Julian Fellowes
Belgravia
Editura Nemira, 2017
Consultant editorial: Imogen
Edwards-Jones // Consultant istoric: Lindy Woodhead
traducere din limba engleză de Adriana Voicu
Citiţi o
cronică a acestei cărţi.
***
Intro
Julian Fellowes s-a născut în 1949 la Cairo, dar a urmat şcoala în Marea
Britanie. A devenit cunoscut în toată lumea pentru scenariul filmului
Gosford Park - care a câştigat Oscarul pentru scenariu original în 2002 - şi pentru producţia, regia şi scenariul
Downton Abbey,
serial de epocă extrem de popular şi apreciat de critică. Pasionat de
lumea victoriană, cele mai multe proiecte literare, cinematografice sau
pentru micul ecran ale autorului au ca subiect această perioadă (cele
mai cunoscute sunt
Separate Lives în 2002 sau
The Young Victoria în 2009). În 2010 a semnat scenariul pentru
The Tourist,
cu Angelina Jolie şi Johnny Depp. În literatură a debutat în anii '70
sub pseudonimul Rebecca Greville, cu mai multe romane de dragoste. A
semnat cu numele lui romanele
Snobs (Snobii - Nemira, 2009) în 2004 şi
Past Imperfect în 2009.
*
Povestea unui caz scandalos din Londra anilor 1840, scrisă de creatorul celebrului serial
Downtown Abbey. Autorul serialului de succes
Downtown Abbey,
care a adus epoca victoriană din nou la modă, revine cu o poveste
despre societatea britanică de secol XIX, plină de elegantă şi pasiuni
nebănuite.
Pe 15 iunie 1815, înalta societate britanică participă la balul ducesei
de Richmond - care va rămâne cunoscută drept una dintre cele mai tragice
petreceri din istorie. Pentru că are loc în seara de dinaintea
asediului de la Waterloo, iar mulţi dintre tinerii domni de la bal vor
ajunge a doua zi direct pe câmpul de luptă.
Pentru frumoasa Sophia Trenchard, atunci se schimbă totul, dar povestea
continuă peste 25 de ani, odată cu mutarea familiei Trenchard în noua
zonă rezidenţială Belgravia.
"A citi
Belgravia
e ca si cum ai vizita o reconstituire modernă a unei case victoriene,
unde fiecare cornişă e perfectă, însă e o casă victoriană cu instalaţii
de secol XXI şi
wi-fi." (
The New York Times)
1. La luptă în pas de dans
Trecutul, ni se spune adesea, e o ţară străină, unde totul este diferit. Ar putea fi adevărat - şi chiar
este
când vine vorba de moravuri sau tradiţii, de rolul femeii, de
guvernarea aristocraţiei şi de mii de alte aspecte ale vieţii noastre
cotidiene. Dar există şi asemănări. Ambiţia, invidia, furia, lăcomia,
generozitatea, altruismul şi, mai presus de toate, dragostea au fost
mereu, la fel ca azi, motive puternice ale alegerilor pe care le facem.
Aceasta este povestea unor oameni care au trăit acum două veacuri; cu
toate acestea, multe dintre năzuinţele şi resentimentele lor şi patimile
care le clocoteau în inimi erau aidoma dramelor pe care le trăim în
felul nostru, în vremurile noastre...
Nu părea deloc un oraş aflat în pragul războiului; cu atât mai puţin capitala unei ţări care fusese smulsă
dintr-un regat şi anexată altuia cu nici trei luni înainte. În iunie 1815, oraşul Bruxelles părea
en fête,
cu dughene aglomerate şi pestriţe în pieţe şi cu caleşti deschise,
vopsite în culori aprinse, care lunecau iute pe drumurile largi,
purtându-şi poverile de înalte doamne, însoţite de fiicele lor, către grabnice îndatoriri de societate. Nimeni
n-ar fi ghicit că împăratul Napoleon mărşăluia spre oraş şi îşi putea aşeza tabăra la marginea acestuia
dintr-un moment în altul.
Nimic din toate astea nu era însă de mare interes pentru Sophia Trenchard în timp
ce-şi
făcea loc prin mulţime cu o hotărâre care nu prea era pe potriva celor
optsprezece ani ai ei. Ca orice tânără de familie bună, mai cu seamă
într-o
ţară străină, era însoţită de camerista ei, Jane Croft, care, la
douăzeci şi doi de ani, era, deci, cu patru ani mai vârstnică decât
stăpâna ei. Cu toate astea, dacă
s-ar fi putut spune că una din ele o apăra pe cealaltă de a fi vătămată
într-o
ciocnire cu un alt trecător, aceea ar fi fost Sophia, care părea gata
de orice. Era frumuşică, chiar foarte frumuşică, în stilul acela clasic
englez, cu păr blond şi ochi albaştri, dar expresia tăioasă a gurii
arăta limpede că fata nu ar fi avut nevoie de permisiunea mămicii ca să
se arunce
într-o aventură.
- Hai,
grăbeşte-te, că altfel o să plece să ia prânzul şi degeaba vom fi bătut drumul până acolo.
Era în acea perioadă a vieţii prin care trebuie să treacă aproape toată
lumea, atunci când se duce copilăria şi o falsă maturitate, neînfrânată
de experienţă, îţi dă sentimentul că orice este posibil, până când
sosirea adevăratei maturităţi dovedeşte în mod concludent că nu este
aşa.
- Merg cât de repede pot, domnişoară, a îngăimat Jane şi, ca
să-i întărească parcă vorbele, un husar grăbit a
îmbrâncit-o înapoi, fără să se oprească măcar să vadă dacă a păţit ceva.
- E ca un câmp de luptă aici.
Jane nu era o frumuseţe, ca tânăra ei stăpână, dar avea o faţă vioaie şi
rumenă, cu trăsături puternice, deşi se potriveau mai bine cu uliţele
din sat decât cu străzile oraşului.
Era şi ea destul de hotărâtă în felul ei şi tânăra stăpână o plăcea pentru asta.
- Nu mai fi aşa de neajutorată.
Sophia aproape că ajunsese la destinaţie şi părăsise strada principală pentru a da
într-o
curte care ar fi putut să fie odată un obor de vite, dar care era acum
rechiziţionat de armată pentru ceva ce arăta ca un depozit de provizii.
Din nişte căruţe mari se descărcau cutii şi saci şi lăzi care erau
transportate la magaziile din jur şi în preajmă părea să fie un flux
constant de ofiţeri din toate regimentele, care discutau şi uneori se
certau pe când se plimbau încolo şi încoace în grupuri. Sosirea unei
tinere distinse, împreună cu servitoarea ei, a atras, fireşte, oarece
atenţie şi, pentru un moment, conversaţia a scăzut şi aproape că a
încetat
de-a binelea.
- Vă rugăm să nu vă deranjaţi, a spus Sophia privind calmă în jur. Am venit
să-l văd pe tatăl meu, domnul Trenchard.
Un tânăr a făcut câţiva paşi înainte.
- Ştiţi drumul, domnişoară Trenchard?
- Da, mulţumesc.
S-a îndreptat spre una din intrările clădirii
principale care arăta ceva mai impozant şi, urmată de Jane, care tremura
toată, a urcat scările până la primul etaj. Aici a găsit alţi ofiţeri,
care aşteptau, se vede, să fie primiţi înăuntru; dar la această
disciplină Sophia nu era pregătită să se supună. A împins în uşă şi a
deschis-o.
- Tu stai aici, a spus.
Jane
s-a tras înapoi,
mulţumindu-se mai degrabă cu interesul stârnit în rândul bărbaţilor.
Camera în care a intrat Sophia era mare, luminoasă şi încăpătoare, cu un
birou frumos de mahon lustruit şi alte piese de mobilier în acelaşi
stil, dar nu era destinată activităţilor mondene, ci tranzacţiilor
comerciale, era un spaţiu de muncă, nu de distracţie.
Într-un colţ al acesteia, un bărbat corpolent, de vreo patruzeci şi ceva de ani, îl dăscălea pe un ofiţer îmbrăcat
într-o uniformă superbă.
- Cine dracu' a venit să mă întrerupă?
S-a răsucit spre uşă, dar, când a
văzut-o pe fiica lui, dispoziţia i
s-a schimbat şi un zâmbet duios
i-a luminat faţa roşie de furie.
- Ei, ce e? a întrebat.
Dar fata a privit către ofiţer. Tatăl ei a dat din cap în semn că a înţeles.
- Domnule căpitan Cooper, trebuie să mă scuzaţi.
- Foarte bine atunci, Trenchard...
- Trenchard?
-
Domnule Trenchard. Dar trebuie să avem făina până diseară. Comandantul
m-a pus să promit că nu mă întorc fără ea.
- Şi eu îţi promit să fac tot
ce-mi stă în putinţă, domnule căpitan.
Ofiţerul era evident iritat, dar a fost nevoit să accepte, dat fiind că
ceva mai bun nu putea căpăta. Salutând cu o înclinare a capului, acesta
s-a retras, iar tatăl a rămas singur cu fiica lui.
- Ai făcut rost?
I se putea simţi emoţia. Era ceva fermecător în entuziasmul lui: acest
maestru al afacerilor, rotofei şi cu început de chelie, cuprins brusc de
emoţie, ca un copil în Ajunul Crăciunului.
Foarte încet, prelungind la maximum acest moment, Sophia a deschis sacul
de mână şi a scos cu grijă nişte pătrate din carton alb.
- Am căpătat trei, a spus ea,
savurându-şi triumful. Una pentru tine, una pentru mama şi una pentru mine.
Aproape că i
le-a smuls din mână. Nu ar fi
fost mai nerăbdător nici dacă ar fi stat fără hrană şi apă timp de o
lună. Caracterele cursive ale tipăriturii erau simple şi elegante.
"Pentru Domnişoara Sophia Trenchard
Ducesa de Richmond
La reşedinţa acesteia
Rue de Blanchisserie 23
Joi, 15 iunie 1815
Trăsurile la ora 3 Dansul la ora 10"
A rămas cu privirea pe invitaţie.
- Presupun că domnul Bellasis va lua masa acolo.
- Ducesa este mătuşa lui.
- Desigur.
- Nu va fi o masă. Nu în sensul propriu. Doar familia şi câteva persoane care locuiesc cu ei.
- Mereu se spune că nu se va da nicio masă, dar de obicei se întâmplă.
- Nu te aşteptai să fii invitat, nu?
- Nu. Nu. Sunt mulţumit.
- Edmund spune că o să fie un supeu cândva după miezul nopţii.
- Să
nu-i spui Edmund decât când vorbeşti cu mine.
Buna dispoziţie îi revenise, însă, iar dezamăgirea de moment îi dispăruse, alungată deja de gândul la ce îi aştepta.
- Trebuie să te întorci la mama ta. Va avea nevoie de fiecare minut să se pregătească.
Sophia era prea tânără şi prea plină de încredere nejustificată ca să
fie întru totul conştientă de enormitatea lucrului pe care îl realizase.
În plus, era mai practică în aceste privinţe decât distratul ei tată.
- E prea târziu ca
să-şi mai comande ceva.
- Dar nu prea târziu ca să facă totul conform etichetei.
-
N-o să vrea să meargă.
- Ba o să vrea, pentru că trebuie.
Sophia a pornit spre uşă, dar apoi a
fulgerat-o un alt gând.
- Şi când o
să-i dăm vestea? a întrebat
privind ţintă la tatăl ei. Luat pe nepregătite de întrebare, el a
început să se joace cu ornamentele de aur ale lanţului de la ceas. Era
un moment ciudat. Lucrurile erau la fel cum fuseseră cu o clipă mai
înainte şi totuşi tonul şi conţinutul se schimbaseră cumva. Ar fi fost
limpede pentru orice observator din afară că subiectul discutat devenise
deodată mai serios decât alegerea ţinutei pentru balul ducesei.
Trenchard a răspuns foarte categoric:
- Nu acum. Totul trebuie rânduit corespunzător. Ar trebui să ne coordonăm mişcările cu ale lui. Acum
du-te! Şi
trimite-l din nou încoace pe idiotul ăla patentat.
Fiica sa
i-a dat ascultare şi
s-a
strecurat afară din cameră, dar chiar şi după plecarea ei James
Trenchard a rămas ciudat de preocupat. De jos, din stradă se auzeau
strigăte.
S-a dus la fereastră şi a văzut un ofiţer
certându-se cu un negustor.
Atunci
s-a deschis uşa şi căpitanul Cooper a
revenit în încăpere. Trenchard a făcut un semn de încuviinţare. Era
timpul să se întoarcă la treburi, ca de obicei.
Sophia avusese dreptate. Mama ei nu voia să meargă la bal.
- Am fost invitaţi numai fiindcă a refuzat cineva.
- Ce importanţă are?
- E
de-a dreptul stupid, a continuat doamna Trenchard, clătinând din cap.
N-o să cunoaştem pe nimeni din cei de acolo.
- O să cunoască papà.
Erau momente când copiii o enervau pe Anne Trenchard. Ştiau prea puţine
despre viaţă, cu tot aerul lor de superioritate. Fuseseră răsfăţaţi de
mici, tatăl lor le făcuse toate nazurile, aşa încât amândoi credeau că
traiul lor bun e ceva firesc şi nici că le păsa. Habar
n-aveau
ce drum străbătuseră părinţii ca să ajungă la situaţia de acum, pe când
mama lor îşi amintea de fiecare pas presărat cu obstacole.
- O
să-i ştie pe câţiva ofiţeri care vin la el la slujbă
să-i
dea ordine. Iar ei vor fi uimiţi să descopere că se află în aceeaşi
sală de bal cu omul care le livrează soldaţilor lor pâine şi bere.
- Sper că
n-ai să vorbeşti tot aşa şi în faţa lordului Bellasis. Doamna Trenchard
s-a mai înmuiat la chip.
- Draga mea, a zis ea luând mâna fetei
într-a ei,
fereşte-te de castelele de nisip.
Sophia
şi-a tras iute mâna.
- Bineînţeles că tu
nu-l crezi capabil de intenţii onorabile.
- Dimpotrivă, sunt sigură că domnul Bellasis este un om de onoare. Şi este, cu siguranţă, o persoană foarte plăcută.
- Păi şi atunci?
- Este primul născut al unui conte, copila mea, cu toate responsabilităţile pe care le atrage după sine un astfel de rang. El
nu-şi poate alege soţia doar după placul inimii. Nu sunt supărată. Amândoi sunteţi tineri şi frumoşi şi
v-aţi bucurat de un mic flirt, care nu a dăunat niciunuia. Până acum...
Felul cum accentuase ultimele două cuvinte arăta clar încotro se îndrepta.
- Dar trebuie să se termine înainte să apară discuţii dăunătoare, Sophia. Dacă nu, tu vei avea de suferit, nu el.
- Şi asta
nu-ţi spune nimic? Faptul că
ne-a făcut rost de invitaţii la balul mătuşii lui?
- Îmi spune că tu eşti o fată fermecătoare şi vrea
să-ţi facă pe plac.
N-ar
fi reuşit aşa ceva la Londra, dar la Bruxelles totul are o altă culoare
din pricina războiului, aşa că nu se aplică regulile obişnuite.
Această ultimă observaţie a
enervat-o peste măsură pe Sophia.
- Vrei să spui că, după regulile obişnuite, noi nu suntem o companie acceptabilă pentru prietenii ducesei?
Doamna Trenchard era, în felul ei, la fel de dârză ca şi fiica sa.
- Exact asta vreau să spun şi ştii şi tu că este adevărat.
- Papà
te-ar contrazice.
- Tatăl tău a parcurs cu succes un drum lung, mai lung decât
şi-ar putea măcar închipui cei mai mulţi, aşa că nu vede barierele fireşti care îl vor împiedica să meargă şi mai departe.
Mulţumeşte-te cu ceea ce suntem. Tatăl tău a urcat mult în societate. Ai de ce să te mândreşti.
Uşa
s-a deschis şi camerista doamnei Trenchard a intrat purtând pe braţe o rochie de seară.
- Am venit prea devreme, doamnă?
- Nu, nu, Ellis. Intră. Am terminat,
nu-i aşa?
- Cum spui tu, Mama.
Sophia a ieşit din cameră, dar, după cum îşi ţinea bărbia, nu
s-ar fi zis că se află în rândul învinşilor.
Era evident, din tăcerea înţepată în care îşi vedea de treburi, că Ellis
ardea de curiozitate să afle de ce se certaseră, dar Anne a
lăsat-o să se mai perpelească preţ de câteva minute înainte să vorbească, aşteptând ca Ellis
să-i descheie rochia de
după-amiază, ca
s-o poată da jos de pe umeri.
- Am fost invitaţi la balul ducesei de Richmond din data de 15.
- Nu se poate!
De obicei, Mary Ellis se pricepea mai mult decât bine
să-şi ascundă sentimentele, dar această veste uimitoare o luase prin surprindere.
Şi-a revenit însă repede.
- Prin urmare ar trebui să luăm o hotărâre în privinţa rochiei, doamnă. O să am nevoie de timp
s-o pregătesc, dacă aşa stau lucrurile.
- Ce zici de cea de mătase albastru închis? Nu am prea ieşit cu ea în
acest sezon. Poate reuşeşti să găseşti nişte dantelă neagră pentru gât
şi mâneci ca
s-o mai înviorăm.
Anne Trenchard era o femeie practică, dar nu complet lipsită de
vanitate. Îşi păstrase silueta şi, cu profilul ei graţios şi părul
castaniu-roşcat, putea fi, cu siguranţă, considerată o femeie bine. Însă faptul că era conştientă de asta
nu-i sucea minţile.
Ellis a îngenuncheat ca să ţină deschis corsetul unei rochii de seară
dintr-o tafta de culoarea paiului, pentru ca stăpâna ei să poată intra în ea.
- Şi ca bijuterii, doamnă?
- Chiar nu
m-am gândit. Am să port ce am, presupun.
S-a întors ca
să-i permită slujnicei să înceapă
să-i prindă rochia la spate cu ace aurite. Fusese fermă cu Sophia, dar
nu-i părea rău. Sophia trăia
într-un
vis, ca şi tatăl ei, iar visele te puteau băga în bucluc dacă nu aveai
grijă. Anne a zâmbit, aproape fără să vrea. Spusese că James a parcurs
un drum lung, dar uneori se îndoia că Sophia avea idee măcar cât de lung
fusese drumul.
- Să înţeleg că domnul Bellasis a aranjat cu invitaţiile pentru bal? Ellis
şi-a ridicat privirea, cum stătea la picioarele Annei Trenchard, ca
s-o ajute pe stăpână
să-şi schimbe pantofii.
A observat imediat că întrebarea o deranjase pe doamna Trenchard. De ce
ar trebui ca o servitoare să se mire cu voce tare că au fost incluşi pe o
astfel de listă olimpiană a oaspeţilor? Sau, la urma urmei, să se
întrebe de ce sunt invitaţi acolo unde sunt invitaţi? A preferat să nu
răspundă şi a ignorat întrebarea. Aceasta a
făcut-o
însă să reflecteze la cât de ciudată era viaţa lor în Bruxelles şi cum
se schimbaseră lucrurile de când marele duce de Wellington îl remarcase
pe James. Era adevărat că, oricât de adâncă ar fi fost criza, oricât de
feroce ar fi fost lupta şi oricât de pustiite satele, James putea
întotdeauna să procure provizii de undeva. Ducele îl numea "Magicianul"
şi chiar asta şi era, sau părea să fie. Dar succesul nu făcuse decât
să-i
aţâţe ambiţia trufaşă de a cuceri culmile de necucerit ale societăţii,
iar ascensiunea lui socială devenea tot mai înverşunată. James
Trenchard, fiu de precupeţ, cu care tatăl Annei îi interzisese să se
mărite, găsea că este cel mai firesc lucru din lume să fie oaspeţii unei
ducese. Anne
i-ar fi catalogat ambiţiile drept ridicole, doar că acestea aveau straniul obicei de a se împlini.
Anne primise o educaţie mult mai bună decât soţul ei - era şi cazul, ca fiică de profesor - şi, când
s-au
întâlnit, ea era o partidă aflată ameţitor de sus faţă de el, dar ştia
bine că acum el o întrecuse cu mult. Începuse efectiv să se întrebe cât
mai spera să poată ţine pasul cu ascensiunea lui incredibilă; sau,
poate, când copiii vor fi mari, ar trebui să se retragă
într-o căsuţă simplă de ţară şi
să-l lase
să-şi croiască singur drum spre vârful muntelui?
Ellis
şi-a dat, fireşte, seama din tăcerea stăpânei că vorbise când nu trebuia.
S-a gândit să spună ceva măgulitor ca
să-i reintre în graţii, dar apoi
s-a hotărât să tacă şi să lase furtuna să se domolească de la sine.
Uşa
s-a deschis şi James
şi-a iţit capul de după ea, privind înăuntru.
- Deci
ţi-a spus. Lordul Bellasis a reuşit. Anne a aruncat o privire scurtă către slujnică.
- Mulţumesc, Ellis. Fii bună şi revino puţin mai târziu! Ellis
s-a retras. James nu
şi-a putut reţine un zâmbet.
- Pe mine mă cerţi că năzuiesc mai sus de condiţia mea, dar felul în
care o expediezi tu pe cameristă mă duce cu gândul la ducesa însăşi.
Anne
s-a zbârlit.
- Sper că nu.
- De ce? Ce ai împotriva ei?
- Nu am nimic împotriva ei, pentru simplul motiv că
n-o cunosc, aşa cum
n-o cunoşti nici tu.
Anne ţinea morţiş să inoculeze o notă de realism în această extravaganţă absurdă şi periculoasă.
- Tocmai de aceea nu ar trebui să ne permitem să fim băgaţi pe gâtul
bietei femei, ocupând în sala ei de bal, şi aşa aglomerată, locul care
s-ar fi cuvenit mai mult cuiva din propriul ei anturaj.
Dar James era prea entuziasmat ca să poată fi adus cu picioarele pe pământ.
- Nu vorbeşti serios, nu?
- Ba da, dar ştiu că
n-o să mă asculţi.
Avea dreptate. Nu putea spera
să-i tempereze bucuria.
- Ce şansă este asta, Annie! Ştii că Ducele va fi acolo? Doi duci, de fapt. Comandantul meu şi soţul gazdei noastre.
- Îmi închipui.
- Şi vor fi şi vlăstare regale.
S-a oprit, pe punctul să explodeze de atâta entuziasm.
- James Trenchard, care a pornit de la o tarabă din Covent Garden, trebuie să se pregătească să danseze cu o prinţesă.
-
N-o s-o inviţi pe niciuna la dans.
N-ai face decât să ne pui pe amândoi
într-o situaţie jenantă.
- Vom vedea.
- Vorbesc serios. Este destul de rău că o încurajezi pe Sophia. James
s-a încruntat.
- Tu nu crezi, dar băiatul este sincer. Sunt sigur de asta. Anne a clătinat nerăbdătoare din cap.
- Ba nu eşti deloc. Poate că lordul Bellasis chiar crede că e sincer,
dar Sophia nu este de el. Ştii că nu poate să facă ce vrea el, iar de
aici nu poate ieşi nimic onorabil.
Din stradă
s-a auzit zarvă şi ea
s-a
dus să vadă ce este. Ferestrele dormitorului ei dădeau spre o arteră
largă şi animată. Pe jos treceau în marş nişte soldaţi în uniforme
purpurii, cu fireturi de aur ce reflectau razele soarelui. Cât de
ciudat,
şi-a zis ea, să discutăm despre un bal, când peste tot în jur sunt mărturii ale unei bătălii iminente.
- Nu cred că e aşa. James nu renunţa uşor la ideile lui.
Anne
s-a întors cu faţa spre cameră. Soţul ei îşi luase o figură de parcă era un copil de patru ani luat la rost.
- Ei bine, eu cred. Şi dacă va avea de suferit fata de pe urma acestei aiureli, pe tine am să te fac răspunzător.
- Prea bine.
- Cât despre faptul de
a-l şantaja pe bietul tânăr ca să cerşească invitaţii de la mătuşa lui, este nespus de umilitor.
James se săturase.
-
N-o să strici tot aranjamentul.
N-am să-ţi îngădui
s-o faci.
- Nici nu trebuie
să-l stric eu. Are să se strice de la sine.
Şi asta a pus punct discuţiei. James a ieşit din încăpere ca o furtună,
ca să se schimbe pentru cină, şi ea a sunat din clopoţel
s-o cheme înapoi pe Ellis.
Anne era nemulţumită de ea însăşi.
Nu-i plăcea
să se certe, şi totuşi era ceva în tot acest episod care o făcea să se
simtă subminată. Îi plăcea viaţa ei. Erau bogaţi acum, oameni de succes,
preţuiţi în comunitatea negustorilor din Londra şi, cu toate astea,
James se încăpăţâna să strice treburile dorind mereu mai mult. Trebuia
să fie împinsă
într-o serie nesfârşită de încăperi unde lumea
nu-i plăcea şi nimeni
nu-i
aprecia. Avea să fie silită să facă conversaţie cu bărbaţi şi femei
care în secret - sau nu tocmai în secret - îi dispreţuiau. Şi toate
acestea când ar putea trăi
într-o atmosferă de confort şi respect, dacă ar vrea James. Dar, chiar în timp ce gândea toate acestea, ştia că
nu-l poate opri pe soţul ei. Nimeni nu putea. Asta era firea lui.
Despre balul ducesei de Richmond
s-a scris atât de mult
de-a
lungul anilor, încât a căpătat splendoarea şi măreţia unei ceremonii de
încoronare a unei regine medievale. A figurat în toate genurile de
literatură şi fiecare reprezentare vizuală a serii a fost mai măreaţă
decât cea dinaintea ei. Tabloul din 1868 a lui Henry O'Neill prezintă
balul ca
desfăşurându-se într-un
palat vast şi animat, străjuit de imense coloane de marmură, plin parcă
de sute de invitaţi plângând de durere şi spaimă şi arătând mai
strălucitori decât un corp de dans de pe Drury Lane. Dar ca în cazul
atâtor altor momente reprezentative ale istoriei, realitatea a fost cu
totul alta.
Venirea familiei Richmond la Bruxelles era, pe de o parte, un exerciţiu
de austeritate, pentru a reduce cheltuielile petrecând câţiva ani în
străinătate şi, pe de alta, o demonstraţie de solidaritate cu marele lor
prieten, ducele de Wellington, care îşi stabilise cartierul general
acolo. Fost soldat el însuşi, Richmond urma să primească sarcina de a
organiza apărarea oraşului în cazul în care se întâmpla ce era mai rău
şi duşmanul îi invada. Şi a acceptat. Ştia că munca urma să fie în mare
măsură administrativă, dar eraslujbă care trebuia îndeplinită şi avea
să-i
dea satisfacţia de a simţi că ia parte la efortul de război şi nu este
doar un spectator pasiv. După cum ştia foarte bine, erau destui din
aceştia în oraş.
În Bruxelles, palatele erau reduse ca număr şi cele mai multe erau deja ocupate, aşa că, în cele din urmă,
s-au instalat
într-o
casă locuită anterior de un constructor de trăsuri la modă. Se afla pe
Rue de la Blanchisserie, care însemna "strada spălătoriei", ceea ce
l-a
făcut pe Wellington să boteze noua reşedinţă a familiei Richmond
"Spălătoria", o glumă care ducesei îi plăcea mult mai puţin decât
soţului ei. Ceea ce am putea numi
showroom-ul constructorului de trăsuri era o construcţie mare, ca un hambar, aflată în partea stângă de la intrare, şi la care se ajungea
printr-un mic birou, unde pe vremuri clienţii discutau despre tapiţerie şi alte accesorii opţionale, dar pe care memoriile celei
de-a treia fiice a familiei Richmond, Lady Georgiana Lennox,
l-au metamorfozat
într-o
"anticameră". Pereţii spaţiului în care fuseseră expuse trăsurile erau
tapetaţi cu trandafiri căţărători, iar sala a fost considerată suficient
de încăpătoare pentru un bal.
Ducesa de Richmond îşi luase toată familia cu ea pe continent, iar
fetele, mai ales, jinduiau după puţină distracţie, aşa că a fost
plănuită o petrecere. Apoi, în prima parte a lunii iunie, Napoleon, care
fugise din exilul de pe Elba la începutul acelui an, părăsise Parisul
şi venise să dea piept cu forţele aliate. Ducesa îl întrebase pe
Wellington dacă era în regulă să continue cu planurile pentru petrecere,
iar el a
asigurat-o că da. De fapt, ducele
dorea în mod expres ca balul să aibă loc, ca o demonstraţie de sânge
rece englez, pentru a arăta explicit că nici măcar doamnele nu erau prea
tulburate de gândul că împăratul francez mărşăluia
într-acolo şi refuzau
să-şi amâne distracţiile. Bineînţeles, asta teoretic suna foarte bine...
- Sper că nu facem o greşeală, a spus ducesa pentru a douăzecea oară
într-o
oră, în timp ce arunca o privire cercetătoare în oglindă. Era destul de
mulţumită de ce vedea: o femeie arătoasă, aflată în pragul vârstei
mijlocii, îmbrăcată în mătase crem pal şi încă în stare să întoarcă
priviri. Diamantele pe care le purta erau superbe, chiar dacă existau
unele discuţii în rândul prietenelor ei dacă nu cumva originalele
fuseseră înlocuite cu imitaţii de sticlă, ca parte a efortului de
reducere a cheltuielilor.
- E prea târziu pentru genul ăsta de discuţie.
Ducele de Richmond era mai degrabă amuzat de situaţia în care se găsea. Văzuseră
Bruxelles-ul
ca pe o evadare din lume, dar, spre surprinderea lor, lumea lor venise
cu ei. Şi acum soţia lui dădea o petrecere cu o listă de invitaţi care
aproape că nici la Londra
nu-şi găsea rival, şi asta chiar în momentul când oraşul se pregătea să înfrunte bubuitul tunurilor franceze.
- Cina a fost foarte bună. Nici
n-o să mai pot să mănânc când va fi servit supeul.
- O să poţi.
- Aud o trăsură. Ar trebui să coborâm.
Era un om agreabil ducele, un părinte cald şi afectuos, adorat de copii
şi care dăduse dovadă de multă tărie de caracter când o luase de soţie
pe una din fiicele celebrei ducese de Gordon, ale cărei isprăvi
oferiseră Scoţiei motive de bârfă ani la rând. Era conştient că existau
destui la vremea aceea care gândeau că ar fi putut face o alegere mai
uşoară şi, probabil, ar fi trăit o viaţă mai uşoară, dar, una peste
alta, nu regreta. Soţia lui era extravagantă - absolut indisputabil -,
dar era blândă, atrăgătoare şi deşteaptă. Era bucuros că o alesese pe
ea.
Câţiva invitaţi sosiţi devreme se aflau în salonul mic, numit de
Georgiana "anticameră", prin care oaspeţii trebuiau să treacă în drumul
lor spre sala de bal. Florarii făcuseră treabă bună, creând aranjamente
imense de trandafiri
roz-pal şi crini albi,
toţi cu staminele tăiate cu grijă, ca să ferească femeile de pete de
polen, susţinute de frunze mari în diferite nuanţe de verde, dând
apartamentelor meşterului de trăsuri o grandoare care le lipsea la
lumina zilei, iar strălucirea scânteietoare a numeroaselor candelabre
îmbrăca
într-o lumină subtil măgulitoare tot ce se întâmpla înăuntru.
Nepotul ducesei, Edmund, viconte Bellasis, stătea de vorbă cu Georgiana. Împreună
le-au ieşit în întâmpinare părinţilor ei.
- Cine sunt aceşti oameni pe care Edmund
te-a obligat
să-i inviţi? De ce
nu-i cunoaştem şi noi?
Lordul Bellasis a
întrerupt-o.
- Îi veţi cunoaşte după această seară.
- Nu eşti prea comunicativ, a observat Georgiana.
Ducesa avea bănuielile ei şi îşi cam regreta generozitatea.
- Sper că mama ta nu se va supăra pe mine.
Îi dăduse invitaţiile fără să şovăie, dar un moment de reflecţie o convinsese că sora ei o să fie chiar foarte supărată.
Ca la un semn, şambelanul a anunţat cu glas răsunător:
- Domnul şi doamna James Trenchard. Domnişoara Sophia Trenchard.
Ducele a privit spre uşă.
- Doar nu
l-ai invitat pe Magician?