În numele tatălui

Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui
Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi prezentarea acestei cărţi.

*****
Fragment

În rândurile soţiilor arhitecţilor condamnaţi politic am mai identificat doar alte două dosare de colaborare cu Securitatea, ambele cu un conţinut minor, reproducând aici - spre exemplificare - câteva documente: [...] În scopul conspirării întâlnirilor cu reţeaua informativă a fost verificată numita Ioniţă Victoria [...]. [...] Sus‑numita locuieşte la adresa de mai sus cu chirie, din anul 1951 şi este cunoscută că are maşină de tricotat cu care confecţionează la domiciliu echipament pentru sportivii care ne reprezintă ţara în străinătate. În cadrul imobilului este caracterizată ca o persoană liniştită, serioasă şi respectuoasă faţă de vecini, având o comportare bună. Întreţine relaţii apropiate şi se vizitează cu numita Ionescu Elisabeta, pensionară, domiciliată la acelaşi etaj, apartamentul 25. A avut o fiică care a decedat în urmă cu mai mulţi ani, a fost decepţionată mai mult timp, iar de câţiva ani a adoptat o fată cu care locuieşte în prezent, pe nume Ioniţă Zoica, născută la 01.01.1949 în Bucureşti, studentă la Institutul Politehnic Bucureşti. Date despre fostul său soţ nu se cunosc, deoarece acesta nu a locuit la adresa respectivă. [...]. Dacă dosarul de reţea al Victoriei Ioniţă debuta cu aceste documente, el se încheie după cum urmează: Tovarăşa Ioniţă Victoria a pus la dispoziţia organelor noastre apartamentul ce‑l ocupă în str. Plevnei nr. 1, timp de câţiva ani. Începând din anul 1977, nu am mai folosit această casă de întâlniri din mai multe motive şi în primul rând inoportunitatea unor ore convenabile pentru întâlnirile cu unele surse, ţinând‑o totuşi în rezervă. În prezent, având în vedere că condiţiile nu sunt favorabile unei asemenea activităţi, propun abandonarea casei Nicoleta şi clasarea materialului la C.I.D.

Relativ similară este şi situaţia văduvei arhitectului Gheorghe Ursescu: [...] Pentru conspirarea întâlnirilor cu agentura, a fost luată în studiu în vederea recrutării ca gazdă casă de întâlniri numita Fortunescu Irina, domiciliată în Bucureşti, B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Locuinţa sus‑numitei corespunde scopului nostru, deoarece asigură conspirativitatea întâlnirilor, fiind situată într‑un imobil cu multe etaje şi cu mulţi locatari, ceea ce face ca intrarea ofiţerului şi a agenturii să nu atragă atenţia. [...] În prezent Fortunescu Irina este funcţionară la Uniunea Artiştilor Plastici, serviciul relaţii cu străinătatea. A fost căsătorită până în anul 1964 cu arhitectul Ursescu Gheorghe, în prezent decedat. Fortunescu Irina este caracterizată ca o persoană cu atitudine bună faţă de colegi, îndeplinind în mod conştiincios sarcinile ce‑i sunt încredinţate. [...] Menţionăm că Fortunescu Irina are un program de lucru care permite efectuarea întâlnirilor cu agentura, atât dimineaţa cât şi după‑amiaza. În ziua de 20 aprilie a.c., Fortunescu Irina a fost contactată de lt. maj. Şerban Ştefan. Cu acest prilej, ea s‑a declarat de acord să pună la dispoziţia organelor de Securitate locuinţa sa, cerând însă ca discuţiile concrete referitoare la cele solicitate de noi să fie purtate cu ea la sediul organelor M.A.I. Faţă de cele de mai sus, propunem să se aprobe recrutarea ca gazdă casă de întâlniri a numitei Fortunescu Irina. Discuţiile cu aceasta vor avea loc la sediul M.A.I. şi vor fi duse de lt. maj. Şerban Ştefan şi locot. Stroe Lila. Recrutarea se va finaliza câteva zile mai târziu: [...] Conform aprobării conducerii Direcţiei, în ziua de 17 mai a.c. a fost adusă la sediul M.A.I. numita Fortunescu Irina, domiciliată în B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Întrucât Fortunescu Irina cunoştea în principiu, de la întâlnirea cu ea din data de 20 aprilie a.c., scopul aducerii sale la noi, discuţia s‑a purtat pe tema stabilirii programului când putem să mergem la ea în casă. A menţionat că, locuind singură, nu are timp să‑şi aranjeze casa înainte de plecarea la serviciu şi că i‑ar veni greu ca în fiecare zi să se ocupe de aceste treburi. Totodată a menţionat că şi pentru noi ar fi poate nepotrivit să mergem zilnic acolo, deoarece am atrage atenţia vecinilor, mai ales că la ea nu prea vin persoane străine. În acest sens, Fortunescu Irina şi‑a exprimat acordul să folosim locuinţa ei, însă din motivele expuse mai sus, să mergem numai în zilele de miercuri şi vineri, predându‑ne în acelaşi timp cheile de la intrare. Am asigurat‑o că şi noi avem interes ca nimeni să nu ştie că locuinţa ei este folosită în rezolvarea unor probleme de serviciu de organele M.A.I. şi că deci vom lua toate măsurile de conspirare, rugând‑o la rândul ei să păstreze discreţie totală, iar dacă va fi totuşi nevoită să dea unele explicaţii cuiva, să fim prezentaţi în calitate de colegi de serviciu. [...]

Documentele din dosarul de colaborare al Irinei Fortunescu nu menţionează în ce fel şi de câte ori s‑a folosit Securitatea de apartamentul acesteia, nici alte elemente suplimentare. Relaţia s‑a încheiat în 1982, odată cu ieşirea la pensie a gazdei, care [...] stă permanent acasă, nemaifiind condiţii să folosim garsoniera în care locuieşte. Nu putem să nu remarcăm - atât cât lasă documentele să răzbată - încercările doamnei Fortunescu de a rezista propunerilor, cedând totuşi într‑un final. În acelaşi timp, constatăm o posibilă strategie a Securităţii, de a racola în acest scop punctual - gazde pentru case conspirative - văduve fără vreun alt sprijin, fără familie şi fără relaţii, plasându‑le tot în categoria victimelor unor abuzuri specifice epocii.

Cu toate aceste dificultăţi (memoria şi documentele reţinând doar o parte infimă a acestora), aproape toţi urmaşii arhitecţilor deţinuţi politici au reuşit să‑şi finalizeze studiile. În aceste condiţii, textul nostru îşi propune inclusiv să prezinte, fie şi pe scurt, fragmente din viaţa acestor oameni, în ideea că statutul lor final - de oameni realizaţi familial şi profesional - a fost împlinit depăşind nenumărate greutăţi. În ceea ce priveşte realizările profesionale de excepţie, situaţia este la cealaltă extremă, o infimă minoritate reuşind să se afirme cu adevărat. Dincolo de neajunsurile - mai mult sau mai puţin permanente - datorate în primul rând destinului părintelui, cu siguranţă starea de fapt se explică prin imposibilitatea adaptării la condiţionările pe care le presupunea regimul comunist, dovada evidentă - în acest sens - constituindu‑se în reuşitele celor care şi‑au desfăşurat activitatea în exil.

Majoritatea descendenţilor rămaşi în România - fie ei arhitecţi sau nu - şi‑au dus viaţa privată şi profesională într‑un anonimat cvasitotal, în directă legătură cu vicisitudinile vremurilor. Astăzi, celor puţini care mai sunt în viaţă le rămâne apelul la memorie şi propovăduirea unui model (mai curând moral), după cum afirmă şi domnul Apollon Cristodulo: Este evidentă paralela pe care şi eu am subliniat‑o în mai multe momente în scris, spre deosebire de tata care îşi găsea refugiul în zona plastică a creaţiei. Am vorbit mult despre această iubire verticală, cu paralela la iubirea între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeul Fiul, transpusă în viaţa fiecăruia dintre noi pe această linie. Spunea la un moment dat părintele Stăniloae: "Priveşte iubirea tatălui către fiul său... şi priveşte iubirea fiului către tatăl său. Cât de deosebite sunt aceste iubiri şi totuşi câtă unitate verticală există..." Această iubire verticală, perpetuată o dată prin modelul Hristic, dar şi prin modelul fiecărei familii în parte, este de altfel şi axa supravieţuirii noastre, ca popor, ca societate şi ca oameni.

Un caz ieşit din comun

Dacă influenţele directe şi indirecte ale destinului concentraţionar al unuia dintre părinţi s‑au manifestat într‑un mod relativ similar asupra familiilor rămase acasă - noi ilustrând situaţiile diverse prin cele câteva exemple, au existat şi câteva cazuri ieşite din comun, în cele ce urmează zăbovind asupra unuia dintre acestea.

Un exemplu de viaţă - personală şi familială - aproape sfărâmată este reprezentat de povestea Eufrosinei Pârvu. Născută în august 1924 la Bucureşti, a fost pentru prima dată arestată în februarie 1942, pe vremea când era elevă la liceul "Iulia Haşdeu" din Bucureşti. Acuzată de crimă de activitate politică interzisă, a fost condamnată la 10 ani muncă silnică. În prealabil, Serviciul Special de Informaţii reclama următoarele: [...] Cu ocazia împlinirii unui an de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, elevele mai sus menţionate au lipsit de la şcoală astfel: [...] Eufrosina Pârvu, în zilele de 21, 22 şi 23 ianuarie. [...] Ele au ţinut şedinţă de cuib festivă, cu care ocazie au depus un nou jurământ de credinţă comandantului mişcării legionare, Horia Sima. Toate fac parte din F.D.C. şi desfăşoară o vie acţiune de propagandă în rândurile elevelor şcolii, fapt care a determinat pe directoare să opineze pentru eliminarea lor din şcoală, pentru a împiedica astfel contaminarea restului de eleve.[...] În cadrul anchetei, tânăra afirma că: M‑am înscris în fosta Mişcarea Legionară la 6 septembrie 1940, după venirea la putere a D‑lui Mareşal. Am făcut parte din această mişcare până la rebeliunea din ianuarie 1941. De la această dată n‑am mai activat sub nicio formă, nefiind înscrisă în niciun cuib şi nici n‑am mai contribuit cu vreo sumă de bani pentru ajutorul mişcării. N‑am luat parte de la această dată la nicio şedinţă şi n‑am fost la eleva Ionescu Elena. N‑am nicio cunoştinţă de alte eleve care au continuat activitatea în această mişcare. Dosarul penal al anchetei şi procesului din 1942 mai conţine trei declaraţii ale tinerei, similare din punctul de vedere al conţinutului. Reproducem încă câteva pasaje, pentru a evidenţia "crima" de care se făcea vinovată:

Subsemnata Pârvu I. Eufrosina, elevă cl. VII B liceul "Iulia Haşdeu" Bucureşti, de 17 ani, origine etnică română, de religie ortodoxă, fiica lui Ioan Pârvu, industriaş, domiciliat în str. Grădinarilor nr. 20 bis, Bucureşti, declar:

Am fost înscrisă în Unitatea de pregătire legionară de la 6 Septembrie 1940. Am activat până la rebeliune, de când n‑am mai activat sub nicio formă. [...] La percheziţia domiciliară nu s‑a găsit nimic. Am avut discuţiuni cu tatăl meu, din care am desprins că este contra legionarilor şi că este pentru îmbunătăţirile cunoscute la comunişti pentru muncitori. Susţinea ca bună măsura de a asigura muncitorul de grija zilei de mâine, cum credea el că este la comunişti. În ce priveşte religia, tatăl în discuţiuni admitea existenţa lui Dumnezeu, însă înţelegea să‑şi manifeste credinţa în felul său: fără biserică. În ceea ce priveşte proprietatea, el spunea că Dumnezeu, când a făcut lumea, nu a împărţit pământul anumitor indivizi sau naţii, ci că proprietatea era a tuturor. Concepţiilor lui am căutat să le opun ideile mele, între altele spuneam că nu admit teorii comuniste, fiindcă ei nu cred în Dumnezeu şi nu au armată, familie şi proprietate. [...] Aceste discuţiuni le‑am avut mai frecvent în anul 1940, când legionarii erau la putere. În anul 1941 au fost mai rare.

Cu doamnele profesoare nu‑mi amintesc să fi avut discuţii. O singură dată am reclamat domnişoarei directoare că chifla cu brânză pe care o cumpăram de la bufet a fost murdară. Domnişoara mi‑a spus că n‑am niciun drept să reclam, aşa că am terminat cu această discuţie.

În zilele de 21‑23 am fost la şcoală. Nu‑mi amintesc dacă am lipsit vreo zi şi nici motivul nu‑l ştiu. Până în clasa a V‑a am trecut clasa cu premiu. Apoi am fost promovată. Acum 5 ani (eram în clasa a II‑a) ni s‑a dat de la şcoală să lucrăm o ie, pe care trebuia să o terminăm până în clasa a IV‑a. Ia a fost terminată şi lucrată cu roşu, fir şi paete, însă nu a fost terminată decât în vara anului 1940. Cu acelaşi model am mai lucrat apoi o fustă pentru costumul naţional, pe care am terminat‑o deabia prin toamna anului 1941. Nu recunosc să fi lucrat o altă ie, după cum spune Dinescu Elena. La Elena Ionescu nu am fost niciodată să lucrez. Nu am fost când Florica ar fi strâns bani. Elena Ionescu mi‑a spus, prin luna Decembrie, că Florica s‑a mutat în altă stradă, aproape de unde stătea mai înainte. Am fost la Florica Mitre acasă, în Splaiul Independenţei 33, în 1940, când am ţinut o şedinţă de cuib cu alte fete. [...] Atât ştiu, susţin şi semnez propriu. [...] Din martie 1942, Eufrosina Pârvu a început să‑şi execute pedeapsa la închisoarea pentru femei Mislea.