Prefaţă la Însemnări din timpul ocupaţiei germane

Pia Alimăneştianu
Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)
Editura Corint, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

Recitind, după mulţi ani, însemnările Piei Alimăneştianu am resimţit un soi de nostalgie. Aceea a unor timpuri din tinereţea petrecută în sânul familiei Brătianu, nostalgia după reşedinţa familiei de la Florica, unde am trăit numeroase clipe din adolescenţă.

Nu am cunoscut-o pe autoare, cel de-al optulea copil al lui Ion C. Brătianu şi al Piei Pleşoianu, în schimb, dintre cei pomeniţi de Pia Alimăneştianu îmi amintesc de Sabina Cantacuzino, "Tanti By", de Maria Pillat şi, bineînţeles, de Dinu (Constantin) I.C. Brătianu, care mi-a fost bunic. Nu direct, dar care, dacă se poate spune aşa, mi-a fost bunic "vitreg", nu însă în sensul peiorativ al termenului; a fost, faţă de mine, un adevărat bunic, de la care am rămas cu cele mai bune amintiri pe care le poţi avea despre cineva pe care l-ai considerat un simbol.

Însemnările din acest volum mi-au trezit însă şi alt gen de nostalgii, din păcate negative, dacă le pot numi pe acestea aşa. Este bineînţeles vorba despre ocupaţia germană a Bucureştiului, din timpul Primului Război Mondial, pe care, vrând-nevrând, o alătur ocupării României şi a Bucureştiului de către "brava Armată Roşie eliberatoare", în 1944.

Ca martor al ocupaţiei din 1944, nu pot să nu compar abuzurile de tot felul ale unor armate de ocupaţie, deşi în 1944 sovieticii se pretindeau aliaţi. Aceleaşi jafuri, aceleaşi asasinate, aceleaşi atrocităţi pe care nu cred că oamenii de astăzi, contemporanii mei, le pot percepe în întreaga lor oroare. Mai surprinzător ar putea să pară că armata unei ţări de înaltă civilizaţie, ca Germania, s-a comportat aşa cum se descrie în aceste Însemnări.

În urma înfrângerilor succesive, provocate de considerabila superioritate în efective şi în dotări materiale a armatelor germano-bulgaro-austro-ungaro-turce, armata română s-a retras în Moldova, guvernul şi Familia Regală stabilindu-şi reşedinţa la Iaşi. Armata combătea pe mitica linie fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, linie invocată şi mai târziu, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, de către prea mulţi necunoscători ai realităţilor militare şi istorice.

Cititorului de astăzi cred că ar putea să i se pară uimitor că familia prim-ministrului ţării, Ion I.C. Brătianu, a putut fi "abandonată" inamicilor de atunci ai ţării. În textul Piei Alimăneştianu este foarte clar explicată cauza rămânerii părţii feminine a familiei Brătianu în teritoriul ocupat de inamic. De fapt, nu-i urmaseră pe fraţii Brătianu, în refugiul de la Iaşi, mama lor (văduva lui Ion C. Brătianu), Lia Brătianu (soţia lui Vintilă, ministrul de Război), Sabina Cantacuzino, cea de-a doua fiică a lui Ion C. Brătianu şi autoarea acestor însemnări. Aceasta din urmă arată: "ura mare este asupra Brătienilor, fiindcă dânşii au provocat războiul - ură aţâţată şi de germanii din ţară şi, spre ruşinea noastră, şi de românii germanofili [...]. Brătienii au considerat că este de datoria lor să arate că şi familia lor suferă alături de oamenii din partea de ţară ocupată [...]". Într-adevăr, membrii familiei Brătianu au fost supuşi, ca şi mulţi alţi români patrioţi, silniciei ocupaţiei germane care, după cum arată autoarea, proceda la abuzuri inimaginabile. Abuzuri însă nu neapărat gândite de către ocupant, cât inspirate acestuia de o serie de alogeni care se puseseră în slujba lui. Aceste fapte o fac pe autoare să spună: "Pe zi ce trece simţim mâna de fier a învingătorului mai grea asupra noastră şi, cu cât o simţim mai grea, cu atât se cimentează o solidaritate, o adevărată fraternitate între noi, românii rămaşi sub dominaţie străină, afară bineînţeles de germanofili". Aceştia din urmă menţionaţi de autoare îmi trezesc amintirile anilor 1944-1947, când acelaşi tip de indivizi s-au aliniat ocupanţilor, trădându-i pe cei care constituiau majoritatea românilor.

Din majoritatea românilor de atunci, mai spune autoarea, "alegerea ostaticilor se face nu după importanţă, ci după resentimente personale, cele mai multe după denunţuri [...]". Mai departe, Pia Alimăneştianu continuă: "Aproape mai toţi internaţii sunt din Partidul Liberal". Va trebui să ne oprim şi asupra acelei categorii de români care atunci, dar şi mai târziu, au devenit uneltele ocupanţilor. Aici ne vom referi la progermanii aflaţi fie în funcţii oficiale, fie oficioase. Chiar un reprezentant al ocupanţilor germani spunea: "Mă dezgustă românii aceştia care se ploconesc în faţa noastră, a vrăjmaşului".

Printre românii colaboraţionişti vom menţiona, dintre oamenii politici, în primul rând pe Petre Carp, care, după cum menţionează Pia Alimăneştianu "se străduieşte să convingă pe Marghiloman şi pe Maiorescu nu numai de schimbarea administrativă, dar şi de proclamarea abdicării Regelui Ferdinand [...]". Mai departe au propus abdicarea Regelui şi aducerea pe tronul ţării a unui fiu al Împăratului Germaniei. Dintre aceşti români care făceau parte din elita culturală sau politică, îi voi mai menţiona pe Gala Galaction, Ion Slavici, D.D. Pătrăşcanu, ca şi pe socialistul Stere. De altfel, se menţionează că ultimul a plecat în Rusia, pentru a-i convinge pe noii conducători de acolo să facă pace separată cu Germania. În această perioadă, vara lui 1917, autoarea se arată îngrijorată de evenimentele din Rusia. Pia Alimăneştianu exprimă mari îndoieli cu privire la "aliatul Rusia", de a cărui calitate se îndoieşte când afirmă "că la 1877, când i-am scăpat la Plevna şi în urmă ne-au luat Basarabia". Mai departe, pe aceeaşi temă, autoarea mai spune: "în aproape toate atentatele făcute asupra tatei (Ion C. Brătianu) era amestecată şi legaţiunea rusă [...]".

Cititorul de astăzi al acestor însemnări nu poate fi decât şocat de prezentarea "chemării" Mitropolitului Primat Dr. Konon Al. Donici care, situându-se împotriva intereselor ţării, le transmitea credincioşilor ortodocşi din România că "Ţara vrea pace!". Tocmai în momentul în care armata română era în plină bătălie cu armatele germane şi aliatele lor. Mitropolitul, făcându-se aliat al duşmanilor ţării, cerea: "Ţărani, târgoveţi, slujbaşi şi orice aţi fi, aveţi bună credinţă că biruitorul care intră în Moldova nu este setos de răzbunare, nu ucide, nu jefuieşte (sic!), nu dă foc, nu pustieşte". Mentalităţile conducătorilor Bisericii majoritare nu erau cu mult diferite nici acum 28 de ani, când îl sprijineau pe Ceauşescu.

Ultima notă a autoarei este din 3 decembrie 1918 când, de fapt, luase sfârşit un ciclu istoric. Pacea de la Bucureşti fusese încheiată pe 7 mai 1918. Alte desfăşurări ale istoriei naţionale urmau să se petreacă, ele culminând cu realizarea României Mari, după atâtea suferinţe ale românilor conduşi de Regele Ferdinand şi de Regina Maria, avându-l ca stâlp politic esenţial pe Ion I.C. Brătianu.

Însemnările Piei Alimăneştianu ne redau o societate românească pe care nu aş separa-o prea mult de cea de astăzi. Secolul care ne desparte de evenimentele de atunci ne arată o continuitate în esenţă a societăţii româneşti, cea de atunci nefiind atât de diferită faţă de cea actuală.

Derapajele regimului de la Ankara

Ahmet Insel
Turcia lui Erdogan Între visul democraţiei şi tentaţia autoritară
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Geanina Tivdă

Citiţi un fragment din această carte.

***

Derapajele regimului de la Ankara

Turcia ţine de ceva vreme prima pagină a ziarelor. Distanţarea de Europa, întoarcerea către rădăcinile islamice, violenţele şi represiunea regimului Erdogan faţă de opozanţii săi şi răcirea relaţiilor cu statele occidentale reprezintă adevărate motive de îngrijorare. Într-o lume din ce în ce mai aplecată spre violenţă şi extremism, derapajele regimului de la Ankara nu sunt benefice pentru colţul nostru de lume.

Deşi ne leagă o istorie de secole, la o introspecţie mai atentă ne dăm seama că nu ştim foarte bine istoria celor de dincolo de Bosfor. O ştim din manualele noastre de istorie unde Turcia este aproape invariabil lupul cel rău, cotropitorul, invadatorul. Transformările şi mecanismele care au dus, de exemplu, la ajungerea la putere a lui Erdogan ne sunt în mare parte străine. Cartea pe care ne-o propune editura Corint încearcă să răspundă la o parte dintre aceste întrebări. Cartea se constituie astfel, într-un instrument util pentru cel care vrea să înţeleagă ce se întâmplă în Turcia zilele acestea. Ahmet Insel este politolog şi economist de renume, cu studii făcute la Sorbona şi cu simpatii kemaliste. Acest ultim aspect nu îl opreşte să analizeze cu obiectivitate greşelile şi scăpările kemaliştilor.

Deşi cartea se numeşte Turcia lui Erdogan, autorul ne atenţionează din primele rânduri că această carte nu este despre el. Şi are dreptate. Lui Erdogan i se schiţează o scurtă biografie abia în ultimul capitol al cărţii. Aflăm că liderul actual de la Ankara provine dintr-o familie modestă, dar nu săracă. Erdogan încarnează perfect, după cum subliniază autorul, poziţia antielitistă în raport cu normele republicii kemaliste. Nu provine din elita militară şi nici nu face parte dintr-o familie bogată ca alţi oameni politici cunoscuţi ai Turciei. Erdogan are două pasiuni pe care şi le-a cultivat din tinereţe: fotbalul şi politica. Tatăl său nu i-a permis să joace în liga profesionistă ceea ce i-a lăsat loc pentru cealaltă pasiune, adică pentru politică. Ascensiunea lui Erdogan se datorează în mare măsură faptului că o mare parte a clasei de mijloc se identifică cu acesta. Erdogan nu vorbeşte nici o limbă străină, nu a trăit nicăieri altundeva decât în cartierul său până când a ajuns prim ministru şi, nu în ultimul rând este văzut ca un bărbat de ispravă care ţine piept liderilor lumii şi un practicant religios.

De-a lungul cărţii, Insel face o analiză lucidă a evoluţiei Turciei începând din 1826 când sultanul Mahmud al II-lea a poruncit armatei să dea foc cazărmilor ienicerilor care se opuneau procesului de modernizare a Turciei. Autorul consideră că de atunci violenţa s-a împletit cu procesul de democratizare, cele două mergând mână în mână până în zilele noastre. De asemenea, autorul consideră că întregul edificiu al Turciei moderne se bazează pe două practici politice şi anume principiul republican şi ideea de voinţă naţională.

Un loc aparte în carte revine analizei dedicate republicii kemaliste, a laicizării forţate a Turciei, a poziţiei ambigue faţă de occident, a naţionalismului care constituie coloana vertebrală a statului republican autoritar. De asemenea, autorul nu se sfiieşte să vorbească despre genocidul armean sau despre poziţiile ambivalente în problema kurdă. Aflăm, astfel, de exemplu, că turcii suferă încă de "sindromul Sevres" adică de efectele Tratatului de la Sevres din 1920 care a împărţit teritoriile turceşti şi care este dovada vie a intenţiilor malefice ale occidentalilor faţă de Turcia.

Autorul consideră că un loc esenţial în creşterea importanţei politice a lui Erdogan şi a partidului său revine elitismului kemalist. Faptul că majoritatea kemaliştilor ajunşi în funcţii de conducere aveau studii superioare şi se considerau o elită desemnată să conducă şi să lumineze poporul în timp ce manifestau un dispreţ vizibil faţă de acesta, a reprezentat, probabil, cea mai importantă sursă de frustrare în rândul electoratului mediu.

Insel ne atrage atenţia asupra rolului important pe care îl joacă armata în viaţa publică turcă. Astfel, ne spune el, armata a fost pilonul central al statului atât sub kemalism cât şi într-o bună parte a perioadei multipartidiste. Ea era o forţă care dispunea de o puternică legitimitate, avea o autonomie extinsă şi era capabilă să genereze schimbarea de regim. Nu este, aşadar, de mirare că represiunea iniţiată de Erdogan a avut în atenţie o mare parte dintre membrii armatei.

Cartea ne descrie apoi parcursul politic al AKP - Partidul Justiţiei şi al Dezvoltării - adică partidul din rândurile căruia s-a ridicat Erdogan. Favorizat de corupţie, orientându-se după necesităţile de moment, promiţând iniţial o orientare pro occidentală şi integrarea în UE, dar şi o rezolvare a problemei kurde, AKP se va transforma treptat într-un partid autoritar şi islamist. Va şti să răspundă astfel orizontului de aşteptare al unei părţi bune a electoratului turc. De aici şi sprijinul popular masiv de care s-a bucurat Erdogan într-o mare parte din acţiunile sale.

Aridă în unele locuri, cartea este o lectură recomandată celor care doresc să ştie care au fost mecanismele prin care Erdogan a ajuns la putere. Mai mult, cartea este o radiografie dură, dar corectă a Turciei actuale. Distanţarea de occident, revenirea la discursul de tip naţionalist extremist pe care îl practică Erdogan îşi găsesc explicaţiile în această carte. Întrebarea la care nu poate, din păcate, răspunde este ce le rezervă viitorul turcilor sub Erdogan.

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017

Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi un fragment din această carte.

***

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Discursurile publice ale ultimilor ani au făcut deseori referinţă la rolul serviciilor secrete în desfăşurarea evenimentelor politice româneşti. Lupta dintre diverse facţiuni, influenţarea într-un fel sau altul a deciziei politice, controlul asupra unor afaceri importante au fost speculaţiile cele mai des întâlnite, speculaţii care, de multe ori s-au dovedit a fi, din păcate, adevărate. Viaţa politică românească este plină de foşti ofiţeri de securitate şi colaboratori ai acestora. Aşadar, se ridică întrebarea cine sunt aceşti oameni? De unde provin? Care le sunt rădăcinile? Pentru a ne face o imagine mai clară asupra acestor lucruri avem nevoie de întoarcerea la istorie.

Florian Banu ne propune o istorie a unuia dintre cele mai cunoscute servicii secrete româneşti, SIE. Mihai Răzvan Ungureanu, istoric şi fost şef SIE, semnează prefaţa cărţii lui Florian Banu, apărută la Editura Corint. Fie că a fost vorba de recrutări publice, fie de participarea la diferite colocvii şi întâlniri în universităţi, SIE a încercat în ultimii ani să îşi construiască o reputaţie solidă, de serviciu bazat pe profesionişti. Cartea despre care vorbim are marele merit de a fi o primă istorie serioasă, documentată şi echidistantă referitoare la originile şi evoluţia a ceea ce astăzi numim SIE.

Demersul autorului stă sub semnul a două moto-uri, unul aşezat la începutul cărţii şi cel de-al doilea înaintea concluziilor. Primul citat îi aparţine lui Constantin Argetoianu: "mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite". Sub această deviză se desfăşoară întregul demers istoric al autorului care, de-a lungul întregii cărţi încearcă să ne prezinte faptele aşa cum au fost, fără subiectivitate şi implicare afectivă. Având în vedere subiectul adus în discuţie, o istorie a unei ramuri a Securităţii atât de urâte şi detestate, realizarea lui Florian Banu este salutară deşi, pentru un cititor care caută să îşi susţină prin această carte aversiunea, destul de frustrantă.

Al doilea moto, cel dinaintea concluziilor, este un citat din Biblie: "Mai înainte de a cerceta, nu huli; cunoaşte întâi şi atunci dojeneşte". Acest al doilea moto răspunde, astfel, disconfortului cititorului care uită că menirea istoricului este aceea de a prezenta faptele aşa cum au fost fără a le judeca prin prisma propriilor afecte. De altfel, Florian Banu nu cosmetizează în nici un fel unele întâmplări din viaţa şi cariera celor prezenţi în carte. Astfel, de exemplu, atunci când vorbeşte despre parcursul lui Nicolae Doicaru, cel mai longeviv şef al spionajului românesc, acesta nu îi cosmetizează deloc caracterul şi personalitatea. Doicaru era, conform unei descrieri, un "om cu o voinţă puternică, hrănită de o ambiţie bolnavă, cu totul specială, pe care îl interesa, în primul rând, propria-i măreţie şi glorie". Există un document prin care Doicaru se arată dispus să divorţeze imediat, dacă soţia sa nu corespunde cerinţelor şi exigenţelor partidului.

Cartea este interesantă şi bine structurată. Autorul ne prezintă o evoluţie pe scurt a serviciului secret românesc de la înfiinţarea sa în de către generalul Constantin Prezan în timpul Primului Război Mondial şi până în 1989. Capitolul, destul de tehnic, este urmat de o prezentare în detaliu a celor care au fost şefii spionajului românesc în acest interval de timp. Primii dintre ei au fost oameni cu un trecut de "luptă şi glorie în slujba Uniunii Sovietice şi a Cominternului", după cum observă autorul, adică oameni care continuau să servească mai întâi interesele Moscovei. Procesul de distanţare faţă de Moscova a adus la conducerea spionajului românesc un altfel de tip de oameni. Majoritatea erau oameni care datorau totul partidului. Ei proveneau din familii modeste, cu o situaţie materială precară, având o inteligenţă nativă care îi va ajuta să facă carieră. Toate acestea erau dublate de "şcoala vieţii" absolvită în fabrici şi organizaţiile de tineret ale partidului.

Dintre aceştia se remarcă Nicolae Pleşiţă a cărui biografie este un model pentru "omul nou" visat de comunişti. Pleşiţă a înţeles rapid că rezultatele profesionale şi conduita ireproşabilă nu sunt suficiente pentru a îi asigura ascensiunea sa, aşa încât a avut grijă să facă cunoscut faptul că "citeşte mult material de partid şi şi-l însuşeşte în bune condiţiuni". Pleşiţă este cel care a înfiinţat Întreprinderea de Exterior Dunărea şi a condus acţiunile împotriva celor de la Radio Europa Liberă.

După ce ni-i prezintă pe cei aflaţi în fruntea spionajului românesc, Florian Banu ne vorbeşte despre cum, de unde şi prin ce metode erau formaţi ofiţerii români de spionaj în perioada discutată. Un rol important, aflăm din carte, revenea modului în care erau şcoliţi şi învăţaţi să facă faţă situaţiilor din exterior spionii români. Erau învăţaţi ce metode trebuie să folosească pentru recrutarea colaboratorilor şi cum trebuie să transmită informaţiile în ţară. Practic, ni se prezintă un mic manual al spionului român comunist. Întrebarea care a măcinat generaţii de formatori ai Securităţii, remarcă autorul, a fost dacă pentru un ofiţer de informaţii sunt esenţiale calităţile înnăscute sau cele dobândite. Problema avea o greutate deosebită pentru că munca în spionaj însemna nu doar învăţarea corectă a materialului de partid, ci şi cunoaşterea limbilor străine, a modului de a te adapta şi purta natural în medii diverse ceea ce de multe ori era greu de realizat de agenţii cu origini sociale modeste şi fără educaţie.

Ultima parte a cărţii prezintă câteva dintre punctele fierbinţi ale spionajului românesc comunist. Rolul de poliţie politică, acţiunile de dezinformare şi propagandă, dar şi spionajul economic sunt prezente prin câteva momente semnificative cum ar fi implicarea în anihilarea sau dirijarea emigraţiei româneşti, rolul ICE Dunărea în operaţiile valutare speciale, şi, nu în ultimul rând, povestea reţelei Caraman şi a infiltrării spionajului românesc în structurile de comandă NATO.

Deşi autorul ne spune în prefaţa cărţii că lucrarea sa nu se pretinde una academică, prin minuţiozitatea documentării - efort cu atât mai salutar cu cât aflăm că există obiceiul ca la o anumită perioadă de timp, arhivele SIE să fie distruse -, prin păstrarea unui ton echidistant şi lipsit de părtinire, cartea lui Florian Banu poate sta alături de orice lucrare de specialitate. Lucrarea este accesibilă şi publicului larg care doreşte să se informeze asupra unui subiect atât de sensibil. Cititorul nu trebuie să piardă din vedere un element esenţial, după cum atrage atenţia autorul, dar şi prefaţatorul cărţii şi anume că "serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie, nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic".

Prefaţă la Mindfulness şi neurobiologie

Daniel J. Siegel
Mindfulness şi neurobiologie
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

Bine aţi venit în călătoria către centrul vieţilor noastre. Ştiinţa a demonstrat faptul că a avea o stare de atenţie conştientă (mindful awareness) - cu alte cuvinte, de a participa la bogăţia experienţei trăite aici şi acum, conduce la o ameliorare a fiziologiei noastre, a funcţiilor noastre mintale şi a relaţiilor noastre interpersonale. Faptul de a fi pe deplin prezenţi în conştiinţa noastră oferă vieţilor pe care le trăim noi posibilităţi de bunăstare.

Aproape toate culturile au practici care ajută oamenii să dezvolte un nivel ridicat de conştientizare a clipei. Fiecare dintre marile religii ale lumii utilizează o metodă ce le permite persoanelor să-şi focalizeze atenţia, începând de la meditaţie până la rugăciune, de la yoga până la Tai Chi. Fiecare dintre aceste tradiţii poate avea propria abordare particulară, dar toate au în comun aceeaşi dorinţă, aceea de a focaliza în mod intenţionat starea de conştientizare într-o manieră care să ducă la transformarea vieţilor oamenilor. În cadrul diferitelor culturi umane, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.

În ceea ce mă priveşte, domeniul de studiu al relaţiilor interpersonale este cel din cadrul familiei, cadru în care folosesc conceptul de "sintonie" pentru a examina modul în care o persoană, un părinte de exemplu, îmi focalizează atenţia asupra lumii interioare a altuia, şi anume a copilului său. Această focalizare asupra minţii unei alte persoane stimulează anumite circuite neuronale care permit persoanelor care interrelaţionează să se "simtă simţiţi" reciproc. Această stare este crucială pentru persoanele care doresc să se simtă vibrante şi vii, să fie înţelese şi relaxate în cadrul relaţiei. Cercetările au arătat că astfel de relaţii bazate pe sintonie promovează rezilienţa şi longevitatea. Înţelegerea pe care noi o dăm stării de mindfulness este fundamentată pe aceste studii dedicate atât sintoniei interpersonale, cât şi funcţiilor de autoreglare a atenţiei focalizate, şi astfel putem să sugerăm ideea că starea de conştientizare atentă reprezintă o formă de sintonizare intrapersonală. Cu alte cuvinte, a fi atent şi prezent constituie un mod de a-ţi deveni propriul prieten cel mai bun.

Vom explora modul în care sintonia, prin intermediul procesului de integrare neuronală, poate determina creierul să se dezvolte într-o modalitate care să promoveze o autoreglare echilibrată, care va permite, la rândul său, apariţia flexibilităţii mintale şi a înţelegerii de sine. Acest mod, cel în care ne simţim percepuţi, în care ne simţim conectaţi cu lumea exterioară, ne poate ajuta, prin intermediul conştientizării atente, să înţelegem faptul că sintonizarea cu propriul sine poate promova acele dimensiuni fizice şi psihologice ale propriei bunăstări.

Focalizarea la nivelul creierului ne poate ajuta să vedem similitudinile pe care le prezintă mecanismele acestor două forme de sintonizare, intra- şi interpersonală. Prin examinarea aspectului neuronal al funcţionării cerebrale şi a posibilei corelări a acesteia cu conştientizarea plină de atenţie, am putea fi în măsură să ne extindem înţelegerea legată atât de motivul pentru care cât şi de modul în care starea de mindfulness creează îmbunătăţiri (bine documentate) ale funcţiei imune, un sentiment interior de bunăstare şi o mărire a capacităţii noastre de a avea relaţii interpersonale satisfăcătoare.

Eu personal nici nu sunt adeptul vreunei tradiţii de conştientizare atentă şi nici nu am beneficiat de vreo instruire formală în practica mindfulness înainte de a demara acest proiect, ca atare, această carte va constitui un punct de vedere diferit şi nu va prezenta viziunea unei forme specifice de mindfulness. Abordarea lucrării de faţă va constitui o explorare a conceptu lui general de mindfulness. Starea de mindfulness poate fi cultivată prin multe mijloace, începând de la experienţele din cadrul relaţiilor bazate pe sintonie, la abordările ce se regăsesc în procesul educaţional, care pun accentul pe reflecţie, ajungând, în cele din urmă, până la meditaţia formală.

Nevoia

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi - de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

I-am văzut pe copiii mei cum cresc într-o lume în care fiinţele umane sunt mai îndepărtate de interacţiunile umane decât le este cerut de evoluţia propriului creier, în care interacţiunea nu mai face parte din structura sistemelor noastre educaţionale şi sociale. Din păcate, conexiunile umane care ajută la modelarea conexiunilor noastre neuronale au dispărut din viaţa noastră modernă. Nu numai că pierdem oportunităţile de a ne sintoniza reciproc, ci, datorită vieţilor agitate pe care mulţi dintre noi le trăim, beneficiem de prea puţin timp pentru a ne sintoniza cu noi înşine.

Ca medic psihiatru, psihoterapeut şi pedagog, m-am întristat şi alarmat în momentul în care am realizat faptul că muncii noastre de terapeuţi îi lipseşte fundamentarea pe o minte sănătoasă. Am întrebat prin toate amfiteatrele din întreaga lume peste 65 000 de profesionişti din domeniul sănătăţii mintale dacă au ţinut vreodată un curs dedicat minţii sau sănătăţii mintale, iar 95% dintre ei au răspuns că "Nu". Şi atunci, cu ce ne ocupăm noi ca terapeuţi? Oare nu este timpul să devenim conştienţi de minte, şi nu doar să continuăm să evidenţiem simptomele specifice bolii?

Unul dintre obiectivele directe ale stării de atenţie conştientă constă în cultivarea unei înţelegeri a minţii bazate pe ex perienţă: în acest fel, nu numai că vom reuşi să ne cunoaştem propria minte, ci vom putea trata atât lumile noastre interioare, cât şi mintea altora cu bunătate şi compasiune.

Speranţa mea cea mai profundă este aceea că, ajutându-ne reciproc să ne sintonizăm cu propriile noastre minţi şi propria cultură, putem trece (atât noi înşine, cât şi cultura din care facem parte) dincolo de nenumăratele reflexe automate care au condus comunitatea noastră umană pe astfel de căi distructive. Potenţialul uman al compasiunii şi empatiei este imens. Transpunerea în fapt a acestui potenţial poate constitui o provocare în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, dar poate că este la fel de direct şi de uşor de realizat ca sintonizarea cu noi înşine, cu celălalt, cu o altă minte, cu o relaţie, cu o clipă.

Abordarea

Atenţia conştientă este o experienţă personală interioară foarte importantă, astfel încât această carte va îmbina (din necesitate), modurile individuale de cunoaştere cu viziunile ştiinţifice exterioare despre natura minţii. Acest lucru constituie atât provocarea, cât şi pasiunea inerente scrisului şi mi-am propus să reuşesc să integrez esenţa subiectivă a conştientizării atente (mindful awareness), oferind în acelaşi timp o serie de analize obiective ale experienţei senzoriale directe şi ale rezultatelor cercetării ştiinţifice, împreună cu o serie de metode practice prin care aceste experienţe, idei şi rezultate ale cercetării să poată fi aplicate.

Pentru a putea merge mai departe, este extrem de important ca aceste moduri diferite de cunoaştere să fie foarte clare: pentru ca acest efort integrativ să fie valid şi util, va trebui ca experienţa subiectivă, ştiinţa şi aplicaţiile profesionale, ce reprezintă trei entităţi separate în corpul de cunoştinţe, să fie menţinute în dimensiuni distincte ale realităţii. O integrare prematură a acestor trei elemente poate conduce la concluzii eronate cu privire la subiectivitate, la interpretări ştiinţifice greşite şi la aplicări necorespunzătoare ale acestor idei în practica medicală şi în educaţie. Vom prezenta la început aceste idei, experienţe şi rezultate ale cercetărilor, iar apoi vom putea să apli căm sinteza acestora în scopul de a-i ajuta pe alţii să înveţe, să evolueze şi să-şi diminueze suferinţa. Dacă le vom integra prea devreme, de dragul ajungerii cât mai rapide la partea "pragmatică", vom risca să confundăm între ele modurile prin care am reuşit să ne construim viziunea asupra minţii şi clipei.

Pentru a atinge obiectivul clarităţii în privinţa modurilor de cunoaştere, cartea este împărţită în patru secţiuni. Partea introductivă oferă o imagine de ansamblu a stării de conştientizare atentă (mindful awareness) şi examinează motivele pentru care îndreptarea atenţiei către creier este folositoare în înţelegerea naturii minţii în sine.

În cea de-a doua secţiune vom explora experienţele directe şi vom vedea caracterul imediat al clipei pe care analiza retrospectivă a altora nu o poate sugera decât de la distanţă. Scopul acestor capitole pragmatico-experienţiale este acela de a explora atât esenţa stării de mindfulness, cât şi elementele care se opun realizării ei şi care ne împiedică să fim prezenţi în vieţile noastre. Vom explora modul prin care această formă de conştienţă poate fi realizată prin intermediul unui antrenament deliberat, cu ajutorul căruia putem desprinde mintea de intruziunile automate sau reflexe.

În cea de-a treia secţiune vom explora diferitele aspecte ale creierului conştient care reies din aceste imersii experienţiale şi din descoperirile prezentate în literatura ştiinţifică şi de specialitate. Vom integra lecţiile învăţate din experienţa directă cu o trecere în revistă a cercetărilor existente referitoare la creier şi la natura minţii. Această sinteză va încerca să întreţeasă dimensiunile subiective şi obiective ale înţelegerii vieţii.

În cea de-a patra secţiune vom continua să reflectăm asupra implicaţiilor şi a posibilelor aplicaţii ale acestor perspective legate de creierul conştient în ceea ce priveşte educaţia, activitatea medicală şi psihoterapia. Aceste aplicaţii se vor baza pe experienţa anterioară, întrucât vom integra subiectivitatea şi partea ştiinţifică în aplicaţiile practice din viaţa de zi cu zi. Această secţiune vă va oferi unele idei iniţiale cu privire la modul de integrare a acestor concepte referitoare la sintonizarea interioară în utilizarea practică, zilnică, a stării de conştientizare atentă în eforturile noastre profesionale şi personale.

Umorul negru, absurdul şi realitatea

Viet Thanh Nguyen
Simpatizantul
Editura ART, 2017
Traducere din engleză de Tatiana Dragomir

Citiţi un fragment din această carte.

***
Umorul negru, absurdul şi realitatea

Editura Art ne propune de ceva vreme titluri interesante reunite într-o colecţie nouă numită Musai, cărţi musai de citit. Am mai citit din această colecţie Vegetariana de Han Kang care nu m-a impresionat, însă, în mod deosebit. De aceea eram oarecum sceptică atunci când am cumpărat Simpatizantul, dar având în vedere că tot ceea ce ţine de comunism şi regimuri totalitare mă interesează am considerat că merită mai ales că nu este o carte foarte scumpă.

Alegerea mea s-a dovedit inspirată. Pot spune că de mult nu am citit o carte atât de bună, o carte care să îmbine umorul negru, absurdul şi realitatea într-un mod în acelaşi timp fermecător şi înfricoşător. Dacă până acum pe raftul meu interior cu cărţi preferate despre război se aflau două, respectiv, Viaţă şi destin a lui Vasili Grossman şi Cei goi şi cei morţi a lui Norman Mailer, de astăzi li s-a alăturat şi cartea lui Viet Thanah Nguyen.

Autorul, vietnamez la origine, este profesor de engleză şi Studii Americane la Universitatea California de Sud. Cunoştinţele profunde de cultură, civilizaţie şi psihologie americană sunt din plin folosite în carte. Personajul principal este un căpitan vietnamez care, după cum el însuşi declară în primele rânduri ale romanului, este o cârtiţă, adică un spion pentru comuniştii din Viet Cong. Cea mai mare parte a cărţii este construită sub forma unei confesiuni pe care personajul nostru o adresează unui misterios Comandant cu care ne vom întâlni, personaj şi cititori, abia în ultimele pagini ale cărţii.

Confesiunea se împarte în câteva părţi. În prima parte, căpitanul povesteşte despre zilele dinainte de căderea Saigonului în mâinile comuniştilor. Retragerea americanilor, reacţia vietnamezilor care colaboraseră cu americanii şi care voiau să părăsească ţara în grabă, maşinaţiunile pe care Generalul, şeful căpitanului nostru, trebuie să le facă pentru a putea pleca din ţară sunt principalele subiecte aduse în discuţie. Nguyen conturează imaginea unei lumi cinice, corupte şi lipsită de principii la a cărei construcţie a participat din plin omul alb.

Prima parte a confesiunii cuprinde şi detalii din viaţa acestui simpatizant comunist, a agentului sub acoperire. Născut din relaţia dintre o tânără vietnameză şi un preot, bastardul nu îşi va găsi locul nici în lumea orientală şi nici în cea occidentală. Spre deosebire de alţi conaţionali de-ai săi, personajul nostru vorbeşte o engleză perfectă, are o apreciere deosebită pentru romanele ruseşti de secol XIX şi confortul pe care îl oferă cultura occidentală. În acelaşi timp, are puternice resentimente faţă de puterile colonizatoare şi, mai ales, faţă de soldatul american care, după cum scrie la un moment dat, odată ajuns în Vietnam nu mai este Clark Kent, ci Superman, cel puţin în relaţiile cu femeile. Paginile în care vorbeşte despre impunerea cu forţa a democraţiei de către americani ne pot părea cumva ciudate nouă, un neam care am tot aşteptat de generaţii ca salvarea să ne vină de la americani. Atât de învăţaţi cu ameninţarea şi ocupaţia rusă, descoperim că pe alte meridiane, eroii noştri, americanii, sunt, de fapt, personajele negative.

Următoarea parte povesteşte despre încercările de adaptare la viaţa americană a refugiaţilor vietnamezi. Majoritatea foşti combatanţi, aceştia se trezesc brusc pe post de mecanici, chelneri sau şoferi. Generalul, la rândul său, va deveni patron de restaurant şi va încerca să pună pe picioare o rezistenţă anticomunistă şi o acţiune militară prin care să îşi recapete ţara. Viaţa căpitanului nostru nu va fi uşoară în America unde va trebui să ia câteva decizii radicale. Povestea lui de dragoste liberă cu domnişoara Mori va da prilejul unor noi replici spumoase şi cinice pe marginea Visului American.

Căpitanul nostru va povesti şi despre participarea sa la realizarea Filmului despre atrocităţile comise în Vietnam. Această parte este considerat de unii drept un omagiu adus de autor lui Francis Ford Coppola pentru filmul Apocalypse Now. Eu nu aş spune că este tocmai un omagiu... Pagini de un umor negru descriu realizarea acestui film şi, în timp ce le citeşti ai senzaţia că asişti, de fapt, la o mostră pe viu de scriere a istoriei de către învingători. Pentru că, nu-i aşa, americanii sunt mereu învingători. Nguyen ne vorbeşte şi despre rolul soft power în definirea realităţii şi a influenţării simpatiilor noastre pentru una sau alta dintre părţi.

Prins între două lumi, a burgheziei şi a comuniştilor din rândul cărora crede că face parte pe ascuns, Căpitanul se va întoarce în Vietnam unde realitatea îl va scutura zdravăn. Procesul de reeducare la care va fi supus le va fi familiar celor care au avut ocazia să citească despre metodele aplicate şi la noi, pentru ceilalţi, sper că paginile acestei cărţi îi vor face să caute să citească mai mult despre acest subiect adus în atenţia publicului de la noi de cazurile Vişinescu şi Ficior.

Simpatizantul este, în concluzie, una dintre cele mai complexe şi bune cărţi ale ultimilor ani. Cred că a meritat pe deplin Premiul Pulitzer pe care l-a primit în 2016. Am considerat întotdeauna că literatura a reuşit să nască în sufletul cititorului aversiunea faţă de război mult mai bine decât au putut-o face vreodată studiile de istorie şi cifrele statistice goale. Pentru că, exact cum face şi cartea lui Nguyen, literatura are puterea de a ne arăta că într-un conflict mor oameni reali, fraţi, surori, copii.

Sunt convinsă că odată deschisă vă va provoca la fiecare pagină. Vă atenţionez că va veni un moment când veţi realiza că după fiecare pagină paşnică va urma o oroare a războiului care vă va aduce aminte că, totuşi, cartea vorbeşte despre evenimente care s-au întâmplat în realitate. Din păcate.

Când omul devine lup pentru om

Ioan Grillo
El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic
Editura Corint, 2017
traducere din limba engleză de Ioana Filat


Ilustraţie copertă: La 12 iulie 2010, nouă presupuşi traficanţi de droguri, membri ai cartelului Sinaloa, sunt escortaţi la o dubă a poliţiei, după ce au fost arestaţi pentru uciderea a doi agenţi de poliţie. © LUIS ACOSTA/AFP/Getty Images

Citiţi un fragment din această carte.

***

Când omul devine lup pentru om

În raportul publicat la începutul anului 2017, Stratfor preconiza că în cursul acestui an cartelurile de droguri mexicane vor continua să se fragmenteze şi să ducă lupte sângeroase pentru dominaţia asupra pieţei de droguri. Analiza mai preconiza că numărul victimelor va continua să crească în contextul în care anul 2016 a fost unul dintre anii cu pierderile umane cele mai mari. A crescut şi numărul victimelor colaterale, adică a inocenţilor aflaţi întâmplător în calea gloanţelor. Pe de altă parte, să nu uităm că Donald Trump a câştigat alegerile în SUA şi ca urmare a promisiunii construirii unui zid la graniţa mexicană care să constituie o piedică în calea imigranţilor, dar şi a traficanţilor de droguri care trec nestingheriţi marfă dintr-o ţară în alta. Exportul conflictelor pe teritoriul american, cum a fost cazul în Phoenix, Arizona când războiul drogurilor a ajuns pe străzile unui oraş american, a constituit un argument în plus pentru cei care cred ca un gard fie el si de dimensiuni gigantice poate rezolva o astfel de problemă.

Din păcate, atunci când ajungi să ai o imagine mai clară asupra a ceea ce se întâmplă în Mexic, îţi dai seama că soluţia nu este atât de simplă, că problema are multiple faţete greu de analizat şi rezolvat. Poate una dintre cele mai bune cărţi în acest sens este cartea lui Ioan Grillo, El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic, publicată de editura Corint. Cartea este un raport la prima mână asupra realităţii dure din Mexic. Citind-o m-am întrebat de multe ori cum de a reuşit Grillo să scape cu viaţă, l-am respectat şi admirat pentru munca depusă şi pentru curajul de urmări subiectul până în pânzele albe. De altfel, din ce spune şi autorul, un rol esenţial în expunerea situaţiei mexicane a revenit întotdeauna reporterilor care au plătit de multe ori cu viaţa curajul lor de a alege să scrie despre un astfel de subiect. Unul dintre cei mai importanţi a fost Blancornelas, unul dintre fondatorii primei reviste mexicane dedicate special articolelor despre El Narco, adică despre traficanţi. Revista se numeşte Zeta şi ar trebui să constituie un model pentru ziariştii din întreaga lume având în vedere atentatele frecvente asupra reporterilor care nu au încetat să scrie şi să expună adevărul.

Cartea lui Grillo este zguduitoare pentru că expune prin vocile celor intervievaţi câteva adevăruri crude. Astfel, în marea majoritate a cazurilor motivul pentru care familii întregi s-au apucat de cultivat sau traficat iarbă şi apoi cocaină a fost sărăcia. În regiune montane, dar şi în suburbiile marilor oraşe, cultivarea şi traficul constituie pentru cei mai mulţi nu o cale spre înavuţire ci o încercare de a scăpa din barrio, din lumea aceea promiscuă în care viaţa unui om nu valorează mare lucru. Plata ratelor la casă, a unor împrumuturi sau a altor necesităţi urgente devine mult mai simplă când în urma unui transport peste graniţă primeşti mai mult decât ai câştiga în câteva luni de muncă în fabrică.

Cred că acesta este pilonul central pe care s-a bazat pentru mulţi implicarea în această activitate ilicită. Grillo ne vorbeşte şi despre lăcomie şi dorinţa de îmbogăţire rapidă, dar pentru majoritatea, inclusiv pentru sicario, adică asasinii plătiţi, sumele câştigate nu le permit decât un trai decent. Vilele, viaţa de lux şi femeile frumoase sunt pentru capii cartelurilor şi nu pentru membrii obişnuiţi. Şi cum să nu îţi doreşti să scapi când răpirile, asasinatele şi atentatele sunt la ordinea zilei? Cum să nu vrei să scapi când în Juarez, capitala crimei din Mexic, viaţa unui om valorează 85 de dolari? Acesta este preţul pe care îl plătesc traficanţii pentru un asasinat.

Un alt aspect important este lipsa unei linii de demarcaţie clară între autoritatea statului şi cea a traficanţilor. Conform raportului lui Grillo cele mai importante carteluri au printre membrii şi conducătorii lor foşti poliţişti care au renunţat la apărarea legii, după cum remarcă autorul, după ce au învăţat în poliţie tehnici aflate la mare căutare pe piaţa muncii: cele de tortură şi răpire de persoane. Astfel, ca cetăţean onest, nu ştii dacă poliţistul care te opreşte la semafor este cinstit sau în slujba cartelurilor. De asemenea, poliţiştii ajută de multe ori la organizarea impecabilă a răpirilor, asasinatelor, asta dacă nu le execută chiar ei. Gardienii de închisoare permit nu doar evadări în masă ci şi plecări şi veniri ale asasinilor care, deşi arestaţi, îşi fac în continuare meseria.

Şi da, vă rog să nu râdeţi, pentru că vorbim de o meserie. Nu doar că există şcoli ale traficanţilor şi mentori de la care poţi învăţa cum să devii asasin plătit, dar primeşti şi un salariu de bază de 600 de dolari pe lună, la care se adaugă comisioane între 2000 şi 4000 de dolari de asasinat. De altfel, întreaga afacere a narcotraficanţilor este construită după modelul clasic de corporaţie. Nu doar asasinii sunt plătiţi şi recompensaţi ci şi cărăuşii care primesc la rândul lor fix 1.000 de dolari pentru 30 de kilograme de marijuana transportate cu maşina în SUA. Există şi o categorie specială de angajaţi care poartă numele de cerebros, adică creierele, care îşi dedică timpul creării de noi modalităţi ingenioase prin care traficanţii să îşi transporte drogurile. Sunt dacă vreţi, alternativa oricărui departament de creaţie dintr-o companie respectabilă.

Uimitor este că, dincolo de atrocităţile comise în fiecare zi, toţi, de la mic la mare, se declară credincioşi. Ţi se strânge inima când citeşti că un sicario declară că înainte de a comite un asasinat se roagă la Iisus să îl ajute să îl ducă la bun sfârşit. Mexicul şi-a inventat, de altfel, ca urmare a lanţului nesfârşit de tragedii şi un nou sfânt popular: Santa Muerte, Sfânta Moarte. Conform descrierii, ea arată ca moartea în reprezentarea ei cea mai sinistră. "Figura scheletică are orbitele goale, dinţi ascuţiţi şi o halebardă cu care retează capete în mâna dreaptă. Are o vestimentaţie variată, de la mantii negre la rochii roz cu volane, şi adesea poartă pe cap o perucă colorată." Credincioşii îi mai spun şi Fata Albă şi are din ce în ce mai mulţi adepţi pe străzile sărace din Mexic.

S-a creat o adevărată cultură a traficanţilor din care nu putea, evident, să lipsească muzica. Există numeroase formaţii care compun balade în care vorbesc despre faptele "eroice" ale unui traficant aflat în ascensiune. După cum se exprima unul dintre intervievaţi: "pentru narcos să ţi se compună o baladă e ca un fel de doctorat." Pentru oamenii de rând, baladele sunt şi o sursă de informaţii despre cine a mai murit sau despre cine a devenit mai puternic. Nici cântăreţii nu sunt scutiţi de violenţă, mulţi dintre ei fiind asasinaţi la ordinul unei grupări rivale.

Grillo ne prezintă o lume întunecată şi pe undeva pitorească, tangenţial legată de universul nostru, al cititorului aflat, din fericire la zeci de kilometri distanţă. Aflăm că Scarface şi Naşul sunt vizionări obligatorii, că fac parte din educaţia elementară a unui narco-aspirant, că sunt sensibili la muzica occidentală - un sicario ascultă Moby ca să îşi revină după crimele comise, că sunt microbişti înfocaţi şi ţin cu echipe de fotbal britanice sau nemţeşti. Este vorba, totodată, de o lume în care cererea se întâlneşte cu oferta, o lume în care atunci când traficanţilor le merg afacerile prosperă şi când statul le dă câte o lovitură puternică lumea sângerează la propriu pe străzi. Cartea lui Grillo este excelent scrisă şi ţi se întipăreşte în minte ca una dintre cele mai cuprinzătoare şi serioase anchete jurnalistice asupra unui fenomen complex care a lăsat în urma sa mii de victime, familii îndoliate şi o ţară în care nimeni nu mai are încredere în nimeni.

Cuvânt înainte la Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti

Valeriu Avram
Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Valeriu Avram s-a născut la 25 septembrie 1941 în municipiul Buzău. Este doctor în istorie, cercetător ştiinţific principal gradul I. A predat la Facultatea de Inginerie Aerospaţială (Universitatea Politehnică Bucureşti) cursul cu tema: Istoria aviaţiei. A scris 48 de cărţi cu tematică aeronautică şi a publicat peste 500 de studii şi articole de istorie în reviste de specialitate, din ţară şi străinătate (Franţa, S.U.A., Ungaria, Republica Moldova).

Expert al Ministerului Culturii în domeniul istoriei şi al patrimoniului aeronautic, dl prof. univ. dr. Valeriu Avram este cel mai important istoric de aviaţie al ţării. Pentru activitatea ştiinţifică desfăşurată, a fost decorat cu Ordinele: "Meritul Cultural" şi "Virtutea Aeronautică" în gradul de Cavaler. În anul 2004 a primit Premiul Guvernului României - Secretariatul pentru minorităţi, pentru lucrarea Germanii în Aeronautica română. De asemenea, Statul-Major General şi Statul-Major al Forţelor Aeriene i-au acordat "Emblema de Onoare" cu brevet, iar Fundaţia Culturală Magazin Istoric l-a premiat în anii 2011, 2012 şi 2013. (General maior (r) aviator dr. Ion Ştefan)

Generalul Gheorghe Negrescu a fost o fire modestă, un om cu mare moralitate, un bun creştin şi un intelectual rasat, dar şi un luptător dârz, care n-a cedat în faţa presiunilor de tot felul. La toate aceste calităţi s-a adăugat un optimism nedezminţit, pe care el însuşi îl caracteriza astfel: "În toate momentele grele ale vieţii mele am luptat, n-am disperat, chiar dacă succesul n-a fost imediat... Lumina a învins întotdeauna. Mai sunt nori, dar se vor risipi, mai sunt greutăţi, dar prin muncă şi cinste vor fi traversate. (Valeriu Avram)

Citindu-i cărţile, mi-am dat seama că dl prof. dr. Valeriu Avram face ştiinţă, fiind unul dintre cei mai importanţi cercetători din domeniul istoriei aviaţiei din ţară şi nu numai. (Academician prof. univ. dr. Florin Constantiniu)

Cuvânt înainte

Vocaţia pentru zbor a românilor s-a afirmat prin realizări esenţiale în ceea ce priveşte proiectarea şi construcţia avioanelor, precum şi în arta pilotajului. Inventatori de renume mondial precum Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Ion Paulat, Grigore Brişcu, George Arion sau Vasile Dimitrescu au reuşit, graţie spiritului lor inventiv, să obţină performanţe remarcabile în domeniul proiectării şi realizării unor aparate de zbor mai grele decât aerul - unele proiecte au vizat avioane cu decolare verticală, cu aripă "delta" sau chiar avioane invizibile. În istoria aeronauticii naţionale, un loc important îl ocupă şi acei oameni minunaţi care au avut curajul să piloteze multe din avioanele realizate de inventatorii români. Despre aceşti temerari ai văzduhului s-a scris relativ puţin, astfel că orice lucrare cu caracter biografic despre viaţa pionierilor aviaţiei militare române este o apariţie salutară.

Aviaţia militară română a luat naştere datorită unor personalităţi marcante ale societăţii civile şi armatei, aşa cum au fost ing. Aurel Vlaicu, avocatul Mihail Cerchez, ofiţerii Ştefan Protopopescu, Gheorghe Negrescu sau Mircea Zorileanu. Nu în ultimul rând trebuie menţionată activitatea prinţului George Valentin Bibescu, cu mari merite în privinţa propagandei făcute pentru dotarea armatei naţionale cu avioane.

Apreciez în mod deosebit lucrarea d-lui prof. univ. dr. Valeriu Avram, nu numai pentru faptul că prezintă principalele momente din viaţa şi activitatea aviatorului inginer Gheorghe Negrescu, ci şi pentru bogăţia de fapte şi evenimente inedite privind evoluţia fenomenului aeronautic naţional pe parcursul mai multor decenii. Cu talent şi profesionalism, autorul s-a folosit de documente inedite din patrimoniul Arhivelor Militare Române, Arhivei Naţionale Istorice Centrale, dar şi din arhiva familiei generalului Gheorghe Negrescu, ilustru aviator al neamului românesc, realizând o carte de referinţă pentru istoriografia militară naţională. Unele dintre reflecţiile autorului îi vor irita poate pe unii, prin sinceritatea lor bazată pe o documentare solidă; dacă le-ar fi omis, adevărul istoric ar fi avut de suferit, diminuând valoarea cărţii.

Lucrarea Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursor al politicii aeriene româneşti prezintă întreaga activitate desfăşurată pe parcursul a trei decenii a celui care a fost unul dintre primii aviatori români, cu mari merite în dezvoltarea aviaţiei şi a industriei aeronautice naţionale. Sunt publicate o serie de documente inedite, foarte importante, privind unele aspecte ale aeronauticii militare în perioada anilor 1928-1940, documente recent descoperite de către autor în Arhivele Militare Române sau în cele particulare.

Scrisă într-un stil simplu şi fluent, această lucrare are meritul de a prezenta cititorului o serie de evenimente necunoscute petrecute în evoluţia aeronauticii române. Cartea se citeşte cu mare interes, deoarece paginile abundă în informaţii ştiinţifice solide, izvorâte dintr-o îndelungă şi aprofundată cercetare. Bogăţia faptelor puse în lumină, cele mai multe dintre ele inedite, pledează pentru încadrarea lucrării în domeniul celor care aduc o importantă contribuţie la dezvoltarea ştiinţei istorice militare româneşti şi nu numai.

Bogatul material ilustrativ inedit întregeşte imaginea vieţii şi activităţii generalului aviator inginer Gheorghe Negrescu, oferind totodată cititorului posibilitatea de a pătrunde în atmosfera epocii şi prin intermediul imaginilor fotografice.

(Comandor conf. univ. dr. Marius-Adrian Nicoară)

Prefaţă la Destrămarea curcubeului

Richard Dawkins
Destrămarea curcubeului
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Gabriela Deniz

Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

Un editor străin al primei mele cărţi mi-a mărturisit că nu a putut dormi trei nopţi după ce a citit-o, atât de tulburat a fost de mesajul acesteia, în opinia sa, rece şi sumbru. Alţii m-au întrebat cum de suport să mă mai trezesc în fiecare dimineaţă. Un profesor dintr-o ţară îndepărtată mi-a scris, pe un ton plin de reproş, pentru a-mi relata cazul unei eleve care, după ce a citit aceeaşi carte, a venit la el în lacrimi, deoarece i-a indus convingerea că viaţa este goală şi fără sens. A sfătuit-o să nu arate cartea prietenilor, de teamă să nu îi contamineze şi pe ei cu acelaşi pesimism nihilist. Acuzaţii similare, de dezolare stearpă, de promovare a unui mesaj arid şi trist, sunt deseori aduse ştiinţei în general şi e uşor pentru oamenii de ştiinţă să intre în jocul lor. Colegul meu Peter Atkins îşi începe cartea intitulată The Second Law (1984) în acest spirit:

Suntem copiii haosului, iar natura profundă a schimbării este descompunerea. În esenţă, există numai degradare şi mareea neîncetată a haosului. Nu există finalitate; există numai direcţie. Aceasta este fatalitatea pe care trebuie să o acceptăm, pe măsură ce scrutăm adânc şi rece în inima Universului.

Dar această convenabilă înlăturare a oricărui scop romanţat şi fals, acest realism lăudabil în detrimentul sentimentalismului cosmic nu trebuie confundat cu pierderea speranţei la nivel personal. Să presupunem că nu există într-adevăr nicio finalitate în devenirea cosmosului, dar cine îşi leagă aspiraţiile în viaţă de soarta ultimă a universului? Nu o persoană care dispune de sănătate mintală. Viaţa noastră este guvernată de tot felul de ambiţii şi percepţii mai apropiate nouă, mai calde, mai umane. A acuza ştiinţa că-i răpeşte vieţii căldura care o face demnă de a fi trăită este o greşeală atât de flagrantă, atât de diametral opusă credinţelor mele şi ale celor mai multor oameni de ştiinţă aflaţi în activitate, încât aproape că sunt adus în pragul disperării, de care în mod eronat sunt suspectat. Însă în această carte voi încerca să ofer un răspuns mai pozitiv, apelând la sentimentul de fascinaţie propriu ştiinţei, deoarece gândul la ceea ce pierd aceşti negativişti şi nemulţumiţi mă întristează peste măsură. Acesta este unul dintre lucrurile pe care regretatul Carl Sagan l-a făcut atât de bine şi pentru care îi simţim atât de mult lipsa. Sentimentul de fascinaţie reverenţioasă pe care ni-l dă ştiinţa este una dintre cele mai înalte experienţe de care psihicul uman este capabil. Este o pasiune estetică profundă, comparabilă cu cea născută de cea mai aleasă muzică şi poezie. Este unul dintre lucrurile care fac într-adevăr ca viaţa să merite trăită şi ne dă acest sentiment chiar într-un mod şi mai eficient când reuşeşte să ne convingă că timpul pe care-l avem de trăit este finit.

Titlul l-am preluat de la Keats, care credea că Newton a distrus poezia curcubeului, reducându-l la culorile prismatice. Keats nici nu se putea înşela mai tare, iar scopul meu este să îi călăuzesc pe toţi cei tentaţi de o viziune asemănătoare către concluzia contrară. Ştiinţa este, sau îşi doreşte să fie, filon de inspiraţie poetică, însă eu nu am talentul pentru a demonstra acest argument şi trebuie să mă bazez, în schimb, pe o persuasiune mai prozaică. Titlurile a două capitole sunt împrumutate de la Keats; cititorii vor mai putea descoperi şi citate parţiale din poeziile sale (ca şi din ale altora) sau aluzii ocazionale. Ele sunt un tribut adus geniului său sensibil. Keats era un personaj mai charismatic decât Newton, iar umbra sa a fost unul dintre criticii imaginari care mi-au privit peste umăr în timp ce scriam.

Rezultatul destrămării curcubeului de către Newton este spectroscopia, care s-a dovedit a fi cheia descoperirii celor mai multe lucruri pe care le ştim astăzi despre cosmos. Iar inima oricărui mare poet demn de numele de romantic n-ar fi putut să nu tresară dacă ar fi cunoscut universul lui Einstein, Hubble şi Hawking. Aflăm natura sa citind liniile lui Fraunhofer - "Coduri de bare în stele" - şi deplasarea lor de-a lungul spectrului. Imaginea codurilor de bare ne poartă cu gândul către tărâmul foarte diferit, dar în mod egal fascinant, al sunetului ("Coduri de bare în aer") şi apoi către descifrarea ADN-ului ("Coduri de bare la bară"), ceea ce ne oferă oportunitatea de a reflecta asupra altor aspecte ale rolului ştiinţei în societate.

În secţiunile cărţii pe care le numesc "Iluzie", "Fermecaţi de praful zânelor" şi "Destrămarea supranaturalului", mă adresez acelor oameni superstiţioşi obişnuiţi care, mai puţin exaltaţi decât poeţii ce apără curcubeie, se delectează cu mistere şi se simt înşelaţi dacă acestea sunt explicate. Ei sunt cei care iubesc o întâmplare inedită cu fantome, a căror minte aleargă către poltergeist şi minuni de fiecare dată când se întâmplă ceva cât de puţin neobişnuit. Nu ratează niciodată ocazia să îl citeze pe Hamlet:

Mai multe lucruri sunt în cer şi pe pământ, Horaţiu,
Decât visează filosofia ta.

iar răspunsul oamenilor de ştiinţă ("Da, dar ne ocupăm de asta") nu atinge nicio coardă în ei. Pentru ei, să explici un mister bun înseamnă să-i iei toată plăcerea, la fel cum unii poeţi romantici au crezut despre Newton când a explicat curcubeul.

Michael Shermer, editor al publicaţiei periodice Skeptic, povesteşte o anecdotă ilustrativă despre un moment în care a demascat public un faimos spiritist de televiziune. Bărbatul punea în scenă trucuri banale şi păcălea oamenii să creadă că el comunică cu spiritele morţilor. Dar în loc să devină ostil şarlatanului tocmai demascat, publicul şi-a îndreptat furia împotriva demascatorului şi a luat partea unei femei care l-a acuzat de comportament "inadecvat" din cauză că a distrus iluziile oamenilor. Te-ai fi aşteptat ca femeia să fi fost recunoscătoare pentru că i s-a tras vălul de pe ochi, dar se pare că ea ar fi preferat ca vălul să rămână cât mai bine prins la locul lui. Eu cred că un univers ordonat, indiferent la preocupările umane, în care fiecare lucru are o explicaţie, chiar dacă mai avem mult până la descoperirea ei, este un loc mult mai frumos şi mai minunat decât un univers garnisit cu o magie capricioasă şi ad hoc.

Paranormalul ar putea fi numit abuz la simţul legitim de fascinaţie poetică din care adevărata ştiinţă trebuie să se hrănească. O ameninţare diferită vine dintr-o altă direcţie, de la ceea ce putem considera poezie "rea". Capitolul "Imense simboluri nebuloase ale unei mari iubiri" avertizează cu privire la forţa de seducţie a ştiinţei poetice "rele", cu privire la farmecul retoricii înşelătoare. Pentru a exemplifica, mă opresc la un anumit autor din domeniul meu de activitate, ale cărui scrieri pline de imaginaţie i-au conferit o influenţă disproporţionată - şi cred eu, nefericită - asupra modului în care înţelege publicul american evoluţia. Dar principalul demers al cărţii este în favoarea ştiinţei poetice "bune", prin care nu mă refer, bineînţeles, la o ştiinţă în versuri, ci la ştiinţa inspirată de un simţ poetic al fascinaţiei, al mirării.

Ultimele patru capitole, făcând referire la patru subiecte diferite, dar interconectate, încearcă să ofere o idee despre ce ar putea face oamenii de ştiinţă mai talentaţi decât mine când sunt inspiraţi poetic. Genele, oricât de egoiste, trebuie să fie şi "cooperante" - în sensul dat de Adam Smith (motiv pentru care capitolul "Cooperatorul egoist" se deschide cu un citat din Adam Smith, e-adevărat, nu pe aceeaşi temă, dar referitor la fascinaţie în sine). Genele unei specii pot fi considerate o descriere a unei lumi ancestrale, o "Carte genetică a morţilor". Într-o manieră similară, creierul "reţese lumea", construind un fel de "realitate virtuală" care se actualizează permanent în minte. În "Balonul minţii" speculez pe tema originii celor mai particulare trăsături ale speciei noastre şi revin, în final, cu fascinaţie, la însuşi impulsul poetic şi la rolul pe care acesta este posibil să-l fi jucat în evoluţia noastră.

Domeniul informatic al software-ului alimentează o nouă Renaştere, iar unele dintre geniile ei creative sunt deopotrivă şi Mecena, şi renascentişti propriu-zişi. În 1995, Charles Simonyi de la Microsoft a fondat o nouă catedră la Universitatea Oxford, cea pentru Popularizarea ştiinţei, iar eu am fost numit primul său titular. Îi sunt recunoscător lui dr. Simonyi, evident pentru generozitatea sa faţă de o universitate cu care nu a avut anterior nicio legătură, dar şi pentru viziunea sa imaginativă asupra ştiinţei şi a modului în care ar trebui aceasta comunicată. A exprimat-o în mod minunat în scrisoarea sa către un Oxford al viitorului (donaţia este făcută pe termen nelimitat, dar, aşa cum îi este caracteristic, el evită micimea limbajului circumspect avocăţesc). Am discutat despre acestea, din când în când, după ce am devenit prieteni, odată cu numirea mea. Destrămarea curcubeului poate fi considerată drept contribuţia mea la discuţie şi discursul meu inaugural pentru numirea în funcţia de profesor Simonyi. Şi dacă "inaugural" sună un pic nepotrivit după doi ani de activitate în această funcţie, îmi pot lua probabil libertatea de a cita din nou din Keats:

Astfel, Charles, prietene, poţi vedea prea bine
De ce peniţa mea un rând n-a dat pentru tine:
Gândul nicicând nu mi-a fost liber şi nici desluşit,
Şi pentru urechea unui clasic n-a fost potrivit.

Totuşi, este firesc ca producerea unei cărţi să dureze mai mult decât scrierea unui articol pentru un jurnal sau a unei lucrări pentru o conferinţă. În perioada de gestaţie, această carte a generat un pic din ambele şi a inspirat chiar şi emisiuni de radio şi televiziune. Trebuie să mărturisesc aici, în caz că unii cititori recunosc câte un paragraf izolat pe ici, pe colo, că am folosit pentru prima oară titlul Destrămarea curcubeului şi tema ireverenţei lui Keats faţă de Newton când am fost invitat să susţin conferinţa C. P. Snow Lecture din anul 1997, de către Christ's College, fostul colegiu al lui Snow din Cambridge. Deşi nu am abordat-o în mod explicit, tema prelegerii sale The Two Cultures (Cele două culturi) este în mod evident relevantă. Şi mai relevantă este lucrarea The Third Culture (A treia cultură) a lui John Brockman, acesta fiindu-mi, de asemenea, de ajutor într-un rol foarte diferit, acela de agent literar. Subtitlul Ştiinţă, iluzie şi apetit pentru fascinaţie l-am folosit ca titlu pentru prelegerea mea pentru Richard Dimbleby Lecture, din 1996. Câteva paragrafe dintr-un manuscris anterior al acestei cărţi au fost incluse în această prelegere, televizată de BBC. Tot în 1996 am prezentat un documentar de televiziune pe Channel Four, intitulat Break the Science Barrier (Să spargem bariera ştiinţei). Documentarul a avut ca temă ştiinţa în cultură, iar unele idei principale, dezvoltate în urma discuţiei cu John Gau, producătorul, şi Simon Raikes, regizorul, au influenţat această carte. În 1998, am folosit unele pasaje din carte în conferinţa mea din seria Sounding the Century (Sunetul secolului), difuzată de BBC Radio 3 din Queen Elizabeth Hall, Londra. (Îi mulţumesc soţiei mele pentru titlul conferinţei, Science and Sensibility (Ştiinţă şi sensibilitate), şi nu prea ştiu ce să înţeleg din faptul că a fost plagiat deja, dintre toate locurile, într-o revistă de supermarket). Am folosit, de asemenea, paragrafe din carte în articole comandate de Independent, Sunday Times şi Observer. Când mi-a fost acordat premiul International Cosmos Prize, în anul 1997, am ales titlul "Cooperatorul egoist" pentru discursul meu de acceptare, susţinut atât în Tokyo, cât şi în Osaka. Părţi din conferinţă au fost reelaborate şi aprofundate în capitolul 9, cu acelaşi titlu. Părţi din capitolul 1 au apărut în prelegerea pe care am susţinut-o pentru Royal Institution Christmas Lectures.

Cartea a beneficiat mult pe urma criticilor constructive elaborate pe marginea unui manuscris anterior de către Michael Rodgers, John Catalano şi Lord Birkett. Michael Birkett a devenit pentru mine profanul inteligent ideal. Exprimarea sa spirituală şi savantă a transformat comentariile sale critice într-o lectură de plăcere în sine. Michael Rodgers este editorul primelor mele trei cărţi şi, la solicitarea mea şi din generozitatea sa, a jucat un rol important şi în apariţia ultimelor trei. Doresc să îi mulţumesc lui John Catalano, nu doar pentru comentariile sale la carte, ci şi pentru website-ul spacelab.net/~catalj/home.html (nota LiterNet - acest website nu mai este disponibil în acest moment), pagină a cărei excelenţă - fără să am eu nicio implicare - va deveni evidentă pentru toţi vizitatorii. Stefan McGrath şi John Radziewicz, editori la Penguin, şi respectiv Houghton Mifflin mi-au oferit încurajări răbdătoare şi sfaturi literare de mare valoare pentru mine. Sally Holloway a lucrat neobosit şi cu voie bună la editarea versiunii finale. Le mulţumesc, de asemenea, lui Ingrid Thomas, Bridget Muskett, James Randi, Nicholas Davies, Daniel Dennett, Mark Ridley, Alan Grafen, Juliet Dawkins, Anthony Nuttall şi John Batchelor.

Soţia mea, Lalla Ward, mi-a oferit critici pentru fiecare capitol de nenumărate ori, pe marginea variatelor manuscrise, şi la fiecare lectură am beneficiat de urechea sa fină de actor, atentă la limbaj şi cadenţă. De fiecare dată când am avut îndoieli, ea a avut încredere în această carte. Viziunea ei i-a menţinut unitatea logică şi nu aş fi ajuns la final fără ajutorul şi încurajările ei. Îi dedic această carte.

Cuvântul editorului la Bucureşteni risipiţi

Dan Casassovici
Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cuvântul editorului

L-am cunoscut târziu pe autorul acestei cărţi, deşi numele lui nu-mi era necunoscut. Şi nu e de mirare, dacă ne gândim că în lista sa de prieteni figurează câteva nume ale unor buni prieteni ai mei şi, mai mult, o vară îndepărtată a lui îmi e naşă de cununie. Aşa se întâmplă în Bucureşti.

Cercurile de tineri, alcătuite pe temeiuri de rudenie, de ani petrecuţi în aceeaşi şcoală, de interese comune (în cazul lui Dan Casassovici unul dintre acestea a fost baschetul) se intersectează, se ating tangenţial, se cunosc... măcar din auzite.

Aşa se întâmplă astăzi, aşa s-a întâmplat dintotdeauna. Şi tinereţea este mereu veselă, amintirile din copilărie sunt veşnic frumoase. Tinereţea e făcută să se bucure, nepăsătoare la urâtul din jurul ei.

Am avut, ca mulţi bucureşteni de seama mea, o tinereţe frumoasă. Poate mai mult decât cea a tinerilor din ziua de astăzi, care mi se par mai puţin deschişi decât cei din vremuri care ofereau mai puţine deschideri, mai pretenţioşi şi mai posomorâţi totodată. Parcă erau mai amuzante timpurile în care în Bucureşti nu existau discoteci, în care tinerii se întâlneau în fiecare sâmbătă la unul sau la altul, în care trataţia rituală consta din felii subţiri de pâine unse cu pastă de anşoa, iar la party-uri, care pe vremea aceea se numeau "ceaiuri" sau "bairamuri", se bea vin la kilogram, celebrul Murfatlar cu corăbioară. Pe atunci abia ieşeam din copilărie, pe pick-up-uri se învârteau discurile mari de aluminiu, pe care le cunoşteam sub numele de Thorens (iar mai târziu au apărut magnetofoanele Tesla, instrumente scumpe, cărate cu respect de la un ceai la altul), se dansa până dimineaţa, băieţii aruncau fetele în stânga, în dreapta, peste cap, veselia nu cunoştea margini.

Unii dintre noi umblau pe munţi, cărând în spate rucsacuri imense, alţii mergeau la mare cu cortul, dormeau la gazde ieftine sau pe plajă, pe unde apucau, mulţi făceau măcar un sport, baschet, volei, iahting, canotaj. Şi citeam cu furie, discutam nopţi întregi despre cărţi, râdeam cu orele de păţaniile din Ilf şi Petrov, ne amuzam din orice. Ne simţeam bine între prieteni. Lăsam deoparte faptul că părinţii multora dintre noi pierduseră totul, că bunicii unora muriseră în lagăr sau mai zăceau încă în închisoare, că ziua de mâine putea să aducă o nouă veste rea. Eram tineri. Până foarte de curând, măcar în ceea ce mă priveşte, un mod oarecum schizofrenic de a gândi marca aceste amintiri, care străluceau viu pe fondul cenuşiu al vieţii din acei ani, ca nişte pietricele colorate aruncate pe un teren arid, fără legătură cu nimic din jur.

După 1989, am început să mă preocup de realităţile sumbre ale anilor '50 şi '60, să citesc maldăre de dosare ale proceselor din epoca de "instaurare a comunismului", să mă înfior de grozăviile care umpleau mii de pagini, să selectez documente şi să alcătuiesc culegeri în care, împreună cu colegii mei, încercam să adunăm mărturiile cele mai grăitoare, zugrăvind exact coşmarul prin care au trecut atâţia oameni. Am aflat nenumărate fapte, am întâlnit o mulţime de oameni, întruchipări ale unei rezistenţe aproape supraomeneşti în faţa unor chinuri neomeneşti, mi s-a povestit despre urmăriri, lupte în munţi, carcere, torturi, omoruri. Citeam şi ascultam ca şi cum aş fi citit şi ascultat povestiri dintr-o altă lume. Nicio clipă nu m-am gândit că tinereţea mea veselă, cea a rudelor şi prietenilor ceva mai vârstnici decât mine, s-a suprapus peste acest tablou de coşmar.

Acum câţiva ani, mi-a căzut în mână cartea lui Gabriel Liiceanu Dragul meu turnător. Pe măsură ce întorceam paginile, detaliile se îngrămădeau, unul lângă celălalt, ca nişte piese de puzzle. Viaţa unor tineri de calitate, oameni care nu ameninţau pe nimeni, care nu făceau rău nimănui, fusese disecată şi observată ca viaţa unor insecte puse sub lupă. Lipsa de respect pentru demnitatea umană atingea neruşinarea supremă.

Şi atunci mi-am amintit.

Noaptea de vară în care un grup de prieteni a plecat târziu de la un bairam şi, pentru că nu aveau buletinele la ei, miliţia le-a administrat o bătaie care a lăsat-o pe una dintre fete fără toţi dinţii din faţă.

Interdicţia de a discuta la şcoală ceea ce auzeam acasă. Pernele puse de mama pe telefon când veneau musafiri cu care părinţii discutau în şoaptă. Felul în care bunicul tăcea când venea vorba despre lagărul în care fusese închis. Pietricelele viu colorate şi-au găsit locul în acel puzzle întunecat. Şi i-am văzut pe copiii şi tinerii care fusesem. Ca adunaţi într-o barcă luminată, veseli şi prea puţin conştienţi de ce se întindea în jur, pluteam pe întinderi nesfârşite, tăcute, negre şi fetide, în care colcăiau monştrii.

De aceea l-am rugat pe Dan Casassovici să scrie într-o carte de ce a plecat din România. Ca să se înţeleagă că poţi avea o copilărie şi o tinereţe frumoasă, aproape în orice condiţii. Tinereţea lui a fost la fel de frumoasă ca a mea, ca a multora dintre noi. A reuşit să învingă piedicile care se puneau celor din clasa lui socială, a reuşit să înveţe, şi-a găsit o slujbă cu oameni între care s-a simţit bine. Dar a ştiut că numai atât i se va permite. A ştiut că libertatea e departe de lumea în care trăia. Şi, cu siguranţă, a fost conştient de întinderea întunecată pe care plutea barca lui.
Ca şi atâţia alţii, care au plecat când, cum şi unde au putut.

Pentru că tinereţea e frumoasă, dar omul mai are nevoie şi de altceva.

(Silvia Colfescu)

Frânturi dintr-o lume dispărută

Martha Bibescu, un volum editat de Alina Pavelescu
Martha Bibescu şi vocile Europei. Corespondenţă şi dosar CNSAS (1941-1945)
Editura Corint, 2017
Traducere din limbile franceză şi engleză şi note de Alina Pavelescu.
Traducere din limba germană de Corina Petrescu

Citiţi un fragment din această carte.

***

Frânturi dintr-o lume dispărută

Editura Corint a publicat de curând în colecţia Istorie cu blazon, volumul intitulat Martha Bibescu şi vocile Europei, care cuprinde dosarul CNSAS al Marthei Bibescu şi corespondenţa acesteia pentru perioada 1941-1945. Documentele, publicate sub atenta îngrijire a Alinei Pavelescu, se remarcă prin calitatea editării, cartea în sine fiind un obiect de o eleganţă şi un rafinament deosebite. Adresându-se cu precădere specialiştilor, pasionaţilor de istorie, dar şi celor fascinaţi de viaţa prinţesei Bibescu, volumul în discuţie se poate dovedi o lectură interesantă pentru oricine este interesat de bogăţia spiritului, de modul în care gândeau şi simţeau oamenii de altă dată. Cartea cuprinde informaţii din fondurile şi colecţiile aflate în trei mari arhive din România: CNSAS, Biblioteca Naţională a României şi Arhivele Naţionale.

Martha Bibescu provine din cele mai vechi şi ilustre familii româneşti. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru plenipotenţiar la Paris şi ministru de externe şi a Smarandei Mavrocordat, urmaşă a domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat. Martha se căsătoreşte de tânără cu George Bibescu alături de care se va afla până la moartea acestuia, în ciuda infidelităţilor reciproce. Tânăra prinţesă va deveni una dintre cele mai elegante, rafinate, culte, fermecătoare şi seducătoare femei nu doar din România ci din întreaga Europă. Scriitoare, om politic şi amfitrioană perfectă, Martha Bibescu va stârni pasiuni şi va construi prietenii cu personalităţi cunoscute ale epocii. Printre cei fermecaţi de personalitatea prinţesei au fost prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, Marcel Proust, Saint-Exupery, W. Churchill, R. MacDonald, Charles de Gaulle şi Alfons al XIII-lea al Spaniei. Se povestea în epocă că prinţul Wilhelm i-ar fi scris lui George Bibescu cerându-i permisiunea de a coresponda cu soţia sa, numind-o "cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România."

Corespondenţa din anii de război cuprinde scrisori primite de la prinţul Wilhelm, de la academicianul Louis Gillet, ambasadorul Italiei la Madrid, Francesco Lequio, abatele Mugnier, prietenul şi confesorul Marthei Bibescu, precum şi alte personalităţi ale epocii mai mult sau mai puţin cunoscute în prezent. Fiecare scrisoare în parte ilustrează respectul şi preţuirea de care se bucura Martha Bibescu la Roma, Paris sau Washington.

Cartea începe cu notele de călătorie la Roma, note în care Martha Bibescu povesteşte despre primirea triumfală a lui Hitler de către regele Italiei. Prinţesa îl numeşte pe Hitler "acest Feldwebel care a pus Viena şi Berlinul în acelaşi coş", iar undeva mai jos în text "Adolf Hitler, plutonierul". Prinţesa povesteşte cu umor întâlnirea cu regele Spaniei, Alfonso al XIII-lea aducând un mic zâmbet de buzele cititorului şi dorinţa de a citi mai mult din ceea ce a scris această femeie de spirit.

Următoarea parte a cărţii cuprinde dosarul informativ al Marthei Bibescu, prezentând prin ochii agenţilor viaţa şi evenimentele la care a participat prinţesa. Uneori seci, alteori plictisitoare, uneori amuzante, notele reflectă inclusiv părţi din personalitatea celui care le-a scris. Astfel, de exemplu, într-o notă informativă legată de nunta dintre Marina Ştirbei şi a principelui Basarab Brâncoveanu, organizată la Mogoşoaia de către Martha Bibescu, informatorul ţine să precizez că "o echipă de evrei a luat parte la desfundarea şoselei Bucureşti-Târgovişte cărora dna Martha Bibescu le-a dat suma de 20.000 de lei, spre deosebire de premilitarii şi locuitorii din comunele Mogoşoaia şi Baloteşti, cărora principesa Bibescu nu le-a dat decât 10.000 lei, deşi au muncit cinci zile."

Ce mai mare parte a cărţii este formată, însă, din scrisori. Descrierea stării de război, amintirea petrecerilor şi a discuţiilor de altă dată, îngrijorarea pentru starea de sănătate a lui George Bibescu sunt doar câteva dintre subiectele pe care aceste scrisori le ating. Dintre toţi corespondenţii Marthei Bibescu, favoriţii mei au fost Louis Gillet. Şi Stephane Vlasto. Dacă scrisorile primului vorbesc de multe ori despre poetul Paul Claudel pe care prinţesa îl întâlnise la un dineu la Paris în anii 1920, dar şi numeroase consideraţiuni asupra politicii internaţionale, Stephane Vlasto, prieten care a ajutat-o cu documentarea pentru Nimfa Europa, cartea la care aceasta lucra, m-a fascinat prin vastitatea culturii clasice, prin stilul elegant şi captivant al scrisorilor. Recunosc că la un moment dat am început să îi vânez scrisorile prin carte pentru că m-au încântat. Cum ar putea fi altfel când, de exemplu, la un moment dat dai peste o anecdotă pe care i-o atribuie lui Plutarh: "Un rege al Spartei, înarmat şi cu casca pe cap, bagă mâna într-un sac de smochine în care se ascunsese un şoricel. Şoricelul îl muşcă, regele, surprins, dă drumul sacului, iar şoricelul scapă. Atunci regele Spartei se întoarce către suita sa şi le spune: iată cum cea mai slabă dintre fiinţe se poate salva atacând un inamic infinit superior". El scrie această scrisoare după atacarea Greciei de către Italia.

Într-un final aş vrea să spun că eu consider această carte o mică bijuterie, o aducere aminte a ceea ce însemna să fii om de lume rafinat, cult şi elegant, un model de corespondenţă pentru o lume care a uitat importanţa aşternerii gândurilor pe hârtie şi că acest lucru se poate dovedi o cale de succes în păstrarea unei prietenii la distanţă. O aducere aminte a faptului că am avut şi noi mari doamne care au încântat Europa nu prin grosimea pungii ci prin ascuţimea spiritului.

Notă asupra ediţiei cărţii Intelectualii din Europa de Est

Mihai Botez
Intelectualii din Europa de Est
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Notă asupra ediţiei

Studiile de viitorologie ale lui Mihai Botez sunt scrise în anii '80, în plină perioadă comunistă, atunci când credeam cu toţii că nu vom apuca momentul căderii şi destrămării construcţiei monstruoase a acelui tip de societate totalitară şi tribală ce ne depărta tot mai mult de lumea europeană civilizată şi de valorile ei.

Originalitatea gândirii lui Mihai Botez stă tocmai în cercetarea obiectivă a acestui tip de societate, pe care el o numeşte "lumea a doua"; el observă că lumea comunistă a operat nişte mutaţii, cu consecinţe structurale grave, ce o deosebesc fundamental atât de lumea întâia, a democraţiilor ţărilor avansate, cât şi de lumea a treia, a ţărilor subdezvoltate dar netransformate structural de sistemul comunist de tip sovietic.

Aceste mutaţii vor avea un impact major asupra viitorului omenirii, spunea el în anii '80, viitor în care se vor simţi efectele distrugerii sistematice a rădăcinilor civilizaţiei europene, a tuturor valorilor cultivate de democraţiile din Vestul Europei şi implicit din SUA. Mihai Botez analizează transformarea şi desfigurarea societăţilor din ţările din Estul Europei, ele făcând parte dintr-o lume condusă spre dezastru nu numai economic, dar şi social, şi politic, o involuţie fără precedent, ce va crea crize majore, a căror rezolvare este greu de anticipat.

Căderea lumii a doua este şi rezultatul distrugerii unui ţesut social, compromis iremediabil de politica de deprofesionalizare şi de promovare a amatorismului şi a propagandismului mincinos, cu efecte devastatoare.

Cartea Intelectualii din ţările din Est, scrisă în 1988, analizează raporturile cu puterea ale intelectualilor din ţările din Est. La lansarea volumului, apărut într-o primă ediţie, în 1993, la Editura Fundaţiei Culturale Romane, Mihai Botez a vorbit despre marea lui admiraţie pentru intelectualii critici din ţările din Est şi despre importanţa rolului acestei "puteri fără de putere" (cum a fost numită mai târziu de V. Havel) în restructurarea unei lumi care începuse de mult să prevestească declinul raţiunii în faţa propagandei rinocerizante. Cartea era la acea dată şi un text "pro domo" scris de Mihai Botez, cel ce iniţiase "disidenţa solitară" - invitaţia la o reacţie critică individuală a intelectualilor români nealiniaţi, ale căror opinii nedemagogice s-ar fi auzit, prin vocea postului de radio "Europa Liberă" adunând, virtual, protestul celor ce gândesc liber, opus unanimităţilor impuse, împotriva imbecilizării programate şi planificate a societăţii "multilateral dezvoltate", oglinda unei ideologii pe măsură...

Prin contribuţia intelectualilor critici, unanimităţile votate mecanic se vor putea transforma (în concepţia lui Mihai Botez) în dezbateri ale societăţii civile, va apărea în sfârşit un dialog cu puterea, se va face auzit glasul adevărului şi al raţiunii. Este ceea ce ar fi trebuit să fie Grupul pentru Dialog Social, ce a apărut imediat după 1989.

La începutul anilor '90, când se întrezărea sfârşitul războiului rece, au avut loc mai multe discuţii "istorice" între preşedintele Reagan şi preşedintele Gorbaciov. Îmi amintesc de una, deseori evocată de Mihai Botez. Preşedintele Gorbaciov spusese, cu oarecare invidie, că este normal ca o ţară ca SUA să aibă universităţi de valoare, deoarece este o ţară bogată. Preşedintele Reagan a răspuns că de fapt este invers, SUA este bogată fiindcă are universităţi de valoare...

În ce măsură dezastrul lumii postcomuniste are o explicaţie şi în adevărul acestui scurt dialog se vede acum cu ochiul liber. Generaţia noastră, crescută în comunism, a auzit o viaţă întreagă şi a fost îndoctrinată cu stupide lozinci (din fericire uitate azi), despre dictatura proletariatului, despre detaşamentul revoluţionar de avangardă al clasei muncitoare, singurul care poate duce societatea înainte, despre proletariatul cu o "înaltă conştiinţă muncitorească" (cum îi gratula Ion Iliescu pe minerii care vandalizau Bucureştiul) etc. Şcolile de partid, politica de compromitere a demnităţii universitare şi academice, dispreţul puterii pentru orice profesiune cinstită, demagogia, minciuna şi corupţia nu sunt străine de epoca "scriitorilor" şi "cercetătorilor" analfabeţi din penitenciare şi nici de plagiatele de doctorate din aşa-zisele universităţi ale Securităţii din ziua de azi... Ele urmează modelul stabilit de "savanta academiciană de renume mondial", de "academia de studii sociale şi politice" condusă de "cel mai iubit fiu", dar de fapt şi de muncitorul revoluţionar ceferist, comunist din ilegalitate, care dăduse în anii `60 numele său (Gheorghe Gheorghiu Dej) politehnicii din Bucureşti. Elita comunistă aspira la titluri academice, dar nu obţinute prin studii cinstite.

Doctor în matematici şi cercetător atent al societăţii contemporane lui, Mihai Botez a studiat tendinţele viitorilor posibili. Disidenţa lui a fost mai întâi o problemă de conştiinţă profesională. Ştia sigur, nu numai bănuia, că drumul pe care mergea România este greşit şi a spus-o deschis, suportând consecinţele. I-a scris lui Reagan: "Domnule Preşedinte, ajutaţi România, altfel în ţara mea perestroika şi glasnost se vor confunda cu democraţia.". Ca ambasador al României în SUA, a obţinut rezultate remarcabile în negocierile pentru intrarea României în NATO.

Fiecare dintre analizele cuprinse în cărţile lui Mihai Botez cuprinde cam 100 de pagini, studiile sunt scrise limpede ca nişte captivante demonstraţii matematice, autorul îşi pune întrebări şi caută răspunsuri, pe care le argumentează cu autoritate şi eleganţă. (Este vorba de cărţile Lumea a doua, Românii despre ei înşişi, Intelectualii din ţările din Est, Relaţiile româno-americane, Scrisori către Vlad Georgescu, În oglinzi paralele, Dilemele speranţei etc. etc.)

Ediţia de faţă a cărţii Intelectualii din Europa de Est reia exact pe cea antumă, din 1993, iar adăugirile din textul ediţiei actuale nu trădează, cred, spiritul studiului din 1988. Mi s-a părut că cele două portrete de intelectuali critici (profesorul Octav Onicescu şi fizicianul Andrei Saharov) completează bine demonstraţia despre soarta intelectualului din ţările din Est. Iar fragmentul din portretul pe care-l face regretatul matematician Solomon Marcus lui Mihai Botez merită a fi reamintit.

România în care credea Mihai Botez era cea a valorilor democraţiilor apusene, viitorul României nu putea fi decât cel dorit şi construit, cu uriaşe sacrificii, de generaţii întregi de cărturari, care s-au simţit totdeauna parte integrantă a lumii europene, imună peste timp, după cum s-a văzut, la ideologiile totalitare. Dar mentalităţile şi practicile acestor ideologii nu dispar decât încet, în timp. După mai bine de treizeci de ani, analiza lui Mihai Botez îşi păstrează interesul. Şi, din păcate, actualitatea.

(Viorica Oancea)

Cuvânt înainte la Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri

William Faulkner
Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri
Editura ART, 2017
Traducere din limba engleză de Bogdan Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***

Intro

William Cuthbert Falkner, cunoscut publicului ca William Faulkner, s-a născut pe 25 septembrie 1897, în New Albany. În scurt timp familia lui se va muta la Oxford, unde Faulkner îşi va petrece tot restul vieţii, oraş pe care îl va reinventa în opera sa sub numele de Jefferson.

Chiar dacă şi-a început cariera literară ca poet, William Faulkner a devenit cunoscut ca prozator. În anul 1919 a publicat primul său text, iar între 1929 şi 1942 va publica majoritatea scrierilor sale de referinţă. Pentru publicul larg va rămâne totuşi în umbră până în anul 1949, când îi este decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Pe lângă acesta, de-a lungul vieţii primeşte două premii Pulitzer pentru Ficţiune, în 1955 pentru volumul O parabolă (publicat în 1954) şi postum, în 1963, pentru romanul Hoţomanii (publicat în 1962).

În 1929 publică primul său roman, Sartoris, dar în atenţia criticilor şi a publicului va intra câteva luni mai târziu odată cu publicarea romanului Zgomotul şi furia.

William Faulkner moare pe 6 iulie 1962, în urma unui infarct. La Editura Art vor mai apărea în seria de autor Faulkner: Trilogia Snopes din care fac parte romanele Oraşul, Cătunul, Casa cu coloane, o nouă traducere a romanului Light in August, Pe patul de moarte, Pogoară-te, Moise şi cartea pentru copii The Wishing Tree.

Cuvânt înainte

Atunci când întocmeşti o antologie reprezentativă de povestiri de William Faulkner, singura restricţie valabilă este cea geografică. Cu o singură excepţie - Castor, care se inspiră din experienţa Primului Război Mondial, când Faulkner a luptat în cadrul Forţelor Aeriene Regale ale Marii Britanii - toate aceste povestiri sunt localizate în împrejurimile oraşului Oxford din statul Mississippi, locul de naştere al autorului, dar şi locul unde şi-a petrecut întreaga viaţă. Spiritul lor este acela al unui Sud nerefăcut, iar substanţa lor se trage din vieţile chinuite şi încremenite în evoluţie ale oamenilor aflaţi încă în umbra nenorocirilor Războiului nostru Civil.

Datorită frecvenţei cu care apare în antologii, Un trandafir pentru Emily şi-a câştigat recunoaşterea generală drept una dintre cele mai morbide şi mai obsedante povestiri din literatura americană. Imediat după ea în alegerea editorilor vine Câinele, un alt tur de forţă macabru, cu un final plin de o ironie amară.

Ca studiu asupra fricii primitive, Soarele acela din amurg redă intensitatea extremă a terorii, pe când Septembrie pârjolit ilustrează sălbăticia cruzimii pe care o simte o mulţime pornită spre linşaj.

Scrisă mai târziu, Toamna în Deltă reprezintă invocarea retrospectivă de către un bătrân al Sudului ce şi-a avut scurtul său moment de glorie, iar apoi o lungă şi lentă descompunere. Mult mai răzbunătoare în spirit şi-n literă este Incendierea hambarului, o povestire plină de dramatism despre resentimentele nemărturisite şi despre răzbunarea plină de ură. În fine, ar mai fi Mireasma de verbină, o evocare în tradiţie romantică a unor oameni mândri care încercau, chiar şi după Războiul Civil, să creadă în propria lor invincibilitate.

Aceste opt povestiri reflectă profunda iubire, dar şi scârbă, tandreţea, dar şi dispreţul, identificarea, dar şi respingerea pe care William Faulkner le-a manifestat faţă de tradiţiile şi faţă de felul de viaţă din propria lui parte de lume.

(Saxe Commins, Aprilie 1945)