Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb
Citiţi o
cronică a acestei cărţi.
*****
Intro
Robert S. Leiken urmăreşte destinele primei generaţii de imigranţi
musulmani, dar şi angoasele urmaşilor lor. Pornind naraţiunea din
îndepărtatele sate ale Orientului Mijlociu, prin intermediul
personajelor sale, autorul ne aduce în prezent, în capitalele Europei
Occidentale, cu ghetourile şi cartierele lor populate de imigranţi.
Cartea ne ajută să pătrundem în cotidianul islamiştilor, să cunoaştem
moscheile radicalizate, să descoperim universul jihadiştilor şi să aflăm
ultimele gânduri ale atentatorilor sinucigaşi. Această analiză
istorică, sociologică, teologică şi antropologică ne avertizează că
incoerenţa strategiilor faţă de problema terorismului se datorează
confundării protestatarilor cu islamiştii, a musulmanilor paşnici cu
fundamentaliştii, a slujitorilor Islamului cu jihadiştii, a imigranţilor
din prima generaţie cu urmaşii lor.
Islamiştii europeni este prima carte care, combinând reportajul şi naraţiunea, analizează ameninţarea teroristă islamistă în Europa
într-o manieră obiectivă şi pătrunzătoare.
"Robert S. Leiken scrie
într-un stil accesibil.
Bazându-se
pe o documentare solidă, autorul prezintă diferite puncte de vedere
care îl ajută pe cititor să aibă imaginea de ansamblu a problemei." (
Dilwar Hussain, The Muslim World Book Review)
"O prezentare critică a contextului istoric care a dus la declanşarea
conflictului între comunităţile de musulmani din Europa şi statele
occidentale." (
Washington Times)
"Prin cercetări amănunţite şi interviuri, acest volum studiază dinamica
politică şi socială care a condus la apariţia extremismului islamist
printre membrii celei
de-a doua generaţii de imigranţi musulmani." (
Joshua Sinai, Perspectives on Terrorism)
Capitolul 1. Primii musulmani furioşi ai Europei
J'ai pas fait des études pour charger des camions.
[i] (Khaled Kelkal, 3 octombrie 1992)
În 1995, Khaled Kelkal, un francez algerian în vârstă de 24 de ani, era
urmărit şi împuşcat după o vânătoare naţională care s‑a încheiat cu un
dramatic schimb de focuri televizat. Kelkal era şeful unei celule
lyoneze a Grupului Islamic Armat (Groupe Islamique Armé, GIA) implicat
într‑un val de atentate cu bombă şi asasinate care i‑a şocat şi terifiat
pe locuitorii Parisului şi ai altor trei oraşe provinciale. Deşi
înainte de el sute de jihadişti aspiranţi şi‑au părăsit casele europene
pentru a lupta în Afghanistan şi Bosnia, Kelkal a fost primul luptător
musulman european care a vizat o ţintă din Europa Occidentală,
reprezentând totodată prima asociere între străini (outsider‑ii) şi a
doua generaţie de imigranţi (insider‑ii). Ca prim jihadist postmigrant
care‑şi atacă ţara de adopţie, Kelkal a fost un terorist intern în
fruntea vremurilor în care trăia.
GIA în Franţa
La începutul anilor 1990, tensiunile politice şi religioase din Algeria,
care avea legături geografice şi coloniale cu Franţa, au dus la
migraţia militanţilor GIA către Europa, în special la Paris. După ce a
anulat o victorie islamistă în primul tur al alegerilor legislative din
decembrie 1991, armata algeriană a declarat stare de urgenţă în ianuarie
1992 şi a anulat al doilea tur de scrutin, pe care era de aşteptat ca
Frontul Islamic al Salvării (Front Islamique du Salut, FIS), o
confederaţie eterogenă de islamişti şi salafişti, să îl câştige fără
drept de apel. (Cititorul nefamiliarizat cu aceşti termeni ar trebui să
consulte glosarul şi, pentru o explicaţie mai amănunţită, capitolul 4,
"Ghidul utilizatorului"). Intervenţia militară a produs scindarea FIS,
expulzînd facţiunile jihadiste înclinate să se răzbune pentru victoria
furată. Dintre aceste facţiuni, cea mai importantă era GIA, compusă în
principal din amestecul tinerilor orăşeni, săraci, abia reveniţi din
jihadul afghan cu cele mai feroce elemente ale FIS. Rezultatul a fost,
după cum spunea Gilles Kepel, o "mişcare jihadist‑salafistă de o
extraordinară brutalitate". În perioada dintre Războiul afghan şi
atentatele cu bombă din 1998 de la ambasadele Statelor Unite din Africa
puse la cale de al‑Qaida, GIA a fost avangarda şi steaua călăuzitoare a
jihadului violent.
Jihadul GIA nu a fost global, ci naţional, concentrat pe inamicul
"apropiat" din Algeria, nu pe "inamicul de departe", imperiul
occidental. Colonizarea franceză a Algeriei a mers mult mai departe
decât să spunem a mers cea a Indiei de către Marea Britanie. Algeria
anexată a devenit un departament oficial al Hexagonului; de aceea,
Algeria era considerată nu doar o proprietate colonială, ci parte
integrantă a Republicii. În Războiul algerian de independenţă
(1954‒1962), Frontul de Eliberare Naţională (Front de Libération
Nationale, FLN) a expulzat administraţia franceză, dar a păstrat, după
cum considera islamistul FIS, cultura profană a colonizatorilor.
Islamiştii din FIS erau de părere că regimul laic postcolonial nu era
suficient de independent şi revoluţionar tocmai din pricina
secularismului, laicităţii sale. Refuzul Franţei de a izola regimul FLN
după ce acesta a anulat alegerile a fost o confirmare pentru FIS a
faptului că FLN devenise marioneta foştilor colonizatori.
Chiar înainte ca armata să preia controlul în 1992, studenţii activişti
din FIS şi alţi islamişti au creat Fraternitatea algeriană în Franţa
(Fraternité Algérienne en France, FAF). Apoi, după puci, FAF şi alţi
militanţi care s‑au refugiat în Franţa au pus umărul la constituirea
"reţelelor de solidaritate" în rândul populaţiei algeriene din recentele
valuri de imigranţi, dar şi din postmigraţii aglutinaţi în zonele
suburbane (les banlieues) în jurul principalelor oraşe din Franţa. FAF a
reuşit să obţină simpatia şi, apoi, un mic sprijin operaţional din
partea asociaţiilor de tineri musulmani francezi. De regulă, aceste
reţele erau controlate de experimentaţii veterani GIA. În vreme ce FAF
considera că Franţa e, mai degrabă, un adăpost sigur şi un megafon care
să influenţeze evenimentele de acasă, jihadiştii GIA tânjeau după
sprijin logistic extern pentru violenţele de acasă. Ei operau deseori
sub radarul autorităţilor, în regiunile locuite de imigranţi legali şi
ilegali. De exemplu, ceea ce poliţia franceză a numit "reţeaua Chalabi",
după liderul său Mohamed Chalabi, amesteca afacerile legale cu acte de
infracţionalitate măruntă şi falsificare de documente, la fel ca
atacatorii cu bombe din Madrid, un deceniu mai târziu. În acest caz,
recrutările, logistica şi achiziţiile se făceau la început pentru
conflictul algerian şi nu împotriva Franţei. Pe lângă sprijinul
financiar şi logistic acordat jihadului algerian, grupul Chalabi a
efectuat recrutări printre tinerii bărbaţi din a doua generaţie de
migranţi (metoda: un "club pentru tineri" care oferea vacanţe la schi şi
ajutor pentru temele şcolare).
Obiectivul agenţilor din reţeaua Chalabi a devenit evident şi a dus, în
cele din urmă, la arestarea lor, 138 dintre ei fiind puşi sub acuzare şi
ţinuţi în detenţie în medie 14 luni. Pentru că nu au fost decât 24 de
condamnări (unele anulate la recurs), unii au considerat că acuzarea a
făcut un exces de zel. Oricum, Jean‑François Clair de la Direcţia de
Supraveghere a Teritoriului (Direction de la Surveillance du Territoire,
DST), serviciul de securitate internă, m‑a asigurat că forţele franceze
de securitate au considerat că destructurarea grupului Chalabi a fost
esenţială pentru apărarea împotriva GIA.
În semn de răzbunare pentru sprijinul acordat de francezi guvernului
algerian şi poate într‑o încercare inutilă de a pune capăt anihilării
propriilor reţele de sprijin, GIA a început să vizeze cetăţeni şi
obiective franceze. În plus, aceste ţinte aveau o valoare simbolică în
războiul împotriva conducătorilor algerieni pe care jihadiştii îi
porecliseră "fiii Franţei".
[ii]
Atacarea Franţei va dovedi că jihadiştii erau mai pregătiţi să apere
drepturile şi onoarea algerienilor decât regimul, chiar dacă acesta
venise la putere în urma unei mişcări de insurgenţă anticolonială. În
decembrie 1994, aproape şapte ani înainte de atentatele de la 11
septembrie şi cu o al‑Qaida doar ceva mai mult decât un zvon, GIA a
deturnat un avion francez în Alger cu intenţia de a‑l zdrobi de Turnul
Eiffel. Complotul a fost dejucat de forţele speciale franceze care au
luat cu asalt avionul oprit pentru alimentare pe pista aeroportului din
Marsilia. Încăpăţânaţi, câteva luni mai târziu, cei din GIA au început
să atace căile ferate franceze înregistrând primul jihad reuşit
împotriva Europei, primul care implica musulmani europeni din a doua
generaţie şi prima asociere dintre străinii din exterior şi alienaţii
postmigranţi din interior. Ca răspuns la sângeroasele atacuri de început
asupra metroului parizian, în vara lui 1995, autorităţile franceze au
efectuat arestări în masă în zona metropolei. Aceste descinderi
poliţieneşti din Paris vor forţa GIA să se retragă din capitală în
oraşele provinciale Lille, situat în nordul ţării, şi Lyon, în vest.
Anchetatorii în cazul dosarului Chalabi au ajuns la concluzia că
"destructurarea... i‑a forţat pe algerienii «de centru» să se îndrepte
ulterior către Khaled Kelkal".
Intră în scenă Khaled Kelkal
Khaled era doar un copil când a fost adus din Algeria într‑o suburbie a
Lyonului în 1973. Aceasta s‑a petrecut când părinţii săi din prima
generaţie de migranţi s‑au reunit conform politicilor de "reîntregire a
familiei" care deveneau obişnuite în Europa (vezi capitolul 6). Familia
Kelkal a crescut 12 copii într‑o suburbie (
banlieue) a
imigranţilor din Lyon numită Vaulx‑en‑Velin, în care trei sferturi din
locuitori trăiau de‑a lungul canalului maritim la marginea vestică a
celui de‑al doilea oraş francez ca mărime, în sumbre şi suprapopulate
locuinţe sociale cu cinci niveluri, denumite
cités, foarte
asemănătoare celor pe care le vom întâlni în mahalalele pariziene unde
s‑au declanşat revoltele din 2005. Oricum, cu un deceniu mai devreme, în
1995, anul orgiei teroriste a lui Kelkal, aproape jumătate din
populaţia cartierului Vaulx avea, ca şi Kelkal în persoană, sub 24 de
ani, iar rata şomajului pentru cei aflaţi sub această vârstă se apropia
de 25%. Micile infracţiuni îl vor duce pe adolescent în închisoare, unde
musulmanul din interior Khaled şi‑a început radicalizarea sub influenţa
unui mentor arab, un outsider.
Kelkal a ieşit din închisoare după a doua condamnare în octombrie 1992,
chiar când, aşa a fost să fie, cercetătorul german Dietmar Loch făcea
investigaţii pe teren pentru o carte despre tinerii nord‑africani în
oraşul unde locuia fostul puşcăriaş. Norocosul interviu pe care i l‑a
luat Loch lui Kelkal, cu trei ani înainte de atacurile cu bombă,
clarifică drumul străbătut de tânărul de 21 de ani de la crimă la
islamism şi apoi la jihad. Ca relatare autobiografică de epocă la
persoana întâi venită din partea unei persoane în proces de
radicalizare, este un material unic. Interviul, publicat pentru prima
dată într‑o obscură dizertaţie academică, a fost republicat în întregime
în originalul francez după ce promiţătorul student devenit mic
infractor s‑a transformat în jihadist ajungând cel mai urmărit criminal
din Franţa. Tipul de mobilitate regresivă a lui Kelkal va deveni un
important traseu postmigrant către extremism.
Familia eroului nostru nu practica islamul cu stricteţea şi sectarismul
la care va ajunge ilustra lor progenitură, ci mai degrabă ca o formă
"intimă şi discretă" de islam popular. La un moment dat, când
neastâmpăratul Khaled a rămas în urmă la şcoală, tatăl lui i‑a tras "o
bumbăceală bună". De atunci, Khaled a devenit atât de sârguincios că,
spre deosebire de fraţii săi, care au absolvit şcoli de meserii, el a
putut intra la un liceu academic unde şi‑a luat bacalaureatul la chimie.
Kelkal îi spunea lui Loch, intervievatorul lui german: "Era un liceu
bine cotat. Trebuia să ai note bune să intri. În ultimul an al şcolii
secundare mi‑a mers bine. Noi (eu şi un prieten) eram primii în clasă,
râdeam tot timpul de ceilalţi. Eram sănătoşi, haioşi. Dar mai târziu,
nu..." Fiind singurul arab în acel liceu de profil, a devenit şi
ciudăţenia locului. El îi spunea sociologului german: "Nu au avut
niciodată un arab în clasă şi‑mi spuneau de‑a dreptul: «Eşti singurul
arab...»" La şcoală, instituţia fundamentală pentru integrarea
imigranţilor, Kelkal a devenit un exponat al politicii Franţei de
asimilare de tip "totul sau nimic", una care, spre deosebire de
americani, aspiră cu adevărat să devină un "creuzet", în care să se
evapore reziduurile de autonomie culturală care subzistă în modelul
Statelor Unite. "Aveam capacitatea să reuşesc", îşi amintea Kelkal cu
tristeţe, "însă n‑am avut loc de întors pentru că ei insistau pe
integrarea mea totală. Era imposibil să‑mi uit cultura, să mănânc porc.
Nu o puteam face. Şi când ajungeau să mă cunoască, spuneau: «Tu eşti o
excepţie.» Chiar dacă vorbeam, dacă mă înţelegeam bine cu colegii de
clasă, nu era natural."
În şcoala sa de elită, Khaled nu se simţea doar nelalocul lui, ci şi
ţinta tuturor suspiciunilor. "Odată, a dispărut din clasă un calculator
de buzunar. Deşi nu făcusem nimic, eu trebuia să fiu hoţul, de vreme ce
eram singurul arab. Nu mi‑a plăcut defel să mă gândesc că toţi cred asta
despre mine. Se uitau cu toţii ciudat la mine. Mi‑am spus atunci: Oare
ce caut aici?" Acesta a fost declanşatorul social şi psihic al regresiei
în tâlhărie, puşcărie şi, în cele din urmă, terorism, dar a început cu
chiulul de la ore: "Mi‑am pierdut mândria şi a trebuit să fac abstracţie
de propria personalitate. Nu puteam face asta, nu‑mi mai găseam
locul... Astfel că am început să fug de la ore o dată, de două ori..."
Chiulul a devenit un obicei şi apoi Kelkal a încetat să mai meargă la
şcoală, certându‑se cu familia sa, acumulând în sufletul său ruşine şi,
deopotrivă, vinovăţie.
Mama mea şi toată familia dădeau vina pe mine. Mă simţeam total izolat
de familia mea... Din cauza asta am luat‑o pe calea cea rea. De
asemenea, am plecat o vreme de acasă pentru că mama mă învinovăţea: "Cum
ai putut ajunge până aici şi acum nu mai vrei să mergi deloc la
şcoală!" Pentru mine, pentru că mama mi‑o spunea tot timpul, eu ştiam că
greşesc. D‑asta am plecat, pentru că ştiam că greşesc.
Sentimentele de vinovăţie şi ruşine asociate cu dezaprobarea şi
controlul familiei îl vor schimba, după exemplul altor musulmani
postmigranţi furioşi, în special Mohammad Sidique Khan. În multe cazuri
de musulmani europeni radicalizaţi, ruperea de familie precede sau
însoţeşte convertirea la islamul radical. Acesta va fi drumul urmat de
Khan şi de mulţi alţi "revertiţi" la islamul radical. De fapt,
radicalizarea presupune rareori un proces de "reversiune" la un islam
practicat cândva şi apoi abandonat. În mod tipic are loc nu o
reversiune, ci o conversiune - la un islam dogmatic, sectar şi
fundamentalist, care nu are prea multe în comun cu islamul popular sau
tradiţional al tatălui.
Chiar înainte de a părăsi şcoala, chiulul l‑a dus pe Khaled pe stradă,
unde solidaritatea de cartier va suplini pierderea legăturilor cu
familia. "După‑amiaza, toţi mergeau la şcoală, însă eu nu aveam nimic de
făcut. Şi am început să bat coclaurile, să‑mi fac cunoştinţe. Erau tipi
mişto. Ce dacă un tip e hoţ, nu‑l luăm la întrebări când îl vedem. Dacă
e prieten, e prieten." Foarte asemănător, după cum vom vedea, lui
Sidique Khan, Khaled, cunoscut ca "Mr. Smiley", avea o dispoziţie
călduroasă, prietenoasă. Prietenii lui i‑au încurajat un nou nărav:
"Tipii ăştia îmi spuneau că sunt o groază de chestii pe‑acolo [la
şcoală]. Asta[furtul] a devenit un obicei; s‑a prins de mine." În
explicaţiile date de Kelkal intervievatorului său german, resentimentul
provocat de prejudecăţile rasiale era doar o parte a complexei
explicaţii pentru faptul că a recurs la tâlhărie. Necesitatea era un alt
factor. El i‑a spus lui Loch că în cartierul unde stătea, în
Vaulx‑en‑Velin, "70 % din populaţie fura pentru că părinţii nu‑şi puteau
permite să cumpere diverse lucruri atunci când în casă erau şase copii.
Când furi, îţi permiţi." Tatăl şi fratele lui mai mare (aterizat şi el
mai târziu în închisoare) îşi pierduseră slujbele de muncitori,
împărtăşind soarta imigranţilor din toată Europa de Nord‑Vest care
fuseseră la început angajaţi în timpul anilor "miraculoşi" şi apoi
disponibilizaţi când regiunea în care se aflau se dezindustrializa (vezi
capitolul 6). Kelkal a fost printre nenumăraţii tineri musulmani şomeri
atraşi de găşti şi de criminalitatea măruntă, contribuind la imaginea
negativă printre nativi şi la "islamofobie", care la rându‑i a hrănit
sentimentele musulmanilor de excluziune, fenomene care s‑au stimulat
reciproc, într‑o spirală descendentă a alienării, sentiment pe care
islamismul, deseori întâlnit în puşcărie, părea să‑l aline.
Dar, pe lângă tulburările emoţionale şi economice sau îndepărtarea
sufletească de familie şi ţară, viitorul jihadist oferea şi altă
explicaţie eşecului său, una pe care o putem numi politică sau
pre‑politică: "A trebuit să mă bizui doar pe mine, am fost obligat să
fur. Dar, mai presus de orice, era o problemă de răzbunare. Vrei
violenţă, iacă îţi dăm violenţă!" Amintirile lui Kelkal evocă cele două
perioade petrecute în puşcărie când tovarăşii de celulă l‑au înarmat cu o
ideologie şi un discurs justificativ, un cadru general explicativ
pentru acţiunile sale anterioare. Nu putem şti cât de multă
credibilitate trebuie să dăm explicaţiilor politice oferite de Khaled
ulterior, dar ce e mai important pentru noi era modul în care gândea în
1992, în plin proces de radicalizare.
Decât să îngenuncheze în faţa francezilor, imigrantul algerian şi
camarazii săi îşi vor pedepsi opresorii, ochi pentru ochi, pentru "a‑şi
crea propriul sistem". La 21 de ani, când vorbea cu Loch, Kelkal era un
găinar, dar deopotrivă un musulman politizat născut a doua oară.
Având o altă premoniţie, el i‑a spus cercetătorului german: "Când furam,
mă simţeam liber pentru că era un joc. Până să mă prindă, eu eram cel
care câştiga. E un joc: pierzi sau câştigi... Dacă în spatele meu erau
caraliii, luam viteză, să‑mi piardă urma. Era un delir, un joc, şi noi
eram buni la asta." Posibil ca această stare de exaltare produsă de
fugă, de evitarea poliţiştilor, să fi revenit mai târziu, când Kelkal va
epuiza energia poliţiei naţionale la capătul versiunii sale jihadiste a
vânătorii lui Bonnie şi Clyde.
Acel Kelkal care aruncă o lumină retrospectivă asupra trecutului său
este tânărul care abia ce a terminat de efectuat două condamnări în
închisorile ţării de adopţie, despre care încă de pe‑atunci se ştia că
sunt controlate în mare măsură de musulmani. Ce se admitea pe atunci
doar cu o jumătate de gură, dar este relativ bine cunoscut azi, este
rolul pe care‑l poate avea experienţa închisorii în islamizare şi
radicalizare. Islamizarea, deseori un prim pas către radicalizare, s‑a
petrecut cu ocazia primei condamnări ispăşite de Khaled. Lyonezul de 18
ani a fost arestat pentru furt de maşini şi eliberat după patru luni. El
i‑a spus lui Loch că, înainte de a intra în închisoare, nici "nu ştia
să scrie sau să citească arabă. Când am ajuns în închisoare mi‑am spus:
Nu trebuie să pierd timpul. Cu noi era un frate musulman... Am învăţat
repede araba". În închisoare, el a avut bucuria de a intra "într‑un grup
strâns unit". Iar prin islam el a cunoscut o "mare deschidere a
sufletului". Khaled nu se mai considera acum "nici arab, nici francez,
ci musulman".
De la Islamism la Jihad
Membrii Societăţii Fraţilor Musulmani au început să ajungă în Franţa în
anii 1960, fie fugind din calea represivelor regimuri seculare din
Egipt, Siria şi Tunisia, fie pentru a urma pur şi simplu studii
universitare (de regulă medicină, inginerie sau ştiinţe naturale). Deşi
Frăţia era o pepinieră a antiimperialismului islamic renăscut, în anii
1970, cei mai mulţi dintre radicalii mişcării abandonaseră societatea
pentru a întemeia organizaţii jihadiste violente (vezi capitolul 5).
Între timp, în Europa, Fraţii îşi creaseră un refugiu unde formau
militanţi în aşteptarea momentului politic prielnic în care se vor
întoarce în ţara‑mamă pentru a se lupta să instaureze legea islamică.
Astfel, vreme de o generaţie, recrutările efectuate de Frăţie în Franţa
s‑au concentrat pe tinerii veniţi la studii şi pe exilaţi, nu pe
imigranţi sau pe urmaşii acestora. După întemeierea sucursalei sale
franceze, în 1983, când a început să recruteze musulmani francezi,
gruparea a apelat la studenţi şi reprezentanţii de vârf ai clasei
mijlocii. Întruparea sa franceză, Uniunea organizaţiilor islamice din
Franţa (UOIF), nu a atras niciodată muncitori şi chiar mai puţin (după
cum vom vedea în capitolul următor) locuitori ai mahalalelor, ca Kelkal.
Acesta este unul dintre motivele pentru caracterul în mare măsură
conservator, chiar aristocrat, al grupării. Şi, în ciuda afirmaţiilor
contrare, Fraţii Musulmani abia de se gândeau să convertească Europa la
islam. UOIF a acceptat statutul minoritar al musulmanilor şi, pornind de
aici, au studiat ansamblul implicaţiilor faptului de a fi musulman
într‑o societate non‑musulmană. Încă de la început, Frăţia a accentuat
asupra respectării legilor ţării‑gazdă, pretinzând drepturi mai mari
pentru o minoritate religioasă. Atunci când Kelkal a început să fie
influenţat de Frăţie, versiunea ei din Franţa începuse să joace un rol
în politica franceză, graţie, în principal, controversei iscate de vălul
islamic (vezi capitolul 2) care dădea în clocot în şcolile publice ale
ţării în mod declarat seculare, ca aceea în care Khaled s‑a simţit atât
de izolat.
Kelkal i‑a spus lui Loch că în prima sa vizită la puşcărie "şi‑a
recâştigat religia" pe când învăţa arabă sub tutela fratelui musulman.
El a început să meargă la moschee în fiecare vineri şi "când mă uitam la
casetele video, când îi auzeam pe cărturari vorbind, nu mai aveam nicio
îndoială... Toate se petreceau dintr‑un motiv anume. Totul avea sens".
Aceasta a fost o convertire religioasă - ca şi alţi radicali, el nu "a
revenit" la islamul popular al tatălui său, ci s‑a dăruit unei noi
credinţe. Faptul că a adoptat un islam activist politic nu era în sine o
radicalizare, islamismul însă, chiar dacă într‑o versiune ceva mai
diluată, a dat un cadru de referinţă mobilităţii sale regresive, i‑a
oferit un discurs justificativ. Inofensivi în sine, doar ceva mai mult
decât asumarea unei renaşteri fundamentaliste, aceştia au fost primii
paşi ai lui Khaled pe calea radicalizării, acceptarea siguranţei fără
întrebări pe care se întemeiază adesea ideologiile totalitare.
Însă au fost nişte paşi şovăielnici. Ieşit din închisoare, Kelkal a
revenit la vechile năravuri, a încetat să se mai roage şi să postească,
revenind la vocaţia sa infracţională. "Unde am ajuns? În puşcărie." Aşa
e, câteva luni după ce a fost eliberat, Khaled a fost arestat pentru că
intra cu maşini furate în vitrinele magazinelor şi fura produse de lux. A
fost condamnat şi trimis din nou în închisoare, de astă dată din 27
iulie 1990 până în 27 iulie 1992.
A doua vizită, mai lungă, la puşcărie, i‑a readus la viaţă pietatea dar,
mai important pentru noi, l‑a aşezat ferm pe calea radicalizării. De
această dată, colegul său de celulă, deşi Khaled nu l‑a pomenit în
discuţia cu Loch, nu era un islamist politic, ci un jihadist pe nume
Khelif B. care era "apropiat de GIA", organizaţie pentru care făcea
prozelitism în închisori. În această a doua şedere în închisoare,
Kelkal, după un model care se va propaga în închisorile Europei, s‑a
îndreptat către islamul radical.
Kelkal ieşise de două luni din această a doua şedere în închisoare când a
fost intervievat de Loch ca parte a cercetării întreprinse de sociolog
în rândul tinerilor imigranţi din Lyon. În discuţia cu cercetătorul
german, Kelkal spunea despre delictele sale că sunt un rezultat al
inechităţii şi "rasismului". Cei care locuiesc "în zonele de fiţe...au
slujbe... Copiii lor sunt plini de lovele. Fiul îşi ia diploma, iar
tac‑su îi ia maşină şi carnet. Are tot ce vrea. Eu, care am 21 de ani,
nici măcar nu am carnet. Nu am nimic". Tânărul care abandonase liceul
învinovăţea statul pentru că a legitimat această nedreptate:
"Judecătorii, societatea, ei nici nu ştiu că este propria lor greşeală.
Dacă s‑ar fi uitat doar să vadă ce se întâmplă în aceste cartiere, nu ar
mai fi atâtea crime", şi avertiza în legătură cu noua, mai tânăra
generaţie de tinerime postmigrantă spunând că e "un butoi cu praf de
puşcă" şi că "sunt pe cale să devină gangsteri".
Acest interviu a fost luat puţin după revoltele dintr‑un cartier din
apropiere. Deşi subiectul lui Loch subliniază că el "a răspuns" la
situaţia în care s‑a aflat "cu o violenţă individuală", acolo, în Mas du
Taureau... era un grup... Crima [poliţiei] nu a făcut decât să‑i
întărâte. Şomerii voiau să spună: "Opriţi‑vă. Gândiţi‑vă la noi. Poate
că aveţi viaţă bună în oraş, dar priviţi în jur şi vedeţi ce se întâmplă
în miezul oraşului, sărăcia, drogurile." Ştiu copii de 14‒15 ani care
fură maşini d‑alea super pentru a hărţui societatea şi poliţia... Abia
după revolte au început [autorităţile] să priceapă.
Cu mai bine de un deceniu înainte de marile revolte din 2005, care au
fost cu precădere violente în Lyon, Khaled, în această relatare
politizată a motivelor delictelor sale, era convins că revoltele sunt o
formă de protest social. Acestea deveneau aproape o rutină în mahalalele
franceze şi erau, de regulă, declanşate, acum ca şi mai târziu, în
2005, de asasinarea unui bărbat din a doua generaţie de către poliţişti.
Dar în cele spuse de el nu este vorba doar despre sărăcia şi mizeria la
care a fost sortit, ci şi despre rasismul instituţionalizat la care a
fost supus "ca arab".
Să vă spun o poveste. Eram la tribunal. Au fost aduşi doi tipi pentru
tâlhărie. Nu avusese niciunul vreo condamnare. Francezul spărsese o casă
şi lovise o femeie. Arabul doar a încercat să dea o spargere...
Judecătorul i‑a dat francezului două luni. Arabul - care nici măcar nu
spărsese uşa de la intrare - a luat 18 luni. Concluzia lui Kelkal era
clară: "Sistemul de justiţie nu e prietenul nostru. Justiţia are două
viteze. Tipii din Vaulx‑en‑Velin care sunt prinşi primesc garantat cu un
an şi jumătate mai mult decât ceilalţi... Ceea ce se numeşte justiţie
este injustiţie." Genul acesta de nedreptate nu era, desigur, sociologie
pentru Kelkal, un gând pe care să‑l rumege din afară, ca revoltele "de
acolo, din Mas du Taureau". Nu, dimensiunea politică era personală. "Nu,
în ceea ce mă priveşte, nu am drepturi. Eu, chiar acum, dacă sunt pe
stradă. Mă atacă unul. Mă apăr. Individul ăla are dreptate. Eu sunt cel
care a dat‑o‑n bară... după cum am ajuns deja în puşcărie. Chiar dacă mă
atacă o gaşcă de skinheads şi mă apăr în legitimă apărare." Iar
dimensiunea personală devenea şi ea politică; Kelkal nu vede doar
grupări rasiste, ci de asemenea Statul însuşi şi societatea aliniindu‑se
împotriva lui, aducându‑l pe teren politic: "Am fost interesat de
politică. Am urmărit politica, dar e în întregime un rahat. Mă interesa
ce se petrecea în Vaulx‑en‑Velin. Dar am văzut că pentru primar totul nu
era decât imagine, să‑şi apere el imaginea." Însă închisoarea l‑a
transformat pe Kelkal, viitorul terorist, într‑un fel de activist
social:
Când am văzut un gagiu din cartierul meu că se droga, l‑am tratat cu
forţa. L‑am închis în beci, i‑am adus mâncare şi apă. Dorinţa pentru
droguri trebuia să treacă, chiar dacă trebuia să sufere pentru asta. Am
fost în închisoare cu un gagiu care se droga. Am vorbit vreme de un an
cu el despre religie... i‑am spus nu trebuie să te mai combini cu
dealerii de droguri. Dacă te mai vezi cu ei, o să te apuci din nou...
N‑a mai folosit droguri dup‑aia. Ştim să ne ajutăm unii pe alţii. Când
ajuţi, se leagă sentimente. Poţi spune, în cele din urmă: el, el e
fratele meu.
După spusele lui, Kelkal devenise un fel de consilier antidroguri.
Deopotrivă ceilalţi doi jihadişti notorii europeni ai postmigraţiei,
Sidique Khan şi Mohammad Bouyeri - criminalul ritual al regizorului
danez Theo Van Gogh - erau activişti sociali care se concentraseră pe
reabilitarea dependenţilor de droguri, deşi într‑un mod mai oficial
decât o făcea Kelkal. În toate cele trei cazuri, religiozitatea a fost
cea care a inspirat lupta împotriva abuzului de droguri pentru că
nou‑descoperitul islam militant a transformat recuperarea într‑un
eveniment spiritual. Iar islamul pe care l‑a adoptat fiecare dintre cei
trei a fost de un dogmatism beligerant. Adoptând persoana întâi plural,
Kelkal îi spune clar lui Loch că, în ciuda prejudecăţilor populare, "nu
avem nimic de‑a face cu Iranul". El îi consideră pe şiiţi drept falşi
musulmani, aparţinând unei secte "create de evrei" pentru "a se infiltra
printre arabi". "Totul e scris în Coran." Şi, altă ilustrare a maximei
că "prea puţină ştiinţă e periculoasă", fostul student la chimie îi
spune sociologului german că şi "conducerea NASA" şi "reputaţi oameni de
ştiinţă japonezi" au "certificat" cu toţii "Coranul ca vocea lui
Dumnezeu". Pe casetele pe care le împrumuta "la fiecare trei, patru
zile" aude aceste adevăruri de la "cei mai mari învăţaţi ai islamului".
Şi "când cei mai mari învăţaţi adeveresc asta, nu te mai poţi îndoi
defel." (Ne vom întâlni din nou cu impactul exercitat de aceşti
"învăţaţi" în capitolul "Lorzii din Londonistan".)
Când îi debita aceste platitudini lui Loch, tot mai radicalizatul
Kelkal, abia eliberat din închisoare, frecventa moscheea Bilal din
Vaulx‑en‑Velin, instituţie afiliată mişcării Credinţă şi Practică,
ramura franceză a mişcării de islamism misionar Tablighi Jama'at (TJ).
Gilles Kepel, cercetător francez al lumii islamice şi arabe, scria că TJ
a jucat "un rol decisiv în reafirmarea unei identităţi islamice în
rândul populaţiei musulmane din Franţa", căci modul în care promova
islamul răspundea "destul de potrivit necesităţii celor mai puţin
educaţi, predicând un islam care putea fi înţeles şi practicat cu
uşurinţă" de cei care "sufereau de pe urma pierderii identităţii". După
descrierea pe care i‑o fac în "Ghidul utilizatorului", islamul misionar
al TJ este apolitic, dar serveşte deseori ca anticameră a Războiului
sfânt. După cum vom vedea în capitolele 9 şi 12 ale cărţii, nu puţini
conspiratori terorişti au luat legătura cu organizaţiile jihadiste în
moscheile TJ şi este posibil ca nu alta să fi fost situaţia lui Kelkal.
Într‑un raport din 2005, DST, agenţia de securitate internă franceză, va
atrage atenţia că TJ "face propagandă în cartierele rău famate din
marile oraşe", în special în Paris şi în "suburbiile Lyonului, oraşul de
unde provin mai mulţi islamişti implicaţi în nenumărate cazuri legate
de terorism". Fostul director adjunct Jean‑François Clair, veteran al
agenţiei, îmi spunea în 2002 că până la trei sferturi din islamiştii
radicali ai Franţei aveau legături cu mişcarea TJ. Graţie "complicităţii
pasive dintre mujahedini şi autorităţile din centrele Tabligh",
raportul DST din 2005 consideră "moscheile Tabligh" ca "medii potrivite
recrutorilor care caută militanţi pregătiţi pentru acţiuni violente".
Dar se pare că militantul lyonez încheie tranziţia de la islamism la
jihadism în 1993, în Algeria, nu multă vreme după discuţia pe care a
avut‑o cu Loch. El îi spusese cercetătorului german că "singurul lucru
pe care‑l doresc este să plec din Franţa pentru totdeauna". "Unde m‑aş
duce? Înapoi acasă, în Algeria. Nu‑mi găsesc locul aici. Tot ce‑i
trebuie unui angajator este să afle că ai fost în închisoare. Dacă
lipseşte ceva la locul de muncă, eu sunt cel acuzat."
Şi în Algeria s‑a dus, găsind acolo, dacă nu un cămin, atunci o misiune.
Pe când şi‑a vizitat familia în Mostaghanem, satul său natal, Kelkal a
luat legătura direct cu GIA. Un deceniu mai târziu, atacatorii cu bombă
din Madrid vor urma un traseu similar de radicalizare în Tetuan, oraşul
lor natal marocan. Kelkal dorea să se alăture mişcării de rezistenţă a
GIA "în regiunea Mostaghanem, unde un unchi al său era unul dintre
importanţii militanţi islamişti. Dar i s‑a spus că ar fi mai folositor
în Franţa". Mohammad Sidique Khan, după cum vom vedea, s‑a întors şi el
în străvechiul lui cămin pentru a lansa jihadul şi a primit instrucţiuni
similare, ca şi alţi aspiranţi jihadiştii anglo‑pakistanezi, cărora li
s‑a spus că ar fi mai utili în Europa. Sunt exemple ale lecţiei dure
primite de mulţi postmigranţi înstrăinaţi: anume că ţara lor de origine
nu mai era casa lor.
Revenit în Lyon, Khaled a început să imite luptătorii de gherilă
algerieni. Adora acum videocasetele jihadiste. Inspirat de ele, Kelkal
se antrena pe dealurile din apropiere cu prietenul său din copilărie
Karim Koussa, care se dusese în Pakistan să lupte cu sovieticii şi
fusese recrutat acolo de GIA. Nu mulţi ani mai târziu, Sidique Khan şi
tovarăşii săi cu care a efectuat atentatele din Londra se antrenau şi ei
pe dealurile din West Yorkshire jucând paintball ca în casetele pe care
se străduiau să le imite.
Cariera teroristă a lui Khaled a început în vara lui 1995. Pe 11 iulie,
Kelkal şi prietenul său Koussa l‑au asasinat pe militantul algerian
Abdelkader Sahraoui, unul dintre cofondatorii FIS islamist, care
criticase public violenţele GIA din Franţa. Două săptămâni mai târziu,
Kelkal amplasa o bombă în aglomerata staţie de metrou Saint‑Michel de pe
malul sudic al Senei.
[iii]
Explozibilul a detonat canistrele cu benzină pline cu nituri şi cuie,
omorând opt oameni şi rănind peste o sută. În 26 august 1995, poliţia a
descoperit amprentele lui Kelkal pe o bombă de mare putere neexplodată
pe traseul din nordul Lyonului a trenului de mare viteză TGV (
Train à grande vitesse).
Acea descoperire l‑a transformat pe Kelkal în "cea mai căutată persoană
din Franţa". S‑a declanşat o vânătoare de oameni, în care au fost
antrenaţi peste 800 de ofiţeri de poliţie şi soldaţi. După ce l‑au
urmărit pe Kelkal trei zile prin pădurile din afara Lyonului,
urmăritorii lui l‑au găsit şi l‑au împuşcat. Televiziunea franceză a
transmis schimbul final de focuri în care telespectatorii i‑au putut
auzi pe jandarmi strigând "Termină‑l!" Următorul cadru arăta un lunetist
lovind cadavrul lui Khaled cu piciorul pentru a se convinge că a murit.
Transmisiunea a provocat revolte în toată Franţa, inclusiv incendierea
maşinilor în cartierul lui Khaled. În mahalalele musulmane din Franţa,
Kelkal, care a făcut ca protagonistul postmodern al filmului
À bout de souffle[iv] regizat de Jean‑Luc Godard să pară blajin şi chibzuit, a devenit pentru unii un nou tip de antierou de avangardă.
Printre lucrurile lui Khaled, anchetatorii au descoperit numărul de
telefon al lui Rachid Ramda, membru GIA, un algerian căruia i se
acordase azil în Marea Britanie în 1992. Francezii l‑au acuzat că a fost
"finanţatorul, şeful logistic şi coordonatorul" atacurilor orchestrate
de Kelkal şi grupul lui.
Clair, adjunctul şefului DST, mi‑a explicat că publicaţia GIA
Al-Ansar
furniza indicaţii operaţionale codificate de la Londra la Paris.
Francezii au cerut extrădarea lui, însă tribunalele britanice au refuzat
vreme de 10 ani această cerere, invocând temerile că Ramda va fi supus
torturii înainte de a fi judecat. Această acuzaţie, făcută chiar în
perioada în care Londra găzduia zeci de membri proeminenţi ai GIA şi
alţi jihadişti, i‑a înfuriat pe oficialii francezi care au botezat
atunci oraşul "Londonistan". După un deceniu de relaţii otrăvite între
cele două maluri ale Canalului Mânecii, Ramda a fost extrădat în
decembrie 2005, iar în martie 2006 a fost condamnat la Paris la 10 ani
de închisoare pentru implicarea sa în atentatele lui Kelkal. Dacă Khaled
Kelkal era vestitor al vremurilor noi, era deopotrivă o excepţie. GIA
era o organizaţie takfiri (
takfir înseamnă anatema). Cei
consideraţi takfiri sunt milenarişti care predică violenţa unde chiar şi
al‑Qaida o interzice (vezi Prefaţa şi capitolele 4 şi 10). GIA practica
violenţa în masă împotriva tuturor "necredincioşilor", iar printre
aceştia se numărau chiar şi musulmanii care nu‑i susţineau brutalitatea
(printre "apostaţi" se aflau chiar şi rivalii lor jihadişti). Al‑Qaida a
repudiat GIA în 1996, după cum a criticat vehement un alt adept
takfiri, Musab al‑Zarqawi, violentul lider al grupării numite uneori
al‑Qaida din Irak şi a rupt relaţiile cu ISIL (Statul Islamic) în 2014.
Mai mult, în următorul deceniu, alianţa între jihadiştii străini şi
reprezentanţii alienaţi ai postmigraţiei, adică a outsider‑ilor cu cei
din interior, va deveni rară în Franţa în comparaţie cu Marea Britanie.
În parte ca o consecinţă a ofensivei sale timpurii, unii ar putea spune
premature, în Franţa, acea ţară oferea un mediu mai puţin favorabil
legal şi de securitate pentru o astfel de mişcare. Înarmate cu
judecători şi procurori antitero, tribunal şi poliţie făcute la comandă,
cu un sistem judecătoresc inchizitorial şi cu un public susţinător al
statului, autorităţile franceze au putut să prevină apariţia a "de
două‑trei ori mai mulţi" Kelkali, conjuncţia comună dintre outsider‑ii
străini şi postmigranţii alienaţi. Însă dacă nu terorismul islamic urma
să cutremure Franţa, o va face o altă formă de furie a postmigranţilor.
[i] "Nu am făcut şcoală ca să încarc camioane" (în lb. franceză, în original) (n.tr.).
[ii] Fils de France, aluzie la titulatura dată urmaşilor regelui Franţei (n.tr.).
[iii]
La Rive Gauche, în franceză. Zona artistică şi intelectuală a
Parisului. Zona de la nordul Senei se numeşte Rive Droite (n.tr.).
[iv] Cu sufletul la gură
(1960), film despre un criminal hoinar (interpretat de Jean‑Claude
Belmondo) şi prietena sa americană (rol jucat de Jean Seberg) (n.tr.).