Alexandru Done
Downshifting
Editura Polirom, 2017
Citiţi un
fragment din această carte.
***
Alexandru Done este pilda vie că,
într-o mediu
social atât de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de
luminos, de suav, de subtil, de nunaţat... Scrisul lui e dinamic, viu,
intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de
apetit al descrierii din proza lui David Lodge.
Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare
estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al
manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care
transpare şi din gâlceava mediatică şi din avangardismele inerte din
lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sângele
rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se
preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după
mine şi
eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.
Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au
păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Când senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrâneţe.
Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un
suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva
secretul, elixirul tinereţii.
Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adâncimea şi
proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor
specifică. O scriitură
demonstrativ-explicativă sau
ostentativ-detaşată, "rece" aplatizează orice trăire, o
dez-individualizează.
Ideea estetică este "un conductor" sau o substanţă de contrast care
face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel
analitico-reflexiv mai rău le opacizează.
Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului,
este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de
simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărât cititorul să privească
personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decât ironie la
adresa celor narate. Scena întâlnirii dintre eroul principal Mihai
Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare "
Căzut din accelerat", are un haz amar şi plin de farmec.
Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai
datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale
situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.
Dau un exemplu: "Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o
vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie,
haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului
trofic".
Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că
este aceea a unui publicitar "scăpătat" care alege să trăiască ceva mai
boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.
Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul
anglo-american
en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social
contemporan. Descrierile, evocative şi abundând de sugestii senzoriale,
sunt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a
situaţiei. "După o anumită vârstă foarte puţine femei mai cred în
viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent."[...]"Un fior
călduţ îmi trecea prin tot corpul , iar prin cap îmi circula un generos
vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o
miraculoasă stare de bine."
Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată
empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau
ignora farmecul. Cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit: farmec,
asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cârcotaş
profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut
din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge
să-şi
creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de
băiat rău, care o arde "chill" şi virgin cultural, toţi au apariţii
care îmbină penibilul cu lirismul,
într-un mod încântător.
Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sunt banii,
gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse,
dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia
dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar,
un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică,
nesatisfăctătoare, libertăţi pur demonstrative sunt piese de rezistenţă
în biografiile personajelor.
O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi
maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi,
de simulanţi şi profitori nefericiţi, de experţi în "arta" de a se arăta
superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului
făcând-şi
numărul, lăsând, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru.
Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea
stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial
în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre
resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi
încercări eşuate de
a-şi găsi un rost
într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.