În numele tatălui

Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui
Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi prezentarea acestei cărţi.

*****
Fragment

În rândurile soţiilor arhitecţilor condamnaţi politic am mai identificat doar alte două dosare de colaborare cu Securitatea, ambele cu un conţinut minor, reproducând aici - spre exemplificare - câteva documente: [...] În scopul conspirării întâlnirilor cu reţeaua informativă a fost verificată numita Ioniţă Victoria [...]. [...] Sus‑numita locuieşte la adresa de mai sus cu chirie, din anul 1951 şi este cunoscută că are maşină de tricotat cu care confecţionează la domiciliu echipament pentru sportivii care ne reprezintă ţara în străinătate. În cadrul imobilului este caracterizată ca o persoană liniştită, serioasă şi respectuoasă faţă de vecini, având o comportare bună. Întreţine relaţii apropiate şi se vizitează cu numita Ionescu Elisabeta, pensionară, domiciliată la acelaşi etaj, apartamentul 25. A avut o fiică care a decedat în urmă cu mai mulţi ani, a fost decepţionată mai mult timp, iar de câţiva ani a adoptat o fată cu care locuieşte în prezent, pe nume Ioniţă Zoica, născută la 01.01.1949 în Bucureşti, studentă la Institutul Politehnic Bucureşti. Date despre fostul său soţ nu se cunosc, deoarece acesta nu a locuit la adresa respectivă. [...]. Dacă dosarul de reţea al Victoriei Ioniţă debuta cu aceste documente, el se încheie după cum urmează: Tovarăşa Ioniţă Victoria a pus la dispoziţia organelor noastre apartamentul ce‑l ocupă în str. Plevnei nr. 1, timp de câţiva ani. Începând din anul 1977, nu am mai folosit această casă de întâlniri din mai multe motive şi în primul rând inoportunitatea unor ore convenabile pentru întâlnirile cu unele surse, ţinând‑o totuşi în rezervă. În prezent, având în vedere că condiţiile nu sunt favorabile unei asemenea activităţi, propun abandonarea casei Nicoleta şi clasarea materialului la C.I.D.

Relativ similară este şi situaţia văduvei arhitectului Gheorghe Ursescu: [...] Pentru conspirarea întâlnirilor cu agentura, a fost luată în studiu în vederea recrutării ca gazdă casă de întâlniri numita Fortunescu Irina, domiciliată în Bucureşti, B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Locuinţa sus‑numitei corespunde scopului nostru, deoarece asigură conspirativitatea întâlnirilor, fiind situată într‑un imobil cu multe etaje şi cu mulţi locatari, ceea ce face ca intrarea ofiţerului şi a agenturii să nu atragă atenţia. [...] În prezent Fortunescu Irina este funcţionară la Uniunea Artiştilor Plastici, serviciul relaţii cu străinătatea. A fost căsătorită până în anul 1964 cu arhitectul Ursescu Gheorghe, în prezent decedat. Fortunescu Irina este caracterizată ca o persoană cu atitudine bună faţă de colegi, îndeplinind în mod conştiincios sarcinile ce‑i sunt încredinţate. [...] Menţionăm că Fortunescu Irina are un program de lucru care permite efectuarea întâlnirilor cu agentura, atât dimineaţa cât şi după‑amiaza. În ziua de 20 aprilie a.c., Fortunescu Irina a fost contactată de lt. maj. Şerban Ştefan. Cu acest prilej, ea s‑a declarat de acord să pună la dispoziţia organelor de Securitate locuinţa sa, cerând însă ca discuţiile concrete referitoare la cele solicitate de noi să fie purtate cu ea la sediul organelor M.A.I. Faţă de cele de mai sus, propunem să se aprobe recrutarea ca gazdă casă de întâlniri a numitei Fortunescu Irina. Discuţiile cu aceasta vor avea loc la sediul M.A.I. şi vor fi duse de lt. maj. Şerban Ştefan şi locot. Stroe Lila. Recrutarea se va finaliza câteva zile mai târziu: [...] Conform aprobării conducerii Direcţiei, în ziua de 17 mai a.c. a fost adusă la sediul M.A.I. numita Fortunescu Irina, domiciliată în B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Întrucât Fortunescu Irina cunoştea în principiu, de la întâlnirea cu ea din data de 20 aprilie a.c., scopul aducerii sale la noi, discuţia s‑a purtat pe tema stabilirii programului când putem să mergem la ea în casă. A menţionat că, locuind singură, nu are timp să‑şi aranjeze casa înainte de plecarea la serviciu şi că i‑ar veni greu ca în fiecare zi să se ocupe de aceste treburi. Totodată a menţionat că şi pentru noi ar fi poate nepotrivit să mergem zilnic acolo, deoarece am atrage atenţia vecinilor, mai ales că la ea nu prea vin persoane străine. În acest sens, Fortunescu Irina şi‑a exprimat acordul să folosim locuinţa ei, însă din motivele expuse mai sus, să mergem numai în zilele de miercuri şi vineri, predându‑ne în acelaşi timp cheile de la intrare. Am asigurat‑o că şi noi avem interes ca nimeni să nu ştie că locuinţa ei este folosită în rezolvarea unor probleme de serviciu de organele M.A.I. şi că deci vom lua toate măsurile de conspirare, rugând‑o la rândul ei să păstreze discreţie totală, iar dacă va fi totuşi nevoită să dea unele explicaţii cuiva, să fim prezentaţi în calitate de colegi de serviciu. [...]

Documentele din dosarul de colaborare al Irinei Fortunescu nu menţionează în ce fel şi de câte ori s‑a folosit Securitatea de apartamentul acesteia, nici alte elemente suplimentare. Relaţia s‑a încheiat în 1982, odată cu ieşirea la pensie a gazdei, care [...] stă permanent acasă, nemaifiind condiţii să folosim garsoniera în care locuieşte. Nu putem să nu remarcăm - atât cât lasă documentele să răzbată - încercările doamnei Fortunescu de a rezista propunerilor, cedând totuşi într‑un final. În acelaşi timp, constatăm o posibilă strategie a Securităţii, de a racola în acest scop punctual - gazde pentru case conspirative - văduve fără vreun alt sprijin, fără familie şi fără relaţii, plasându‑le tot în categoria victimelor unor abuzuri specifice epocii.

Cu toate aceste dificultăţi (memoria şi documentele reţinând doar o parte infimă a acestora), aproape toţi urmaşii arhitecţilor deţinuţi politici au reuşit să‑şi finalizeze studiile. În aceste condiţii, textul nostru îşi propune inclusiv să prezinte, fie şi pe scurt, fragmente din viaţa acestor oameni, în ideea că statutul lor final - de oameni realizaţi familial şi profesional - a fost împlinit depăşind nenumărate greutăţi. În ceea ce priveşte realizările profesionale de excepţie, situaţia este la cealaltă extremă, o infimă minoritate reuşind să se afirme cu adevărat. Dincolo de neajunsurile - mai mult sau mai puţin permanente - datorate în primul rând destinului părintelui, cu siguranţă starea de fapt se explică prin imposibilitatea adaptării la condiţionările pe care le presupunea regimul comunist, dovada evidentă - în acest sens - constituindu‑se în reuşitele celor care şi‑au desfăşurat activitatea în exil.

Majoritatea descendenţilor rămaşi în România - fie ei arhitecţi sau nu - şi‑au dus viaţa privată şi profesională într‑un anonimat cvasitotal, în directă legătură cu vicisitudinile vremurilor. Astăzi, celor puţini care mai sunt în viaţă le rămâne apelul la memorie şi propovăduirea unui model (mai curând moral), după cum afirmă şi domnul Apollon Cristodulo: Este evidentă paralela pe care şi eu am subliniat‑o în mai multe momente în scris, spre deosebire de tata care îşi găsea refugiul în zona plastică a creaţiei. Am vorbit mult despre această iubire verticală, cu paralela la iubirea între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeul Fiul, transpusă în viaţa fiecăruia dintre noi pe această linie. Spunea la un moment dat părintele Stăniloae: "Priveşte iubirea tatălui către fiul său... şi priveşte iubirea fiului către tatăl său. Cât de deosebite sunt aceste iubiri şi totuşi câtă unitate verticală există..." Această iubire verticală, perpetuată o dată prin modelul Hristic, dar şi prin modelul fiecărei familii în parte, este de altfel şi axa supravieţuirii noastre, ca popor, ca societate şi ca oameni.

Un caz ieşit din comun

Dacă influenţele directe şi indirecte ale destinului concentraţionar al unuia dintre părinţi s‑au manifestat într‑un mod relativ similar asupra familiilor rămase acasă - noi ilustrând situaţiile diverse prin cele câteva exemple, au existat şi câteva cazuri ieşite din comun, în cele ce urmează zăbovind asupra unuia dintre acestea.

Un exemplu de viaţă - personală şi familială - aproape sfărâmată este reprezentat de povestea Eufrosinei Pârvu. Născută în august 1924 la Bucureşti, a fost pentru prima dată arestată în februarie 1942, pe vremea când era elevă la liceul "Iulia Haşdeu" din Bucureşti. Acuzată de crimă de activitate politică interzisă, a fost condamnată la 10 ani muncă silnică. În prealabil, Serviciul Special de Informaţii reclama următoarele: [...] Cu ocazia împlinirii unui an de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, elevele mai sus menţionate au lipsit de la şcoală astfel: [...] Eufrosina Pârvu, în zilele de 21, 22 şi 23 ianuarie. [...] Ele au ţinut şedinţă de cuib festivă, cu care ocazie au depus un nou jurământ de credinţă comandantului mişcării legionare, Horia Sima. Toate fac parte din F.D.C. şi desfăşoară o vie acţiune de propagandă în rândurile elevelor şcolii, fapt care a determinat pe directoare să opineze pentru eliminarea lor din şcoală, pentru a împiedica astfel contaminarea restului de eleve.[...] În cadrul anchetei, tânăra afirma că: M‑am înscris în fosta Mişcarea Legionară la 6 septembrie 1940, după venirea la putere a D‑lui Mareşal. Am făcut parte din această mişcare până la rebeliunea din ianuarie 1941. De la această dată n‑am mai activat sub nicio formă, nefiind înscrisă în niciun cuib şi nici n‑am mai contribuit cu vreo sumă de bani pentru ajutorul mişcării. N‑am luat parte de la această dată la nicio şedinţă şi n‑am fost la eleva Ionescu Elena. N‑am nicio cunoştinţă de alte eleve care au continuat activitatea în această mişcare. Dosarul penal al anchetei şi procesului din 1942 mai conţine trei declaraţii ale tinerei, similare din punctul de vedere al conţinutului. Reproducem încă câteva pasaje, pentru a evidenţia "crima" de care se făcea vinovată:

Subsemnata Pârvu I. Eufrosina, elevă cl. VII B liceul "Iulia Haşdeu" Bucureşti, de 17 ani, origine etnică română, de religie ortodoxă, fiica lui Ioan Pârvu, industriaş, domiciliat în str. Grădinarilor nr. 20 bis, Bucureşti, declar:

Am fost înscrisă în Unitatea de pregătire legionară de la 6 Septembrie 1940. Am activat până la rebeliune, de când n‑am mai activat sub nicio formă. [...] La percheziţia domiciliară nu s‑a găsit nimic. Am avut discuţiuni cu tatăl meu, din care am desprins că este contra legionarilor şi că este pentru îmbunătăţirile cunoscute la comunişti pentru muncitori. Susţinea ca bună măsura de a asigura muncitorul de grija zilei de mâine, cum credea el că este la comunişti. În ce priveşte religia, tatăl în discuţiuni admitea existenţa lui Dumnezeu, însă înţelegea să‑şi manifeste credinţa în felul său: fără biserică. În ceea ce priveşte proprietatea, el spunea că Dumnezeu, când a făcut lumea, nu a împărţit pământul anumitor indivizi sau naţii, ci că proprietatea era a tuturor. Concepţiilor lui am căutat să le opun ideile mele, între altele spuneam că nu admit teorii comuniste, fiindcă ei nu cred în Dumnezeu şi nu au armată, familie şi proprietate. [...] Aceste discuţiuni le‑am avut mai frecvent în anul 1940, când legionarii erau la putere. În anul 1941 au fost mai rare.

Cu doamnele profesoare nu‑mi amintesc să fi avut discuţii. O singură dată am reclamat domnişoarei directoare că chifla cu brânză pe care o cumpăram de la bufet a fost murdară. Domnişoara mi‑a spus că n‑am niciun drept să reclam, aşa că am terminat cu această discuţie.

În zilele de 21‑23 am fost la şcoală. Nu‑mi amintesc dacă am lipsit vreo zi şi nici motivul nu‑l ştiu. Până în clasa a V‑a am trecut clasa cu premiu. Apoi am fost promovată. Acum 5 ani (eram în clasa a II‑a) ni s‑a dat de la şcoală să lucrăm o ie, pe care trebuia să o terminăm până în clasa a IV‑a. Ia a fost terminată şi lucrată cu roşu, fir şi paete, însă nu a fost terminată decât în vara anului 1940. Cu acelaşi model am mai lucrat apoi o fustă pentru costumul naţional, pe care am terminat‑o deabia prin toamna anului 1941. Nu recunosc să fi lucrat o altă ie, după cum spune Dinescu Elena. La Elena Ionescu nu am fost niciodată să lucrez. Nu am fost când Florica ar fi strâns bani. Elena Ionescu mi‑a spus, prin luna Decembrie, că Florica s‑a mutat în altă stradă, aproape de unde stătea mai înainte. Am fost la Florica Mitre acasă, în Splaiul Independenţei 33, în 1940, când am ţinut o şedinţă de cuib cu alte fete. [...] Atât ştiu, susţin şi semnez propriu. [...] Din martie 1942, Eufrosina Pârvu a început să‑şi execute pedeapsa la închisoarea pentru femei Mislea.

Belgravia

Julian Fellowes
Belgravia
Editura Nemira, 2017
Consultant editorial: Imogen Edwards-Jones // Consultant istoric: Lindy Woodhead
traducere din limba engleză de Adriana Voicu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Julian Fellowes s-a născut în 1949 la Cairo, dar a urmat şcoala în Marea Britanie. A devenit cunoscut în toată lumea pentru scenariul filmului Gosford Park - care a câştigat Oscarul pentru scenariu original în 2002 - şi pentru producţia, regia şi scenariul Downton Abbey, serial de epocă extrem de popular şi apreciat de critică. Pasionat de lumea victoriană, cele mai multe proiecte literare, cinematografice sau pentru micul ecran ale autorului au ca subiect această perioadă (cele mai cunoscute sunt Separate Lives în 2002 sau The Young Victoria în 2009). În 2010 a semnat scenariul pentru The Tourist, cu Angelina Jolie şi Johnny Depp. În literatură a debutat în anii '70 sub pseudonimul Rebecca Greville, cu mai multe romane de dragoste. A semnat cu numele lui romanele Snobs (Snobii - Nemira, 2009) în 2004 şi Past Imperfect în 2009.

*

Povestea unui caz scandalos din Londra anilor 1840, scrisă de creatorul celebrului serial Downtown Abbey. Autorul serialului de succes Downtown Abbey, care a adus epoca victoriană din nou la modă, revine cu o poveste despre societatea britanică de secol XIX, plină de elegantă şi pasiuni nebănuite.

Pe 15 iunie 1815, înalta societate britanică participă la balul ducesei de Richmond - care va rămâne cunoscută drept una dintre cele mai tragice petreceri din istorie. Pentru că are loc în seara de dinaintea asediului de la Waterloo, iar mulţi dintre tinerii domni de la bal vor ajunge a doua zi direct pe câmpul de luptă.

Pentru frumoasa Sophia Trenchard, atunci se schimbă totul, dar povestea continuă peste 25 de ani, odată cu mutarea familiei Trenchard în noua zonă rezidenţială Belgravia.

"A citi Belgravia e ca si cum ai vizita o reconstituire modernă a unei case victoriene, unde fiecare cornişă e perfectă, însă e o casă victoriană cu instalaţii de secol XXI şi wi-fi." (The New York Times)

1. La luptă în pas de dans

Trecutul, ni se spune adesea, e o ţară străină, unde totul este diferit. Ar putea fi adevărat - şi chiar este când vine vorba de moravuri sau tradiţii, de rolul femeii, de guvernarea aristocraţiei şi de mii de alte aspecte ale vieţii noastre cotidiene. Dar există şi asemănări. Ambiţia, invidia, furia, lăcomia, generozitatea, altruismul şi, mai presus de toate, dragostea au fost mereu, la fel ca azi, motive puternice ale alegerilor pe care le facem. Aceasta este povestea unor oameni care au trăit acum două veacuri; cu toate acestea, multe dintre năzuinţele şi resentimentele lor şi patimile care le clocoteau în inimi erau aidoma dramelor pe care le trăim în felul nostru, în vremurile noastre...

Nu părea deloc un oraş aflat în pragul războiului; cu atât mai puţin capitala unei ţări care fusese smulsă dintr-un regat şi anexată altuia cu nici trei luni înainte. În iunie 1815, oraşul Bruxelles părea en fête, cu dughene aglomerate şi pestriţe în pieţe şi cu caleşti deschise, vopsite în culori aprinse, care lunecau iute pe drumurile largi, purtându-şi poverile de înalte doamne, însoţite de fiicele lor, către grabnice îndatoriri de societate. Nimeni n-ar fi ghicit că împăratul Napoleon mărşăluia spre oraş şi îşi putea aşeza tabăra la marginea acestuia dintr-un moment în altul.

Nimic din toate astea nu era însă de mare interes pentru Sophia Trenchard în timp ce-şi făcea loc prin mulţime cu o hotărâre care nu prea era pe potriva celor optsprezece ani ai ei. Ca orice tânără de familie bună, mai cu seamă într-o ţară străină, era însoţită de camerista ei, Jane Croft, care, la douăzeci şi doi de ani, era, deci, cu patru ani mai vârstnică decât stăpâna ei. Cu toate astea, dacă s-ar fi putut spune că una din ele o apăra pe cealaltă de a fi vătămată într-o ciocnire cu un alt trecător, aceea ar fi fost Sophia, care părea gata de orice. Era frumuşică, chiar foarte frumuşică, în stilul acela clasic englez, cu păr blond şi ochi albaştri, dar expresia tăioasă a gurii arăta limpede că fata nu ar fi avut nevoie de permisiunea mămicii ca să se arunce într-o aventură.
- Hai, grăbeşte-te, că altfel o să plece să ia prânzul şi degeaba vom fi bătut drumul până acolo.

Era în acea perioadă a vieţii prin care trebuie să treacă aproape toată lumea, atunci când se duce copilăria şi o falsă maturitate, neînfrânată de experienţă, îţi dă sentimentul că orice este posibil, până când sosirea adevăratei maturităţi dovedeşte în mod concludent că nu este aşa.
- Merg cât de repede pot, domnişoară, a îngăimat Jane şi, ca să-i întărească parcă vorbele, un husar grăbit a îmbrâncit-o înapoi, fără să se oprească măcar să vadă dacă a păţit ceva.
- E ca un câmp de luptă aici.

Jane nu era o frumuseţe, ca tânăra ei stăpână, dar avea o faţă vioaie şi rumenă, cu trăsături puternice, deşi se potriveau mai bine cu uliţele din sat decât cu străzile oraşului.

Era şi ea destul de hotărâtă în felul ei şi tânăra stăpână o plăcea pentru asta.
- Nu mai fi aşa de neajutorată.

Sophia aproape că ajunsese la destinaţie şi părăsise strada principală pentru a da într-o curte care ar fi putut să fie odată un obor de vite, dar care era acum rechiziţionat de armată pentru ceva ce arăta ca un depozit de provizii. Din nişte căruţe mari se descărcau cutii şi saci şi lăzi care erau transportate la magaziile din jur şi în preajmă părea să fie un flux constant de ofiţeri din toate regimentele, care discutau şi uneori se certau pe când se plimbau încolo şi încoace în grupuri. Sosirea unei tinere distinse, împreună cu servitoarea ei, a atras, fireşte, oarece atenţie şi, pentru un moment, conversaţia a scăzut şi aproape că a încetat de-a binelea.
- Vă rugăm să nu vă deranjaţi, a spus Sophia privind calmă în jur. Am venit să-l văd pe tatăl meu, domnul Trenchard.

Un tânăr a făcut câţiva paşi înainte.
- Ştiţi drumul, domnişoară Trenchard?
- Da, mulţumesc.

S-a îndreptat spre una din intrările clădirii principale care arăta ceva mai impozant şi, urmată de Jane, care tremura toată, a urcat scările până la primul etaj. Aici a găsit alţi ofiţeri, care aşteptau, se vede, să fie primiţi înăuntru; dar la această disciplină Sophia nu era pregătită să se supună. A împins în uşă şi a deschis-o.
- Tu stai aici, a spus.

Jane s-a tras înapoi, mulţumindu-se mai degrabă cu interesul stârnit în rândul bărbaţilor.

Camera în care a intrat Sophia era mare, luminoasă şi încăpătoare, cu un birou frumos de mahon lustruit şi alte piese de mobilier în acelaşi stil, dar nu era destinată activităţilor mondene, ci tranzacţiilor comerciale, era un spaţiu de muncă, nu de distracţie. Într-un colţ al acesteia, un bărbat corpolent, de vreo patruzeci şi ceva de ani, îl dăscălea pe un ofiţer îmbrăcat într-o uniformă superbă.
- Cine dracu' a venit să mă întrerupă?

S-a răsucit spre uşă, dar, când a văzut-o pe fiica lui, dispoziţia i s-a schimbat şi un zâmbet duios i-a luminat faţa roşie de furie.
- Ei, ce e? a întrebat.

Dar fata a privit către ofiţer. Tatăl ei a dat din cap în semn că a înţeles.
- Domnule căpitan Cooper, trebuie să mă scuzaţi.
- Foarte bine atunci, Trenchard...
- Trenchard?
- Domnule Trenchard. Dar trebuie să avem făina până diseară. Comandantul m-a pus să promit că nu mă întorc fără ea.
- Şi eu îţi promit să fac tot ce-mi stă în putinţă, domnule căpitan.

Ofiţerul era evident iritat, dar a fost nevoit să accepte, dat fiind că ceva mai bun nu putea căpăta. Salutând cu o înclinare a capului, acesta s-a retras, iar tatăl a rămas singur cu fiica lui.
- Ai făcut rost?

I se putea simţi emoţia. Era ceva fermecător în entuziasmul lui: acest maestru al afacerilor, rotofei şi cu început de chelie, cuprins brusc de emoţie, ca un copil în Ajunul Crăciunului.

Foarte încet, prelungind la maximum acest moment, Sophia a deschis sacul de mână şi a scos cu grijă nişte pătrate din carton alb.
- Am căpătat trei, a spus ea, savurându-şi triumful. Una pentru tine, una pentru mama şi una pentru mine.

Aproape că i le-a smuls din mână. Nu ar fi fost mai nerăbdător nici dacă ar fi stat fără hrană şi apă timp de o lună. Caracterele cursive ale tipăriturii erau simple şi elegante.

"Pentru Domnişoara Sophia Trenchard
Ducesa de Richmond
La reşedinţa acesteia
Rue de Blanchisserie 23
Joi, 15 iunie 1815
Trăsurile la ora 3 Dansul la ora 10"

A rămas cu privirea pe invitaţie.
- Presupun că domnul Bellasis va lua masa acolo.
- Ducesa este mătuşa lui.
- Desigur.
- Nu va fi o masă. Nu în sensul propriu. Doar familia şi câteva persoane care locuiesc cu ei.
- Mereu se spune că nu se va da nicio masă, dar de obicei se întâmplă.
- Nu te aşteptai să fii invitat, nu?
- Nu. Nu. Sunt mulţumit.
- Edmund spune că o să fie un supeu cândva după miezul nopţii.
- Să nu-i spui Edmund decât când vorbeşti cu mine.

Buna dispoziţie îi revenise, însă, iar dezamăgirea de moment îi dispăruse, alungată deja de gândul la ce îi aştepta.
- Trebuie să te întorci la mama ta. Va avea nevoie de fiecare minut să se pregătească.

Sophia era prea tânără şi prea plină de încredere nejustificată ca să fie întru totul conştientă de enormitatea lucrului pe care îl realizase. În plus, era mai practică în aceste privinţe decât distratul ei tată.
- E prea târziu ca să-şi mai comande ceva.
- Dar nu prea târziu ca să facă totul conform etichetei.
- N-o să vrea să meargă.
- Ba o să vrea, pentru că trebuie.

Sophia a pornit spre uşă, dar apoi a fulgerat-o un alt gând.
- Şi când o să-i dăm vestea? a întrebat privind ţintă la tatăl ei. Luat pe nepregătite de întrebare, el a început să se joace cu ornamentele de aur ale lanţului de la ceas. Era un moment ciudat. Lucrurile erau la fel cum fuseseră cu o clipă mai înainte şi totuşi tonul şi conţinutul se schimbaseră cumva. Ar fi fost limpede pentru orice observator din afară că subiectul discutat devenise deodată mai serios decât alegerea ţinutei pentru balul ducesei.

Trenchard a răspuns foarte categoric:
- Nu acum. Totul trebuie rânduit corespunzător. Ar trebui să ne coordonăm mişcările cu ale lui. Acum du-te! Şi trimite-l din nou încoace pe idiotul ăla patentat.

Fiica sa i-a dat ascultare şi s-a strecurat afară din cameră, dar chiar şi după plecarea ei James Trenchard a rămas ciudat de preocupat. De jos, din stradă se auzeau strigăte. S-a dus la fereastră şi a văzut un ofiţer certându-se cu un negustor.

Atunci s-a deschis uşa şi căpitanul Cooper a revenit în încăpere. Trenchard a făcut un semn de încuviinţare. Era timpul să se întoarcă la treburi, ca de obicei.

Sophia avusese dreptate. Mama ei nu voia să meargă la bal.
- Am fost invitaţi numai fiindcă a refuzat cineva.
- Ce importanţă are?
- E de-a dreptul stupid, a continuat doamna Trenchard, clătinând din cap. N-o să cunoaştem pe nimeni din cei de acolo.
- O să cunoască papà.

Erau momente când copiii o enervau pe Anne Trenchard. Ştiau prea puţine despre viaţă, cu tot aerul lor de superioritate. Fuseseră răsfăţaţi de mici, tatăl lor le făcuse toate nazurile, aşa încât amândoi credeau că traiul lor bun e ceva firesc şi nici că le păsa. Habar n-aveau ce drum străbătuseră părinţii ca să ajungă la situaţia de acum, pe când mama lor îşi amintea de fiecare pas presărat cu obstacole.
- O să-i ştie pe câţiva ofiţeri care vin la el la slujbă să-i dea ordine. Iar ei vor fi uimiţi să descopere că se află în aceeaşi sală de bal cu omul care le livrează soldaţilor lor pâine şi bere.
- Sper că n-ai să vorbeşti tot aşa şi în faţa lordului Bellasis. Doamna Trenchard s-a mai înmuiat la chip.
- Draga mea, a zis ea luând mâna fetei într-a ei, fereşte-te de castelele de nisip.

Sophia şi-a tras iute mâna.
- Bineînţeles că tu nu-l crezi capabil de intenţii onorabile.
- Dimpotrivă, sunt sigură că domnul Bellasis este un om de onoare. Şi este, cu siguranţă, o persoană foarte plăcută.
- Păi şi atunci?
- Este primul născut al unui conte, copila mea, cu toate responsabilităţile pe care le atrage după sine un astfel de rang. El nu-şi poate alege soţia doar după placul inimii. Nu sunt supărată. Amândoi sunteţi tineri şi frumoşi şi v-aţi bucurat de un mic flirt, care nu a dăunat niciunuia. Până acum...

Felul cum accentuase ultimele două cuvinte arăta clar încotro se îndrepta.
- Dar trebuie să se termine înainte să apară discuţii dăunătoare, Sophia. Dacă nu, tu vei avea de suferit, nu el.
- Şi asta nu-ţi spune nimic? Faptul că ne-a făcut rost de invitaţii la balul mătuşii lui?
- Îmi spune că tu eşti o fată fermecătoare şi vrea să-ţi facă pe plac. N-ar fi reuşit aşa ceva la Londra, dar la Bruxelles totul are o altă culoare din pricina războiului, aşa că nu se aplică regulile obişnuite.

Această ultimă observaţie a enervat-o peste măsură pe Sophia.
- Vrei să spui că, după regulile obişnuite, noi nu suntem o companie acceptabilă pentru prietenii ducesei?

Doamna Trenchard era, în felul ei, la fel de dârză ca şi fiica sa.
- Exact asta vreau să spun şi ştii şi tu că este adevărat.
- Papà te-ar contrazice.
- Tatăl tău a parcurs cu succes un drum lung, mai lung decât şi-ar putea măcar închipui cei mai mulţi, aşa că nu vede barierele fireşti care îl vor împiedica să meargă şi mai departe. Mulţumeşte-te cu ceea ce suntem. Tatăl tău a urcat mult în societate. Ai de ce să te mândreşti.

Uşa s-a deschis şi camerista doamnei Trenchard a intrat purtând pe braţe o rochie de seară.
- Am venit prea devreme, doamnă?
- Nu, nu, Ellis. Intră. Am terminat, nu-i aşa?
- Cum spui tu, Mama.

Sophia a ieşit din cameră, dar, după cum îşi ţinea bărbia, nu s-ar fi zis că se află în rândul învinşilor.

Era evident, din tăcerea înţepată în care îşi vedea de treburi, că Ellis ardea de curiozitate să afle de ce se certaseră, dar Anne a lăsat-o să se mai perpelească preţ de câteva minute înainte să vorbească, aşteptând ca Ellis să-i descheie rochia de după-amiază, ca s-o poată da jos de pe umeri.
- Am fost invitaţi la balul ducesei de Richmond din data de 15.
- Nu se poate!

De obicei, Mary Ellis se pricepea mai mult decât bine să-şi ascundă sentimentele, dar această veste uimitoare o luase prin surprindere. Şi-a revenit însă repede.
- Prin urmare ar trebui să luăm o hotărâre în privinţa rochiei, doamnă. O să am nevoie de timp s-o pregătesc, dacă aşa stau lucrurile.
- Ce zici de cea de mătase albastru închis? Nu am prea ieşit cu ea în acest sezon. Poate reuşeşti să găseşti nişte dantelă neagră pentru gât şi mâneci ca s-o mai înviorăm.

Anne Trenchard era o femeie practică, dar nu complet lipsită de vanitate. Îşi păstrase silueta şi, cu profilul ei graţios şi părul castaniu-roşcat, putea fi, cu siguranţă, considerată o femeie bine. Însă faptul că era conştientă de asta nu-i sucea minţile.

Ellis a îngenuncheat ca să ţină deschis corsetul unei rochii de seară dintr-o tafta de culoarea paiului, pentru ca stăpâna ei să poată intra în ea.
- Şi ca bijuterii, doamnă?
- Chiar nu m-am gândit. Am să port ce am, presupun.

S-a întors ca să-i permită slujnicei să înceapă să-i prindă rochia la spate cu ace aurite. Fusese fermă cu Sophia, dar nu-i părea rău. Sophia trăia într-un vis, ca şi tatăl ei, iar visele te puteau băga în bucluc dacă nu aveai grijă. Anne a zâmbit, aproape fără să vrea. Spusese că James a parcurs un drum lung, dar uneori se îndoia că Sophia avea idee măcar cât de lung fusese drumul.
- Să înţeleg că domnul Bellasis a aranjat cu invitaţiile pentru bal? Ellis şi-a ridicat privirea, cum stătea la picioarele Annei Trenchard, ca s-o ajute pe stăpână să-şi schimbe pantofii.

A observat imediat că întrebarea o deranjase pe doamna Trenchard. De ce ar trebui ca o servitoare să se mire cu voce tare că au fost incluşi pe o astfel de listă olimpiană a oaspeţilor? Sau, la urma urmei, să se întrebe de ce sunt invitaţi acolo unde sunt invitaţi? A preferat să nu răspundă şi a ignorat întrebarea. Aceasta a făcut-o însă să reflecteze la cât de ciudată era viaţa lor în Bruxelles şi cum se schimbaseră lucrurile de când marele duce de Wellington îl remarcase pe James. Era adevărat că, oricât de adâncă ar fi fost criza, oricât de feroce ar fi fost lupta şi oricât de pustiite satele, James putea întotdeauna să procure provizii de undeva. Ducele îl numea "Magicianul" şi chiar asta şi era, sau părea să fie. Dar succesul nu făcuse decât să-i aţâţe ambiţia trufaşă de a cuceri culmile de necucerit ale societăţii, iar ascensiunea lui socială devenea tot mai înverşunată. James Trenchard, fiu de precupeţ, cu care tatăl Annei îi interzisese să se mărite, găsea că este cel mai firesc lucru din lume să fie oaspeţii unei ducese. Anne i-ar fi catalogat ambiţiile drept ridicole, doar că acestea aveau straniul obicei de a se împlini.

Anne primise o educaţie mult mai bună decât soţul ei - era şi cazul, ca fiică de profesor - şi, când s-au întâlnit, ea era o partidă aflată ameţitor de sus faţă de el, dar ştia bine că acum el o întrecuse cu mult. Începuse efectiv să se întrebe cât mai spera să poată ţine pasul cu ascensiunea lui incredibilă; sau, poate, când copiii vor fi mari, ar trebui să se retragă într-o căsuţă simplă de ţară şi să-l lase să-şi croiască singur drum spre vârful muntelui?

Ellis şi-a dat, fireşte, seama din tăcerea stăpânei că vorbise când nu trebuia. S-a gândit să spună ceva măgulitor ca să-i reintre în graţii, dar apoi s-a hotărât să tacă şi să lase furtuna să se domolească de la sine.

Uşa s-a deschis şi James şi-a iţit capul de după ea, privind înăuntru.
- Deci ţi-a spus. Lordul Bellasis a reuşit. Anne a aruncat o privire scurtă către slujnică.
- Mulţumesc, Ellis. Fii bună şi revino puţin mai târziu! Ellis s-a retras. James nu şi-a putut reţine un zâmbet.
- Pe mine mă cerţi că năzuiesc mai sus de condiţia mea, dar felul în care o expediezi tu pe cameristă mă duce cu gândul la ducesa însăşi.

Anne s-a zbârlit.
- Sper că nu.
- De ce? Ce ai împotriva ei?
- Nu am nimic împotriva ei, pentru simplul motiv că n-o cunosc, aşa cum n-o cunoşti nici tu.

Anne ţinea morţiş să inoculeze o notă de realism în această extravaganţă absurdă şi periculoasă.
- Tocmai de aceea nu ar trebui să ne permitem să fim băgaţi pe gâtul bietei femei, ocupând în sala ei de bal, şi aşa aglomerată, locul care s-ar fi cuvenit mai mult cuiva din propriul ei anturaj.

Dar James era prea entuziasmat ca să poată fi adus cu picioarele pe pământ.
- Nu vorbeşti serios, nu?
- Ba da, dar ştiu că n-o să mă asculţi.

Avea dreptate. Nu putea spera să-i tempereze bucuria.
- Ce şansă este asta, Annie! Ştii că Ducele va fi acolo? Doi duci, de fapt. Comandantul meu şi soţul gazdei noastre.
- Îmi închipui.
- Şi vor fi şi vlăstare regale.

S-a oprit, pe punctul să explodeze de atâta entuziasm.
- James Trenchard, care a pornit de la o tarabă din Covent Garden, trebuie să se pregătească să danseze cu o prinţesă.
- N-o s-o inviţi pe niciuna la dans. N-ai face decât să ne pui pe amândoi într-o situaţie jenantă.
- Vom vedea.
- Vorbesc serios. Este destul de rău că o încurajezi pe Sophia. James s-a încruntat.
- Tu nu crezi, dar băiatul este sincer. Sunt sigur de asta. Anne a clătinat nerăbdătoare din cap.
- Ba nu eşti deloc. Poate că lordul Bellasis chiar crede că e sincer, dar Sophia nu este de el. Ştii că nu poate să facă ce vrea el, iar de aici nu poate ieşi nimic onorabil.

Din stradă s-a auzit zarvă şi ea s-a dus să vadă ce este. Ferestrele dormitorului ei dădeau spre o arteră largă şi animată. Pe jos treceau în marş nişte soldaţi în uniforme purpurii, cu fireturi de aur ce reflectau razele soarelui. Cât de ciudat, şi-a zis ea, să discutăm despre un bal, când peste tot în jur sunt mărturii ale unei bătălii iminente.
- Nu cred că e aşa. James nu renunţa uşor la ideile lui.

Anne s-a întors cu faţa spre cameră. Soţul ei îşi luase o figură de parcă era un copil de patru ani luat la rost.
- Ei bine, eu cred. Şi dacă va avea de suferit fata de pe urma acestei aiureli, pe tine am să te fac răspunzător.
- Prea bine.
- Cât despre faptul de a-l şantaja pe bietul tânăr ca să cerşească invitaţii de la mătuşa lui, este nespus de umilitor.

James se săturase.
- N-o să strici tot aranjamentul. N-am să-ţi îngădui s-o faci.
- Nici nu trebuie să-l stric eu. Are să se strice de la sine.

Şi asta a pus punct discuţiei. James a ieşit din încăpere ca o furtună, ca să se schimbe pentru cină, şi ea a sunat din clopoţel s-o cheme înapoi pe Ellis.

Anne era nemulţumită de ea însăşi. Nu-i plăcea să se certe, şi totuşi era ceva în tot acest episod care o făcea să se simtă subminată. Îi plăcea viaţa ei. Erau bogaţi acum, oameni de succes, preţuiţi în comunitatea negustorilor din Londra şi, cu toate astea, James se încăpăţâna să strice treburile dorind mereu mai mult. Trebuia să fie împinsă într-o serie nesfârşită de încăperi unde lumea nu-i plăcea şi nimeni nu-i aprecia. Avea să fie silită să facă conversaţie cu bărbaţi şi femei care în secret - sau nu tocmai în secret - îi dispreţuiau. Şi toate acestea când ar putea trăi într-o atmosferă de confort şi respect, dacă ar vrea James. Dar, chiar în timp ce gândea toate acestea, ştia că nu-l poate opri pe soţul ei. Nimeni nu putea. Asta era firea lui.

Despre balul ducesei de Richmond s-a scris atât de mult de-a lungul anilor, încât a căpătat splendoarea şi măreţia unei ceremonii de încoronare a unei regine medievale. A figurat în toate genurile de literatură şi fiecare reprezentare vizuală a serii a fost mai măreaţă decât cea dinaintea ei. Tabloul din 1868 a lui Henry O'Neill prezintă balul ca desfăşurându-se într-un palat vast şi animat, străjuit de imense coloane de marmură, plin parcă de sute de invitaţi plângând de durere şi spaimă şi arătând mai strălucitori decât un corp de dans de pe Drury Lane. Dar ca în cazul atâtor altor momente reprezentative ale istoriei, realitatea a fost cu totul alta.

Venirea familiei Richmond la Bruxelles era, pe de o parte, un exerciţiu de austeritate, pentru a reduce cheltuielile petrecând câţiva ani în străinătate şi, pe de alta, o demonstraţie de solidaritate cu marele lor prieten, ducele de Wellington, care îşi stabilise cartierul general acolo. Fost soldat el însuşi, Richmond urma să primească sarcina de a organiza apărarea oraşului în cazul în care se întâmpla ce era mai rău şi duşmanul îi invada. Şi a acceptat. Ştia că munca urma să fie în mare măsură administrativă, dar eraslujbă care trebuia îndeplinită şi avea să-i dea satisfacţia de a simţi că ia parte la efortul de război şi nu este doar un spectator pasiv. După cum ştia foarte bine, erau destui din aceştia în oraş.

În Bruxelles, palatele erau reduse ca număr şi cele mai multe erau deja ocupate, aşa că, în cele din urmă, s-au instalat într-o casă locuită anterior de un constructor de trăsuri la modă. Se afla pe Rue de la Blanchisserie, care însemna "strada spălătoriei", ceea ce l-a făcut pe Wellington să boteze noua reşedinţă a familiei Richmond "Spălătoria", o glumă care ducesei îi plăcea mult mai puţin decât soţului ei. Ceea ce am putea numi showroom-ul constructorului de trăsuri era o construcţie mare, ca un hambar, aflată în partea stângă de la intrare, şi la care se ajungea printr-un mic birou, unde pe vremuri clienţii discutau despre tapiţerie şi alte accesorii opţionale, dar pe care memoriile celei de-a treia fiice a familiei Richmond, Lady Georgiana Lennox, l-au metamorfozat într-o "anticameră". Pereţii spaţiului în care fuseseră expuse trăsurile erau tapetaţi cu trandafiri căţărători, iar sala a fost considerată suficient de încăpătoare pentru un bal.

Ducesa de Richmond îşi luase toată familia cu ea pe continent, iar fetele, mai ales, jinduiau după puţină distracţie, aşa că a fost plănuită o petrecere. Apoi, în prima parte a lunii iunie, Napoleon, care fugise din exilul de pe Elba la începutul acelui an, părăsise Parisul şi venise să dea piept cu forţele aliate. Ducesa îl întrebase pe Wellington dacă era în regulă să continue cu planurile pentru petrecere, iar el a asigurat-o că da. De fapt, ducele dorea în mod expres ca balul să aibă loc, ca o demonstraţie de sânge rece englez, pentru a arăta explicit că nici măcar doamnele nu erau prea tulburate de gândul că împăratul francez mărşăluia într-acolo şi refuzau să-şi amâne distracţiile. Bineînţeles, asta teoretic suna foarte bine...
- Sper că nu facem o greşeală, a spus ducesa pentru a douăzecea oară într-o oră, în timp ce arunca o privire cercetătoare în oglindă. Era destul de mulţumită de ce vedea: o femeie arătoasă, aflată în pragul vârstei mijlocii, îmbrăcată în mătase crem pal şi încă în stare să întoarcă priviri. Diamantele pe care le purta erau superbe, chiar dacă existau unele discuţii în rândul prietenelor ei dacă nu cumva originalele fuseseră înlocuite cu imitaţii de sticlă, ca parte a efortului de reducere a cheltuielilor.
- E prea târziu pentru genul ăsta de discuţie.

Ducele de Richmond era mai degrabă amuzat de situaţia în care se găsea. Văzuseră Bruxelles-ul ca pe o evadare din lume, dar, spre surprinderea lor, lumea lor venise cu ei. Şi acum soţia lui dădea o petrecere cu o listă de invitaţi care aproape că nici la Londra nu-şi găsea rival, şi asta chiar în momentul când oraşul se pregătea să înfrunte bubuitul tunurilor franceze.
- Cina a fost foarte bună. Nici n-o să mai pot să mănânc când va fi servit supeul.
- O să poţi.
- Aud o trăsură. Ar trebui să coborâm.

Era un om agreabil ducele, un părinte cald şi afectuos, adorat de copii şi care dăduse dovadă de multă tărie de caracter când o luase de soţie pe una din fiicele celebrei ducese de Gordon, ale cărei isprăvi oferiseră Scoţiei motive de bârfă ani la rând. Era conştient că existau destui la vremea aceea care gândeau că ar fi putut face o alegere mai uşoară şi, probabil, ar fi trăit o viaţă mai uşoară, dar, una peste alta, nu regreta. Soţia lui era extravagantă - absolut indisputabil -, dar era blândă, atrăgătoare şi deşteaptă. Era bucuros că o alesese pe ea.

Câţiva invitaţi sosiţi devreme se aflau în salonul mic, numit de Georgiana "anticameră", prin care oaspeţii trebuiau să treacă în drumul lor spre sala de bal. Florarii făcuseră treabă bună, creând aranjamente imense de trandafiri roz-pal şi crini albi, toţi cu staminele tăiate cu grijă, ca să ferească femeile de pete de polen, susţinute de frunze mari în diferite nuanţe de verde, dând apartamentelor meşterului de trăsuri o grandoare care le lipsea la lumina zilei, iar strălucirea scânteietoare a numeroaselor candelabre îmbrăca într-o lumină subtil măgulitoare tot ce se întâmpla înăuntru.

Nepotul ducesei, Edmund, viconte Bellasis, stătea de vorbă cu Georgiana. Împreună le-au ieşit în întâmpinare părinţilor ei.
- Cine sunt aceşti oameni pe care Edmund te-a obligat să-i inviţi? De ce nu-i cunoaştem şi noi?

Lordul Bellasis a întrerupt-o.
- Îi veţi cunoaşte după această seară.
- Nu eşti prea comunicativ, a observat Georgiana.

Ducesa avea bănuielile ei şi îşi cam regreta generozitatea.
- Sper că mama ta nu se va supăra pe mine.

Îi dăduse invitaţiile fără să şovăie, dar un moment de reflecţie o convinsese că sora ei o să fie chiar foarte supărată.

Ca la un semn, şambelanul a anunţat cu glas răsunător:
- Domnul şi doamna James Trenchard. Domnişoara Sophia Trenchard.

Ducele a privit spre uşă.
- Doar nu l-ai invitat pe Magician?

Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Nina Iordache

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Liu Cixin, născut în China în 1963, este cel mai important scriitor chinez de science fiction. Înainte de a se dedica în întregime literaturii, a fost inginer într-o centrală electrică din Yangquan. De-a lungul timpului, a publicat mai multe volume, fiind recompensat de nouă ori cu cel mai important premiu pentru literatura SF din China pentru volumele semnate începând din 1998. În afară de numeroasele culegeri de proză scurtă, a publicat şi romane: The Devil's Bricks (2002), The Era of Supernova (2003), Ball Lightening (2004). În 2007 a apărut primul volum al trilogiei Amintiri din trecutul Terrei, pe care autorul şi l-a tradus singur în limba engleză, sub titlul The Three-Body Problem. În anul 2015, ediţia engleză a romanului a câştigat Premiul Hugo pentru Cel mai bun roman.

*

Spre finalul Revoluţiei Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spaţiu pentru a stabili contactul cu civilizaţii extraterestre. O astfel de civilizaţie, pe cale de dispariţie, primeşte semnalul şi plănuieşte să invadeze Pământul.

Populaţia planetei se împarte în două tabere: una pregătită să primească fiinţe superioare nouă ca să preia lumea noastră coruptă, iar cealaltă gata să lupte din toate puterile împotriva invaziei. Protagoniştii sunt Wenjie, fiica unui fizician ucis in timpul Revoluţiei pentru ideile lui reacţionare despre relativitate, şi Miao, un nano-tehnician care-şi petrece tot timpul în realitatea virtuală numită Trei Corpuri, un joc atât de plin de metafizică, încât începe să semene cu un cult.

"Cartea este un hard SF, plin de minuţioase detalii tehnice despre orice, de la mecanică cuantică până la inteligenţă artificială. Dar Cixin Liu îşi susţine teoriile spectaculoase cu personaje uşor de simpatizat, pe un schelet de acţiune şi thriller convingător." (NPR.org)

"Remarcabil, revelatoriu şi de neratat!" (Kirkus Reviews)

"O imaginaţie incredibilă, cu adevărat interesantă." (Barack Obama)

Partea întâi. O primăvară tăcută
1. Anii nebuniei

China, 1967

Uniunea Roşie susţinuse un atac împotriva Brigăzii 28 Aprilie timp de două zile. Steagurile roşii fluturau încontinuu în jurul clădirii, ca nişte flăcări tânjind după foc.

Comandantul Uniunii Roşii era îngrijorat, dar nu din cauza apărătorilor cu care se confrunta. Cei peste două sute de membri ai Gărzilor Roşii, aparţinând Brigăzii 28 Aprilie, nu erau decât nişte bieţi începători, pe lângă veteranii Gărzilor Roşii ai Uniunii Roşii, care se formase în timpul Marii Revoluţii Culturale Proletare de la începutul anului 1966. Cei din urmă se căliseră datorită experienţei tumultuoase a inspecţiilor revoluţionare de-a lungul şi de-a latul ţării, dar şi după ce îl auziseră pe preşedintele Mao vorbind la măreţele adunări din piaţa Tiananmen.

Însă îi era frică de sobele de fier din clădire, pline-ochi cu explozivi şi legate între ele cu detonatoare electrice. Nu le putea vedea, dar le simţea prezenţa aşa cum fierul simte atracţia magnetului din preajmă. Dacă vreun apărător apăsa pe întrerupător, revoluţionari, dar şi contrarevoluţionari ar fi murit cu toţii într-o minge uriaşă de foc.

Şi Gărzile Roşii din Brigada 28 Aprilie erau în stare de o asemenea nebunie. Faţă de bărbaţii şi femeile deja rodaţi din prima generaţie a Gărzilor Roşii, noii rebeli erau o haită de lupi ţopăind pe jăratic: mai nebuni decât nebunii înşişi.

Silueta zveltă a unei fetişcane frumoase se ivi în vârful clădirii, fluturând drapelul roşu al Brigăzii 28 Aprilie. Apariţia ei fu salutată imediat de un torent de împuşcături. Se trăgea în ea cu tot felul de arme: antichităţi, precum carabinele americane, mitralierele ceheşti, puştile japoneze de calibru.38, dar şi arme mai noi, cum ar fi seria standard de puşti ale Armatei de Eliberare a Poporului şi pistoalele-mitralieră furate de la aceeaşi armată, după publicarea "Editorialului din August"[i], şi chiar şi câteva săbii şi suliţe chinezeşti dadao. Împreună, formau o versiune condensată a istoriei moderne.

Mulţi membri ai Brigăzii 28 Aprilie se implicaseră în demonstraţii de forţă similare. Se postau pe acoperişul unei clădiri, fluturau un drapel, strigau lozinci la megafon şi împrăştiau fluturaşi peste atacatorii de jos. De fiecare dată, curajosul sau curajoasa reuşea să se adăpostească de ploaia de gloanţe şi să câştige admiraţia pentru vitejia lui sau a ei.

Fata de acum credea, evident, că va fi la fel de norocoasă. Flutura steagul de război de parcă şi-ar fi etalat tinereţea înflăcărată, încredinţată că duşmanul va arde în flăcările Revoluţiei şi se va face scrum şi cenuşă; închipuindu-şi cum se va naşte o lume ideală din ardoarea şi zelul ce-i curg prin vine... Era îmbătată de visul ei strălucitor şi roşu-aprins, până când un glonţ îi străpunse pieptul.

Trupul ei de cincisprezece ani era atât de fragil, încât glonţul trecu cu uşurinţă prin el, şuierându-i în spate. Tânăra membră a Gărzilor Roşii se prăbuşi împreună cu drapelul, forma delicată coborând chiar mai încet decât bucata de pânză roşie, asemenea unei păsări ce nu se poate desprinde de cer.

Luptătorii Gărzilor Roşii ţipară de bucurie. Câţiva se repeziră spre baza clădirii, ridicară drapelul Brigăzii 28 Aprilie şi înşfăcară trupul subţire şi lipsit de viaţă. Îşi înălţară trofeul, fălindu-se cu el o vreme, înainte să-l azvârle spre poarta de metal din curte.

Mai toate barele metalice ale porţii se terminau cu ţepuşe ascuţite care fuseseră scoase la începutul războaielor civile duse de facţiuni şi folosite la fabricarea de suliţe, dar mai rămăseseră două. Când vârfurile lor tăioase intrară în corpul fetei, viaţa păru că revine în trupul zvelt.

Gărzile Roşii se traseră înapoi şi începură să folosească trupul străpuns drept ţintă de trageri. Pentru ea, furtuna densă de gloanţe părea doar un soi de ploaie blândă, de vreme ce nu mai simţea nimic. Din când în când, braţele ca nişte lujeri de viţă zvâcneau uşor pe lângă corp, de parcă s-ar fi scuturat de picăturile de ploaie.

Apoi jumătate din cap îi explodă şi doar un singur ochi, frumos, mai privea cerul albastru din anul 1967. Nu mai exista nicio urmă de durere în privirea aceea, doar un devotament ferm şi un dor mistuitor.

Şi totuşi, spre deosebire de ceilalţi, avusese noroc. Măcar murise în toiul sacrificiului pătimaş, pentru un ideal.

Astfel de lupte se dădeau peste tot în Beijing, ca o puzderie de UCP-uri[ii] care lucrau în paralel, având drept rezultat Revoluţia Culturală. Un val de nebunie înecase oraşul şi se infiltra în fiecare colţişor.

Pe terenul de sport al Universităţii Tsinghua, situată la marginea oraşului, se desfăşura de aproape două ore o "şedinţă de luptă" la care participau mii de persoane. Era o adunare publică menită să umilească şi să nimicească duşmanii Revoluţiei hărţuindu-i verbal şi fizic în faţa tuturor, până când îşi recunoşteau crimele.

După ce revoluţionarii se divizaseră, creând numeroase facţiuni, forţele de opoziţie de pretutindeni se angajaseră în manevre şi înfruntări complexe. În cadrul universităţii izbucniseră conflicte intense între Gărzile Roşii, Grupul de Lucru al Revoluţiei Culturale, Echipa de Propagandă a Muncitorilor şi Echipa de Propagandă Militară. Şi fiecare facţiune se diviza din când în când în noi grupuri rebele, fiecare cu propria panoplie de cunoştinţe şi de obiective, producând confruntări şi mai necruţătoare.

Dar la această şedinţă de luptă de masă, victimele erau autorităţile academice burgheze reacţionare. Ei erau duşmanii fiecărei facţiuni şi nu mai puteau decât să îndure atacurile fără milă venite din toate direcţiile.

Faţă de alţi "Monştri şi Demoni"[iii], autorităţile academice reacţionare reprezentau un tip aparte: în timpul primelor şedinţe de luptă fuseseră şi arogante, şi încăpăţânate. În vremea aceea mureau pe capete. Vreme de patruzeci de zile, doar în Beijing fuseseră bătute până la moarte mai mult de 1.700 de victime ale şedinţelor de luptă. Mulţi alegeau o cale mai uşoară pentru a evita nebunia: Lao She, Wu Han, Jian Bozan, Fu Lei, Zhao Jiuzhang, Yi Qun, Wen Jie, Hai Mo şi alţii - intelectuali respectaţi odată - aleseseră să-şi curme viaţa.[iv]

Cei care supravieţuiseră primei perioade deveniseră treptat din ce în ce mai apatici cu fiecare nouă şedinţă de luptă. Carapacea mentală protectoare îi ajuta să nu se prăbuşească complet. Adesea păreau pe jumătate adormiţi în timpul şedinţelor de luptă şi tresăreau doar când cineva le urla în faţă că trebuie să-şi repete mecanic mărturisirea, aceeaşi pe care o repetaseră de nenumărate ori.

Apoi, unii dintre ei intrau în stadiul al treilea. Şedinţele de luptă constante, interminabile, le injectau imagini politice pline de viaţă în conştiinţă, asemenea mercurului, până când minţile lor, care odinioară se sprijiniseră pe cunoaştere şi raţiune, cedau asaltului. Începeau, într-adevăr, să creadă că erau vinovaţi şi să vadă cât de mult rău făcuseră măreţei cauze a Revoluţiei. Plângeau şi se căiau mai adânc şi mai sincer decât acei Monştri şi Demoni care nu erau intelectuali.

Pentru Gărzile Roşii, lupta împotriva victimelor aflate în cele două ultime stadii mentale era absolut plictisitoare. Doar acei Monştri şi Demoni care se mai aflau încă în primul stadiu le puteau oferi creierelor lor suprastimulate emoţia ultimă după care tânjeau, precum pelerina roşie a matadorului. Însă astfel de victime mult dorite erau din ce în ce mai puţine. În Tsinghua probabil că mai era doar un om. Datorită rarităţii lui, îi rezervaseră actul final al şedinţei de luptă.

Ye Zhetai supravieţuise Revoluţiei Culturale până acum, dar rămăsese la primul stadiu mental. Nu se căise, nu se omorâse şi nici nu devenise insensibil. Când profesorul de fizică se urca pe scenă în faţa mulţimii, expresia de pe faţa sa spunea limpede: Pot să duc o cruce şi mai grea.

Gărzile Roşii îi dăduseră, într-adevăr, să care o povară, dar nu era o cruce. Alte victime purtau jobene făcute din rame grele de bambus, dar al lui era făcut din bare groase de oţel sudate între ele. Şi placa pe care o purta în jurul gâtului nu era din lemn, cum purtau ceilalţi, ci era o uşă de fier scoasă de la un cuptor de laborator. Numele lui era scris pe uşă cu caractere negre contrastante şi două dungi roşii, diagonale, formau un X mare.

Ye era escortat spre scenă de un număr dublu de Gărzi Roşii faţă de celelalte victime: doi bărbaţi şi patru femei. Cei doi bărbaţi tineri mergeau încrezători şi hotărâţi; păreau întruchiparea tineretului bolşevic matur. Erau studenţi în anul patru[v], specializaţi în fizică teoretică şi Ye era profesorul lor. Femeile, în realitate nişte fete, păreau mult mai tinere. Erau eleve în anul doi de gimnaziu, în cadrul aceleiaşi universităţi.[vi] Îmbrăcate în uniforme militare şi echipate cu banduliere, iradiau vigoare tinerească şi-l înconjurau pe Ye Zhetai ca patru flăcări verzi.

Apariţia lui stârni mulţimea. Scandarea lozincilor, care se mai potolise, se reluă acum cu forţe noi şi înecă totul ca un flux renăscut.

După ce aşteptă ca zgomotul să se mai domolească, una dintre fetele din Gărzile Roşii s-a întors către victimă:
- Ye Zhetai, eşti expert în mecanică. Ar trebui să-ţi dai seama ce puternică este forţa unificatoare căreia îi rezişti. Încăpăţânarea te va conduce doar la moarte! Azi, vom continua programul de data trecută şi nu are niciun rost să ne pierdem în cuvinte. Răspunde la următoarea întrebare fără obişnuita ta minciună: este adevărat că între anii 1962 şi 1965 ai hotărât de unul singur să adaugi relativitatea la cursul introductiv de fizică?
- Relativitatea face parte din teoriile fundamentale ale fizicii, răspunse Ye. Cum se pot preda cunoştinţele de bază fără ea?
- Minţi! urlă o fată din Garda Roşie de lângă el. Einstein este o autoritate academică reacţionară. Ar servi oricărui stăpân care i-ar flutura bani pe sub nas. S-a dus chiar şi la imperialiştii americani şi i-a ajutat să construiască bomba atomică! Dacă vrem să construim o ştiinţă revoluţionară trebuie să dăm jos această flamură neagră a teoriei capitaliste reprezentată de teoria relativităţii!

Ye tăcu. Îndura cu greu durerea produsă de fierul masiv din joben şi din placa atârnată la gât; nu mai avea energie să răspundă la întrebări inutile. În spatele lui, unul dintre studenţi se încruntă. Fata care vorbise era cea mai inteligentă dintre cele patru din Gărzile Roşii şi era evident că se pregătise foarte bine, deoarece fusese văzută memorând scenariul şedinţei de luptă înaintea intrării pe scenă. Dar împotriva unui om ca Ye Zhetai, o mână de lozinci era insuficientă. Gărzile Roşii se hotărâră să scoată la bătaie o altă armă pe care o pregătiseră împotriva profesorului lor. Una dintre ele îi făcu semn cu mâna cuiva de lângă scenă.

Soţia lui Ye, profesoara de fizică Shao Lin, se ridică din primul rând al mulţimii. Urcă pe scenă îmbrăcată într-un costum care nu-i venea prea bine, vizibil menit să imite uniforma militară a Gărzilor Roşii. Însă cei care o cunoşteau îşi aminteau că predase la curs într-o qipao[vii] elegantă şi ţinuta ei de acum părea forţată şi nepotrivită.
- Ye Zhetai!

Era limpede că nu obişnuia să joace astfel de roluri şi, deşi încercase să vorbească cât mai tare, efortul îi dezvăluia tremurul din glas.
- N-ai fi crezut că o să mă ridic cu fermitate împotriva ta şi o să te critic, nu-i aşa? Da, în trecut m-ai amăgit. Mi-ai împăienjenit privirea cu imaginea ta ştiinţifică reacţionară asupra lumii! Dar acum m-am trezit şi sunt lucidă. Cu ajutorul tinerilor revoluţionari, vreau să fiu de partea Revoluţiei, de partea poporului!

Se întoarse spre mulţime:
- Tovarăşi, tineri revoluţionari, angajaţi ai facultăţii, trebuie să înţelegem în mod clar natura reacţionară a teoriei relativităţii a lui Einstein. Acest lucru este vizibil în relativitatea generală: modelul static al universului neagă natura dinamică a materiei. Asta este antidialectică! Tratează universul ca fiind limitat, ceea ce reprezintă o formă de idealism reacţionar...

În timp ce asculta discursul soţiei sale, Ye îşi îngădui să zâmbească chinuit.

Lin, te-am amăgit? De fapt, în mintea mea ai fost mereu o enigmă. Ţi-am lăudat geniul o dată în faţa tatălui tău - a avut noroc: a murit înainte şi a scăpat de catastrofa asta - şi şi-a scuturat capul, spunând că nu crede că fiica lui se va afirma în domeniul academic. Ceea ce mi-a zis apoi s-a dovedit a fi atât de important în a doua jumătate a vieţii mele: "Lin e prea deşteaptă. Ca să te ocupi de cercetarea fundamentală, trebuie să fii prost."

În anii care au urmat, am început să înţeleg cuvintele lui din ce în ce mai mult. Lin, eşti într-adevăr prea deşteaptă. Încă de acum câţiva ani ai început să simţi din ce direcţie bate vântul la universitate şi te-ai pregătit cu grijă. De exemplu, când predai, ai schimbat numele multor legi şi constante ale fizicii: ai numit Legea lui Ohm, Legea Rezistenţei, ai numit Ecuaţiile lui Maxwell, Ecuaţiile Electromagnetice, ai numit Constanta lui Planck, Constanta Cuantică... Le-ai explicat studenţilor că toate descoperirile ştiinţifice se datorează înţelepciunii claselor muncitoare şi că autorităţile academice doar le-au furat rodul şi le-au dat numele lor.

Dar nici aşa nu ai reuşit să fii acceptată de curentul principal de gândire revoluţionară. Uită-te acum la tine: nu ai dreptul să porţi banderola roşie a "cadrelor universitare roşii". A trebuit să vii aici cu mâna întinsă, fără statutul celui care a primit Micuţa Carte Roşie[viii]... Nu poţi să te lepezi de vina de a te fi născut într-o familie mare din China prerevoluţionară şi de faptul că părinţii tăi au fost nişte savanţi redutabili.

Şi dacă tot vorbim de Einstein, tu ai mai multe de mărturisit decât mine. În iarna lui 1922 Einstein a venit la Shanghai. Fiindcă tatăl tău vorbea germana fluent, i s-a cerut să-l însoţească. Mi-ai spus de atâtea ori că tatăl tău s-a apucat să studieze fizica, deoarece a fost încurajat de Einstein şi că tu ai ales fizica de dragul tatălui tău. Aşa că, într-un fel, indirect, Einstein ţi-a fost profesor. Şi erai pe atunci atât de mândră şi te simţeai atât de norocoasă de această legătură dintre voi doi.

Mai târziu, am descoperit că tatăl tău îţi spusese o minciună nevinovată. El şi cu Einstein avuseseră doar o foarte scurtă conversaţie. În dimineaţa zilei de 13 noiembrie, 1922, l-a însoţit la o plimbare pe strada Nanjing. Printre ceilalţi, se mai numărau şi Youren, preşedintele Universităţii Shanghai şi Cao Gubing, directorul general al ziarului Ta Kung Pao. Când au trecut pe lângă un şantier de reparaţii de drumuri, Einstein s-a oprit lângă un muncitor care sfărâma pietre şi l-a observat în tăcere pe băiatul cu haine rupte, faţa şi mâinile murdare. L-a întrebat pe tatăl tău cât câştigă băiatul pe zi. După ce l-a întrebat pe băiat, i-a spus lui Einstein: cinci cenţi.

Asta a fost singura dată când a vorbit cu marele om de ştiinţă care a schimbat lumea. Nu s-a discutat nimic despre fizică sau despre relativitate, doar despre realitatea rece şi crudă. După spusele tatălui tău, Einstein a rămas acolo pentru mai mult timp după ce a primit răspunsul, urmărind mişcările mecanice ale băiatului şi uitând să-şi fumeze pipa al cărei scrum aprins se stinsese. Tatăl tău mi-a povestit amintirile sale, a oftat şi a zis: "În China, orice idee care îndrăzneşte să-şi ia zborul se prăbuşeşte la pământ. Gravitaţia realităţii e mult prea puternică."

- Pleacă-ţi capul! urlă un tânăr membru al Gărzilor Roşii. Era, poate, un gest de bunăvoinţă din partea fostului său student. Toate victimele împotriva cărora luptau trebuiau să-şi plece capetele. Dacă Ye şi-ar fi plecat capul, jobenul greu de fier ar fi căzut şi, dacă ar fi rămas cu capul plecat, nu ar mai fi avut niciun rost să i-l pună la loc. Însă Ye refuză şi şi-a ţinut capul sus, îndurând greutatea pe care trebuia s-o susţină gâtul lui subţire.
- Pleacă-ţi capul, reacţionar încăpăţânat ce eşti!

Una dintre membrele Gărzilor Roşii îşi scoase cordonul şi-l plesni pe Ye. Catarama de bronz îi şfichiui fruntea şi-şi lăsă amprenta clară, care dispăru iute când ţâşni sângele. Se clătină nesigur pentru câteva clipe, apoi se echilibră şi rămase drept, în picioare.

Unul dintre membrii Gărzilor Roşii spuse:
- Când predai mecanica cuantică ai strecurat şi multe idei reacţionare!
Apoi îi făcu semn lui Shao Lin să continue.

Shao se conformă satisfăcută. Simţea nevoia să vorbească întruna, altfel mintea ei fragilă care mai atârna de un fir subţire, s-ar fi năruit cu totul.
- Ye Zhetai, nu poţi contesta această acuzaţie! Le-ai vorbit mereu studenţilor despre reacţionara Interpretare Copenhaga[ix]!
- Este totuşi explicaţia care a fost unanim recunoscută ca fiind în conformitate cu rezultatele experimentale.

Tonul său atât de calm şi stăpânit o surprinse şi o îngrozi pe Shao Lin.
- Această explicaţie susţine că observaţia exterioară duce la colapsul funcţiei de undă cuantică. Este doar o altă expresie a idealismului reacţionar şi este, de fapt, cea mai sfidătoare!
- Filosofia ar trebui, oare, să călăuzească experimentele sau experimentele să călăuzească filosofia?

Contraatacul neaşteptat al lui Ye îi ului pe cei care conduceau şedinţa de luptă. Pentru o clipă rămaseră fără replică.
- Dar este limpede că ceea ce trebuie să călăuzească experimentele este filosofia corectă a marxismului! reuşi să spună în cele din urmă un membru al Gărzilor Roşii.
- Atunci, asta înseamnă că filosofia corectă ne cade din cer şi este împotriva ideii că adevărul se naşte din experienţă. Ceea ce e împotriva principiilor cu ajutorul cărora marxismul încearcă să înţeleagă natura.

Shao Lin şi cei doi colegi studenţi şi membri ai Gărzilor Roşii nu ştiură ce să răspundă. Spre deosebire de membrii Gărzilor Roşii care erau încă la liceu, ei nu puteau ignora logica cu totul.

Dar cele patru liceene aveau propriile lor metode revoluţionare pe care le considerau invincibile. Fata care îl lovise pe Ye înainte îşi scoase cordonul şi-l lovi din nou. Celelalte fete îşi scoaseră şi ele cordoanele ca să-l lovească. De vreme ce colega lor dădea dovadă de atâta fervoare revoluţionară, celelalte trebuiau să arate şi mai multă fervoare sau măcar tot atâta cât ea. Cei doi membri ai Gărzilor Roşii nu au intervenit. Dacă încercau să intervină acum, ar fi fost bănuiţi că nu sunt îndeajuns de revoluţionari.
- Ne-ai predat şi teoria Big Bang. Este cea mai reacţionară dintre toate teoriile ştiinţifice! îşi dădu cu părerea unul dintre membrii Gărzilor Roşii, încercând să schimbe subiectul.
- Poate că în viitor această teorie se va dovedi greşită. Dar două măreţe descoperiri cosmologice ale secolului nostru - legea lui Hubble, demonstrată de deplasarea spre roşu şi observarea radiaţiei fundalului cosmic - arată că teoria Big Bang este în prezent cea mai plauzibilă explicaţie a originii universului.
- Minciuni! strigă Shao Lin.

---

[i] Referire la editorialul din luna august 1967 din revista Steagul Roşu (o sursă importantă de propagandă în timpul Revoluţiei Culturale), care recomanda insistent "îndepărtarea celor câţiva [contrarevoluţionari] din armată". Editorialul a fost interpretat ca un îndemn al Gărzilor Roşii să atace depozitele de armament şi să fure arme de la Armata de Eliberare a Poporului, ceea ce a dat şi mai mult apă la moară războaielor civile locale duse de facţiunile Gărzilor Roşii (n.a. Ken Liu).

[ii] UCP - Unitate Centrală de Procesare. În engleză CPU - central processing unit (n.red.)

[iii] Iniţial un termen budist, "Monştri şi Demoni" a fost folosit în timpul Revoluţiei Culturale pentru a-i descrie pe duşmanii revoluţiei (n. tr. Ken Liu).

[iv] Aceştia au fost unii dintre celebrii intelectuali care s-au sinucis în timpul Revoluţiei Culturale. Lao She: scriitor; Wu Han: istoric; Jian Bozan: istoric; Fu Lei: traducător şi critic; Zhao Jiuzhang: meteorolog şi geofizician; Yi Qun: scriitor; Wen Jie: poet; Hai Mo: scenarist de film şi romancier (n. tr. Ken Liu).

[v] Facultăţile chinezeşti (în special Tsinghua) au un istoric complicat în privinţa modificării sistemului de învăţământ care a fost când de patru, când de cinci, când de trei ani înainte de Revoluţia Culturală. Am încercat să evit folosirea unor termeni americani, cum ar fi freshman, sophomore, junior şi senior pentru a traduce anii acestor studenţi (n. tr. Ken Liu). Adică student în anul I, II, III sau IV, respectiv în ultimul an (n. tr.).

[vi] Sistemul educaţional chinezesc cuprinde în general şase ani de şcoală primară urmaţi de trei ani de gimnaziu şi trei ani de liceu. În timpul Revoluţiei Culturale, sistemul de 12 ani a fost scurtat cu 2-3 ani, în funcţie de regiune sau municipalitate. Astfel, aceste fete membre ale Gărzilor Roşii au paisprezece ani. Am evitat, din nou, să folosesc denumirile americane pentru anii de liceu (n. tr. Ken Liu).

[vii] Rochie tradiţională chinezească (n. tr.).

[viii] Micuţa carte roşie, apărută în 1964, este o colecţie de citate ale preşedintelui Mao Zedong. Era impusă fiecărui membru din Partidul Comunist din China şi trebuia purtată în buzunarul de la piept, lângă inimă (n. red.).

[ix] Interpretarea Copenhaga este interpretarea dată mecanicii cuantice de Niels Bohr şi de Werner Heisenberg la Copenhaga în jurul anului 1927. Pe scurt, e vorba despre faptul că orice măsurare a realităţii modifică realitatea (n. tr.).

Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Insurecţia din Nigeria condusă de luptătorii grupului islamist Boko Haram a lăsat mii de morţi, a destabilizat cea mai mare economie din Africa, a îngrijorat şi a revoltat o lume întreagă din cauza violenţelor extreme la care s-au dedat jihadiştii. Cu toate acestea, gruparea nigeriană continua să rămână un mister, unul pe care ziaristul Mike Smith reuşeşte să îl dezlege. Cu ajutorul anchetelor pe care el şi colegii săi le-au desfăşurat pe teren, al interviurilor luate "la cald", dar şi al unei laborioase cercetări a izvoarelor istorice, autorul izbuteşte să ne ofere o prezentare nu doar a uneia dintre cele mai absurde şi fanatice grupări teroriste, ci şi a tarelor profunde ale Nigeriei care au dus la apariţia mişcării jihadiste şi care, din păcate, continuă să o întreţină. Căci, aşa cum demonstrează magistral Mike Smith, Boko Haram există şi continuă să poată racola adepţi pentru că în cea mai populată şi mai tânără ţară a continentului african continuă să domnească sărăcia şi corupţia.

Boko Haram, cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii - o carte unică în România, recomandată călduros de cele mai prestigioase publicaţii internaţionale (de la The New York Review of Books şi The Economist până la The Telegraph); o carte fascinantă, cu un subiect "fierbinte".

"O investigaţie jurnalistică realizată cu cea mai mare meticulozitate." (The New York Review of Books)
"O carte scrisă cu obiectivitate şi spirit de pătrundere... extraordinar de uşor de citit, dacă ţinem cont de subiect." (The Telegraph)
"Cartea lui Mike Smith va deveni un extraordinar izvor pentru istoricii viitorului care vor vrea să studieze Nigeria." (The Economist)

Capitolul VI. "Fetele noastre au fost răpite şi ei nu au făcut nimic"

Un bărbat îmbrăcat într-o ţinută de culoare alb perlat voia să schimbe câteva vorbe cu mine. Mi-am dat seama pentru că unul dintre acoliţii lui încerca insistent să mă ducă spre el, ca şi cum aş fi fost chemat acolo. Pe cartea lui de vizită, cu un fundal verde cu alb, culorile naţionale ale Nigeriei, apărea numele "Hon. Amb. Jude Tabai". Abrevierile însemnau "onorabilul ambasador", titlu despre care spunea că îi fusese acordat de prima doamnă. Sub numele său scria "director" şi "echipă strategică", iar în colţul de sus din stânga era o fotografie a preşedintelui Goodluck Jonathan.

L-am întrebat: "Aşadar, lucraţi pentru preşedinte, nu-i aşa?" "Da, da, da", mi-a răspuns. "Şi ce anume faceţi pentru el?" "Nu vă pot spune, e secret. Să zicem doar că lucrez în domeniul securităţii..."

Ne întâlniserăm cu câteva minute mai devreme în apropiere, vizavi de Fântâna "Unităţii Nigeriei" din capitala Abuja, unde avea loc o contramanifestaţie care începuse cu o zi înainte. Contramanifestaţia stârnise proteste aprinse pentru că părea să fie vorba de o mulţime plătită să compromită o altă manifestaţie paşnică. Protestele iniţiale avuseseră loc zilnic, vreme de aproape o lună, şi cereau guvernului şi armatei să acţioneze într-o problemă care adusese deodată Nigeria în atenţia întregii lumi: răpirea a aproape 300 de fete dintr-o şcoală din oraşul Chibok din nord-estul ţării. La început, manifestaţiile nu au fost de anvergură - erau doar câteva zeci de oameni - însă se părea că guvernul sau, cel puţin, susţinătorii acestuia erau deranjaţi de ele. Campania, având sloganul Bring Back Our Girls ("Aduceţi-ne fetele înapoi!") devenise populară în toată lumea, cu ajutorul reţelelor de socializare. Suport moral sosise din partea unei liste numeroase de personalităţi, cum ar fi Michelle Obama, prima doamnă a Americii, care a publicat un tweet cu o fotografie a ei în care avea o privire tristă şi ţinea în mână o pancartă cu inscripţia: #BringBackOurGirls.

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Tabai, era în mijlocul organizatorilor contramanifestaţiei, aceea care susţinea guvernul. Acum stăteam în căldura după-amiezii, lângă o maşină parcată pe iarbă, lângă o mână de tineri. Mi-a spus că nu se număra printre organizatorii contramanifestaţiei şi că se întâmplase doar să treacă prin zonă şi, văzând mulţimea, se hotărâse să se oprească: "Dacă aş fi implicat, v-aş spune. Nu cu asta mă ocup eu." La un moment dat, în timp ce vorbeam, unul dintre tineri i-a spus ceva altuia şi Tubai s-a întors spre el, spunându-i pe un ton tăios: "Prietene, ţine-ţi gura". Tânărul a ascultat, ruşinat. Pe lângă faptul că pretindea că are un rol neprecizat în "securitatea" preşedintelui, Tabai, care părea să aibă peste 50 de ani, mi-a explicat că deţinea şi titlul de rege al tinerilor din Delta Nigerului, regiunea din care provenea şi preşedintele Jonathan. În Nigeria erau mulţi oameni ca el, care pretindeau că aveau asemenea titluri. Presa locală se referise la el în aceiaşi termeni, deşi adevărata lui putere avea să rămână un mister pentru mine. Mai fusese şi consilier în Bayelsa, statul din care se trăgea preşedintele Jonathan.

"Dar protestul acesta pare a fi o acţiune plătită de cineva, ca să fiu sincer," i-am spus, referindu-mă la contramanifestaţii. "Asta crezi?" m-a întrebat. "Da, aşa mi se pare." "OK, nu ştiu ce să spun, dacă tu spui «pare a fi o acţiune plătită», nu ştiu la ce te referi, pentru că aceste proteste tot au loc de două sau trei săptămâni", a spus Tabai pronunţând cuvintele clar şi sperând, se pare, că nu voi face diferenţa între cele două demonstraţii. "Ceilalţi oameni au protestat", am spus eu.

Îşi jucase cartea şi pierduse, însă nu părea afectat. Şi-a schimbat tactica şi a venit cu alte argumente. S-a dovedit a fi o conversaţie lungă, plină de referiri la teoriile conspiraţiei pe care le auzi adesea în Nigeria. Esenţa discursului lui Tabai era că insurecţia Boko Haram era de natură politică, fiind sprijinită de adversarii lui Jonathan şi având ca ţintă alegerile din 2015. Însă nu s-a oprit aici. "Acum, în timp ce noi vorbim, fetele au fost eliberate", a spus el pe la mijlocul discuţiei noastre, referindu-se la elevele răpite din Chibok. "Credeţi că au fost eliberate?" am vrut să mă asigur. "Da." "De către cine?" "Colaboratorii teroriştilor şi cei care îi finanţează le-au eliberat. Întreabă-mă de ce."

***

Au circulat tot felul de poveşti şi este posibil ca o descriere precisă a incidentului să nu apară niciodată, însă există un numitor comun în descrierile părinţilor, oficialilor din şcoală şi ale fetelor care au scăpat cu viaţă. Cu toţii au descris un atac care a debutat ca multe altele. Aproape de miezul nopţii, în mijlocul savanei din nord-estul Nigeriei, zeci de oameni înarmaţi, unii purtând uniforme militare, au apărut în camionete şi pe motociclete şi au deschis focul, luptându-se cu o mână de soldaţi depăşiţi numeric şi vizând clădirile guvernamentale. Pe măsură ce focurile de armă s-au înteţit şi atacatorii furioşi au incendiat clădirile, locuitorii au fugit prin beznă şi s-au adăpostit în păduricile din jurul oraşului Chibok. Bărbaţii înarmaţi au năvălit într-o şcoală-internat unde dormeau câteva sute de adolescente. O fată de 18 ani care era atunci acolo mi-a spus: "Dormeam. Am auzit când au început să tragă prin oraş. Am crezut că se joacă cineva cu armele." În următoarele săptămâni, ceea ce începuse ca un raid de-al insurgenţilor despre care, din păcate, nigerienii ajunseseră să se obişnuiască să tot audă, avea să agite spiritele în întreaga lume.

În nord-estul Nigeriei, unde islamul este, de departe, religia dominantă, Chibok reprezintă un soi de anomalie. Este un oraş în marea sa majoritate creştin, deşi include un număr destul de mare de musulmani. Moştenirea sa creştină se datorează misionarilor din Church of the Brethern ("Biserica Fraţilor"), o confesiune protestantă, ai cărei misionari au început să ajungă în Nigeria începând din 1923. Populaţia oraşului este compusă în mare parte din etnici kibaku, diferiţi de rivalii lor, kanuri, care domină regiunea. Gerald Neher, un american care a trăit în Chibok, fiind misionar acolo între 1954 şi 1957, apoi în 1959 şi 1960 şi, în final, în 1968, îşi aducea aminte cum oraşul era, pe atunci, izolat pentru că în sezonul ploios drumurile de pământ care îl legau de restul ţării erau brăzdate de torenţi. Lucra cu fermieri care încă arau cu ajutorul boilor, în timp ce soţia lui îi învăţa pe copii să scrie cu beţigaşe pe nisip! Educaţia religioasă şi convertirile făceau parte, bineînţeles, din activitatea lor misionară şi mulţi locuitori din Chibok au adoptat treptat creştinismul în locul vechilor credinţe locale - cel puţin la suprafaţă, fiindcă se pare că, de fapt, cele două au coexistat. Astăzi asemenea convertiri ar putea părea inacceptabile din cauza paternalismului pe care îl presupun, însă Neher, acum în vârstă de peste 80 de ani, nu se scuză în niciun fel. Mi-a spus că el crede cu hotărâre că i-a ajutat pe unii locuitori din Chibok să-şi îmbunătăţească viaţa şi că este mândru de munca lui, inclusiv de aspectul ei religios. Neher îşi aduce aminte că învăţătorii musulmani au ajuns şi ei în Chibok şi au încercat să îi convertească pe localnici, adunându-i pe învăţăceii lor la umbra copacilor pentru a-i învăţa Coranul. Când Neher a ajuns acolo, în anii 1950, fetele nu învăţau în şcolile din chirpici, cu acoperiş de paie, însă când a revenit, peste zece ani, unele dintre ele începuseră să facă şcoală. Astăzi, localnicii sunt în marea lor majoritate fermieri, populaţia fiind de aproximativ 70.000 de oameni.

În martie 2014, cu o lună înainte ca elevele să fie trezite de focurile de armă care se auzeau în jurul căminului, statul Borno, unde se află şi Chibok, a anunţat că se vedea obligat să închidă şcolile pe termen nelimitat din cauza atacurilor teroriste repetate. Acestea făcuseră mult mai multe victime decât acelea care aveau să moară în Chibok, însă nu au primit o atenţie susţinută din partea presei internaţionale. A fost vorba de două masacre în care au murit zeci de băieţi de la şcoli-internat din statul vecin, Yobe. Oficialii din Chibok au sugerat că instituţia lor se închisese pur şi simplu pe perioada vacanţei, însă se părea că spuneau numai o parte din adevărata poveste. După cum a declarat un oficial guvernamental căruia i-am luat un interviu, dar cum mi-au mărturisit şi părinţii cu care am discutat, se pare că închiderea şcolii a fost o vacanţă forţată pentru că nimeni nu mai dorea să vadă că şi alţi elevi erau omorâţi.

Deşi este posibil ca motivele închiderii şcolilor să fi fost nobile, totuşi decizia a provocat îngrijorări. În nord-estul Nigeriei educaţia este deficitară, situaţia fiind şi mai gravă în cazul fetelor. Aproximativ o fată de peste 6 ani din zece ştie să scrie şi să citească în statul Borno. Prin comparaţie, media naţională este de 47,7%, iar în Lagos este de 92%, fiind evident că închiderea şcolilor avea să pună sub semnul întrebării orice progres făcut în vederea remedierii situaţiei. Instituţia de unde au fost răpite fetele se numise Şcoala Guvernamentală de Fete din Chibok şi era finanţată de guvernul statului Borno. Numele său fusese schimbat de curând, renunţându-se la cuvântul "fete" după ce începuse să primească şi băieţi. Aceştia, provenind din jurul oraşului Chibok, fuseseră mutaţi din şcolile lor aflate în zone deosebit de periculoase din statul Borno. Ei mergeau la şcoală în Chibok, însă nu rămâneau la internat peste noapte, ca fetele. După spusele directoarei, Asabe Kwambula, erau înscrişi 530 de elevi, 135 de băieţi şi 395 de fete.

Deşi şcolile fuseseră închise în luna martie, administratorii şi oficialii guvernului aveau de rezolvat problema elevilor din ultimul an de studii, care trebuiau să îşi dea examenele şi să încheie ciclul şcolar. După spusele oficialului guvernamental cu care am vorbit, avuseseră loc discuţii cu Ministerul Educaţiei din Nigeria şi cu Consiliul pentru examene din Africa de Vest, care administrează examenele, despre ce anume trebuia făcut. Oficialul mi-a spus că, în urma discuţiilor, se luase decizia ca unui număr de şcoli din statul Borno să li se permită să devină centre de examinare, inclusiv şcolii din Chibok. Pentru aceasta trebuiau să îi aducă înapoi la şcoală pe elevii din ultimul an pentru a-şi da testele. Totuşi, înainte de a face acest lucru, oficialii trebuiau să ceară autorităţilor să asigure paza acestor şcoli, pentru a preveni orice problemă de securitate. Din acest punct, povestea devine din ce în ce mai neclară.

Oficialii statului Borno şi ai şcolii au spus că se întâlniseră cu reprezentanţii poliţiei şi trimiseseră o scrisoare comisarului poliţiei statale în care ceruseră întărirea măsurilor de securitate pe perioada examenelor. După spusele unui profesor al şcolii, ca urmare a acestei cereri, au fost trimişi patru poliţişti, însă care lucrau doar ziua, în timp ce aveau loc examenele. Noaptea nu exista nicio pază suplimentară. Prezenţa militarilor în oraş era aproape invizibilă din moment ce se spunea că aici erau delegaţi doar 17 militari. Nu aveau să fie de ajuns şi dezbaterea legată de cine era vinovat pentru că nu se asigurase mai multă pază avea să devină o dispută intensă, cu o componentă politică puternică. Au existat şi acuzaţii legate de faptul că elevii nu ar fi trebuit readuşi la şcoală, având în vedere potenţialele pericole. Guvernul federal a dat vina pe oficialii statului Borno, condus de un partid de opoziţie, în timp ce aceştia au acuzat, la rândul lor, guvernul central. Totuşi, trebuie spus că, deşi şcoala finanţată de stat şi guvernul statului Borno ar fi trebuit să ia mai multe măsuri de precauţie, atât poliţia, cât şi armata sunt instituţii federale care nu sunt controlate de guvernele diferitelor state. Un reprezentant al şcolii care a dorit să rămână anonim pentru a evita un conflict cu guvernul federal mi-a spus: "Totul s-a întâmplat din cauza lipsei măsurilor de securitate. Dacă s-ar fi luat măsurile necesare, nu cred că s-ar fi întâmplat una ca asta. Însă, după cum ştiţi, securitatea nu este în mâinile şcolii." Cu toate acestea, au existat şi acuzaţii cum că statul ar fi refuzat să mute examenele în Maiduguri şi că garantase că se va asigura paza necesară.

După spusele directoarei, în momentul atacului era la faţa locului un singur paznic de noapte, însă nu mai exista niciun alt responsabil care să supravegheze căminul în care dormeau fetele, cum ar fi un şef de cămin. Secretarul guvernului statului Borno, Baba Ahmed Jidda, a declarat pentru un post de ştiri nigerian că fetele, care aveau, în general, între 16 şi 18 ani, "erau, pur şi simplu, singure pentru că era noapte şi directoarea şi ceilalţi profesori nu locuiesc în zona căminelor pentru elevi". La început, s-a spus că directoarea era acolo şi că fusese păcălită de atacatori pentru că aceştia purtau uniforme militare. Cu toate acestea, ea mi-a declarat că nu se afla nicidecum în zonă. Plecase la Maiduguri, capitala statului, pentru că avea programare la doctorul care o trata pentru diabet. Cel puţin unul dintre directorii-adjuncţi rămăsese în Chibok.

Boko Haram se făcuse vinovată pentru alte răpiri ale unor fete obligate apoi să se convertească la islam, să se mărite cu membrii săi sau să devină sclave. În noiembrie 2013, Human Rights Watch l-a citat pe comandantul unui grup de apărători ai ordinii publice aflaţi pe urmele Boko Haram care declarase că extremiştii îşi lăsaseră soţiile în urmă atunci când fuseseră forţaţi să fugă din Maiduguri din cauza forţelor de securitate. Prin urmare, au început să răpească fete pe care le obligau să meargă cu ei. În plus, bărbaţi despre care se credea că sunt membri ai Boko Haram începuseră de ceva vreme să răpească nigerieni bogaţi din Maiduguri şi împrejurimi pentru a obţine bani din răscumpărări. Asemenea răpiri nu primeau mare atenţie pentru că familiile preferau să se ocupe în linişte de negocieri pentru a se asigura că, în cele din urmă, cel răpit are să fie eliberat nevătămat. O victimă cunoscută a fost un fost ministru al petrolului, Shettima Ali Monguno, în vârstă de 92 de ani, care a fost eliberat după câteva zile. Aceste răpiri se adăugau acelora care îi aveau ca victime pe străini în care fuseseră implicate Ansaru şi Boko Haram în lunile din urmă atunci când fie executaseră victimele, fie le eliberaseră pentru sume importante de bani.

În ciuda lipsei de securitate, Nigeria se pregătea să găzduiască World Economic Forum (WEF, Forumul Economic Mondial) despre Africa în mai 2014, o adunare a unora dintre cei mai puternici oameni din lume, guvernul dorind astfel să sublinieze potenţialul ţării ca destinaţie a investiţiilor străine. Recent, anunţase rezultatul stabilirii unei noi baze a produsului intern brut, ceea ce a confirmat că PIB-ul său depăşise PIB-ul Africii de Sud, Nigeria devenind astfel cea mai puternică economie de pe continent. Ministrul de finanţe, Ngozi Okonjo-Iweala a încercat să-şi promoveze ţara ca oferind un mediu solid pentru afaceri în ciuda tuturor problemelor, repetând deseori în faţa potenţialilor investitori ceea ce avea să devină o adevărată lozincă: "Dacă nu eşti în Nigeria, nu eşti în Africa." Pe hârtie, avea dreptate. Nigeria se lăuda acum cu trei distincţii: ţara cu cea mai puternică economie, cu cea mai mare populaţie şi cu cea mai importantă industrie petrolieră din Africa. Din păcate, orice om familiarizat cu Nigeria ştia că aceste trei titluri însemnau foarte puţin pentru nigerianul de rând, printre numeroasele probleme ale căruia se număra şi aceea legată de violenţa care avea să tulbure pregătirile pentru importanta întâlnire internaţională care urma să aibă loc.

Drept dovadă că insurecţia scăpase total de sub control, trebuie spus că atacul din Chibok care a avut loc pe 14 aprilie 2014 nu a fost singurul atac îngrozitor al zilei. În timpul orelor de vârf ale dimineţii, o bombă a explodat într-o staţie de autobuz dintr-o suburbie din Abuja şi a ucis cel puţin 75 de oameni. A fost un eveniment absolut surprinzător, fiind cel mai sângeros atac care avusese vreodată loc în capitală, cu numai câteva săptămâni înainte ca Abuja să găzduiască WEF. Totuşi, morţile şi distrugerile lăsate în urmă de atentat aveau să fie imediat eclipsate de îngrijorările legate de soarta fetelor din Chibok.

După unele mărturii, se pare că apăruseră zvonuri cum că o bandă de atacatori se îndreptau spre Chibok. Amnesty International, citând oficiali locali şi doi ofiţeri din armată, a informat că avertismentele au apărut imediat după ora 19, cu mai bine de patru ore înaintea atacului. Conform organizaţiei nonguvernamentale, apărătorii ordinii publice din satul Gagilam, din apropiere, au alertat autorităţile "atunci când un grup numeros de bărbaţi înarmaţi neidentificaţi au intrat în sat pe motociclete şi au spus că se îndreaptă spre Chibok". Se pare că soldaţii nigerieni, prost echipaţi şi demoralizaţi, nu au fost capabili să răspundă în mod eficient. Unul din ofiţeri a spus ONG-ului: "comandantul nu a reuşit să mobilizeze întăriri". Amnesty International l-a citat, în continuare: "Există o doză mare de frustrare şi epuizare în rândul trupelor şi ofiţerilor staţionaţi în zonele «fierbinţi»; [...] mulţi soldaţi se tem să se ducă în zonele de conflict."

Un oficial guvernamental familiarizat cu detaliile investigaţiei despre incidentul din Chibok mi-a împărtăşit aceeaşi versiune a faptelor, spunând că localnicii anunţaseră un atac iminent cu mult timp înainte. "Au fost informaţi cu trei sau patru ore înainte de atac", a spus el, referindu-se la armată şi adăugând că răspunsul fusese îngreunat de "probleme legate de numărul maxim [de soldaţi]".

Top 10 cărți care te vor ține cu sufletul la gură

Romanele polițiste ocupă un loc special în preferințele cititorilor. Sunt cărți care te țin cu sufletul la gură și care te captivează cu misterul care învăluie crimele sau infracțiunile comise. Nu ai cum să lași cartea deoparte și să nu te întrebi “cine e criminalul?”. Am ales 10 cărți noi care n-ar trebui să lipsească din biblioteca unui iubitor de romane polițiste. Cărțile alese au fost publicate în România pe parcursul anului 2017 și se găsesc la reduceri în librării și online.
Fata dinainte – J.P. Delaney
Emma este traumatizată de spargerea locuinței ei și își caută un loc sigur în care să locuiască. Toate apartamentele pe care le vizionează ori nu sunt accesibile, ori nu sunt atât de sigure pe cât își dorește. Norocul îi iese în cale când descoperă frumoasa casă de pe One Folgate Street. Doar că arhitectul care a proiectat casa încă are control asupra ei și un set de reguli stricte. Emma nu are voie să aducă fotografii, cărți sau alte obiecte personale. Casa o va transforma. După o tragedie personală, vine rândul lui Jane să se mute în frumoasa casă. Jane descoperă că chiriașa dinainte ei a murit subit și încearcă să dezlege misterul. În timp ce încearcă să afle adevărul, Jane face aceleași alegeri, urmează aceleași tipare, întâlnește aceiași oameni și trece prin aceeași teroare ca fata dinainte. „Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”, spune cunoscutul autor Lee Child despre romanul “Fata dinainte”.
Avocatul rebel – John Grisham
Sebastian Rudd crede că toată lumea are dreptul la un proces corect. De aceea acceptă numai cazuri pe care ceilalţi le refuză. Cazuri disperate ce par a nu avea câştig în faţa justiţiei. În serialele noastre preferate cu avocaţi toţi visează să-şi vadă numele pe pereţii şi uşile clădirii luxoase de birouri. Spre deosebire de ei, Sebastian Rudd este un rebel. Are biroul într-o dubiţă cu bar, frigider şi fotolii din piele. Nu are asociaţi, ci doar un şofer care joacă şi rol de bodyguard. Avocatul rebel face tot felul de artificii şi scamatorii, uneori la limita legii, pentru a-şi ajuta clienţii. Apără un tânăr dependent de droguri care face parte dintr-un cult satanic, un mafiot condamnat la moarte, un bărbat acuzat că a tras într-o echipă SWAT şi lista poate continua. Grisham este un maestru al thrillerului juridic, având peste 40 de volume publicate. Multe dintre cărţile sale au ajuns rapid pe locul 1 în topul New York Times Best Seller şi au stat acolo mult timp.

ADVERTISING

inRead invented by Teads

Fata din Brooklyn – Guillame Musso
Musso este un maestru care îmbină misterul și thrillerul cu dragostea. Raphael este un scriitor faimos și tată singur. E îndrăgostit nebunește de Anna Baker cu care vrea să se căsătorească, însă nu știe prea multe lucruri despre trecutul ei. După ce o presează, Anna îi arată o fotografie cu trei cadavre și spune că ea este vinovată. Tânăra dispare apoi fără urmă. Disperat, Raphael se duce acasă la ea unde descoperă 400.000 de euro și două cărți de identitate false. Ceva îi spune că femeia pe care o iubește nu este criminală și că este în pericol. Raphael pornește într-o cursă contracronometru alături de bunul său prieten Marc, fost polițist, în căutarea Annei. Cei de la Metronews scriu despre romanul lui Musso că are un „Insuportabil suspans! Aveți grijă, odată ce deschideți cartea, n-o veți mai lăsa din mână până nu veți afla cine este cu adevărat această fată din Brooklyn. Se anunță multe nopți albe.“
Călătoresc singură – Samuel Bjørk
Începutul cărții ne prezintă dispariția unui bebeluș din maternitate în anul 2006. Povestea sare apoi la 2012 când o fetiță este găsită atârnând într-un copac din pădure, cu un ghiozdan în spate, îmbrăcată ca o păpușă și având la gât un bilet pe care scrie “Călătoresc singură”. Descoperirea îi cutremură pe anchetatori, iar în curând se descoperă și alte fetițe ucise în același mod, polițiștii având de a face cu un criminal în serie. Cazul este preluat de inspectorul Holger Munch și  echipa sa speciala de operațiuni. Acesta apelează și la ajutorul unei foste colege, Mia Kruger, care a părăsit poliția după ce a ucis un drogat. “Călătoresc singură” este romanul de debut al lui Samuel Bjørk, care a ajuns rapid pe primele locuri în topurile internaționale.
Greșeala fatală – Sophie Hannah
După ce editorialistul Damon Blundy este ucis, anchetatorii o cheamă la audieri pe Nicki Clements, o femeie pe care bărbatul ucis n-a văzut-o niciodată. Femeia este asaltată de întrebări la care nu poate răspunde. Criminalul a folosit cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge și apoi a mâzgâlit anumite cuvinte pe pereți. Femeia nu înțelege nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de locul crimei. Despre autoarea Sophie Hannah se spune că este “regina thrillerului psihologic”. „Un fel de Agatha Christie în cea mai reușită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului și a întâlnirilor online, cu toată frumusețea și ticăloșia lor.“, scria The Independent despre lucrările autoarei britanice.
Sora pierdută – Flynn Berry
Nora se duce să-și viziteze sora și descoperă că aceasta a fost ucisă cu brutalitate. Îngrozită, Nora își dă seama că viața ei nu va mai fi la fel de acum încolo. Nu are încredere că poliția va descoperi ucigașul și pornește într-o anchetă pe cont propriu. Pe măsură ce descoperă noi lucruri, frica se transformă în obsesie și ea devine altă persoană. Nora descoperă despre sora ei, Rachel, lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat vreodată. Romanul de debut al autoarei Flynn Berry nu este doar un roman polițist, ci face o analiză profundă a iubirii feroce dintre două surori, a suferinței care transformă un om și a puterii teribile a trecutului. Criticii au comparat cartea “Sora pierdută” cu “Fata din tren”, scris de Paula Hawkins, sau “Fata dispărută”, de Gillian Flynn.
Casa de vacanță –Jørn Lier Horst
În casa de vacanță a unui prezentator de televiziune este descoperit cadavrul unui necunoscut. Inspectorul de poliție William Wisting ajunge la fața locului pentru cercetări preliminare dar este atacat și mașina îi este furată. După atac, anchetatorii descoperă că a dispărut cadavrul fără a fi identificat. Polițiștii se întreabă acum dacă a fost doar o tentativă de jaf care a mers prost sau este vorba de mult mai mult. Una dintre piste îi duce și spre un posibil trafic de droguri, lucru des întâlnit pe coasta norvegiană din cauza infractorilor est-europeni. Jørn Lier Horst a lucrat mulți ani ca polițist și apoi ca șef de investigații în Larvik, Norvegia, așa că detaliile importante dintr-un caz de crimă nu lipsesc din cărțile sale. Romanele din seria William Wisting au cunoscut un succes răsunător, cu vânzări de peste un milion de exemplare, și au fost traduse în treizeci de limbi. “Un roman polițist clasic de la un autor foarte stăpân pe stilul său. Toți împătimiții genului ar trebui să caute cărțile lui. Iar Casa de vacanță e cea mai bună alegere.”, scrie Dagbladet, unul dintre cele mai mari ziare norvegiene.
Ce-am găsit al meu să fie – Stephen King
Maestrul genurilor horror și thriller revine cu un roman plin de suspans pentru cititorii săi. “Ce-am găsit al meu să fie” este al doilea roman din seria Bill Hodges. John Rothstein este scriitorul care l-a inventat pe Jimmy Gold, preferatul lui Morris Bellamy. Morris este atât de obsedat de scriitor încât ajunge să-l ucidă pe Rothstein. Moartea autorului înseamnă și goana după opera sa nepublicată, care cuprinde cel puțin încă un roman cu Jimmy Gold. Morris ascunde tot ce a găsit, dar după ce iese din închisoare, peste 35 de ani, află că toate scrierile autorului pe care le avea au fost furate. În calea răzbunării mult visate stau fostul detectiv Bill Hodges și asociații săi de încredere. “O realizare impresionantă, ușor de citit, a unui scriitor care poate scrie în orice gen dorește.“, scrie The Washington Post despre noul roman semnat de maestrul Stephen King.
Dispariția din Silver Water – Haylen Beck
O femeie încearcă să scape de o relație abuzivă așa că își ia copiii și pleacă departe de cel care o agresa. În timp ce străbate statul american Arizona, trece prin orășelul Silver Water unde este oprită de șeriful local. Acesta se comportă ciudat iar situația degenerează rapid și femeia este reținută de polițiști. Femeia ajunge în arestul din Sliver Water, dar nici urmă de copiii ei. Polițiștii încep să susțină că aceștia nici nu au existat și dau vina pe ea de dispariția lor, în caz că aceștia sunt reali. Între timp, în cealaltă parte a țării, un bărbat vede știrile la televizor și cazul celor doi copii dispăruți îi pare cunoscut și îi amintesc de o întâmplare din trecut. Până la urmă este și el atras în efortul tuturor de a-i găsi pe cei doi copii. Associated Press scrie despre romanul “Dispariția din Silver Water” că este „O poveste tensionată, care în multe momente te va zgudui și te va prinde în cleștii ei fără să îți mai dea drumul.“
Cuplul din vecini – Shari Lapena
Tinerii părinți ai unei fetițe de doar șase luni sunt invitați la o petrecere în vecini, doar că li se spune să vină fără copil, să nu strice distracția. Cei doi nu apelează la o bonă, ci își iau monitorul copilului cu ei și au stabilit să meargă din jumătate în jumătate de oră în camera fetiței să o verifice. Totul decurge normal până când, la una dintre verificări cei doi descoperă că bebelușul a dispărut și cel mai mare coșmar al lor s-a adeverit. Poliția deschide o investigație iar lista de suspecți și motivele lor e mai complexă decât se credea. Daily Mail scrie în recenzia cărții “Cuplul din vecini” că este “Extrem de captivantă și convingătoare, povestea este perfect regizată iar răsturnarile de situație te vor lua complet prin surprindere.” Cei de la Metro spun că este “Un portret necruțător al unui mariaj supus unor presiuni teribile”. Înainte să scrie ficțiunea, Shari Lapena a lucrat ca avocată și profesoară de engleză. „Cuplul din vecini” este thrillerul de debut care a devenit bestseller mondial.