paginile în care Leiken vorbeşte despre modul în care s-a construit comunitatea pakistaneză din Marea Britanie din rândul căreia s-au racolat cei mai mulţi viitori terorişti. Primii muncitori au venit, ca şi în cazul Germaniei şi Franţei, după cel De-al Doilea Război Mondial, dat fiind faptul că pentru reconstrucţie era nevoie de mână de lucru ieftină. Iniţial, ambele părţi au considerat migraţia ca un fenomen temporar care urma să ia sfârşi odată cu terminarea contractelor. Oamenii urmau să se întoarcă în ţările lor de origine. Evident că nu s-a întâmplat aşa. Leiken spune că în vizitele în regiunea Mirpur din Pakistan a văzut zeci de vile ridicate de cei plecaţi în Marea Britanie şi în care nu locuieşte nimeni. Mândria, dorinţa de a le dovedi celor de acasă că au reuşit, că au statut, i-a determinat pe primii sosiţi să le construiască, nutrind speranţa că se vor şi întoarce acolo într-o zi. Treptat, şi-au adus, însă şi nevestele şi apoi rudele în ţara adoptivă. Familii tradiţionale, cu o puternică loialitate faţă de clan, aceştia şi-au adus cu ei credinţele şi imamii. Aceşti imami au devenit însă irelevanţi pentru tânăra generaţie pentru că propovăduiau integrarea şi respectarea legilor. Mesajul imamilor radicali a devenit muzică pentru urechile tinerilor sfâşiaţi între datoria de familie şi dorinţa de apartenenţă la grup. De multe ori, radicalizarea a dus la ruperea legăturilor de familie. Mulţi dintre tinerii radicalizaţi britanici au beneficiat de o educaţie foarte bună, având studii superioare şi slujbe bine plătite. Dorinţa părinţilor de a urma tradiţia, de a se căsători, de exemplu cu o verişoara din Pakistan, de multe ori semianalfabetă şi care nu vorbea engleza a determinat revolta şi ruperea legăturilor cu casa părintească. Cauzele şi motivaţiile sunt, însă, mult mai complexe şi sunt analizate cu atenţie în cartea de faţă. Însuşi autorul recunoaşte că nu există un răspuns standard pentru parcursul acestor tineri. Există câteva borne pe care se pare că le-au atins toţi de-a lungul timpului.

Cartea este fascinantă pentru că prezintă biografiile câtorva imami care au influenţat decisiv radicalizarea, dar şi parcursul unor atentatori cunoscuţi. Lucrarea este un studiu complex al fenomenului, greu de rezumat în câteva rânduri. Recunosc că a fost o lectură care mi-a pus răbdarea la încercare, dar care a venit şi cu satisfacţii pe măsură. Poate nu are un stil foarte prietenos, dar este atent construită, se bazează pe o bibliografie impresionantă, dar şi pe studiile pe teren ale autorului, este serioasă şi obiectivă. Lasă senzaţionalul la o parte, la fel şi ura şi prejudecăţile şi încearcă să găsească răspuns la una dintre întrebările cele mai dificile: "Unde s-a greşit?"

Istoria miezoasă - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Istoria miezoasă

Pentru mulţi dintre noi istoria reprezintă doar o materie de şcoală, văzută de cele mai multe ori ca fiind plictisitoare, plină de date enervante, fără sens şi importanţă. Un exerciţiu de memorare care nu îşi găseşte locul în mintea şi inima celor obligaţi să o înveţe. Historia magistra vitae şi-a pierdut sensul, Cicero pare a se fi înşelat, istoria nu poate să ne înveţe nimic esenţial şi folositor pentru viaţă. Cu toate acestea, apar uneori cărţi care pot schimba această percepţie. Una dintre ele este cartea lui Yuval Noah Harari, Sapiens. O scurtă istorie a omenirii. Recunosc că de multă vreme nu mi-a fost dat să citesc o carte de istorie scrisă cu atât de mult umor şi ironie, cu o privire atât de pătrunzătoare când vine vorba de înţeles mecanismele care pun în mişcare evenimentele, o sinteză atât de clară a ceea ce a fost şi este omul ca specie. Harari scrie o carte care se adresează tuturor, o carte importantă pentru că te face să gândeşti, să descoperi conexiuni neaşteptate, te ajută să ai o privire de ansamblu asupra trecutului şi a deciziilor care l-au modelat. Cred că este prima carte pe care o citesc în care evoluţionismul este pus în centrul istoriei omenirii explicând credibil o parte din alegerile şi întâmplările care ne-au făcut oameni. Renunţând la limbajul academic, la date inutile şi la pretenţia că deţine adevăruri absolute, autorul reuşeşte să îşi seducă cititorul. Citindu-i cartea, argumentaţia şi concluziile îţi vine de multe ori să strigi evrika! pentru că Harari te face să înţelegi lumea, să îţi confirme ideile şi intuiţiile. Unii istorici, probabil, vor spune că greşeşte atunci când pleacă de la concluzii şi îşi construieşte argumentaţia în jurul lor, alţii cu siguranţă vor strâmba din nas susţinând că un singur volum nu poate condensa atâtea milenii de istorie. Toate acestea nu ar trebui să fie un impediment în a citi cartea şi a vă bucura de fiecare pagină. Cartea lui Harari nu se doreşte un tom doct şi scorţos, ci o sinteză provocatoare a parcursului nostru de până acum.

Harari consideră că au existat, până acum, trei revoluţii importante în istoria umanităţii: Revoluţia Cognitivă, Revoluţia Agricolă şi Revoluţia Ştiinţifică. Toate trei au jucat un rol esenţial în configurarea umanităţii aşa cum o cunoaştem astăzi. Omul preistoric remarcă autorul, era un animal neînsemnat, care nu avea un impact mai important asupra mediului decât gorilele, licuricii sau meduzele. Totul a început să se schimbe când a început Revoluţia Cognitivă si Homo sapiens a început să transforme mediul în care trăia, modelându-l conform nevoilor sale. Descoperirea unor noi moduri de gândire şi comunicare i-au adus acestuia o poziţie de frunte în lanţul trofic. Harari ne atrage atenţia asupra unei false percepţii pe care o perpetuează imaginile din manuale: Homo ergaster nu a dat naştere lui Homo erectus ca la rândul său acesta să dea naştere neanderthalienilor care să se transforme, într-un final, în Homo Sspiens. Toate aceste specii de oameni au populat Pământul în paralel, extinderea şi succesul lui Homo sapiens datorându-se faptului că, la un moment dat şi dintr-un motiv încă necunoscut, acesta a început să facă lucrurile diferit. Dezvoltarea unui limbaj complex, capacitatea de a plăsmui ficţiuni şi de a-şi schimba comportamentul cu rapiditate adaptându-se mediului şi reuşind să transmită aceste experienţe generaţiilor următoare, i-au asigurat succesul în confruntarea cu celelalte specii de oameni. Omul a devenit mai mult decât un animal, a devenit un animal care gândeşte şi care, pe lângă hrană şi materiale a început să caute şi cunoaştere.

Iniţial, Homo sapiens au fost vânători culegători. Acest lucru le-a permis extinderea orizontului, obţinerea unei hrane variate, o adaptare la mediu mult mai bună decât a comunităţilor agricole ulterioare şi o rată mult mai mică de mortalitate din cauza bolilor infecţioase. De aceea Harari consideră Revoluţia Agricolă ca fiind o mare păcăleală. Susţine că deşi Revoluţia Agricolă a însemnat o creştere a cantităţii de hrană, acest lucru nu a însemnat o dietă mai bună sau mai mult timp liber, ci dimpotrivă. Revoluţia Agricolă a însemnat o explozie a populaţiei şi naşterea unor elite răsfăţate. Vinovate de aceste transformări au fost câteva plante, dintre care cele mai importante au fost grâul, orezul şi cartofii. Aceste plante l-au domesticit pe Homo sapiens. Trecerea la agricultură a însemnat apariţia unor afecţiuni noi cum ar fi dislocările de disc, artritele şi herniile. Omul nu era construit pentru agricultură. Cultivarea plantelor nu i-a oferit omului o dietă mai sănătoasă, o siguranţă economică mai mare şi nici protecţie împotriva violenţei umane. Ceea ce a reuşit să facă Revoluţia Agricolă a fost să ţină mai mulţi oameni în viaţă în condiţii mai proaste, ceea ce a fost esenţial pentru supravieţuirea speciei.

Revoluţia Agricolă a însemnat şi o concentrare mai mare asupra viitorului. Dependent de o recoltă viitoare, agricultorul a devenit îngrijorat de ceea ce îi putea aduce viitorul. Stresul agriculturii a dus la apariţia unor sisteme politice şi sociale la scară mare. Au apărut fortăreţe, palate, monumente şi temple. Imaginaţia umană a intrat în scenă şi a creat religii şi mituri necesare cooperării în masă. Toate aceste reţele de cooperare sunt "ordini imaginate". Toate se bazau pe existenţa unor mituri comune. Aceste ordini imaginate nu erau, de cele mai multe ori, echitabile şi corecte pentru toată lumea. Harari remarcă, de altfel, că nu există dreptate în istorie şi că ordinea a implicat, de regulă, crearea de ierarhii. Toate ierarhiile îşi neagă originile ficţionale şi se pretind inevitabile, fie că vorbim de supremaţia albilor, de castele hinduse sau de ierarhia bogaţilor şi săracilor. Rolul ierarhiilor este important pentru că permit unor oameni complet străini să ştie cum trebuie să se trateze unii pe alţii fără a fi nevoie să se cunoască personal. Autorul vine aici cu două exemple amuzante: Pygmalion al lui George Bernard Shaw şi Harry Potter. De altfel, referirile la cărţi sau evenimente din cultura populară fac studiul lui Harari uşor de citit şi înţeles.

Harari acordă un capitol special culturilor umane considerate de autor ca fiind o reţea de instincte artificiale care le-a permis oamenilor să coopereze eficient. Ca orice ordine creară de oameni, culturile sunt pline de contradicţii interne, şi pentru a le reconcilia culturile umane sunt într-un proces continuu de schimbare. Culturile tind să se coaguleze şi să crească tinzând spre globalizare. Factorii cei mai importanţi care au sprijinit această evoluţie spre universal au fost: ordinea monetară, ordinea imperială şi ordinea religiilor universale precum budismul, creştinismul şi islamul. Fiecărui factor, Harari îi acordă un capitol special. Ne vorbeşte despre cum au reuşit banii să schimbe modul de gândire şi interacţiune dintre oameni, cum imperiul s-a dovedit a fi cea mai răspândită formă de organizare politică din ultimii 2000 de ani asigurând stabilitatea şi prosperitatea de care au avut nevoie Cicero, Seneca şi Augustin pentru a medita şi a scrie, despre cum religiile au conferit legitimitate supra-umană ordinilor şi ierarhiilor sociale create de oameni. Mi-a plăcut remarca legată de cauzele care asigură succesul unei religii, extinderea şi supravieţuirea sa: ele trebuie să fie universale şi misionare. Religiile antice au fost locale şi exclusiviste ceea ce le-a adus pierirea. De asemenea, mi s-a părut interesantă observaţia legată de transformarea zeilor din vechile religii în sfinţi în cadrul creştinismului. Hariri consideră că astfel avem parte, în continuare de un politeism ascuns pentru că oamenii au nevoie de consolare din partea divinităţii, au nevoie să creadă că pot comunica cu un Dumnezeu care le poartă de grijă.

A treia mare revoluţie este Revoluţia Ştiinţifică. Aceasta a început în momentul în care omul a devenit sincer cu el însuşi şi a recunoscut că nu ştie răspunsul la toate întrebările, dar a descoperit că îl poate căuta. Revoluţia Ştiinţifică a însemnat ascensiunea Europei pentru că mânaţi de curiozitatea ştiinţifică, europenii au ştiut să înlocuiască primii ideea de "dezbină şi cucereşte" cu "explorează şi cucereşte". Cartea are câteva capitole foarte interesante despre modul în care europenii au reuşit să îşi creeze imperiile şi să îşi asigure supremaţia. Dacă până la aceste capitole, Harari vorbeşte despre Afro-Asia, ceea ce poate părea ciudat unui cititor european obişnuit cu perspectiva europocentristă asupra istoriei, în aceste capitole este nevoit să îşi schimbe perspectiva.

În paginile dedicate cuceririi lumii de către europeni, Harari remarcă pe bună dreptate că aceasta s-a realizat prin schimbarea modalităţii de finanţare. Dacă cruciadele, de exemplu, au fost finanţate din impozite, expediţiile de descoperire şi cucerire din epoca modernă au fost finanţate prin credite. Acest tip de investiţie s-a bazat pe cea mai importantă resursă economică: încrederea în viitor. Ce ne rezervă viitorul? Probabil că o epocă post-umană. Din câte ştiu, Harari are o carte şi pe acest subiect - Homo Deus - pe care cu siguranţă o voi căuta să o citesc.

Sapiens s-a dovedit o lectură antrenantă şi instructivă deşi au fost momente în care m-am certat în gura mare cu autorul. Nu am fost de acord cu el, de exemplu, când a scris că "orice este posibil este prin definiţie şi natural. Un comportament cu adevărat nefiresc, unul care este împotriva legilor naturii, pur şi simplu nu poate exista". Atunci ce facem cu pedofilia, de exemplu? Nu poţi justifica tot prin biologie. De asemenea, îl consider un pic prea optimist când spune că naţionalismul îşi trăieşte ultimele zile. Dar, acesta este farmecul şi puterea unei cărţi cu adevărat bune: te face să gândeşti, să îţi pui întrebări, să te foloseşti de toate cunoştinţele pe care le ai pentru a te hotărî dacă eşti de acord sau nu cu autorul. Această carte face toate aceste lucruri din plin. Ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toţi cei care vor să înţeleagă lumea în care trăim, cum şi unde s-a născut ea. Cartea lui Noah Harari este un câştig pentru orice bibliotecă.

Măcar ne-am păstrat demnitatea!

Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui
Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Măcar ne-am păstrat demnitatea!

În numele tatălui, titlul cărţii de faţă, trimite, după un prim impact vizual şi auditiv, la filmul omonim din 1993, regizat de Jim Sheridan. Inspirată dintr‑o întâmplare reală, pelicula transpune, în mare, într‑o manieră artistică, ideea de nedreptate politică pe seama unor oameni condamnaţi pentru crimă, terorizaţi să o recunoască, deşi nu o comiseseră. Am spune că este o temă recurentă în istoria românească a ultimelor cinci‑şase decenii. Dacă iubitorii români de film pot urmări In the Name of the Father cu o anume detaşare, determinată de certitudinea că este, totuşi, un film artistic şi că detaliile "naraţiunii" păstrează în sine germenii autoapărării în contact cu disconfortul senzorial şi psiho‑mental, nu acelaşi lucru se întâmplă citind cartea îngrijită de Vlad Mitric‑Ciupe. Subtitlul cărţii - Supravieţuire şi integrare socioprofesională în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă - ne readuce imediat cu picioarele pe sol românesc şi ne pregăteşte pentru o lectură în cheie analitică, deşi volumul conţine interviurile realizate de autor cu câţiva dintre urmaşii acestor arhitecţi.

Arhitectul Vlad Mitric‑Ciupe este bine cunoscut în domeniul studiului istoriei recente, mai ales, în urma publicării grandiosului volum dedicat arhitecţilor români victime ale regimului ideologic comunist - Arhitecţii români şi detenţia politică, 1944‑1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, INST, Bucureşti, 2013, 560 p. Urmărindu‑i bibliografia şi cunoscându‑i îndeaproape vocaţia şi activitatea, vom conchide că autorul este, la ora actuală, cel mai bine informat şi pregătit istoric al istoriei recente, în breşa care‑i vizează pe arhitecţi.

Discuţiile sale cu Ana Puşchilă (n. 1944), Călin Mucichescu (n. 1943), Apollon Cristodulo (n. 1964), Lucian Goj (n. 1959), Mihai Enescu (1926‑2012), Cristina Sârbu (n. 1952) denotă o stăpânire impresionantă a temei, de la detalii, care adesea rămân inaccesibile şi multor istorici, până la nuanţe şi asocieri productive de idei. Stabilindu‑şi drept obiectiv recuperarea memoriei, cu toate palierele ei de lumină, întuneric şi clarobscur, autorul nu îşi menajează interlocutorul, aplicându‑i tehnica obturării canalelor de comunicare, mutând atenţia sau schimbând brusc subiectul - aşa cum se întâmplă, nu de puţine ori, în demersurile de istorie literară şi în multe încercări nefericite de conservare a memoriei orale. Dimpotrivă. Vlad Mitric‑Ciupe găseşte de fiecare dată cea mai elegantă formulă pentru a‑şi întreba martorul despre aspecte delicate, atât în spaţiul opiniei publice şi de gen, cât şi personal, precum: dacă a ştiut că tatăl său are un dosar de informator, despre relaţiile cu evreii, despre legionari, despre frică, despre trădare, despre traume şi aşa mai departe.

Demersul de faţă este o încercare (una reuşită!) de a mai acoperi din spaţiile albe ale istoriei detenţiei şi postdetenţiei comuniste din România, de data aceasta, prin ochii şi sufletul urmaşilor. Cu alte cuvinte, făcând apel la memoria directă sau transmisă şi la conştiinţa acestora.

O chestiune care se formulează aproape de la sine în timpul lecturii este aceea a raportului victimă/torţionar, raport insuficient analizat şi neintrat într‑o accepţiune adecvată istoric şi moral în conştiinţa istorică şi publică. Majoritatea confuziilor - între care uşurinţa cu care se operează în spaţiul editorial de toată mâna cu inversarea rolului victimei cu al "călăului" (un termen impropriu, de altfel) - provin dintr‑o anume superficialitate a backgroundului profesional, dar şi din superficializarea, bagatelizarea, aruncarea în deriziune a unor teme şi subiecte ajunse adesea în spaţiul public "după ureche", din auzite, sau ca efect al unor lecturi nu mai puţin superficiale. Aşa se face că în postcomunism, pe care îl putem numi mai degrabă - postdecembrism -, victimele sistemului concentraţionar par, nu de puţine ori, mai vinovate decât artizanii regimului ideologic şi decât torţionarii lor direcţi. Comunismul a fost condamnat foarte târziu (după 17 ani de la căderea oficială a comunismului în România) şi simbolic, fără un proces, fără rechizitoriu, complet de judecată, sentinţă - de tip Nürnberg, fără o legislaţie a lustraţiei adecvată, aşa încât societatea în ansamblul ei să fi suferit mutaţii relevante la nivel mental, de ordin moral, politic şi chiar cultural. S‑ar putea spune că, în mod paradoxal, singura instanţă care funcţionează pe alocuri şi fără putere masivă de influenţare este cea morală. Ea subzistă cvasi-individual. Mai mult, victimele comunismului nu doar că nu au fost deculpabilizate legal, ci continuă să fie culpabilizate şi diabolizate printr‑o legislaţie de conjunctură (politică), aşa cum este Legea 217/ 2015, care modifică Ordonanţa de guvern nr. 31/2002 privind "interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii". Un teren fertil pentru creşterea neîncrederii, frustrărilor, suspiciunilor deja existente, nu întotdeauna gratuit, un nou prilej pentru a arunca în derizoriu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a regimului comunist, trăsături definitorii doar clamate, niciodată condamnate în fapt. În carte sunt mai multe exemple de bună înţelegere, de ajutor ad‑hoc, neinteresat şi în deplină cunoştinţă de cauză, între români şi evrei. Unii dintre aceşti români recunoscuţi ca legionari, alţii nu. Tocmai de aceea, în contextul devoalat de interviuri, mărturiile urmaşilor unor astfel de victime sunt surse esenţiale pentru recuperarea memoriei traumatizate în folosul studiului sau, pur şi simplu, al lecturii interesate dar neavizate. În acelaşi timp, ele capătă aura unei gestici a curajului, pe măsură ce "uităm" cu fiecare zi câte ceva din puţinul pe care am fost dispuşi să îl asumăm în legătură cu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a unui regim ideologic care aproape o jumătate de secol a lucrat cu toate dispozitivele pentru reeducarea mentală a românilor. Studiul introductiv al lui Vlad Mitric‑Ciupe este mai mult decât lămuritor în această privinţă, cu date concrete şi analize, cu opinii clar asumate.

Amintirile celor şase mărturisitori sunt impresionante prin încărcătura afectiv‑factuală şi emoţională pe care o transmit şi vin să completeze munca autorului. Toate eforturile documentare şi analitice ale lui Vlad Mitric‑Ciupe din ultimii ani se înscriu într‑un demers amplu de recuperare şi de pătrundere în conştiinţa profesională şi publică a istoriei unui segment important al vieţii sociale şi culturale din România ultimilor peste 60 de ani: arhitecţii - victime ale regimului comunist şi, iată, urmaşii acestora.

Ca în toate straturile societăţii din care provin foştii deţinuţi politici, rudele apropiate ale acestora au avut foarte mult de suferit. Copiii deja născuţi la data arestării au avut de suportat viaţa fără unul dintre părinţi, uneori fără amândoi. Au îndurat înstrăinarea, lipsurile de toate felurile, izolarea, marginalizarea - nu doar politică. De cele mai multe ori, au fost ocoliţi nu doar de vecini, ci şi de rude, iar la şcoală au fost trataţi ca nişte paria, la vârsta studiilor superioare aflând şi că dosarul le este "pătat". Problemele de acest fel sunt comune atât copiilor deja existenţi la data arestării părinţilor, cât şi celor născuţi la scurtă vreme după eliberare, cel mai adesea în a doua jumătate a anilor 1950 sau în anii 1960. Toţi aceşti copii au fost nevoiţi să asiste şi la eforturile disperate ale mamelor - atunci când taţii erau închişi ori proaspăt eliberaţi - de a se "descurca", multe dintre ele forţate să divorţeze ca să‑şi "piardă" urma, să găsească o slujbă pentru supravieţuirea familiei. Ana Puşchilă îşi aminteşte întrebarea mamei ei: "De ce să divorţez? Ce vrei, domnule, de ce să divorţez? Cine mă ia pe mine cu trei copii?", o întrebare cu sens printre oamenii din lumea normală, liberă, nu în comunism. Copii traumatizaţi la miez de noapte, lăsaţi în grija soldaţilor cu arme automate, în timp ce mama lor e luată de Securitate. Întrebări fără răspuns până în zilele noastre.

Victimele comunismului şi urmaşii lor nu şi‑au găsit dreptatea, încă, pe pământ, dar unele dintre ele reuşesc să păstreze câte ceva luminos din trauma experienţelor prin care au trecut. Nu doar copiii, ci uneori şi nepoţii au resimţit reculul experienţelor ideologice:

"Nu poţi să te gândeşti că a fost ceva bun. Poate un singur lucru... Nu ştiu ce să zic! Măcar ne‑am păstrat demnitatea!" spune Cristina Sârbu, nepoata arhitectului Nicolae Popescu, condamnat la 10 ani muncă silnică în 1951, trecut prin închisorile Jilava, Piteşti şi Dej. Adverbul "măcar" face în acest context mai mult decât o mie de pagini de rechizitoriu împotriva comunismului, tocmai pentru că aceste pagini n‑au fost scrise.

Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm? - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm?

De ce Homo Sapiens, un mamifer mediocru apărut acum 200.000 de ani pe lungul lanţ trofic al Pământului şi unul dintre mezinii zăpăciţi ai genului Homo, a ajuns stăpânul planetei?

Yuval Noah Harari ne aminteşte că:
Nu am avut nici pe departe cel mai mare creier al genului Homo, Neandertalus beneficia de un creier mai mare ca al nostru.
Nu am fost singurii care am dezvoltat limbajul şi comunicarea, aşa cum îndeobşte se consideră.
Verii noştri cimpanzei comunică şi ei, iar ceilalţi fraţi din familia extinsă Homo aveau abilităţi asemănătoare nouă de a coopera.
Toţi aceştia pot spune "Uite un leu lângă râu", iar cimpanzeul poate chiar să-şi păcălească semenii anunţându-i că "E un leu lângă râu!", doar ca rivalii să se sperie şi el să le fure bananele.

Ce am făcut noi şi nu au făcut ceilalţi?

Am fost singurii, spune Harari, care putem vorbi nu doar despre ceea ce există, ci şi despre ceea ce nu există. Vedem leul de lângă râu, dar ne putem imagina şi inorogul. Suntem singurul animal din istoria de 4,5 miliarde de ani a planetei Pământ care construieşte fantezii. Suntem creatorii miturilor care s-au dezvoltat în ficţiuni sociale. Am devenit eficienţi nu doar cooperând, multe specii fac asta zi de zi de milioane de ani, ci cooperând în numele unui viitor pe care nu-l putem cunoaşte, ci doar imagina.
Am avut încredere.
Să ai încredere e, uneori, împotriva dictatului ADN, creat după sute de mii de ani de joc cu sumă nulă. Asta apropo şi de explicaţia pentru care civilizaţiile în necaz, cum e cea românească de azi, nu reuşesc să se strângă în jurul unor mituri comune, în jurul unor constructe sociale.

Deşi e substanţială, are 350 de pagini de format mare, Polirom a onorat lucrarea şi a fost loială efortului autorului ca Sapiens să fie uşor de parcurs. Traducerea lui Adrian Şerban este de o fluenţă admirabilă şi tehnoredactarea este generoasă.

Harari urmăreşte firul roşu al conceptelor sale despre evoluţia omenirii şi o face palpitant, presărând zeci de exemple de istorie concretă. Sapiens îţi transmite liniştea şi deopotrivă tulburarea care te cuprind când te culci pe spate şi te zgâieşti la stele. Simţi că suntem mici, departe de problemele în care ne înverşunăm curent, dar în acelaşi timp eşti sorbit primejdios de ceva mai mare decât tine.

Deşi, după un început de thriller, cartea are o "burtă" la un moment dat, Sapiens creşte sufocant spre final şi te caţără într-un ritm de "roman poliţist al speciilor" până la ultima pagină. Capitolele de final sunt dedicate ideii de devenire. Suntem pe ultima sută de metri sau de ani a lui Homo sapiens? Am devenit prima specie a planetei care poate modifica în mod sistematic viaţa. Nu e vorba că scopim animalele sau că ne punem braţe pe care le mişcăm cu ajutorul gândurilor, ci că ne putem modifica stările de conştiinţă şi dorinţele.

În general ne temem de prelucrarea genetică. "Sentimentul predominant este că se deschid prea multe posibilităţi într-un timp prea scurt, iar capacitatea noastră de a modifica gene o ia înaintea capacităţii de a utiliza în mod înţelept şi precaut această pricepere".
Numai că miza poate fi înlăturarea a numeroase boli incurabile, urmări dezastruoase de accidente şi beneficii pentru o întreagă planetă. "Un asemenea cyborg, care să beneficieze de o inteligenţă colectivă, nu ar mai fi uman şi nici măcar organic. Ar fi ceva cu totul diferit. Ar fi un tip atât de fundamental diferit de fiinţă încât nu putem nici măcar să înţelegem implicaţiile sale filosofice, psihologice sau politice".

Ultima frază a cărţii: "Însă din moment ce s-ar putea să fim curând capabili să ne creăm şi dorinţele, adevărata întrebare care ne stă în faţă nu este "Ce vrem să devenim?", ci "Ce vrem să vrem?". Cei care nu sunt speriaţi de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea".

Răspunsul e schiţat în a doua sa carte, apărută şi care a fost deja anunţată în România de editură.

Viaţă, tenis, carte. Cu Horia Tecău

Horia Tecău
Viaţa în ritm de tenis
Editura Curtea Veche, 2016

*****

Suntem obişnuiţi cu talentaţii, cu fiţoşii. Nu suntem obişnuiţi cu oamenii care se construiesc.

O carte care nu va câştiga nici Goncourt, nici Booker Prize. O carte care nu şi-a propus să câştige ceva. Este o carte care vrea să comunice ceva. Simplu, pe înţelesul tuturor, mai ales al copiilor. Al copiilor care sunt îndemnaţi să viseze.

Viaţa în ritm de tenis a lui Horia Tecău poate fi citită oriunde, nu oricum. Naturaleţea mesajului nu trebuie confundată cu banalul. Ei, hai, ce poate să fie? Încă o carte despre viaţa unui sportiv, veţi spune. Simt toţi nevoia să îşi povestească viaţa, veţi continua. Poate că aveţi dreptate, poate că au devenit o modă aceste cărţi. Poate că unii chiar au ceva de spus. Horia sigur are.

Viaţa în ritm de tenis povesteşte drumul de la copilărie la adolescenţă şi de la adolescenţă la maturitate. Drumul duce mereu spre terenul de tenis. Obsedant? Chinuitor? Să îl lăsăm pe Horia să ne spună.

"Cu geanta în spate, mai mare decât mine, mă duceam la terenurile de tenis care se aflau la fix nouă minute de casă. Număram paşii în gând, mă uitam tot timpul la ceas şi încercam să găsesc cea mai scurtă cale să ajung acolo, ca să nu pierd niciun minut. Pe drum mă întâlneam constant cu vecinii, cu vânzătorul unui magazin care mă ştia şi toţi mă întrebau: «Iar te duci la antrenament? Şi sâmbăta?». Îi salutam, zâmbeam şi mergeam mai departe. Aveam în minte un singur lucru. «Mă duc la joacă». Uneori chiar uitam şi ce zi e."

Tenisul ca joacă. Tenisul ca pasiune, ca meserie. Un copil de 14 ani pleacă de acasă pentru 4 ani. Este adevărat, la Academia Nick Bollettieri, nu în pribegie la Înalta Poartă. Dar singur printre străini, încartiruit într-o cazarmă a tenisului. Marii campioni sunt rodul disciplinei de fier, nu un cumul de toane şi fiţe. Privaţiunile fac parte din această viaţă. Fiindcă este o privaţiune şi să te abţii să înfuleci un burger. "Dacă mâncaţi burgeri, o să jucaţi ca nişte burgeri!", le-a spus copiilor Nick Bollettieri, în trecere prin cantina academiei, să vadă dacă totul este în ordine. Un puşti de 14-15 ani ar mai mânca şi un burger, ar mai bea şi o cola. Poţi să îi ceri autocontrol? Se pare că da.

Cartea are subliniate o serie de cuvinte şi expresii-cheie. "Visam" se repetă obsedant. La fel "pasiune", "credinţă", "mă bucuram", "trebuie să am răbdare", "eram încrezător", "trebuia să fac o alegere", "disciplină", "părinţii", "iubirea". Sunt cuvinte care îl construiesc pe autor, aflat în dialog permanent cu un personaj nevăzut. Cel mai probabil un copil, căruia vrea să îi împărtăşească experienţele lui. Posibil copilul care a fost el. Copilul care a ajuns celebru sacrificându-şi copilăria dând impresia că se joacă.

Interactivă, Viaţa în ritm de tenis propune din loc în loc exerciţii celor care o lecturează. Ilustrate sub forma unor pagini de dictando, întrebările şi îndemnurile sunt cât se poate de simple. "Dacă ai practica un sport, cu cine ţi-ai dori să joci în echipă? Şi de ce?". Sau "Caută în dicţionar cuvântul «respect» şi scrie mai jos definiţia". Sau "O listă cu cele mai mari dorinţe ale tale". Horia însuşi a completat formularul trecând la dorinţele pentru 2017 câştigarea unui turneu de Grand Slam şi citirea a două cărţi pe lună. A câştigat US Open, asta ştiam. Bănuiam că citeşte din felul dezinvolt în care se exprimă şi îşi sintetizează ideile. L-am urmărit la matinalul de pe Digi24 cu sentimentul reconfortant că un mare sportiv poate fi şi un om citit, căruia îi pasă de vocabularul pe care îl foloseşte. Mi-a plăcut că a îndemnat oamenii să citească, să înţeleagă importanţa lecturii în modelarea personalităţii, a felului în care înţeleg tot ce-i înconjoară. Mi-ar plăcea ca şi alţi sportivi să îi urmeze exemplul. Ce, ar fi o utopie ca Alibec să îşi propună să citească o carte pe an?

Viaţa în ritm de tenis a apărut la Editura Curtea Veche în condiţii grafice excelente. Două lucruri m-au impresionat neplăcut. Preţul de nivel ATP al cărţii, 35 de lei, şi penuria de inspiraţie a editorului, care a folosit acelaşi text atât în introducere, cât şi pe contracopertă. În calitate de consumator cu o anume vechime al produselor de la Curtea Veche, sunt sigur că era loc pentru mai bine.