Cuvânt înainte la Prin deşert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord

Eunsun Kim, Sebastien Falletti
Prin deşert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord
Editura Corint, 2017
traducere din limba engleză de Mihnea Gafiţa

Citiţi un fragment din această carte. // Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Eunsun Kim s-a născut în Coreea de Nord, una dintre cele mai opresive ţări din lumea modernă. Când avea unsprezece ani, tatăl şi bunicii ei au murit de foame, iar ea şi-a scris testamentul - convinsă că va sfârşi la fel. Ca urmare, în 1999, mama sa a hotarât să lase în urmă regimul dictatorial în care trăia şi să fugă din Coreea de Nord împreună cu cele două fiice ale sale - Eunsun şi sora ei −, fără să ştie că vor pleca într-o călătorie care avea să dureze nouă ani. Până să ajungă în Coreea de Sud, Eunsun şi familia ei au trăit pe străzi, au picat în mâinile unor traficanţi de persoane, au fost trimise într-un lagăr de reeducare din Coreea de Nord şi au traversat pe jos deşertul Gobi. Cincisprezece ani mai târziu, Eunsun Kim s-a hotărât să scrie o carte despre experienţa ei, pentru ca întreaga lume să-i cunoască povestea. Însă ca ea mai sunt mii de bărbaţi şi femei care în fiecare zi încearcă să traverseze frontiera pentru a scăpa de foamete şi de regimul totalitar nord-coreean.

Cuvânt înainte

Dincolo de ştirile din jurnalele epocii Ceauşescu - pe care de regulă, ca mai toţi cetăţenii României socialiste, le ignoram - prima amintire "personală" despre Coreea de Nord este legată de păţania părinţilor unei foste colege de şcoală. Norocoşi lucrători în comerţul exterior, aceştia au avut şansa să viziteze Phenianul ca membri ai unei delegaţii oficiale româneşti, la jumătatea anilor 1980. În camerele de hotel în care erau cazaţi îi aştepta un teanc de cărţi, frumos legate în piele: operele complete ale tovarăşului Kim Ir Sen (Kim Il-Sung), cadou din partea gazdelor. Ceva mai mult de zece volume pentru fiecare membru al delegaţiei. Cadoul i-a amuzat, dar nu i-a surprins foarte tare. Exista şi în România un astfel de bestseller, operele complete ale lui Nicolae Ceauşescu, intitulate pompos România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pe scurt "ssmd". Tot legate în piele, tot ceva mai mult de zece volume, tipărite în tiraj mare şi folosite în aceleaşi scopuri "de protocol". Totuşi la noi, pentru delegaţiile străine, se recurgea la păpuşile îmbrăcate în costum tradiţional şi la sticla de ţuică, îmbrăcată şi ea, dar în rafie. Oamenii au fost plimbaţi câteva zile printr-un Phenian frumos, dar pustiu, în care ochiul lor antrenat de traiul într-o altă societate socialistă a reuşit destul de uşor să identifice butaforia: clădiri moderne, însă practic nelocuite, străzi largi, curate şi frumos asfaltate, dar pe care nu trecea nicio maşină şi doar arareori se încumeta câte un pieton, ghizi stresaţi, care nu te scăpau nicio clipă din ochi şi care vorbeau tot timpul despre minunatele realizări ale regimului, ca să nu mai ai timp să îi întrebi ceva în mod spontan, restaurante elegante, în care delegaţii străini erau singurii consumatori.

Ei bine, la plecarea din Phenian - cam mofluzi, pentru că vizita se dovedise neprielnică mult speratelor cumpărături cu care îi aşteptau acasă, în România înfometată, rudele şi prietenii - oamenii au părăsit camerele de hotel fără să mai considere necesar să îşi burduşească bagajele şi cu voluminoasa operă a tovarăşului Kim Ir Sen. Au lăsat-o pentru următorii ocupanţi, cu gândul că, în felul acesta, chiar ajutau poporul prieten nord-coreean să facă o mică economie. S-au urcat în avionul românesc în aşteptarea permisiunii de decolare. Şi au tot aşteptat, vreo două-trei ore, tot mai neliniştiţi, de la un punct încolo chiar speriaţi, întrebându-se dacă nu cumva comiseseră vreo gafă diplomatică ori chiar ceva şi mai rău. Misterul s-a lămurit abia după ce pe pistă a apărut un grup de nord-coreeni alergând spre avion cu operele lui Kim Ir Sen în braţe. Au irumpt fericiţi în avion şi şi-au depus ofranda în braţele românilor sideraţi: "V-aţi uitat operele la hotel!" Oaspeţii s-au arătat cât au putut ei de recunoscători - emoţionaţi erau la modul sincer, tocmai trăseseră o spaimă zdravănă - şi s-au grăbit să preia genialele tomuri. Preţul unui bagaj supradimensionat li se părea unul mic dacă de el depindea întoarcerea în siguranţă acasă. Concluzia la această vizită aveau să o tot repete: "Frate, la ăştia e mult mai rău decât la noi! Mai rău şi decât în Albania, de acolo măcar am putut să aducem nişte smochine. Şi decât în Cuba, unde n-am găsit bomboane, dar măcar aveau ţigări şi rom. Nord-coreenii, săracii de ei, nu-l au decât pe Kim Ir Sen."

Această relatare, revelatorie pentru întâlnirea dintre două civilizaţii diferite, dar modelate pentru mai multe generaţii de constrângerile aceluiaşi experiment totalitar, mi s-a părut potrivită pentru introducerea cititorului din România de astăzi în povestea cutremurătoare a tinerei Eunsun Kim. Între timp, dictatura comunistă a devenit istorie în România, însă în Coreea de Nord a ajuns la a treia generaţie din dinastia Kim. Pentru tânărul cititor român din zilele noastre, căruia epopeea lui Eunsun i-ar putea părea exagerată, amintirile părinţilor şi bunicilor săi pot reprezenta o utilă cheie de lectură. Cartea este povestea unei mame care alege să îşi asume riscurile uriaşe ale fugii ilegale din Coreea de Nord pentru a-şi salva cele două fiice de la moartea prin inaniţie. Acţiunea începe la jumătatea anilor 1990, atunci când societatea românească tocmai ieşea, cu dificultate, din experimentul comunist. Este povestea unei familii coreene obişnuite, ai cărei membri nu şi-au propus să opună vreo rezistenţă regimului, ci, dimpotrivă, până la un punct au crezut în acesta şi în viitorul fericit pe care li-l promitea. Şi, realizează într-un târziu autoarea, propaganda în care au crezut a acţionat ca un anestezic asupra instinctului lor de supravieţuire. Să urmezi conştiincios regulile într-un stat care doar constrânge, fără a-şi respecta obligaţia faţă de indivizi, să rămâi în afara circuitului pieţei negre într-o societate ale cărei nevoi de consum nu se pot satisface din produsul economiei "albe", să fii, cu alte cuvinte, un cetăţean-model, aşa cum îţi cere regimul, înseamnă, în situaţiile în care acesta din urmă nu este în măsură - sau nu consideră important - să-şi ducă la îndeplinire propriile angajamente, să te plasezi într-o poziţie de maximă vulnerabilitate. Este ceea ce experimentează la modul dramatic familia Kim în timpul foametei din Coreea de Nord. Bunicii şi tatăl sunt răpuşi de lipsa hranei, mama se află în situaţia de a nu mai putea asigura supravieţuirea familiei, Eunsun, mezina, îşi scrie testamentul la unsprezece ani, convinsă că va muri de foame, abandonată de mama şi sora sa mai mare.

Scena de la începutul cărţii, în care cele trei femei se aşază pe podeaua casei pustiite aşteptându-şi cuminţi moartea, apoi revolta mamei care decide că niciun risc nu e prea mare pentru a-şi salva fiicele de la o moarte sigură reprezintă debutul unei înlănţuiri de evenimente care se petrec pe firul subţire ce desparte izbăvirea de dezastru, supravieţuirea de sfârşitul implacabil. Periplul celor trei femei prin China mai degrabă ostilă, lipsită de empatie faţă de victimele regimului nord-coreean, reîntoarcerea într-un lagăr din Coreea de Nord, de unde reuşesc să evadeze folosindu-se de haosul administrativ şi de ajutorul tacit al unor soldaţi excedaţi de misiunea lor, fuga din China spre Coreea de Sud prin Mongolia, dificultăţile de adaptare la viaţa din Seul - echivalentul traiului pe o altă planetă, pentru un fost cetăţean nord-coreean - descriu, în fraze simple şi discrete, drama reală a refugiatului dintr-un regim opresiv. Şi poate, extrapolând şi păstrând proporţiile, şi pe aceea a individului ieşit intempestiv din autarhia unui regim oprimant direct în aerul tare al capitalismului.

Cum au fost modelaţi psihologic oamenii pentru care lipsurile materiale şi constrângerile ideologice au reprezentat, în perioada decisivă a formării lor, principalele ingrediente ale cotidianului? Cum se explică amestecul de ură şi de nostalgie pe care încă îl vedem la cei care au trăit în regimul comunist? Care erau opţiunile de supravieţuire şi, eventual, de evadare de care se puteau prevala cetăţenii unui stat autoritar? Într-un stil sobru şi lipsit de patetism, cartea de faţă îi întinde cititorului român o oglindă în care uneori s-ar putea să i se pară dificil să se privească, dar dacă găseşte curajul să o facă, va sfârşi cu siguranţă prin a-şi înţelege mai bine propria societate.

Concluzia pe care am desprins-o din lectura cărţii şi din inevitabilele comparaţii cu propria mea experienţă de fost cetăţean al unui stat totalitar a fost că, din nou extrapolând, aceeaşi legătură amestecată, de ură şi iubire, o legătură imposibil de desfăcut, care te marchează pentru tot restul vieţii, se stabileşte între indivizi şi patriile confiscate de regimuri abuzive, oricare ar fi orientarea politică a acestora.

(Alina Pavelescu)

Cuvânt înainte la Educaţie şi pace

Maria Montessori
Educaţie şi pace
Editura Vremea, 2016
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

Citíţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

Problema păcii nu trebuie privită din perspectivă negativă, aşa cum face de regulă politica atunci când afirmă că pacea înseamnă evitarea războaielor şi rezolvarea fără violenţă a conflictelor dintre naţiuni.

Pacea conţine în sine conceptul pozitiv al unei reforme sociale constructive. Repetăm mereu că "pentru a avea o societate nouă, trebuie să formăm un om nou", dar aceasta nu este decât o frază abstractă. Este adevărat că omul poate deveni mai bun, iar societatea se poate întemeia pe principiile dreptăţii şi ale iubirii - ştim însă cu toţii că aceasta nu este o realitate la îndemâna tuturor, ci doar o aspiraţie îndepărtată.

Dar există o chestiune pozitivă şi imediată care poate fi examinată din punctul de vedere al păcii: societatea umană nu a ajuns la forma de organizare care ar fi necesară pentru stadiul ei actual. Aşadar, trebuie să avem în vedere necesitatea prezentului şi nu organizarea unui viitor mai bun.

În societatea noastră lipseşte o pregătire adecvată a omului pentru stadiul actual al vieţii sociale, organizarea morală a maselor. Oamenii sunt educaţi în aşa fel încât să se considere indivizi izolaţi, cu interesele lor imediate pe care trebuie să şi le satisfacă în concurenţă cu alţi indivizi. Ar fi necesară o organizare puternică pentru a înţelege şi pentru a structura evenimentele sociale, pentru a se propune să se urmărească obiective colective şi astfel să se organizeze progresul civilizaţiei.

Dar astăzi există numai o organizare a lucrurilor, nu şi a oamenilor - numai mediul este organizat. Progresele tehnice au pus în mişcare un fel de mecanism formidabil care se târăşte în spatele indivizilor. Şi acelaşi lucru se poate spune în egală măsură despre muncitori şi despre intelectuali. Cu toţii trăiesc izolaţi unii de alţii, fiecare văzându-şi de interesele lor, toţi caută doar meseria care să le asigure viaţa materială, toţi sunt atraşi şi absorbiţi de angrenajele unei lumi mecanizate şi birocratice. Este evident că mecanismele nu pot împinge omenirea spre progres, pentru că progresul depinde de om. Şi trebuie să vină un moment în care omenirea să domine progresul şi să-l dirijeze.

Acest moment a sosit deja. Fie masele se vor organiza şi vor pune stăpânire pe lumea mecanică, fie lumea mecanică va distruge omenirea.

Acest pas formidabil şi această cursă universală a omenirii spre progres cer ca omenirea să se organizeze pentru a le susţine. Este urgent necesar ca omenirea întreagă să intervină şi să remedieze un defect care pune în pericol existenţa civilizaţiei. Omenirea trebuie să se organizeze pentru că zidul este gata să cedeze şi pe acolo intră duşmanul, adică războiul, nu cel material, dintre naţiuni, ci lipsa de pregătire a omului şi izolarea individului. Trebuie să dezvoltăm viaţa spirituală a omului şi să organizăm apoi omenirea pentru pace. Pacea reprezintă latura pozitivă a reconstrucţiei societăţii umane pe baze stabilite ştiinţific. Armonia socială paşnică trebuie să aibă o singură bază, iar aceasta nu poate fi alta decât omul însuşi.

Reconstrucţia, adică o aşezare stabilă şi definitivă, nu este luată în considerare de practică, deoarece aceasta porneşte de la punctul de vedere al conservării. Este clar că evoluţia neprevăzută şi fantastică survenită în organizarea mediului din ultimii cincizeci de ani datorată descoperirilor ştiinţifice a generat condiţii atât de diferite în viaţa oamenilor încât este absolut necesar să se ia în considerare latura "umană", pentru a ajuta la evoluţia oamenilor ca atare.

Şi tocmai aceasta este misiunea educaţiei.

Educaţia din zilele noastre rămâne în limitele care au fost stabilite de nevoile unei civilizaţii astăzi depăşite. Ea este nu numai antiştiinţifică, dar şi în contradicţie cu nevoile sociale ale timpurilor noastre. Educaţia nu poate fi considerată un amănunt nesemnificativ în viaţa unui popor, un mod de a furniza câteva elemente de cultură tinerilor; educaţia trebuie să fie privită dintr-un punct de vedere dublu: din cel al dezvoltării valorilor umane ale individului şi mai ales a valorilor sale morale şi din cel care derivă din acesta, al organizării indivizilor valoroşi într-o societate conştientă de scopul ei. Noii forme de civilizaţie trebuie să-i corespundă o nouă formă de morală. Ordinea, disciplina trebuie să fie orientate spre atingerea armoniei umane şi orice acţiune contrară echilibrării definitive a convieţuirii umane trebuie să fie simţită drept imorală şi dezastruoasă. Dar la aceasta nu se poate ajunge fără o acţiune practică. Nu este suficient să lansăm un principiu abstract şi să propovăduim convieţuirea. Trebuie să depunem o muncă uriaşă. Această muncă socială de imensă importanţă înseamnă valorificarea efectivă a omului, realizarea dezvoltării maxime a energiilor sale: adevărata sa pregătire pentru a realiza o formă diferită de convieţuire umană într-un plan superior. Omul social nu se poate forma dintr-odată; când a devenit deja adult, individul care în copilărie şi în adolescenţă a fost reprimat şi izolat în interesele lui personale, sub presiunea oarbă a adulţilor, este gata să neglijeze toate valorile vieţii pentru a se dirija spre scopul meschin şi egoist de a-şi găsi un post bine plătit în societate. Educaţia de astăzi îl secătuieşte pe individ, disecându-i toate valorile spirituale pentru a face din el un număr, un atom al maşinăriei inconştiente care este mediul. Dacă această pregătire a fost absurdă în toate timpurile, în zilele noastre este un delict, este o crimă. Este un delict acea educaţie care reprimă şi respinge eul moral, care pune obstacole şi bariere în calea dezvoltării inteligenţei şi care condamnă mase mari de oameni la ignoranţă. Din moment ce toate bogăţiile izvorăsc din munca omului, este absurd să nu-l considerăm pe om o bogăţie. Trebuie să-l cultivăm, să-l valorificăm în aşa fel încât să nu se piardă nimic din calităţile umane, nici din inteligenţa, nici din spiritul creator, nici din energiile sale morale. Iar omul se valorifică în special prin energiile sale morale. Pentru că omul nu numai că produce bunuri, ci este şi chemat să îndeplinească o misiune în univers. Ceea ce produce omul trebuie să fie direcţionat spre un scop pe care am putea să-l numim civilizaţie sau crearea unei Supra-naturi, a unei opere a Omenirii! Dar omul trebuie să fie conştient de propria măreţie, trebuie să devină în mod conştient stăpânul lucrurilor externe şi al evenimentelor umane.

Morala examinează în special relaţiile dintre oameni şi formează baza vieţii sociale. Morala trebuie considerată o ştiinţă a organizării societăţii oamenilor valorificaţi prin sinele lor şi nu prin eficienţa maşinilor lor. Este necesar ca oamenii să ştie cum să participe în mod conştient la o disciplină socială care să guverneze funcţiunile sociale şi să ştie să contribuie la menţinerea echilibrului acestor funcţiuni.

Aşadar, problema păcii şi a războiului nu-şi are punctul central în necesitatea de a înarma material popoarele şi de a apăra cu vigoare frontierele dintre naţiuni pentru că adevăratul zid de apărare împotriva războiului este omul însuşi, iar acolo unde omul este dezorganizat şi dispreţuit, duşmanul universal străpunge zidurile şi face o breşă.

Amintirea dragostei

Amintirea dragostei
Jim Fergus
Traducere din engleză de Iulia Vladimirov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016



*****
Intro

Jim Fergus s-a născut în 1950 la Chicago dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts şi ulterior Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult şi a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa şi Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado şi Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde şi-a început cariera de scriitor liber profesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri.

Prima lui carte, A Hunter's Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One Thousand White Women: The Journals of May Dodd, apărut în 1998 şi vândut în peste 700.000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. Traducerea franceză (2000) a fost distinsă cu Prix du meilleur premier roman étranger şi a fost pe lista de bestselleruri pentru 57 de săptămâni. În 1999 publică un volum de articole şi eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Şase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus în acelaşi an în franceză şi devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de l'Amour.

*

La originea romanului Amintirea dragostei se află o istorie semnificativă. Într-un anticariat din Nisa, partenera de o viaţă a autorului face o adevărată pasiune pentru un tablou: Orgie de Chrysis Jungbluth, datat cca 1925. Înainte de a fi răpusă de boală, Jim Fergus îi cumpără tabloul. Imaginând povestea acestuia, romanul propune un univers în care normalitatea provine din cumulul tiparelor insolite: infernul tranşeelor, viziunea unui Montparnasse ca inimă a creaţiei şi a pierzaniei, recrutarea modelelor pictorilor, viaţa trepidantă de la cafeneaua Le Select.


În primăvara anului 1916, Bogart Lambert, supranumit "Bogey", un tânăr cowboy din Colorado, vine în Europa să se înroleze în Legiunea Străină şi să lupte împotriva nemţilor în Marele Război. Rănile fizice, dar şi cele sufleteşti provocate de război îl vor maturiza înainte de vreme pe Bogey, care va alege să plece la Paris, şi nu să se întoarcă la ferma părintească. În oraşul invadat de o boemă colorată, formată din scriitori, artişti plastici şi muzicieni, o va întâlni pe Chrysis Jungbluth. Tânără pictoriţă aflată la început de carieră, ea înfruntă o societate şi o lume a artei în care bărbaţii se bucură încă de toate privilegiile. Ziua, studentă talentată şi pasionată la École des Beaux-Arts, Chrysis cea lipsită de prejudecăţi şi avidă de experienţe noi îşi petrece nopţile pierzându-se în plăcerile senzuale oferite de Montparnasse, unde totul pare permis. Întâlnirea cu Bogey dă însă naştere unei iubiri neaşteptate, trăită cu intensitate de amândoi.

"Cu un stil fluid şi un ritm alert, Jim Fergus ne conduce într-o lume a gravităţii şi a uşurătăţii, o lume din carne şi sânge. Un roman absolut captivant." (Valérie Trierweiler, Paris Match)

"O carte minunat croită, în marea tradiţie a romanului american." (Christine Sallès, Psychologies Magazine)

"Un roman care-ţi trece ca o săgeată prin inimă." (Olivia de Lamberterie, Elle)

"Jim Fergus ştie să surprindă vibraţiile sufletului feminin." (Marianne Payot, L'Express)

Parisul anilor '20: după ce îşi vindecă rănile suferite în timpul războiului, Bogey Lambert ajunge în Oraşul Luminilor, unde o întâlneşte pe nonconformista pictoriţă Chrysis Jungbluth. Povestea lor de dragoste se desfăşoară pe fundalul vieţii artistice şi literare dintr-un Paris strălucitor, unde totul renaşte în exuberanţa şi nevoia de a trăi cu intensitate fulminantă, ca întotdeauna după un moment de criză din istoria umanităţii.

Fragment

Pe fată o chema Juliette şi era nostimă, vioaie, vorbăreaţă şi sexy; aşa cum se întâmplă uneori între artist şi modelul său, între ea şi Chrysis s-a creat aproape imediat o anume legătură. În timp ce Chrysis o desena, Juliette i-a povestit că venea din zona maritimă a Marsiliei şi că fusese amanta unui important personaj interlop din oraş. Bărbatul însă o bătea atunci când bea, iar bătăile începuseră să fie din ce în ce mai dese, aşa încât ajunsese să se teamă pentru viaţa ei. Într-o noapte, după ce el a adormit, a fugit la Paris. I-a spus că i-a fost frică că o să vină să o caute, aşa încât şi-a schimbat numele şi a început să lucreze pentru Madame Mireille, căci lumea prostituatelor oferă un oarecare anonimat. Se simţea în siguranţă acolo, alături de celelalte fete, care nu-şi dăduseră nici ele numele adevărat şi care avuseseră în trecut cel puţin o experienţă cu un bărbat nepotrivit.

Mai întâi, Chrysis o desenă pe Juliette aşezată pe pat, încă complet îmbrăcată, ca şi când şi-ar fi aşteptat clientul; apoi îi făcu o schiţă stând ridicată, cu piciorul pe un scaun, dându-şi jos un ciorap, iar în cea de-a treia o înfăţişă goală, lungită pe pat. Pornind de la aceste desene, Chrysis intenţiona să picteze o serie de tablouri intitulate În aşteptarea clientului. Juliette era un model excelent, exprimând foarte natural diversele stări şi atitudini specifice meseriei sale.

Chrysis se aşeză apoi pe marginea patului ca să-i spună lui Juliette cum să stea pentru ultimele schiţe.
- Întoarce-te pe o parte, spuse ea.

Când fata a făcut-o, Chrysis i-a observat cicatricea de pe şold şi i-a atins uşor cu degetele pielea ieşită în relief.
- Ce-ai păţit aici?
- Priveşte de-aproape, zise Juliette. Ai să vezi iniţialele, MT. Maurice Toscan le gravează pe pielea tuturor fetelor sale, semn că-i aparţin.
- Dar asta-i monstruos.
- Cred că suntem de vârste apropiate, spuse Juliette. Este evident însă că am dus vieţi foarte diferite.

Chrysis îşi aşeză uşor mâna pe şoldul lui Juliette, acoperindu-i însemnul cu palma.
- Îmi pare tare rău, Juliette.

Juliette zâmbi şi ridică din umeri.
- Asta e, ce să-i faci? A trecut.
- Mai fac o singură schiţă, spuse Chrysis. Dar înainte mai vreau să te întreb ceva. Ţi s-a întâmplat vreodată ca un client să te satisfacă cu adevărat şi să te facă să simţi ceva care se apropie de iubire?
- Foarte, foarte rar, spuse Juliette. Uneori însă poţi trăi iluzia că e vorba de dragoste, şi nu de o afacere, şi rămâi mereu cu o senzaţie dulce-amăruie, când e vorba de un client care te plăteşte pentru ce-i oferi.
- Pentru ultimul desen, aş dori să-ţi imaginezi ceva asemănător, zise Chrysis. Vreau să-ţi închipui că abia ai făcut dragoste şi ai avut orgasm, iar iubitul/clientul tocmai a plecat şi tu stai singură aici, pe deplin satisfăcută şi mulţumită pe de o parte, dar cu sentimentul acela dulce-amărui de care vorbeai.

Juliette dădu din cap. Luă mâna lui Chrysis de pe şold, se rostogoli pe spate şi i-o aşeză în locul moale şi cald dintre stomac şi pubis.
- De ce-mi ceri să-mi imaginez aşa ceva, Chrysis? Cum poţi să faci un desen care să redea realitatea dacă modelul tău joacă un rol şi se preface doar că trăieşte un sentiment, când de fapt nu-l trăieşte deloc?

Foarte încet, mişcă mâna lui Chrysis deasupra pântecului, înspre coaste, puţin sub piept, iar Chrysis nu se împotrivi.
- Celelalte posturi au fost uşoare, pentru că fac parte din rutina zilnică şi nu-mi solicită imaginaţia. Însă ce-mi ceri acum e mai greu. Cu toate astea, dacă tu vei putea să mă faci să simt ce doreşti, atunci vei avea un tablou adevărat în loc de unul fals. Şi, în fond, ai plătit, nu-i aşa?

Senzaţia pielii delicate a lui Juliette peste pielea ei, moliciunea trupurilor care se atingeau, împlinirea buzelor când se sărutau, rotunjimile senzuale şi plăcerea apropierii a două trupuri de femei erau foarte diferite de conturul osos şi bine legat al corpului bărbătesc - nici mai bine, nici mai rău, doar altfel. Pentru că aparţineau aceluiaşi sex, ştiau instinctiv cum să-şi ofere plăcere cu mâinile şi degetele, limbile şi gurile, fără stângăcie sau ruşine, iar când au terminat, au rămas una lângă alta, fără să vorbească. Într-un târziu, Chrysis a coborât din pat, şi-a luat blocul de desen şi a redat-o pe Juliette în starea despre care-i vorbise; pentru că şi ea se afla în aceeaşi stare, artistul şi modelul se contopiseră, cu trup şi suflet. Chrysis îşi dădea seama că era cea mai adevărată şi mai rară formă de împlinire artistică, pe care nu o mai cunoscuse până atunci şi nu ştia dacă avea să o mai trăiască vreodată.

Când s-au întors în salon, stabilimentul era plin de clienţi, luminile difuze, iar în aer plutea acea senzaţie de îngăduinţă erotică tipică unui bordel. Un muzician negru cânta jazz la pian şi clienţii dansau cu fetele pe micul ring de lângă bar. Chrysis îl găsi pe Casmir prăbuşit într-un fotoliu aurit Louis XIV, cu o mină plictisită şi iritată. S-a scuzat că lipsise atât de mult, explicându-i că făcuse mai multe schiţe decât îşi propusese.

Poetul râse.
- Ah, draga mea, dar între noi nu există secrete, spuse el. Îi simt mirosul pe pielea ta. Şi citesc în ochii tăi oboseala; eşti pe deplin satisfăcută.
- Nu cred că mă mai interesează voyerismul aşa de tare în seara asta, zise Chrysis. Am să beau doar un pahar de şampanie la bar şi o să-mi închei socotelile cu Madame Mireille. Apoi trebuie să mă întorc în atelierul meu şi să pictez. Îmi pare foarte rău, Casmir.
- Nu face nimic, draga mea, spuse el. Poţi să-mi cumperi o cină bună şi atât.

Apropiindu-se de bar, Chrysis a găsit-o pe Madame Mireille purtând o discuţie între patru ochi cu barmanul. Madame îi aruncă iute o privire.
- Vin îndată, domnişoară, spuse ea.

Chrysis se uită la barman, care, în aceeaşi clipă, privi peste umărul lui madame, iar ochii lui întunecaţi se opriră asupra ei. Chrysis simţi deodată o ameţeală şi, înainte să gândească, izbucni:
- Ce faci tu aici?
- Ce vrei să spui, domnişoară? întrebă Madame Mireille.
- Vă rog să mă iertaţi, madame, zise Chrysis. Îi vorbisem domnului. N-am vrut să vă întrerup. Sunt doar foarte surprinsă să-l văd.
- Voi doi vă cunoaşteţi? întrebă madame.
- Nu chiar, spuse Chrysis. Adică de fapt n-am făcut cunoştinţă niciodată... dar, într-un fel, ne cunoaştem.
- Ei, atunci dă-mi voie să facem prezentările aşa cum se cuvine, spuse madame, în mod evident buimăcită. El e Bogart, noul nostru barman cu jumătate de normă şi gardian al păcii cu normă întreagă. După ce-au venit atâţia marinari americani în oraş, La Belle Poule e ceva mai... cum să spun... e mai multă gălăgie decât în mod obişnuit. M-am plâns de curând bunului meu prieten, Jimmie Charters, barmanul de la Dingo, şi el mi-a spus că ştie omul potrivit pentru treaba asta. Iar numele dumitale, domnişoară, nu cred că l-am reţinut.
- Chrysis, spuse ea, întinzând mâna către Bogey. Sunt Chrysis.

Strângerea lui era caldă şi puternică şi i-a ţinut mâna într-a sa câteva clipe lungi, până ce ea a simţit că ameţeşte din nou.
- Încântat să vă cunosc, domnişoară, spuse el. Ca să vă răspund la întrebare, lucrez aici. E prima mea noapte.

Apoi zâmbi ironic.
- Aş putea să vă întreb şi eu acelaşi lucru.
- El e prietenul meu Casmir, zise Chrysis, dându-şi seama că se înroşise toată.
- Bogart, serveşte-i cu şampanie pe prietenii mei Chrysis şi Casmir, spuse Madame Mireille, şi poate lămuriţi între voi povestea. Sper, domnişoară, că întrevederea cu Juliette a fost mulţumitoare.
- Cu siguranţă a fost, madame, vă mulţumesc.
- Acum trebuie să mă ocup de clienţii mei, spuse patroana, îndepărtându-se de bar. Poţi lăsa onorariul convenit la Bogey, domnişoară.

Mai târziu, Chrysis avea să-şi aducă aminte că pianistul interpreta şi cânta, în acelaşi timp, o melodie nouă, pe care o mai auzise cântată de orchestra din Le Bal Nègre. Îi aparţinea compozitorului american Cole Porter, care stătea la Paris şi era un obişnuit al locului, cântând adesea acolo împreună cu orchestra. Melodia se numea Let's Misbehave.
- Ca să răspund şi eu la întrebarea ta, să ştii că tot aici lucrez, îi spuse Chrysis lui Bogey, încă năucită de prezenţa lui şi simţind oarecum nevoia să se justifice. Vreau să spun că eu... evident, nu sunt una dintre fete... nu, nu lucrez aici în calitatea asta. Astăzi am venit prima dată, ca să fac câteva desene. Eu pictez... şi... şi prietenul meu Casmir e poet. Dar nu suntem iubiţi, înţelegi tu, suntem doar prieteni... dar atunci... de ce-ţi spun ţie toate astea? De ce ţi-ar păsa dacă ne iubim sau nu? Scuză-mă, trăncănesc ca o idioată... scuză-mă, te rog.
- Eu glumeam, domnişoară, spuse Bogey şi zâmbi, văzându-i stânjeneala. Ce faci aici nu-i treaba mea. Şi nu-i nevoie să-mi explici nimic.
- Vrei să ne întâlnim mâine după-amiază în Le Select? întrebă ea. Pe la ora patru? Trebuie să-ţi vorbesc. Promit să nu mă mai port aşa ciudat. Sunt doar puţin agitată... Nu mă aşteptam să te văd...

Bogey dădu din cap şi zâmbi.
- Ora patru, Le Select. O să fiu acolo.

Pe când părăseau La Belle Poule, Casmir o întrebă:
- Ăsta-i bărbatul de care eşti îndrăgostită, nu-i aşa?
- De unde ştii?

Casmir râse din nou.

3

- Îţi aduci aminte de mine? întrebă Chrysis.
- Da, mi-aduc aminte de o seară, iarna trecută, spuse Bogey. Ningea, iar eu stăteam la aceeaşi masă şi scriam în caiet. Tu erai afară şi priveai prin fereastră. Arătai ca o făptură înfrigurată şi părăsită de toţi.
- De atunci te caut mereu. Am crezut că n-o să te mai văd niciodată.
- La Belle Poule e un loc cam ciudat pentru o revedere.
- Spune drept, îl întrebă Chrysis, tu m-ai căutat vreodată? Te-ai gândit vreun moment la mine?
- Mai târziu, mi-a părut rău că nu ţi-am vorbit, spuse Bogey. Şi că nu m-am uitat la desenul tău. Nu prea eram în apele mele în seara aceea.
- Am observat. Arătai ca şi când te-ai fi aflat cu mintea în altă parte.
- Aşa şi era.

Atunci privirile li s-au contopit din nou şi părea că se cunosc dintotdeauna, că ştiau totul unul despre celălalt, chiar dacă, evident, nici unul din ei nu ştia nimic.
- Eşti scriitor, zise Chrysis în cele din urmă.
- Nu, nu chiar, răspunse Bogey. Dar tu eşti pictoriţă.
- Da... deocamdată sunt studentă la Arte. Mai am încă multe de învăţat. Eşti american?
- Da.

Apoi zâmbi.
- Cum de ţi-ai dat seama?
- Te dă de gol accentul şi, bineînţeles, cizmele de cowboy.

Bogey râse.
- Uneori, studenţii de la École des Beaux-Arts mă opresc pe stradă şi mă întreabă dacă sunt cowboy adevărat sau mă duc la un bal mascat.
- Şi tu ce le spui?
- Că mă duc la un bal mascat, bineînţeles.
- Şi cum de-a ajuns un cowboy american să lucreze într-un bordel din Paris, dacă-mi permiţi întrebarea?
- Asta e o poveste cam lungă.
- Aşa mă gândeam şi eu. Care e numele tău adevărat?
- Bogart. Bogart Lambert. Dar mi se spune Bogey.

Chrysis îi aruncă o privire pătrunzătoare, căci o îndepărtată amintire din copilărie revenea, dându-i fiori reci pe şira spinării.
- Din ce parte a Americii eşti?
- Din Colorado. Familia mea are o mică fermă acolo.
- Ai fost în Legiunea Străină.
- De unde ştii?
- Credeam însă că muriseşi...
- Poftim?
- Bogart Lambert a fost ucis în război, spuse Chrysis, l-au omorât nemţii. Aşa mi-a spus papa.
- Cine-i papa? întrebă Bogey.
- Tatăl meu. Mi-a povestit despre tine şi Crazy Horse, zise ea. Tu eşti curierul cowboy. Mi-a spus tot despre tine. Te cunoaşte.
- Cine e tatăl tău? întrebă el din nou.
- Colonelul Charles Jungbluth, răspunse ea. Comandantul unităţii 217 infanterie. Ai mers călare până la ei în tranşee când a fost La Bataille des Monts, ofensiva din primăvara lui 1917. Nu-i aşa?

Bogey se uită la ea timp îndelungat, iar apoi îşi mută privirea, ca şi când s-ar fi închis din nou în sine. Chrysis văzu din nou, în adâncul ochilor lui, întreg chinul aducerii aminte pe care îl văzuse şi în ziua aceea, în Le Select.

În cele din urmă, încuviinţă din cap.
- Da, mi-l amintesc pe tatăl tău. A fost una dintre misiunile mele de început; eram tare tânăr şi nesăbuit. Credeam că sunt de neînvins... imun în faţa gloanţelor. Tatăl tău s-a purtat tare frumos cu mine.
- Dar, până la urmă, n-ai murit, spuse ea.
- Se pare că nu.
- În toţi anii ăştia, încă de când eram mică, am crezut că ai murit.
- Multă lume a crezut acelaşi lucru, zise Bogey.
- Vii cu mine acasă la părinţi? îl întrebă Chrysis. Vrei să vii chiar acum? Pentru papa ar fi o surpriză nemaipomenită. Şi el a crezut, în toţi anii ăştia, că ai murit. Povestea o să aibă un nou sfârşit, nou şi minunat în acelaşi timp. I-aş face un dar deosebit.
- Despre ce poveste e vorba?
- Povestea frumoasă despre război pe care mi-a spus-o când eram o copilă, spuse ea. Povestea despre curierul cowboy.
- Mi-ar face plăcere să-l văd din nou pe tatăl tău, zise Bogey. Dar trebuie să ajung la lucru în scurt timp. Mâine sunt liber şi, dacă vrei, vin cu tine. Însă trebuie să-mi promiţi ceva. Trebuie să-mi promiţi că nu mai povesteşti nimănui altcuiva despre mine.
- Sigur, promit, spuse Chrysis. Dar de ce?
- Pentru că, într-o privinţă, ai dreptate, zise Bogey. Curierul cowboy e mort şi eu vreau să se odihnească în pace.

Chrysis întinse braţele şi îi cuprinse mâinile.
- Bogart?
- Da, Chrysis.
- Simţi? Simţi ce se întâmplă cu noi?

Bogey încuviinţă din cap.
- Sunt îndrăgostită de tine de când aveam doisprezece ani, spuse ea.
- Ai fost îndrăgostită de un personaj mitic, pe care tatăl tău l-a creat pentru tine.
- Dar m-am îndrăgostit de tine şi anul trecut, chiar aici, zise Chrysis, fără să ştiu măcar cine eşti, fără să-ţi vorbesc. Când te-am văzut noaptea trecută, încă te mai iubeam. Şi poate că nu-ţi dai seama acum, dar mă iubeşti şi tu.
- Eu nu prea ştiu ce e iubirea, spuse Bogey.

4

- Poate n-ar trebui să-i spunem tatei unde ne-am întâlnit noaptea trecută, zise Chrysis în timp ce deschidea uşa apartamentului.

Bogey râse.
- Cred că e o idee bună. Ţin minte că tatăl tău are o personalitate puternică.
- Poţi să-i spui şi aşa, zise ea. Eu o să-i spun doar că ne-am întâlnit în Le Select, ceea ce este, mai mult sau mai puţin, adevărat.
- Şi schiţele unde-i spui că le faci?
- Desenele nu i le arăt, cel puţin deocamdată. Dar într-o bună zi o să le vadă.

Părinţii ei luau un apéritif când Chrysis intră în salon împreună cu Bogey. Colonelul se ridică în picioare; ea îl sărută, iar apoi îşi sărută mama.
- Am adus un prieten să te vadă, papa, zise ea. S-ar putea să ţi-l aminteşti.

În ultimii ani, părul colonelului devenise aproape cenuşiu, iar mustaţa sa odinioară răsucită era acum tunsă îngrijit. Era un domn distins de aproape şaizeci de ani, încă zvelt, păstrând statura impunătoare de militar. Privi nedumerit spre Bogey.
- Prin urmare, ne-am mai întâlnit? întrebă el, întinzând mâna. Îmi pare rău, dar tare mi-e că nu te recunosc.
- Da, colonele Jungbluth, spuse Bogey, ridicând şi el mâna în semn de salut. Ne-am mai întâlnit. Am fost legionar clasa I, Bogart Lambert, domnule, în Batalionul 4 sub comanda colonelului Jacques Daumier. Ne-am întâlnit, pentru scurt timp, în timpul războiului. Dar oricum, nu există nici un motiv pentru care să vă amintiţi de mine.

Colonelul se uită atunci mai atent la Bogey, iar buza de jos începu să-i tremure.
- Am participat la o ceremonie de comemorare în onoarea ta, şopti el cu voce răguşită, salutându-l apoi cu mână nesigură. Ai primit, post-mortem, Croix de Guerre pentru serviciul tău eroic în slujba ţării noastre.
- Da, domnule, a ajuns acasă, în Colorado, la părinţii mei, spuse Bogey. Au aşezat-o în camera mea, alături de trofeele câştigate la rodeo.
- Pentru că nu ţi-au găsit trupul, s-a făcut o anchetă, spuse colonelul. Erau câţiva în tribunalul militar care credeau că ai dezertat. Cu toate astea, comandantul tău şi alţi membri ai batalionului au depus mărturie în favoarea ta. Muriseră aşa de mulţi oameni, unii îngropaţi pe câmp, alţii dispăruţi, pur şi simplu, că n-aveam cum să aflăm ce s-a ales de tine. Însă asta e ceva nemaipomenit. Cei din Legiune ştiu că trăieşti?
- Nu, colonele, zise Bogey, şi nici n-am de gând să-i anunţ.
- Bine, dar de ce? întrebă colonelul Jungbluth. Ai avea măcar şansa de a fi propus pentru acordarea unei compensaţii financiare din partea guvernului, iar poporul francez îţi va fi recunoscător.
- Tocmai ăsta ar fi motivul, domnule, spuse Bogey. Aţi fost acolo, colonele, şi ştiţi cum era. De ce-aş mai vrea să răscolesc din nou totul? De ce mi-aş dori o astfel de atenţie? Războiul s-a terminat acum şapte ani, curierul cowboy a murit şi a fost uitat. Lumea a mers înainte; şi eu la fel. Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Fiica dumneavoastră a promis că nu va mai povesti nimănui despre mine. Acum, vă rog acelaşi lucru.

Colonelul cântări o clipă cele spuse de Bogey, iar apoi dădu din cap.
- Prea bine, legionar Lambert. Dacă vrei ca toată lumea să te creadă mort, trebuie să-ţi respect hotărârea. Însă ţi-aş rămâne îndatorat dacă mi-ai face onoarea să ne povesteşti, doar nouă, acum, ce ţi s-a întâmplat şi pe unde ai fost în anii care au trecut. După scurta noastră întâlnire din primăvara aceea, ţi-am urmărit cariera militară atât cât am putut atunci. Am auzit multe despre faptele tale eroice.
- Pot să vă asigur, colonele, că erau şi destule exagerări, spuse Bogey. Dar dacă doriţi, vă pot povesti ce ştiu, ce-mi amintesc şi pe unde am fost.

Aşa a rămas Bogey să cineze cu familia Jungbluth, povestindu-le tot; le-a spus despre explozia de pe drumul către Mons, despre cum s-a trezit, din lungul său somn, în Edinburgh, despre numeroasele luni de operaţii şi despre anii de refacere, despre cariera de boxer în Scoţia şi, în cele din urmă, despre întoarcerea în Franţa. În timp ce povestea, şi-a dat seama că era pentru prima dată când spunea cuiva tot ce se întâmplase, în detaliu. Nici măcar în cei trei ani pe care îi petrecuse lucrând împreună cu Archie nu a povestit nimic mai amănunţit, ci doar lucruri generale, iar Archie i-a respectat intimitatea.
- Şi nu-ţi doreşti să te întorci acasă? întrebă colonelul. Să-i vezi pe mama şi pe tatăl tău?
- Le scriu părinţilor în fiecare săptămână, colonele, şi într-o bună zi o să merg acasă. Dar dintr-un motiv pe care nu pot să mi-l explic pe deplin, deocamdată nu sunt pregătit. Tata îmbătrâneşte, şi în curând o să aibă mare nevoie de mine la fermă, iar în cele din urmă o să mă ocup eu de tot. Când va fi să mă întorc, cred că n-am să mai plec de acolo. Nu sunt încă pregătit şi bănuiesc că ei înţeleg lucrul ăsta.

Atunci Chrysis şi Bogey se priviră amândoi şi văzură, în acel moment, drumurile diferite pe care aveau să o ia vieţile lor, ca şi când întregul parcurs al legăturii dintre ei, abia înfiripate, se desfăşura limpede înaintea lor şi, în acelaşi timp, rămânea deja undeva în urmă.

Un strigăt împotriva totalitarismului - 2084. Sfârşitul lumii

2084. Sfârşitul lumii
Boualem Sansal
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016



*****
Un strigat impotriva totalitarismului

Citind 2084 Sfârşitul lumii a algerianului Boualem Sansal, carte apărută la editura Humanitas Fiction, m-am întrebat foarte serios dacă nu a fost deja emisă o fatwa pe numele autorului prin care să se ceară condamnarea lui la moarte pentru cele scrise. M-am întrebat acest lucru pentru că, Boualem Sansal a scris o carte despre islam mult mai curajoasă din punctul meu de vedere decât Versetele satanice ale lui Rushdie şi mult mai plină de implicaţii decât Supunere a lui Houellebecq.

Inspirată din romanul 1984 al lui Orwell după cum recunoaşte însuşi autorul, 2084 descrie o lume în care religia a devenit literă de lege. Versetele din cartea sfântă numită Gkabul, revelată Trimisului lui Yollah numit Abi, sunt cele care dictează modul în care un credincios trebuie să se poarte în fiecare clipă a existenţei sale. De urmarea cu stricteţe a acestor precepte se ocupă în lumea lui Big Eye, Aparatul care are puteri asupra a tot şi a toate în numele lui Abi şi al Dreptei Frăţii. Abi este prezent printre credincioşi doar prin intermediul unor tablouri uriaşe care îl reprezintă sub forma unui chip estompat ce are în centru un ochi magic pe care credincioşii şi-l imaginează dotat cu conştiinţă. Un rol important în păstrarea comunităţii pe drumul dreptei credinţe revine şi fiecărui individ care este obligat să îşi denunţe vecinii dacă aceştia nu îndeplinesc exact ritualurile, să participe la execuţiile publice, să ia parte la studierea şi recitarea în grup a textelor religioase. Fantasticul se împleteşte cu realul pentru oamenii din această lume pentru că Veii sau Djinii cum erau cunoscuţi anterior au grijă să le citească gândurile şi să pedepsească orice abatere. Sau aşa spun oamenii...

În această lume trăieşte Ati, personajul principal. Ati este un om obişnuit, trimis la sanatoriu pentru a se vindeca de tuberculoză. Repaosul, liniştea şi ieşirea din rutina zilnică îl determină pe Ati să observe lucruri, să înceapă să îşi pună întrebări şi, cel mai periculos, să înceapă să gândească. Ţara lui Ati este o ţară în care libera circulaţie este interzisă, singurii oameni care pot călători, cu excepţia funcţionarilor şi comercianţilor, sunt pelerinii. Drumurile pelerinilor sunt la rândul lor bine stabilite, nu le sunt permise abateri şi însuşi statutul de pelerin se obţine greu, în ani de zile, uneori chiar niciodată. Dacă cel care doreşte să se alăture unei caravane de pelerini moare, certificatul de înscriere este moştenit de fiul său cel mare. Ati are ocazia să călătorească ca urmare a bolii sale şi, odată întors acasă, lumea se transformă. Perfecţiunea începe să crape, ici pe acolo apar îndoieli, mici revolte şi o dorinţă de libertate periculoasă.

Ati începe să îşi pună la îndoială credinţa. Îşi dă seama că pentru Sistem ipocrizia formează credinciosul perfect şi că adevărata religie nu poate fi nimic altceva decât bigotism bine pus la punct. Înţelege că totul a fost codificat de la naştere până la moarte, de la apus până la răsărit şi că a dispărut libertatea de a visa, de a ezita, de a reflecta şi poate chiar de a crede. Ati înţelege treptat şi importanţa abilimbii, limba oficială, în ceea ce priveşte modelarea credinciosului perfect. Această limbă inventată de Abi, nu se adresează spiritului ci are drept scop dezintegrarea lui şi din ceea ce rămâne în urma acestui proces se construieşte drept-credinciosul perfect.

În încercarea sa de a găsi răspunsuri la întrebările care îl macină, Ati porneşte, împreună cu prietenul său Koa, într-o aventură care îl va purta din cartierul lui în ghetou şi de acolo către capitala Abiguv. Este o călătorie prin intermediul căreia cititorul pătrunde mai adânc în lumea aceasta ireală şi totuşi cumva atât de familiară. Ati şi Koa descoperă cu surpriză că nu toţi oamenii sunt la fel, că se diferenţiază nu doar prin veşminte ci chiar şi prin modul în care vorbesc în abilimbă. Peste tot se simt străini şi sunt văzuţi ca străini chiar şi la două-trei străzi distanţă de casă. Oamenii din cartiere trăiesc în propriul lor univers limitat la ceea ce cunosc. Fiecare consideră, de altfel, că întreg oraşul este format doar din propriul cartier. Frica de străini, de duşman este puternic înrădăcinată şi le dictează fiecare gest faţă de cei doi călători.

Duşmanul este permanent prezent fie sub forma adversarului de demult şi numit generic chiar Duşman, fie sub forma diavolului numit Balis sau al oamenilor din ghetou care trăiesc la periferia lumii ce se vrea perfectă. Duşman devine vecinul, prietenul sau colegul dacă statul sau credinţa o cer.

Ati şi Koa vor ajunge în capitală unde vor avea parte de noi revelaţii. Ierarhii, jocuri de culise, trădări şi interese meschine există şi în această aşa-zisă lume sfântă. Aparatul are însă grijă să îşi protejeze aleşii prin metode diferite şi ingenioase. Autorul creează un Aparat bine pus la punct din care fac parte un Minister al Arhivelor, Cărţilor Sacre şi Memoriilor Sfinte şi un Minister al Sănătăţii Morale Ştirile sunt transmise prin intermediul nadirelor care sunt nişte ecrane murale prezente în toate colţurile ţării şi prin ziarul oficial numit ŞtiF. Mockbiştii spovedesc credincioşii de nouă ori pe zi. Fiecare drept credincios are un Livret al Valorii în care îi sunt trecute notele de la inspecţia periodică. Acesta este un document de identitate morală care stabileşte ierarhii şi deschide drumuri. De asemenea, Statul se bazează pe câteva principii ferme: "Războiul înseamnă pace", "Libertatea înseamnă sclavie", "Ignoranţa înseamnă putere", "Minciuna înseamnă adevăr", "Moartea înseamnă viaţa" şi "Logica înseamnă absurd".

În capitală, Ati îl întâlneşte pe Toz, un individ ciudat, care face parte din cercurile puterii, dar care trăieşte cu nostalgia unei lumi care nu mai există şi pe care încearcă să o recreeze într-un muzeu al secolului XX, un Muzeu al Nostalgiei. Cei doi ajung la concluzia că esenţa răului şi a servituţii care domnesc în Abistan este Gkabulul, cartea sfântă. Boualem Sansal inventează, de altfel, versete pentru această carte de căpătâi a abistanezilor, dar şi maxime cheie care constituie baza educaţiei cetăţenilor. Acestea din urmă decretează, de exemplu, că "supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr" sau că "Aparatul şi poporul sunt UNA, după cum Yolah şi Abi sunt Una".

Cu fiecare nou pas, Ati îşi reconfigurează credinţa şi imaginea despre adevăr şi lume. Care îi va fi fost soarta vă las să descoperiţi singuri.

2084 nu este o carte uşor de citit. Să pretind că i-am surprins complexitatea în doar câteva paragrafe ar fi o greşeală. Pot spune, însă, că este una dintre puţinele cărţi din ultima vreme la care am simţit nevoia să mă opresc aproape la fiecare frază şi să îi pun o notă de subsol. Este o carte care sperie nu doar pentru că ne arată cum poate fi o lume pe care o simţim posibilă date fiind evenimentele pe care le trăim, dar şi pentru că ne aduce aminte de alte totalitarisme dintr-o istorie nu prea îndepărtată. Este, totodată, o carte care încântă prin bogăţia spiritului, prin ironia fină şi curajul autorului de a spune lucrurilor pe nume.

Cinci Colţuri

Cinci Colţuri
Mario Vargas Llosa
Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
editura Humanitas Fiction, 2016
Seria de autor Mario Vargas Llosa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



*****
Intro

Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.

Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima - experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorţează de asemenea, după 50 de ani.

După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

*

Cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa, Cinci Colţuri (Cinco Esquinas), deja la a treia ediţie în limba spaniolă, a fost publicat în martie 2016 - an care marchează pentru autor o dublă aniversare: împlinirea vârstei de 80 de ani şi sărbătorirea a 60 de ani de la publicarea primei sale povestiri.

Peru, sfârşitul secolului XX, ultimele luni de dictatură a lui Alberto Fujimori şi a omului său de încredere, "Doctorul" Vladimiro Montesinos - şeful serviciilor secrete. Quique Cárdenas Sommerville, un respectat om de afaceri, trăieşte fericit cu soţia sa, Marisa, care pe neaşteptate începe o aventură erotică împreună cu Chabela, prietena ei cea mai bună. Viaţa lui se complică periculos atunci când Rolando Garro, directorul unui săptămânal de scandal condus din umbră de "Doctor", încearcă să-i distrugă reputaţia publicând fotografii compromiţătoare. Nici un ingredient nu lipseşte pentru ca romanul Cinci Colţuri să poată fi citit, aşa cum Vargas Llosa însuşi îl consideră, ca o frescă a societăţii peruane în vremuri tulburi.

"Mi s-a părut interesant să intitulez povestea aceasta Cinci Colţuri, de la numele unui cartier emblematic, într-un fel, pentru Lima, pentru Peru şi deopotrivă pentru perioada în care se petrece acţiunea romanului. Tema care impregnează întreaga poveste este jurnalismul, mai ales jurnalismul senzaţionalist, [...] dar şi celălalt chip al lui: acela de instrument al eliberării şi de pavăză morală şi civică a unei societăţi." (Mario Vargas Llosa)

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016). În curs de apariţie: Istoria lui Mayta.

Fragment

Juan Peineta plecă devreme de la hotelul Mogollon, întrebându-se din nou pe unde o fi umblând Serafin, căci nu mai apăruse de trei zile. Sau de patru? Sau de o săptămână? La naiba cu pierderile de memorie, mama mă-sii. O luă spre bulevardul Abancay. Bine măcar că Willy Rodrigo, zis El Ruletero, locuia acum în Barrios Altos. Înainte, când stătea în Callao, era o adevărată aventură s-ajungă să-l vadă. Trebuia să meargă pe jos până la piaţa San Martin, de unde lua un microbuz până la Callao. Era singurul vehicul în care se urca, o dată la o lună, o lună şi jumătate, ca să meargă-n vizită la prietenul lui, regele jocurilor de noroc. Nimeni nu ştia de unde-i venea porecla, El Ruletero, până când Willy îi zise că de la una dintre piesele lui Perez Prado, inventatorul ritmului mambo, o muzică pe care, în tinereţea lui, obişnuia să danseze şi să fredoneze în fiecare zi. Dar nici Juan Peineta şi nici altcineva în toată Lima nu ştia ce-nsemna cuvântul cubanez ruletero: peşte? taximetrist? vânzător de lozuri în plic?

De ce o fi vrând Willy să-l vadă neapărat? Şi ce să însemne discuţia ciudată de-aseară, când l-a sunat la hotelul Mogollon: "Trebuie să ne vedem urgent, Juanito. Nu pot să-ţi spun mai multe la telefon. Hai să luăm masa mâine împreună. Super. Atunci, pe mâine". Despre ce-o fi vorba? De ce Willy nu i-a dat nici măcar un indiciu? Juan Peineta începu să urce bulevardul Abancay; în dreptul clădirii Congresului o s-o ia spre întinsul şi întortocheatul bulevard Junin, la capătul căruia se afla Cinci Colţuri, unde locuia Willy; cel puţin traseul ăsta şi-l amintea foarte bine. Uneori avea senzaţia că, pe zi ce trecea, tot mai multe lucruri i se evaporau din minte, că în curând avea s-ajungă o stafie fără trecut.

Era prieten cu Willy de pe vremea când practica nobila artă a recitatului şi El Ruletero administra un teatru în cartierul Cantagallo, din sectorul Rimac; obişnuia să-l cheme să recite între spectacole de muzică şi dans andine. Teatrul lui Willy organiza şi nopţi de lupte libere, dar la spectacolele acelea nu-l invita să recite (o făcuse o singură dată, l-au fluierat şi i-au strigat "Poponarule" şi "Curistule", aşa că bietul Juan n-a mai vrut să repete niciodată experienţa). Trecuse ceva vreme de când El Ruletero vânduse teatrul şi acum administra o sală de jocuri nu departe de Cinci Colţuri, în apropierea monumentului lui Felipe Pinglo, marele compozitor de valsuri din vechea gardă. Înainte, când locuia în Callao, Willy avea alt monument aproape de casa lui: cel al Saritei Colonia, protectoarea hoţilor. Nu se găsea nimeni mai diferit de Juan Peineta ca Willy, cu viaţa lui de pasăre de noapte şi localul său rău famat, unde veneau să-şi încerce norocul toţi prăjiţii, mulţi dintre ei răufăcători recunoscuţi, foşti puşcăriaşi alături de beţivi notorii, peşti şi vagabonzi care de obicei îşi rezolvau neînţelegerile cu cuţitul sau cu bocancul. Printre clienţii lui Willy mai mişunau şi ciripitori şi sifoane plătiţi de poliţie, care treceau pe-acolo să se facă c-o bere şi să mai culeagă informaţii.

Totuşi, îi unea o prietenie care trecea dincolo de vieţile lor atât de diferite. Multă vreme, de patru sau de cinci ori pe an Juan străbătuse lungul traseu care-l ducea din centrul Limei până în cartierul acela sărăcăcios din portul Callao ca să-şi petreacă ziua cu vechiul său prieten. Acum, de când acesta se mutase în centrul Limei coloniale, era mult mai bine, nu mai trebuia să facă traseul ăla greu şi nesfârşit până în port, ci doar o obositoare plimbare pe jos. Willy îl ducea să mănânce la câte-o crâşmă unde aveau midii proaspete şi bere rece ca gheaţa. În timp ce mâncau pe rupte, îşi aminteau de vremurile trecute, când Juan se dedica vocaţiei sale de artist-recitator şi avea o căsnicie fericită cu Atanasia, iar Willy conducea teatrul lui popular, ceea ce-i permitea să se mai culce cu câte-o artistă dintre cele care urcau pe scena teatrului, dar Juan credea că nu se culcase cu atâtea cu câte se lăuda el. Pentru că Willy era şi fanfaron. Însă, deşi ştia că exagera şi minţea, Juan se distra ascultându-l. Ce să însemne graba de-acum? De ce n-o fi vrut să-i spună nimic la telefon?

Îi lua cam o oră s-ajungă la răspântia aceea labirintică numită Cinci Colţuri, din inima zonei Barrios Altos. În tinereţea lui Juan, cartierul acela era plin de petreceri creole şi acolo locuiau mulţi boemi, artişti, muzicieni şi până şi albiturile alea din Miraflores şi San Isidro, iubitori de muzică creolă, veneau să-i asculte pe cei mai buni cântăreţi, chitarişti şi maeştri ai cajonului şi să danseze la un loc cu metişii şi cu negrii. Încă se mai vedeau urmele epocii de glorie a zonei Barrios Altos, cu La Palizada şi Felipe Pinglo şi toţi marii compozitori şi promotori ai muzicii creole.

Acum, cartierul se degradase şi străzile lui erau periculoase. Dar Willy era în elementul lui acolo, îşi vedea de localul cu jocuri de noroc. Părea să câştige bine, dar Juan Peineta se temea că într-o bună zi aveau să-l hăcuiască. Străbătea, în ritmul său lent, cu durerea din picioarele pline de varice, lungul, şerpuitorul şi mereu aglomeratul bulevard Junin. Oraşul era tot mai sărăcăcios pe măsură ce înainta, printre chioşcuri unde se vindeau flori, fructe, dulciuri, printre vechile vile coloniale ce stăteau să se prăbuşească, printre copilaşi aproape goi, cerşetori şi vagabonzi care încă mai dormeau prin ganguri sau lângă stâlpii de iluminat. Pe lângă bisericile coloniale, mai erau şi multe confrerii şi troiţe unde uneori credincioşii aprindeau lumânări Domnului nostru Isus Cristos sau altor sfinţi, se rugau în genunchi şi atingeau icoanele. Acolo, după ce treceai de mănăstirea Desculţelor şi de Quinta Heeren, pe o străduţă neasfaltată se găsea localul lui Willy El Ruletero.

De obicei îl găsea binedispus şi îl întâmpina cu aceeaşi glumă: "Mă bucur să te văd, Juanito, ce bine că încă n-ai dat colţul!" Dar de data asta Willy era serios şi încruntat şi îl îmbrăţişă fără să-i spună o vorbă. "M-ai pus pe gânduri cu telefonul de-aseară, bătrâne", ii zise Juan. Willy îşi duse un deget la buze, arătându-i astfel să tacă, şi îi dădu de înţeles, tot prin semne, să se îndepărteze de local. Avea câteva aluniţe pe faţă, era cărunt şi încă se ţinea bine pentru cei şaptezeci şi ceva de ani ai lui. Purta o salopetă decolorată, o bluză gri, fără mâneci şi mocasini jerpeliţi, fără şosete. Îmbrăţişându-l scurt pe Juan Peineta, îl împinse, obligându-l să se îndepărteze de căsuţa de lemn şi chirpici, cu acoperiş de tablă, unde funcţiona sala lui de jocuri şi unde el trăia, singur sau, cum obişnuia să zică, "cu gagici de ocazie".
- De ce nu stăm puţin la tine, Willy, să-mi trag şi eu sufletul? întrebă Juan Peineta. Eşti misterios rău, moşule, iar pe mine m-a rupt drumul până aici.
- Trebuie să vorbim cât mai departe de-aici, Juanito, îi răspunse cu voce joasă El Ruletero, uitându-se in jur. Locul ăsta a devenit periculos. Nu numai pentru mine, ci şi pentru tine, moşule. O să-ţi explic, adăugă el clipind des.

Tăcut, îngândurat şi cu un aer îngrijorat care-l nelinişti şi mai tare pe Juan Peineta, Willy îl târî după el pe câteva străduţe neasfaltate, cu case rămase doar pe jumătate construite, unele cu etaj, toate burduşite cu oameni săraci, desculţi sau în şlapi, bărbaţii purtând tricouri, iar multe dintre femei, batic pe cap, aşa cum purtau credincioasele din anumite secte evanghelice.

Juan observă că prietenul lui şchiopăta cu piciorul stâng: o fi călcat rău?
- E reumatism şi ăsta nu mai trece cu nimic, îi zise cătrănit El Ruletero. O femeie de-aici, din cartier, un fel de vrăjitoare, îmi face nişte băi cu ierburi, dar deocamdată nu se vede nici un rezultat. Probabil că m-au ajuns şi pe mine bătrâneţile, Juanito. Aşa cum tu ai memoria slabă, eu am picioarele slabe.

Ce se-ntâmpla cu Willy? Nu era cel dintotdeauna, bărbatul care făcea haz de necaz şi glumea mereu, pe care Juan îl ştia de mai bine de treizeci de ani, căruia totul părea să-i meargă ca pe roate şi pe care nimeni şi nimic nu putea să-l facă să-şi piardă umorul. Era neliniştit, supărat şi temător. Juan îşi dădu seama că ezita înainte să intre-n câte-o crâşmă în dreptul căreia se opreau pentru ca Willy să tatoneze terenul. În câteva s-a hotărât să nu intre, dar fără să-i dea vreo explicaţie lui Juan Peineta.
- Nu-mi place să te văd aşa, Willy, îi zise până la urmă, în timp ce băteau în continuare drumurile în căutarea unui loc unde să se aşeze ca să stea de vorbă liniştiţi. Ce naiba e cu tine, frate, de ce eşti atât de bănuitor şi de temător?

În loc de răspuns, grav, Willy îşi duse iarăşi un deget la buze, arătându-i să nu mai tot dea din gură: buzele cusute. O să aibă timp de vorbit mai târziu.

În sfârşit, Willy găsi ce căuta. Un băruleţ care, deşi era în toiul zilei, avea aprins un bec plin de muşte ce arunca o lumină palidă peste cele vreo zece mese, toate goale. S-au aşezat aproape de uşa de la intrare şi Willy a cerut o bere cat mai rece, Pilsen Callao, bineînţeles, şi două pahare curate.
- Îmi spui şi mie pană la urmă ce dracu' e cu tine, Willy? Ce naiba ai, de te porţi atât de ciudat, frate?

Willy îl ţintui cu ochii lui mari şi galbeni, din care răzbătea o privire temătoare.
- Se coace ceva şi nu-mi place deloc, frate, spuse coborând vocea şi aruncând în jur privirile acelea neliniştite pe care Juan nici nu i le cunoştea. Făcu o pauză lungă, apoi adăugă: Am să-ţi povestesc totul, pentru că mi se pare că şi tu eşti băgat în povestea asta. E vorba de...

Îşi înghiţi cuvintele, pentru că bărbatul desculţ care servea tocmai le aducea berea şi paharele. Le umplu, cu multă spumă, iar Willy continuă numai după ce chelnerul se afla deja după mica tejghea.
- E vorba de ziaristul pe care l-au omorât, Juanito. Ăla pe care tu-l urai atât de mult.

***

Iată-mă

Iată-mă
Jonathan Safran Foer
Traducere din engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache
editura Humanitas Fiction, 2017
Raftul Demisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



*****
Intro

Jonathan Safran Foer s-a născut în 1977, la Washington, D.C. Studiază literatura şi filozofia la Princeton University, unde ia mai multe premii de creative writing şi este remarcat de scriitoarea Joyce Carol Oates, iar în 2000 i se acordă premiul Zoetrope.

Publică povestiri în reviste prestigioase ca Paris Review, Conjunctions, The New York Times şi The New Yorker. Este editorul antologiei de succes A Convergence of Birds: Original Fiction and Poetry Inspired by the Works of Joseph Cornell, un best-seller pe lista Boston Globe.

În 1999 pleacă în Ucraina pentru a face cercetări asupra biografiei bunicului său, călătorie care îi inspiră romanul de debut, Totul e iluminat (Everything Is Illuminated, 2002; Humanitas Fiction, 2008, 2012), care a fost recompensat cu două premii prestigioase, Guardian First Book Prize şi National Jewish Book Award, şi ecranizat în 2005, în regia lui Liev Schreiber, cu Elijah Wood în rolul principal.

Al doilea roman al său, Extrem de tare şi incredibil de aproape (Extremely Loud and Incredibly Close, 2005; Humanitas Fiction, 2007, 2012), se bucură de acelaşi succes, fiind ecranizat în 2011, în regia lui Stephen Daldry, cu Thomas Horn, Tom Hanks, Sandra Bullock şi Max von Sydow. Filmul a fost nominalizat la două premii Oscar şi a primit Premiul pentru regie la Festivalul Internaţional de Film de la Palm Springs.

În 2009 Jonathan Safran Foer publică o nouă carte, de non-fiction, Eating Animals, despre semnificaţiile culturale ale mâncării şi noul curent vegan. În 2010 îi apare volumul Tree of Codes, carte şi obiect de artă totodată, realizat prin tăierea şi reîmbinarea unor cuvinte din povestirea Strada Crocodililor (versiunea engleză) de Bruno Schulz.

Romanul Iată-mă (Here I Am; Humanitas Fiction, 2017) vede lumina tiparului în 2016, devenind imediat bestseller New York Times. Romanele lui Jonathan Safran Foer sunt traduse în peste 35 de limbi.

*

Iată-mă e radiografia dureros de sinceră şi cât se poate de amuzantă a unei despărţiri. E epopeea unei familii evreieşti din Washingtonul zilelor noastre, cu toată istoria pe care o duce-n spate şi prezentul care îi scapă printre degete. E cronica lumii în care bâjbâim într-un echilibru fragil. E cartea în care te uiţi ca într-o oglindă, cu teamă şi fascinaţie.

Bestseller Humanitas Fiction Bookfest 2017 * Bestseller New York Times * Times Literary Supplement Best Book of 2016 * Time Magazine Top 10 Novel of 2016 * New York Times Notable Book of 2016 * Indie Top 10 Bestseller of 2017

Cu mult umor, dar şi cu adâncă melancolie, Foer construieşte o poveste multistratificată. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreieşti din Washingtonul actual în interval de patru săptămâni şi demolează, nivel după nivel, construcţia existenţei ei intime şi sociale, până ajunge la sâmburele care-i alimentează viaţa şi care se dovedeşte a fi mai fragil şi mai vulnerabil decât şi-ar fi imaginat. Julia, o arhitectă "care n-a construit niciodată nimic", după propria caracterizare, şi Jacob, soţul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu fiii lor, Sam, Max şi Benjy - trei copii cu personalităţi complexe şi sofisticate -, în confortul metropolei americane, ducând o viaţa tihnită, îmbogăţită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Când, cu puţin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă în telefonul soţului ei mai multe mesaje cu un conţinut sexual explicit, totul sare în aer, scoţând la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.

Cu aceeaşi inventivitate plină de energie, ireverenţă hilară şi impetuozitate emoţională din Totul e iluminat şi Extrem de tare şi incredibil de aproape, romanul Iată-mă e cea mai lucrată, mai dură, dar şi cea mai amuzantă carte a lui Jonathan Safran Foer.

"Uimitor... Iata-mă este un roman plin de înţelesuri profunde despre identitate, istorie, familie şi lumea ieşită din matca în care trăim. (Maureen Corrigan, NPR)

"Jonathan Safran Foer a reinventat romanul experienţei evreilor americani, devenind, pe drept cuvânt, strălucitul moştenitor literar al lui Bernard Malamud, Saul Bellow şi Philip Roth." (Charles R. Larson, Counterpunch)

"Jonathan Safran Foer aşază mâna cititorului pe însăşi inima experienţei omeneşti -frumuseţea transcendentă a relaţiilor interumane. Citeşte, o să simţi viaţa pulsând!" (Philadelphia Inquirer)

"Cel mai bun şi mai caustic roman al lui Foer, atât de plin de durere şi regret, că uneori inima abia dacă mai poate să îndure. " (Dwight Garner, The New York Times)

"Adesea genial, întotdeauna original." (Daniel Menaker, The New York Times Book Review)

Fragment

Pe măsură ce omul îmbătrâneşte, îi e tot mai greu să ţină măsura timpului. Copiii întreabă: "Mai avem mult până ajungem?" Adulţii: "Cum de-am ajuns aşa de repede?"

Cumva, era târziu. Cumva, orele plecaseră în altă parte. Irv şi Deborah plecaseră acasă. Băieţii luaseră cina devreme, apoi făcuseră o baie, tot devreme. Jacob şi Julia reuşiseră să colaboreze întru evitare reciprocă: Tu-l plimbi pe Argus, în timp ce eu îl ajut pe Max la matematică, tu împătureşti rufele, în timp ce eu caut piesa de Lego de care depinde totul, tu te prefaci că ştii cum să repari flotorul rezervorului şi, cumva, ziua care începuse ca fiind ziua liberă a Juliei s-a terminat cu Jacob ieşind, după toate aparenţele, să bea ceva cu cineva de la HBO, în timp ce Julia a rămas să facă necesara curăţenie finală, în urma unei zile haotice. Atâta haos făcut de aşa puţini oameni, într-un timp atât de scurt. Când Jacob intră în bucătărie, Julia spăla vasele.
- A durat mai mult decât mă aşteptam, spuse el prevăzător, continuând, ca să-şi ascundă vinovăţia: Foarte plictisitor.
- Cred că te-ai îmbătat.
- Nu.
- Cum poţi să bei timp de patru ore fără să te îmbeţi?
- Am băut un pahar, spuse el aşezându-şi haina pe scaun. Şi-au fost doar trei ore şi jumate.
- Ai tras ceva de paharul ăla.

Tonul ei era iritat, dar la mijloc puteau fi mai multe lucruri: ziua ei liberă dusă pe apa sâmbetei, stresul de dimineaţă, bar mitzvah.

Se şterse pe frunte cu acea parte a antebraţului pe care nu avea detergent de vase şi spuse:
- Azi trebuia să stăm de vorbă cu Sam.

Bun, se gândi Jacob. Dintre toate conflictele posibile, ăsta era cel mai puţin înspăimântător. Ar fi putut să-şi ceară scuze, să îndrepte lucrurile, să revină la fericire.
- Ştiu, spuse el, simţind gustul alcoolului între dinţi.
- Spui "ştiu", şi cu toate astea e deja noapte, iar noi tot nu vorbim cu el.
- Tocmai am intrat pe uşă. Voiam să beau un pahar cu apă, după care să stau de vorbă cu el.
- Planul era să vorbim amândoi cu el.
- Mă rog, pot să te scutesc de rolul poliţistului rău.
- Adică să nu mai aibă deloc parte de un poliţist rău, asta vrei să spui.
- O să joc eu ambele roluri.
- Nu, fiindcă tu o vei face pe paramedicul.
- Nu ştiu ce vrei să spui cu asta.
- O să-ţi ceri scuze că eşti nevoit să-i ţii morală, şi până la urmă o să vă puneţi amândoi pe râs, iar eu o să fiu iar mama enervantă, chiţibuşară. Tu-ţi primeşti cele şapte minute de distracţie, eu o lună de resentimente.
- Nimic din ce-ai spus nu-i adevărat.
- Sigur.

Ea începu să frece urmele de arsură de pe o tigaie.
- Max doarme? întrebă el, cu buzele spre ea, dar cu ochii în lături.
- E zece şi jumătate.
- Sam e în camera lui?
- Un pahar în patru ore?
- Trei jumătate. La un moment dat a mai venit cineva şi...
- Da, Sam e în buncărul lui emoţional.
- Joacă Altă Viaţă?
- O trăieşte.

Începuseră să se teamă foarte tare de absenţa copiilor, care să le umple vidul. Uneori, Julia se întreba dacă nu cumva îi lăsa să se culce mai târziu doar ca să se apere de linişte, asta dacă nu cumva îl lua pe Benjy în braţe, ca pe un scut uman.
- Max ce a făcut în seara asta?
- E deprimat.
- Deprimat? Nu-i adevărat.
- Ai dreptate. Poate că are mononucleoză.
- Dar are doar unsprezece ani.
- Are doar zece.
- Deprimat e un cuvânt dur.
- Şi este cât se poate de potrivit să descrie o experienţă dură.
- Şi Benjy? întrebă Jacob, uitându-se printr-un sertar.
- Ai pierdut ceva?
- Ce?
- Te văd căutând ceva.
- Mă duc să-l pup pe Benjy.
- O să-l trezeşti.
- O să fiu un ninja.
- I-a luat o oră să adoarmă.
- La propriu, o oră? Sau a părut o oră?
- La propriu, şaizeci de minute în care s-a gândit la moarte.
- E un copil extraordinar.
- Fiindcă e obsedat de moarte?
- Fiindcă e sensibil.

Jacob aruncă un ochi peste corespondenţă, în timp ce Julia umplea maşina de spălat vase: catalogul lunar cu mobilă gri de la Restoration Hardware, înştiinţarea săptămânală de violare a vieţii private de la ACLU, o cerere de finanţare din partea şcolii Georgetown Day, care nu va fi niciodată deschisă, un fluturaş de la un broker, ceva legat de ortodonţie, prin care îl informa cu ce sumă uriaşă se vânduse casa vecinului, diverse confirmări pe hârtie din partea unor servicii care nu folosesc hârtie, un catalog de la un producător de haine pentru copii, al cărui algoritm de marketing nu fusese îndeajuns de sofisticat pentru a deduce că a fi sugar era doar o etapă trecătoare.

Julia ridică telefonul.

Jacob se ridică şi el, deşi totul în interiorul lui se prăbuşi - ca un hopa-mitică.
- Ştii al cui e ăsta?
- Al meu, spuse el şi i-l luă din mână. Mi-am cumpărat unul nou.
- Când?
- Acum câteva săptămâni.
- De ce?
- Pentru că... oamenii îşi mai cumpără din când în când telefoane noi.

Julia puse prea mult detergent în maşina de spălat vase, căreia îi închise uşa prea tare.
- E parolat.
- Da.
- Telefonul tău vechi nu era parolat.
- Ba da.
- Ba nu.
- De unde ştii?
- De ce nu aş şti?
- Zic şi eu.
- Ai să-mi spui ceva?

În facultate, Jacob fusese dat în vileag pentru plagiat. Asta se întâmplase înainte să existe programe pe calculator care să facă astfel de căutări, aşa că, pentru a fi prins, trebuia să fie un furt de toată frumuseţea, ceea ce el chiar comisese. Doar că nu fusese prins; mărturisise din greşeală. Fusese chemat în biroul profesorului de Scrieri epice americane, rugat să ia un loc, făcut să fiarbă sub asaltul halitozei, în timp ce-l aştepta pe profesor să termine de citit ultimele trei pagini dintr-o carte, după care să răsfoiască distrat hârtiile de pe birou, în căutarea lucrării lui Jacob.
- Dle Bloch.

Să fi fost o afirmaţie? O confirmare a faptului că nimerise persoana corectă?
- Da?
- Dle Bloch - făcând paginile să tremure ca un lulav - de unde provin aceste idei?

Dar înainte ca profesorul să apuce să spună "Fiindcă au un nivel de complexitate mult peste vârsta dumitale", Jacob a mărturisit:
- De la Harold Bloom.

În ciuda restanţei şi a sancţiunii academice, s-a simţit recunoscător pentru că făcuse gafa aceea - nu pentru că sinceritatea ar fi fost, în acest caz, aşa de importantă pentru el, ci pentru că nu ura nimic mai mult decât vina dată în vileag. Îl transforma într-un copil terifiat şi ar fi făcut orice să scape de sentimentul acesta.
- Noile telefoane îţi cer o parolă, spuse Jacob. Cred că e obligatorie.
- Ce mod amuzant de a spune nu.
- Care era întrebarea?
- Ai să-mi spui ceva?
- Mereu sunt o mulţime de lucruri pe care vreau să ţi le spun.
- Dar simţi că trebuie să-mi spui ceva.

Argus gemu.
- Nu înţeleg discuţia asta, spuse Jacob. Şi ce dracu' e cu mirosul ăsta?

Atâtea zile de viaţă împărtăşită. Atâtea experienţe. Cum reuşiseră să-şi petreacă ultimii şaisprezece ani dezvăţându-se unul de altul? Cum se redusese toată prezenţa asta la dispariţie?

Şi acum, când primul lor copil era în pragul maturităţii, iar cel mai mic punea întrebări despre moarte, se aflau în bucătărie, având în sfârşit lucruri despre care nu merita să vorbească.

Julia observă o mică pată pe cămaşa ei şi începu s-o frece, deşi ştia bine că era veche şi permanentă.
- Bănuiesc că n-ai adus hainele de la curăţă-torie.

Singurul lucru pe care-l ura mai tare decât să se simtă aşa cum se simţea în momentul acela era să vorbească în felul în care tocmai o făcea. Aşa cum îi povestise odată Irv că Golda Meir i-ar fi spus lui Anwar Sadat: "Vă putem ierta pentru faptul că ne-aţi ucis copiii, dar nu vă vom putea ierta pentru că ne-aţi făcut să vi-i ucidem pe-ai voştri".

Ura persoana pe care Jacob o forţa să fie: ciufută şi ofensată, searbădă, soţia pisăloagă în care, decât să se transforme, mai bine şi-ar fi luat zilele.
- Am o memorie proastă, spuse el. Îmi pare rău.
- Şi eu am o memorie proastă, dar nu uit chestii.
- Îmi pare rău, OK?
- Ar fi mai uşor să-ţi accept scuzele fără OK-ul ăla.
- Te porţi ca şi cum n-aş face decât greşeli.
- Ajută-mă puţin, spuse ea. Ce anume faci tu cum trebuie în casa asta?
- Vorbeşti serios?

Argus gemu lung.

Jacob se întoarse spre el şi-i spuse ceea ce nu era în stare să-i spună Juliei:
- Mai taci dracu' odată!

Şi apoi, fără să aprecieze gluma pe care o făcea chiar pe seama lui:
- Eu nu ridic niciodată vocea.

În schimb, Julia a apreciat-o:
- Nu-i aşa, Argus?
- Nu la tine sau la copii.
- Să nu ridici vocea - sau, dacă tot veni vorba, să nu mă baţi pe mine sau să-i abuzezi pe copii - nu e un lucru la care te pricepi. Asta înseamnă minimă decenţă. Şi, în orice caz, tu nu ridici vocea fiindcă îţi reprimai sentimentele.
- Ba nu, nu fac asta.
- Dacă zici tu.
- Şi chiar dacă de-asta nu ridic vocea, deşi nu cred că ai dreptate, tot e un lucru bun. Mulţi bărbaţi urlă.
- Sunt geloasă pe nevestele lor.
- Vrei să fiu un dobitoc?
- Vreau să fii o persoană.
- Ce vrei să zici cu asta?
- Eşti sigur că nu ai nimic să-mi spui?
- Nu înţeleg de ce mă tot întrebi asta.
- O să reformulez: Care e parola?
- De la ce?
- De la telefonul pe care-l ţii în mână.
- Este noul meu telefon. Ce-i aşa mare scofală?
- Sunt soţia ta. Eu sunt marea scofală.
- Nu prea are sens ceea ce spui.
- Nici nu trebuie.
- Ce vrei, Julia?
- Parola.
- De ce?
- Pentru că vreau să ştiu ce nu poţi să-mi spui.
- Julia.
- M-ai identificat corect încă o dată.

Jacob îşi petrecuse în bucătărie cele mai multe ore din viaţa lui, mult mai multe decât în oricare altă cameră. Nici un copil nu ştie când sfârcul se retrage pentru ultima oară din gura lui. Nici un copil nu ştie când îi spune mamei sale pentru ultima oară "mama". Nici un băieţel nu ştie când se închide cartea după ultima poveste care-i va fi citită vreodată înainte de culcare. Nici un băiat nu ştie când se scurge apa din ultima baie pe care o va face vreodată cu fratele său. Nici un tânăr nu ştie, atunci când simte pentru prima oară cea mai mare plăcere, că nu va mai fi niciodată non-sexual. Nici o femeie în devenire nu ştie, în timp ce doarme, că abia peste patru decenii va redeveni infertilă. Nici o mamă nu ştie că aude cuvântul "mama" pentru ultima oară. Nici un tată nu ştie când se închide cartea după ultima poveste pe care o va citi vreodată înainte de culcare: Din ziua aceea, şi mulţi ani de atunci, pacea domni pe insula Ithaca, iar zeii îi ocrotiră pe Ulise, pe soţia şi pe fiul lui. Jacob ştia că, orice s-ar întâmpla, avea să revadă bucătăria. Şi, cu toate astea, ochii lui deveniră bureţi pentru detalii - mânerul lustruit al sertarului cu gustări; dunga unde se îmbinau lespezile de steatit; abţibildul cu Premiul Special pentru Curaj lipit pe consola de deasupra blatului, dăruit lui Max pentru ceea ce nimeni nu ştia că va fi ultimul dinte de lapte smuls, abţibild pe care Argus îl vedea în fiecare zi, pe care doar Argus îl vedea - deoarece Jacob ştia că într-o bună zi va stoarce din ele ultimele picături ale acestor ultime momente; vor deveni lacrimi.
- Bine, spuse Jacob.
- Bine ce?
- Bine, îţi spun parola.

Trânti telefonul pe blatul mobilei cu o forţă care ar fi putut, doar ar fi putut, să scoată la iveală toate mecanismele de funcţionare dinăuntru, după care spuse:
- Dar să ştii că lipsa asta de încredere a existat mereu între noi.

***
Lansare Iată-mă

Miercuri, 14 iunie 2017, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) are loc lansarea romanului Iată-mă de Jonathan Safran Foer, una dintre cele mai aşteptate cărţi Humanitas Fiction din această vară şi bestseller al editurii la Bookfest 2017. Romanul a apărut după o pauză de unsprezece ani de la publicarea bestsellerurilor Totul este iluminat şi Extrem de tare şi incredibil de aproape care l-au consacrat pe Jonathan Safran Foer ca unul dintre cei mai importanţi scriitori din generaţia sa. Iată-mă s-a bucurat, de asemenea, de apreciere internaţională atât din partea publicului, cât şi din partea criticii, devenind în scurt timp de la apariţie bestseller New York Times, fiind declarată cea mai bună carte a anului 2016 de Times Literary Suplement şi situându-se în topul cărţilor apărute în 2016 în unele dintre cele mai prestigioase publicaţii literare internaţionale.

La eveniment vor vorbi Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare, Cosmin Ciotloş, critic literar şi Andra Matzal, jurnalist cultural şi unul dintre cei doi traducători ai romanului. Actorul Adrian Ciobanu ne va citi un fragment din roman. Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction, va fi moderatorul întâlnirii.

Accesul la eveniment este gratuit în baza unei rezervări prealabile prin eventbook.

35% REDUCERE pentru cele mai vindute carti Polirom la Bookfest 2017 🍀⭐ 📕 📚 🌞

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.