Prefaţă la Destrămarea curcubeului

Richard Dawkins
Destrămarea curcubeului
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Gabriela Deniz

Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

Un editor străin al primei mele cărţi mi-a mărturisit că nu a putut dormi trei nopţi după ce a citit-o, atât de tulburat a fost de mesajul acesteia, în opinia sa, rece şi sumbru. Alţii m-au întrebat cum de suport să mă mai trezesc în fiecare dimineaţă. Un profesor dintr-o ţară îndepărtată mi-a scris, pe un ton plin de reproş, pentru a-mi relata cazul unei eleve care, după ce a citit aceeaşi carte, a venit la el în lacrimi, deoarece i-a indus convingerea că viaţa este goală şi fără sens. A sfătuit-o să nu arate cartea prietenilor, de teamă să nu îi contamineze şi pe ei cu acelaşi pesimism nihilist. Acuzaţii similare, de dezolare stearpă, de promovare a unui mesaj arid şi trist, sunt deseori aduse ştiinţei în general şi e uşor pentru oamenii de ştiinţă să intre în jocul lor. Colegul meu Peter Atkins îşi începe cartea intitulată The Second Law (1984) în acest spirit:

Suntem copiii haosului, iar natura profundă a schimbării este descompunerea. În esenţă, există numai degradare şi mareea neîncetată a haosului. Nu există finalitate; există numai direcţie. Aceasta este fatalitatea pe care trebuie să o acceptăm, pe măsură ce scrutăm adânc şi rece în inima Universului.

Dar această convenabilă înlăturare a oricărui scop romanţat şi fals, acest realism lăudabil în detrimentul sentimentalismului cosmic nu trebuie confundat cu pierderea speranţei la nivel personal. Să presupunem că nu există într-adevăr nicio finalitate în devenirea cosmosului, dar cine îşi leagă aspiraţiile în viaţă de soarta ultimă a universului? Nu o persoană care dispune de sănătate mintală. Viaţa noastră este guvernată de tot felul de ambiţii şi percepţii mai apropiate nouă, mai calde, mai umane. A acuza ştiinţa că-i răpeşte vieţii căldura care o face demnă de a fi trăită este o greşeală atât de flagrantă, atât de diametral opusă credinţelor mele şi ale celor mai multor oameni de ştiinţă aflaţi în activitate, încât aproape că sunt adus în pragul disperării, de care în mod eronat sunt suspectat. Însă în această carte voi încerca să ofer un răspuns mai pozitiv, apelând la sentimentul de fascinaţie propriu ştiinţei, deoarece gândul la ceea ce pierd aceşti negativişti şi nemulţumiţi mă întristează peste măsură. Acesta este unul dintre lucrurile pe care regretatul Carl Sagan l-a făcut atât de bine şi pentru care îi simţim atât de mult lipsa. Sentimentul de fascinaţie reverenţioasă pe care ni-l dă ştiinţa este una dintre cele mai înalte experienţe de care psihicul uman este capabil. Este o pasiune estetică profundă, comparabilă cu cea născută de cea mai aleasă muzică şi poezie. Este unul dintre lucrurile care fac într-adevăr ca viaţa să merite trăită şi ne dă acest sentiment chiar într-un mod şi mai eficient când reuşeşte să ne convingă că timpul pe care-l avem de trăit este finit.

Titlul l-am preluat de la Keats, care credea că Newton a distrus poezia curcubeului, reducându-l la culorile prismatice. Keats nici nu se putea înşela mai tare, iar scopul meu este să îi călăuzesc pe toţi cei tentaţi de o viziune asemănătoare către concluzia contrară. Ştiinţa este, sau îşi doreşte să fie, filon de inspiraţie poetică, însă eu nu am talentul pentru a demonstra acest argument şi trebuie să mă bazez, în schimb, pe o persuasiune mai prozaică. Titlurile a două capitole sunt împrumutate de la Keats; cititorii vor mai putea descoperi şi citate parţiale din poeziile sale (ca şi din ale altora) sau aluzii ocazionale. Ele sunt un tribut adus geniului său sensibil. Keats era un personaj mai charismatic decât Newton, iar umbra sa a fost unul dintre criticii imaginari care mi-au privit peste umăr în timp ce scriam.

Rezultatul destrămării curcubeului de către Newton este spectroscopia, care s-a dovedit a fi cheia descoperirii celor mai multe lucruri pe care le ştim astăzi despre cosmos. Iar inima oricărui mare poet demn de numele de romantic n-ar fi putut să nu tresară dacă ar fi cunoscut universul lui Einstein, Hubble şi Hawking. Aflăm natura sa citind liniile lui Fraunhofer - "Coduri de bare în stele" - şi deplasarea lor de-a lungul spectrului. Imaginea codurilor de bare ne poartă cu gândul către tărâmul foarte diferit, dar în mod egal fascinant, al sunetului ("Coduri de bare în aer") şi apoi către descifrarea ADN-ului ("Coduri de bare la bară"), ceea ce ne oferă oportunitatea de a reflecta asupra altor aspecte ale rolului ştiinţei în societate.

În secţiunile cărţii pe care le numesc "Iluzie", "Fermecaţi de praful zânelor" şi "Destrămarea supranaturalului", mă adresez acelor oameni superstiţioşi obişnuiţi care, mai puţin exaltaţi decât poeţii ce apără curcubeie, se delectează cu mistere şi se simt înşelaţi dacă acestea sunt explicate. Ei sunt cei care iubesc o întâmplare inedită cu fantome, a căror minte aleargă către poltergeist şi minuni de fiecare dată când se întâmplă ceva cât de puţin neobişnuit. Nu ratează niciodată ocazia să îl citeze pe Hamlet:

Mai multe lucruri sunt în cer şi pe pământ, Horaţiu,
Decât visează filosofia ta.

iar răspunsul oamenilor de ştiinţă ("Da, dar ne ocupăm de asta") nu atinge nicio coardă în ei. Pentru ei, să explici un mister bun înseamnă să-i iei toată plăcerea, la fel cum unii poeţi romantici au crezut despre Newton când a explicat curcubeul.

Michael Shermer, editor al publicaţiei periodice Skeptic, povesteşte o anecdotă ilustrativă despre un moment în care a demascat public un faimos spiritist de televiziune. Bărbatul punea în scenă trucuri banale şi păcălea oamenii să creadă că el comunică cu spiritele morţilor. Dar în loc să devină ostil şarlatanului tocmai demascat, publicul şi-a îndreptat furia împotriva demascatorului şi a luat partea unei femei care l-a acuzat de comportament "inadecvat" din cauză că a distrus iluziile oamenilor. Te-ai fi aşteptat ca femeia să fi fost recunoscătoare pentru că i s-a tras vălul de pe ochi, dar se pare că ea ar fi preferat ca vălul să rămână cât mai bine prins la locul lui. Eu cred că un univers ordonat, indiferent la preocupările umane, în care fiecare lucru are o explicaţie, chiar dacă mai avem mult până la descoperirea ei, este un loc mult mai frumos şi mai minunat decât un univers garnisit cu o magie capricioasă şi ad hoc.

Paranormalul ar putea fi numit abuz la simţul legitim de fascinaţie poetică din care adevărata ştiinţă trebuie să se hrănească. O ameninţare diferită vine dintr-o altă direcţie, de la ceea ce putem considera poezie "rea". Capitolul "Imense simboluri nebuloase ale unei mari iubiri" avertizează cu privire la forţa de seducţie a ştiinţei poetice "rele", cu privire la farmecul retoricii înşelătoare. Pentru a exemplifica, mă opresc la un anumit autor din domeniul meu de activitate, ale cărui scrieri pline de imaginaţie i-au conferit o influenţă disproporţionată - şi cred eu, nefericită - asupra modului în care înţelege publicul american evoluţia. Dar principalul demers al cărţii este în favoarea ştiinţei poetice "bune", prin care nu mă refer, bineînţeles, la o ştiinţă în versuri, ci la ştiinţa inspirată de un simţ poetic al fascinaţiei, al mirării.

Ultimele patru capitole, făcând referire la patru subiecte diferite, dar interconectate, încearcă să ofere o idee despre ce ar putea face oamenii de ştiinţă mai talentaţi decât mine când sunt inspiraţi poetic. Genele, oricât de egoiste, trebuie să fie şi "cooperante" - în sensul dat de Adam Smith (motiv pentru care capitolul "Cooperatorul egoist" se deschide cu un citat din Adam Smith, e-adevărat, nu pe aceeaşi temă, dar referitor la fascinaţie în sine). Genele unei specii pot fi considerate o descriere a unei lumi ancestrale, o "Carte genetică a morţilor". Într-o manieră similară, creierul "reţese lumea", construind un fel de "realitate virtuală" care se actualizează permanent în minte. În "Balonul minţii" speculez pe tema originii celor mai particulare trăsături ale speciei noastre şi revin, în final, cu fascinaţie, la însuşi impulsul poetic şi la rolul pe care acesta este posibil să-l fi jucat în evoluţia noastră.

Domeniul informatic al software-ului alimentează o nouă Renaştere, iar unele dintre geniile ei creative sunt deopotrivă şi Mecena, şi renascentişti propriu-zişi. În 1995, Charles Simonyi de la Microsoft a fondat o nouă catedră la Universitatea Oxford, cea pentru Popularizarea ştiinţei, iar eu am fost numit primul său titular. Îi sunt recunoscător lui dr. Simonyi, evident pentru generozitatea sa faţă de o universitate cu care nu a avut anterior nicio legătură, dar şi pentru viziunea sa imaginativă asupra ştiinţei şi a modului în care ar trebui aceasta comunicată. A exprimat-o în mod minunat în scrisoarea sa către un Oxford al viitorului (donaţia este făcută pe termen nelimitat, dar, aşa cum îi este caracteristic, el evită micimea limbajului circumspect avocăţesc). Am discutat despre acestea, din când în când, după ce am devenit prieteni, odată cu numirea mea. Destrămarea curcubeului poate fi considerată drept contribuţia mea la discuţie şi discursul meu inaugural pentru numirea în funcţia de profesor Simonyi. Şi dacă "inaugural" sună un pic nepotrivit după doi ani de activitate în această funcţie, îmi pot lua probabil libertatea de a cita din nou din Keats:

Astfel, Charles, prietene, poţi vedea prea bine
De ce peniţa mea un rând n-a dat pentru tine:
Gândul nicicând nu mi-a fost liber şi nici desluşit,
Şi pentru urechea unui clasic n-a fost potrivit.

Totuşi, este firesc ca producerea unei cărţi să dureze mai mult decât scrierea unui articol pentru un jurnal sau a unei lucrări pentru o conferinţă. În perioada de gestaţie, această carte a generat un pic din ambele şi a inspirat chiar şi emisiuni de radio şi televiziune. Trebuie să mărturisesc aici, în caz că unii cititori recunosc câte un paragraf izolat pe ici, pe colo, că am folosit pentru prima oară titlul Destrămarea curcubeului şi tema ireverenţei lui Keats faţă de Newton când am fost invitat să susţin conferinţa C. P. Snow Lecture din anul 1997, de către Christ's College, fostul colegiu al lui Snow din Cambridge. Deşi nu am abordat-o în mod explicit, tema prelegerii sale The Two Cultures (Cele două culturi) este în mod evident relevantă. Şi mai relevantă este lucrarea The Third Culture (A treia cultură) a lui John Brockman, acesta fiindu-mi, de asemenea, de ajutor într-un rol foarte diferit, acela de agent literar. Subtitlul Ştiinţă, iluzie şi apetit pentru fascinaţie l-am folosit ca titlu pentru prelegerea mea pentru Richard Dimbleby Lecture, din 1996. Câteva paragrafe dintr-un manuscris anterior al acestei cărţi au fost incluse în această prelegere, televizată de BBC. Tot în 1996 am prezentat un documentar de televiziune pe Channel Four, intitulat Break the Science Barrier (Să spargem bariera ştiinţei). Documentarul a avut ca temă ştiinţa în cultură, iar unele idei principale, dezvoltate în urma discuţiei cu John Gau, producătorul, şi Simon Raikes, regizorul, au influenţat această carte. În 1998, am folosit unele pasaje din carte în conferinţa mea din seria Sounding the Century (Sunetul secolului), difuzată de BBC Radio 3 din Queen Elizabeth Hall, Londra. (Îi mulţumesc soţiei mele pentru titlul conferinţei, Science and Sensibility (Ştiinţă şi sensibilitate), şi nu prea ştiu ce să înţeleg din faptul că a fost plagiat deja, dintre toate locurile, într-o revistă de supermarket). Am folosit, de asemenea, paragrafe din carte în articole comandate de Independent, Sunday Times şi Observer. Când mi-a fost acordat premiul International Cosmos Prize, în anul 1997, am ales titlul "Cooperatorul egoist" pentru discursul meu de acceptare, susţinut atât în Tokyo, cât şi în Osaka. Părţi din conferinţă au fost reelaborate şi aprofundate în capitolul 9, cu acelaşi titlu. Părţi din capitolul 1 au apărut în prelegerea pe care am susţinut-o pentru Royal Institution Christmas Lectures.

Cartea a beneficiat mult pe urma criticilor constructive elaborate pe marginea unui manuscris anterior de către Michael Rodgers, John Catalano şi Lord Birkett. Michael Birkett a devenit pentru mine profanul inteligent ideal. Exprimarea sa spirituală şi savantă a transformat comentariile sale critice într-o lectură de plăcere în sine. Michael Rodgers este editorul primelor mele trei cărţi şi, la solicitarea mea şi din generozitatea sa, a jucat un rol important şi în apariţia ultimelor trei. Doresc să îi mulţumesc lui John Catalano, nu doar pentru comentariile sale la carte, ci şi pentru website-ul spacelab.net/~catalj/home.html (nota LiterNet - acest website nu mai este disponibil în acest moment), pagină a cărei excelenţă - fără să am eu nicio implicare - va deveni evidentă pentru toţi vizitatorii. Stefan McGrath şi John Radziewicz, editori la Penguin, şi respectiv Houghton Mifflin mi-au oferit încurajări răbdătoare şi sfaturi literare de mare valoare pentru mine. Sally Holloway a lucrat neobosit şi cu voie bună la editarea versiunii finale. Le mulţumesc, de asemenea, lui Ingrid Thomas, Bridget Muskett, James Randi, Nicholas Davies, Daniel Dennett, Mark Ridley, Alan Grafen, Juliet Dawkins, Anthony Nuttall şi John Batchelor.

Soţia mea, Lalla Ward, mi-a oferit critici pentru fiecare capitol de nenumărate ori, pe marginea variatelor manuscrise, şi la fiecare lectură am beneficiat de urechea sa fină de actor, atentă la limbaj şi cadenţă. De fiecare dată când am avut îndoieli, ea a avut încredere în această carte. Viziunea ei i-a menţinut unitatea logică şi nu aş fi ajuns la final fără ajutorul şi încurajările ei. Îi dedic această carte.

Apocalipsa lui Pavel

Apocalipsa lui Pavel
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă
traducere de Smaranda Mărculescu Bădiliţă şi Cristian Bădiliţă
ilustraţii de Marian Zidaru
Editura Vremea, 2016

Citiţi introducerea acestei cărţi

*****

Intro

Voi trece acum la viziunile şi revelaţiile Domnului. Cunosc un om în Cristos, care, acum paisprezece ani, a fost răpit pînă la al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească. Cu un astfel de om mă voi lăuda; dar întrucît mă priveşte pe mine însumi, nu mă voi lăuda decît cu slăbiciunile mele.

Prolog

1. Cînd s-au descoperit toate acestea? Pe vremea consulilor Theodosius Augustus cel Tînăr şi Constans, unui notar din Tars, care locuia în fosta casă a sfîntului Pavel, i s-a arătat, într-o bună noapte, un înger, spunîndu-i să dărîme temelia casei şi să pună la vedere ceea ce va găsi acolo. Dar el a socotit că are de a face cu nişte închipuiri.

2. 1. Venind însă a treia oară, îngerul îl biciui şi îl sili să dărîme temelia; şi, săpînd, găsi o cutie din marmură, scrisă pe margini; în ea se afla Revelaţia sfîntului Pavel, precum şi sandalele cu care acela umbla de obicei propovăduind cuvîntul Domnului.

2. [Notarul] se temu să deschidă cutia şi o duse judecătorului. Primind-o, judecătorul o trimise împăratului Theodosius, întrucît avea pecete plumbuită şi se temea să nu fie cine ştie ce. Cum ajunse în mîinile sale, împăratul o deschise şi găsi Revelaţia sfîntului Pavel. El trimise o copie la Ierusalim, dar originalul îl păstră pentru sine.

3. Pe cînd mă aflam în trupul cu care am fost dus la al treilea cer, mi s-a înfăţişat cuvîntul Domnului grăindu-mi: "Spune poporului acestuia: pînă cînd veţi cădea în greşeală şi veţi aduna păcat peste păcat şi-L veţi ispiti pe Domnul care v-a creat? Deşi sînteţi fiii lui Dumnezeu, faceţi lucrarea diavolului chiar în credinţa lui Cristos, din pricina greutăţilor lumii. Fiţi atenţi aşadar şi luaţi aminte: toată făptura îl slujeşte pe Dumnezeu, numai neamul omenesc păcătuieşte. El, care stăpîneşte peste toate făpturile, păcătuieşte mai mult decît oricare."

4. Mult s-a rugat de Domnul soarele, care este luminătorul cel mare, zicîndu-i: "Doamne Dumnezeule Atotputernic, eu mă uit de sus la nelegiuirile şi nedreptăţile oamenilor; îngăduie şi-i voi face să simtă ce putere am, ca să ştie că numai Tu, unul, eşti Dumnezeu." Şi i s-a arătat un glas care i-a grăit: "Cunosc toate acestea, căci ochiul Meu vede şi urechea Mea aude. Dar îi îndur cu răbdare, pînă cînd se vor întoarce la Mine şi se vor pocăi. Dacă nu se vor întoarce la Mine, îi voi judeca pe toţi."

5. Luna şi stelele s-au rugat, şi ele, de multe ori Domnului, zicîndu-i: "Doamne Dumnezeule Atotputernic, nouă ne-ai dat puterea nopţii; pînă cînd o să tot privim nelegiuirile, desfrînările şi omorurile săvîrşite de fiii oamenilor? Îngăduie să ne arătăm puterile asupra lor, ca să ştie că numai Tu, unul, eşti Dumnezeu." Şi li s-a arătat un glas care le-a grăit: "Cunosc toate acestea; ochiul Meu vede şi urechea Mea aude. Dar îi vor îndura cu răbdare pînă cînd se vor întoarce la Mine şi se vor pocăi. Dacă nu se vor întoarce la Mine, îi voi judeca."

6. 1. Adeseori a strigat şi marea, zicînd: "Doamne Dumnezeule Atotputernic, oamenii pîngărit-au numele Tău sfînt în mine. Îngăduie şi mă voi revărsa şi voi acoperi toate pădurile, toţi copacii, întreaga lume, pînă cînd îi voi şterge de la faţa Ta pe fiii oamenilor, ca să ştie că numai Tu, unul, eşti Dumnezeu." Şi din nou s-a arătat glasul acela şi a grăit: "Cunosc toate acestea, căci ochiul Meu vede şi urechea Mea aude. Dar îi voi îndura cu răbdare pînă cînd se vor întoarce la Mine şi se vor pocăi. Dacă nu se întorc la Mine, îi voi judeca."

2. De multe ori şi apele au ridicat glasul împotriva fiilor oamenilor, zicînd: "Doamne Dumnezeule Atotputernic, fiii oamenilor au întinat numele Tău sfînt." Şi s-a arătat un glas şi a grăit: "Cunosc toate acestea, chiar înainte ca ele să se făptuiască. Ochiul Meu vede şi urechea Mea aude. Dar îi voi îndura cu răbdare pînă cînd se vor întoarce la Mine. Dacă nu, îi voi judeca."

3. Adeseori încă şi ţărîna a strigat către Domnul împotriva fiilor oamenilor, zicînd: "Doamne Dumnezeule Atotputernic, eu mai mult decît oricare dintre făpturile Tale sînt vătămată de cruzimile, mîrşăviile, adulterele, omorurile, hoţiile, minciunile sfruntate, vrăjitoriile şi ticăloşiile oamenilor, precum şi de toate celelalte rele pe care le săvîrşesc - pînă într-acolo încît tatăl ajunge să se ridice împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, străinul împotriva străinului, şi oricine [ajunge] să siluiască nevasta aproapelui. Tatăl se suie în aşternutul fiului, iar fiul, în aşternutul tatălui. Prin toate aceste nelegiuiri cei care aduc jertfă numelui Tău au pîngărit lăcaşul Tău sfînt.

4. Din această pricina eu pătimesc mai mult decît oricare creatură şi nu vreau să le mai dau fiilor oamenilor din vlaga şi din roadele mele. Îngăduie şi-mi voi slei puterea rodului. Şi s-a arătat un glas şi a grăit: "Cunosc toate acestea; nu există nimeni care să-şi poată ascunde păcatul. Ştiu toate nelegiuirile lor, dar îi rabd cu sfinţenie pînă cînd se vor întoarce la Mine şi se vor pocăi. Dacă nu se întorc la Mine, îi voi judeca."

Luaţi aminte, fii ai oamenilor: făpturile I se supun lui Dumnezeu, numai neamul omenesc păcătuieşte.

7. 1. De aceea, fii ai oamenilor, binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeu fără încetare, ceas de ceas şi zi de zi, dar mai cu seamă la asfinţitul soarelui. Fiindcă atunci toţi îngerii merg la Domnul să se închine şi să-I ducă faptele oamenilor, pe care fiecare le săvârşeşte de dimineaţa până seara, atât bune, cât şi rele.

2. Un înger înaintează fericit datorită omului în care sălăşluieşte. Cum apune soarele, chiar la primul ceas din noapte, precum şi la ceasul dimineţii, adică al doisprezecelea din noapte, îngerii tuturor popoarelor şi ai tuturor bărbaţilor şi femeilor, care veghează asupra lor şi le poartă de grijă, (întrucât omul este chipul lui Dumnezeu), aleargă la Dumnezeu să I se închine şi să-I înfăţişeze faptele, bune sau rele, săvârşite de fiecare om. Zi de zi şi noapte de noapte, îngerii îi înfăţişează lui Dumnezeu catastiful cu toate faptele neamului omenesc.

3. De aceea vă zic vouă, fii ai oamenilor, binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeu fără încetare în toate zilele vieţii voastre.

8. Prin urmare, la ceasul hotărât, îngerii pornesc cu toţii laolaltă, bucurându-se, către Dumnezeu, ca să I se închine la ora cuvenită.

Şi, iată, deodată s-a făcut ceasul înfăţişării, iar îngerii au venit să se închine înaintea lui Dumnezeu. Şi Duhul [lui Dumnezeu] le-a ieşit în întâmpinare, iar un glas le-a grăit: "De unde veniţi, îngerii Mei, încărcaţi cu poverile trimişilor?"

9. 1. Ei au răspuns, zicând: "Venim de la cei care au părăsit lumea aceasta pentru numele Tău sfânt: pelerini rătăcitori care vieţuiesc în peşteri şi varsă lacrimi în fiecare ceas, [mai mult decât ceilalţi] locuitori ai pământului, care ţin post şi însetează pentru numele Tău , cu mijlocul încins, ţinând în mâini inimile lor în chip de jertfă, rugându-se şi binecuvântându-Te în fiecare clipă, nevoindu-se şi chinuindu-se pe ei înşişi, plângând şi jeluindu-se mai mult decât ceilalţi locuitori ai pământului. Noi, îngerii lor, ne jeluim împreună cu ei. Unde-Ţi este voia acolo porunceşte să mergem şi să slujim, pentru ca şi alţii să devină mai nevoiaşi decât ceilalţi locuitori de pe pământ."

2. Şi li s-a arătat lor glasul lui Dumnezeu, grăindu-le: "Aflaţi că acum harul şi ajutorul din partea Mea se află în Cel care este Fiul Meu preaiubit; El îi călăuzeşte în fiecare ceas; le dă ajutor fără să-i părăsească niciodată, fiindcă sălaşul lor este locuinţa Lui."

10. 1. După ce îngerii s-au retras, au venit alţii, ca să se închine înaintea lui Dumnezeu la ceasul înfăţişării. Iar aceştia plângeau. Duhul lui Dumnezeu le-a ieşit, şi lor, în întâmpinare.

2. Şi s-a arătat glasul lui Dumnezeu, grăind: "De unde veniţi, îngerii Mei, aşa împovăraţi, aducând veşti din lume?" Ei au răspuns zicând aşa înaintea lui Dumnezeu: "Venim de la cei care au chemat numele Tău, dar greutăţile lumii i-au nenorocit, întinzându-le capcane la tot pasul; de la cei care n-au făcut, în toată viaţa lor, nici măcar o rugăciune curată, din toată inima. Oare de ce trebuie să rămânem împreună cu asemenea oameni?" Şi s-a arătat glasul lui Dumnezeu, grăind: "Trebuie să-i ajutaţi până se vor întoarce la Mine şi se vor pocăi; iar dacă nu se vor întoarce la Mine, îi voi judeca."

3. Luaţi aminte, aşadar, fii ai oamenilor: toate câte le săvârşiţi, îngerii le aduc înaintea lui Dumnezeu, fie bune, fie rele.

[Judecarea sufletului drept şi a sufletelor nelegiuite]

11. 1. Şi răspunzându-mi îngerul mi-a zis: "Urmează-mă şi-ţi voi arăta sălaşul sfinţilor - locul unde sunt duşi după ce mor; iar apoi te voi duce în hău şi-ţi voi arăta sufletele păcătoşilor - locul unde sunt duşi după ce mor."

2. Şi am pornit în urma îngerului; şi m-a dus în cer şi am privit tăria; şi am văzut acolo Puterile. În acel loc se aflau uitarea, care înşală şi ademeneşte inimile oamenilor, precum şi duhurile clevetirii, desfrânării, mâniei şi neruşinării. Tot acolo erau prinţii fărădelegilor. Asta am văzut sub tăria cerului.

3. Şi iarăşi am privit în jos şi am văzut îngerii fără îndurare, nemiloşi, cu chipurile pline de mânie; dinţii le ieşeau din gură, ochii le scăpărau precum luceafărul de la răsărit, iar din plete, ca şi din gură, le ieşeau scântei de foc. L-am întrebat pe înger zicându-i: "Cine sunt aceştia, Doamne?" Răspunzându-mi, îngerul mi-a zis: "Sunt cei meniţi să primească, în ceasul de pe urmă, sufletele necredincioşilor, adică ale celor care n-au crezut în ajutorul lui Dumnezeu şi nu şi-au pus nădejdea într-Însul."

12. 1. Privind în sus, am văzut alţi îngeri cu chipul strălucitor ca soarele, cu cingători de aur la brâu, ţinând în mâini frunze de palmier precum şi semnul lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în veşminte pe care era scris numele Fiului lui Dumnezeu, toţi blânzi şi milostivi. L-am întrebat pe înger zicându-i: "Cine sunt aceştia, Doamne?" Iar îngerul, răspunzându-mi, mi-a zis: "Sunt îngerii dreptăţii, trimişi să aducă, în ceasul de pe urmă, sufletele drepţilor, adică ale celor care au crezut în ajutorul lui Dumnezeu."

2. Şi i-am zis: "Drepţii şi păcătoşii au neapărat martori atunci când mor?" Răspunzând îngerul a zis: "Există o singură cale pe care toţi merg la Dumnezeu, dar drepţii, având alături de ei un ajutor sfânt, nu se tulbură deloc ajungând înaintea lui Dumnezeu."

13. 1. Şi i-am zis îngerului: "Aş vrea să văd sufletele drepţilor şi ale păcătoşilor părăsind lumea." Răspunzând, îngerul a zis: "Priveşte în jos, pe pământ." Atunci am privit din cer pe pământ şi am văzut întreaga lume - un nimic în faţa mea; i-am văzut pe fiii oamenilor - nişte nimicuri vlăguite. Plin de uimire l-am întrebat pe înger: "Aceasta este măreţia omului?" Răspunzând îngerul a zis: "Aceasta este; aceştia sunt cei ce săvârşesc răul de dimineaţa până seara."

2. Iarăşi m-am uitat şi am văzut un nor imens de foc, întins peste întreaga lume şi l-am întrebat pe înger: "Ce este aceasta, Doamne?" El mi-a zis: "Aceasta este nelegiuirea adunată de la începutul păcatelor."

14. 1. Eu, auzind aceasta, am plâns cu suspine şi i-am zis îngerului: "Aş vrea să privesc sufletele drepţilor şi ale păcătoşilor şi să văd cum anume ies din trup." Răspunzând, îngerul mi-a zis: "Mai uită-te o dată pe pământ!" Şi iarăşi am privit şi am văzut întreaga lume: oamenii erau nimicuri vlăguite.

2. M-am uitat şi am văzut un om ce trăgea să moară; îngerul îmi zise: "Cel pe care-l vezi este un drept." Şi din nou m-am uitat şi am văzut toate faptele pe care le săvârşise întru numele lui Dumnezeu; toate nevoinţele sale, de care-şi amintea şi de care nu, se aflau înaintea sa în ceasul de pe urmă; am văzut cum acest drept pornea [la drum] cu linişte şi încredere. Înainte de a părăsi lumea au venit lângă el îngeri sfinţi şi îngeri nelegiuiţi.

3. Şi i-am văzut pe toţi. Îngerii nelegiuiţi nu şi-au găsit sălaş într-însul; cei sfinţi însă i-au luat în stăpânire sufletul, călăuzindu-l până la ieşirea din trup. Şi au îndemnat sufletul zicându-i: "Ia aminte, suflete, la trupul tău, din care ai ieşit, căci tot în acest trup va să te întorci în Ziua Învierii, spre a primi cele făgăduite drepţilor." Aşadar, scoţând sufletul din trup, l-au sărutat ca pe un prieten apropiat, zicându-i: "Mergi fără teamă, căci ai împlinit voia Domnului cât timp ai locuit pe pământ!"

4. Şi i-a ieşit în întâmpinare îngerul care veghea zi de zi asupra lui, zicându-i: "Mergi fără teamă, suflete; eu mă bucur pentru tine căci ai făcut voia Domnului pe pământ. Eu îi aduceam lui Dumnezeu toate faptele tale, întocmai cum erau ele."

5. La fel şi duhul i-a ieşit în întâmpinare zicându-i: "Suflete, n-ai frică şi nu te tulbura mergând la locul pe care nu l-ai cunoscut niciodată, căci eu îţi voi sta mereu în ajutor. Am găsit sălaş de împăcare cât am locuit în tine pe vremea şederii mele pe pământ." Duhul îl întări, iar îngerul îl ridică şi-l duse în cer.

6. Unul dintre îngerii răi zise: "Încotro fugi, suflete; îndrăzneşti să intri în cer? Stai să vedem de nu s-o găsi în tine şi ceva de-al nostru. Dar iată că nu găsim nimic în tine! Văd că ajutorul dumnezeiesc, îngerul tău, precum şi duhul tău se bucură laolaltă pentru tine, fiindcă ai făcut voia lui Dumnezeu pe pământ."

7. Şi au condus sufletul până la locul de închinăciune înaintea lui Dumnezeu. Odată ajunşi acolo, Mihail împreună cu toată oastea îngerilor căzând la pământ s-au închinat înaintea aşternutului picioarelor Lui şi I l-au arătat sufletului, zicându-i: "Acesta este Dumnezeul tuturor, cel care te-a făcut după chipul şi asemănarea Sa." Un înger o luă repede înaintea sufletului, îl arătă pe acesta şi zise: "Doamne, adu-Ţi aminte de nevoirile lui. Acesta este sufletul ale cărui fapte Ţi le aduceam zi de zi, cel care făptuia numai după dreptatea Ta." Iar Duhul zise la rândul său: "Eu sunt duhul vieţii care l-am însufleţit şi am sălăşluit într-însul; şi odihnă am avut cât timp sălăşluit-am într-însul, căci făptuia numai după dreptatea Ta."

8. Şi se arătă glasul lui Dumnezeu şi grăi: "Aşa cum el nu M-a întristat pe Mine, nici Eu nu-l voi întrista pe el; căci precum el a făcut milostenie, aşa şi Eu mă voi milostivi de el. Să fie aşadar încredinţat lui Mihail, îngerul Testamentului. Iar acesta să-l ducă în raiul bucuriei, ca să devină şi el moştenitor, dimpreună cu toţi sfinţii." Apoi am auzit glasurile a mii şi mii de îngeri, arhangheli şi heruvimi, precum şi ale celor douăzeci şi patru de bătrâni, care cântau imnuri şi Îl slăveau pe Domnul strigând: "Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta şi fără părtinire, pe fiecare răsplătind după cum se cuvine."

9. Răspunzând, îngerul zice: "Eşti încredinţat şi ai priceput că în ceasul de pe urmă omul vede tot ce-a făptuit?" Şi i-am spus: "Da, Doamne!"

15. 1. Şi-mi zice: "Priveşte iarăşi jos, pe pământ, şi uite-te la sufletul acesta al unui nelegiuit, care iese din trup! Zi şi noapte l-a supărat pe Domnul zicând: «Nimic nou pe lumea asta, mănânc, beau şi mă bucur de cele lumeşti. Căci cine a coborât în iad şi, întorcându-se de acolo, ne-a vestit că există o judecată?»"

2. Am privit şi am văzut dispreţul păcătosului precum şi toate câte le făcuse. Acestea toate ca una se aşezaseră înaintea lui în ceasul de pe urmă. Şi s-a întâmplat aşa chiar în clipa alungării sale din trup către judecată. Şi am zis: "Mai bine nu s-ar fi născut!"

3. Apoi veniră laolaltă îngerii sfinţi şi îngerii răi, iar sufletul păcătosului îi văzu şi pe unii, şi pe alţii. Îngerii sfinţi nu şi-au găsit sălaş în el; cei răi însă l-au tot ameninţat până când l-au scos din trup. Aşadar, la ieşirea din trup, îngerii l-au îndemnat de trei ori zicându-i: "O, suflet nenorocit, priveşte-ţi carnea şi sălaşul din care ai ieşit. Căci în carnea ta va trebui să te întorci în Ziua Învierii, ca să primeşti ce ţi se cuvine pentru păcatele şi pentru nelegiuirile tale."

Francmasonerie şi companionaj

René Guénon
Francmasonerie şi companionaj
Editura Herald, 2016
Traducere din franceză de Gabriel Avram

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Concepţii ştiinţifice şi ideal masonic

În primul articol din Constituţia Marelui Orient al Franţei stă scris că:

Francmasoneria, considerând concepţiile metafizice ca fiind un domeniu exclusiv al aprecierii individuale a fiecăruia dintre membri, refuză orice afirmaţie dogmatică.

Nu ne îndoim de faptul că o asemenea declaraţie poate avea excelente rezultate practice, dar, dintr-un punct de vedere mai puţin exclusivist decât acesta, cred că ar fi fost bine de luat în calcul nu doar "concepţiile metafizice", ci şi pe cele religioase şi filosofice, chiar ştiinţifice şi sociale, ca fiind proprii aprecierii individuale a fiecăruia. Tocmai în acest caz am fi avut de a face cu mai bună aplicare a principiilor "toleranţei reciproce" şi a "libertăţii de conştiinţă", în virtutea cărora "francmasonii nu acceptă în rândurile lor nicio distincţie de credinţă sau de opinie, conform statutului Constituţiei Marii Loji a Franţei".

Fie că este vorba despre credinţe religioase sau filosofice, despre opinii ştiinţifice sau sociale, Masoneria, dacă rămâne fidelă principiilor sale, trebuie să le respecte în egală măsură pe toate, indiferent care sunt acestea, cu singura condiţie ca să fie sincere. Că avem de a face cu dogmatismul religios sau cu cel ştiinţific, are mai puţină importanţă, căci unul nu valorează mai mult decât celălalt. Este la fel de adevărat că spiritul masonic ar trebui să excludă în mod necesar orice dogmatism, fie el "raţionalist", tocmai din perspectiva caracterului special al învăţăturii simbolice şi iniţiatice. Dar ce relaţie poate avea metafizica cu vreo concepţie dogmatică oarecare? Nu vedem niciuna posibilă şi asupra acestui aspect nu vom zăbovi prea mult.

În fond, ce altceva este dogmatismul, la modul general, dacă nu tendinţa, de origine pur sentimentală şi cât se poate de omenească, de a-şi prezenta propriile concepţii (fie că e vorba de individ sau de colectivitate) ca fiind nişte adevăruri incontestabile, împreună cu tot arsenalul elementelor relative şi nesigure care însoţesc această credinţă? De aici nu mai este decât un pas până la a dori să-i impui semenului tău aceste aşa-zise adevăruri, iar istoria ne demonstrează cât de uşor de făcut este acest pas. De altfel, asemenea concepţii, chiar prin caracterul lor relativ şi ipotetic, deci iluzoriu în mare măsură, nu pot constitui vreodată decât "credinţe" sau "opinii", şi nimic altceva.

Lucrurile fiind astfel stabilite, este evident că nu poate fi vorba de dogmatism acolo unde nu ar trebui să existe decât certitudine, excluzând astfel orice ipoteză, cât şi toate interpretările de ordin sentimental, care au tendinţa deseori, în mod greşit, de a impieta domeniul intelectului. Acesta este cazul, de pildă, al certitudinii în matematică, unde nu există loc pentru "credinţă" sau pentru "părere", domeniul fiind independent de opiniile personale. Faptul nu poate fi contestat de nimeni, cu atât mai puţin de pozitivişti. Dar în întregul domeniu ştiinţific, în afara matematicii pure, există oare cea mai mică posibilitate pentru a avea aceeaşi certitudine? Nu credem, dar are mai puţină importanţă, căci, în schimb, există altceva care nu mai aparţine domeniului ştiinţific şi care constitui tocmai domeniul metafizicii.

În fond, Metafizica adevărată nu este altceva decât ansamblul sintetic al Cunoaşterii sigure şi imuabile, în afara şi dincolo de tot ceea ce este întâmplător şi variabil. În concluzie, nu putem concepe Adevărul metafizic altfel decât axiomatic în principiile şi teoremele deducţiilor sale, deci exact la fel de riguros ca adevărul matematic, a cărui prelungire nelimitată este. Astfel înţeleasă, Metafizica nu are nimic în sine ce îi poate ofensa până şi pe pozitivişti, iar aceştia nu pot nega că ea există, fără a da dovadă de lipsă de logică, că există deci în afara limitelor actuale ale înţelegerii lor, a adevărurilor demonstrabile (şi perfect demonstrate de alţii, în afară de ei), adevăruri care nu au nimic în comun cu dogma, întrucât trăsătura esenţială a dogmatismului este, dimpotrivă, tocmai că nu poate fi demonstrat, şi chiar pentru acest lucru dogmatismul se află în afara, dacă nu deasupra oricărei discuţii.

Faptul ne face să credem că, dacă Metafizica se prezintă aşa cum am spus, atunci nu poate fi ceea ce am înţeles noi prin "concepţii metafizice" într-un text pe care l-am amintit într-un articol despre Morala laică şi ştiinţifică, publicat în "Acacia" (nr. din iunie-iulie 1911), text pe care Fratele A. Noailles îl prezintă ca fiind "o confirmare fără contestare posibilă a unui punct de vedere exclusiv laic şi ştiinţific al lucrurilor". Bineînţeles, nu i-am fi contrazis autorului această afirmaţie, dacă ar fi avut grijă să precizeze că punctul de vedere trebuie să fie exclusiv ştiinţific pentru toate lucrurile care au legătură cu domeniul ştiinţific, dar ar fi o greşeală dacă am extinde acelaşi punct de vedere şi aceeaşi metodă dincolo de acest domeniu, aplicându-l unor domenii unde nu-şi are locul sub nicio formă. Dacă insistăm asupra necesităţii de a stabili distincţii aprofundate între diferitele domenii unde activitatea umană se exercită prin mijloace diferite, o facem pentru că prea des se neglijează aceste distincţii fundamentale şi rezultă confuzii bizare, mai ales în ceea ce priveşte Metafizica. Avem misiunea de a risipi acest confuzii, cât şi prejudecăţile care iau naştere, de aceea credem că precizările de faţă nu sunt deloc inoportune.

Dacă, după cum se pare, s-a denumit sub termenul de "concepţii metafizice" orice altceva decât adevărata Metafizică, atunci avem de a face doar cu o eroare formală asupra semnificaţiei termenilor şi nu vrem să credem că a fost vorba despre altceva. Această neînţelegere se poate explica foarte uşor prin completa ignoranţă în care se află întreg Occidentul cu privire la Metafizică; este deci scuzabilă chiar prin împrejurările care au dus la această confuzie şi care pot explica şi alte greşeli conexe acesteia. Vom depăşi, deci, acest aspect şi vom reveni la distincţiile despre care am vorbit; în ceea ce priveşte doctrinele religioase, am spus destule despre acest subiect1, iar despre sistemele filosofice, fie ele spiritualiste sau materialiste, am spus de asemenea multe lucruri pe vremuri. Nu ne vom mai ocupa aici de ele, ci ne vom mărgini să spunem câte ceva despre concepţiile ştiinţifice şi sociale.

În articolul pe care l-am pomenit, Fratele Noailles stabileşte o distincţie între

adevărurile de credinţă, care aparţin domeniului necunoscutului şi care pot, ca atare, doar a fi acceptate sau nu, şi adevărurile ştiinţifice, care sunt creaţii succesive şi demonstrabile ale minţii omeneşti, pe care oricine le poate verifica, revizui şi însuşi.

Mai întâi, reamintim faptul că, dacă e incontestabil că astăzi necunoscutul există pentru oameni, nu putem admite că există ceva "de necunoscut". Pentru noi, pretinsele "adevăruri ale credinţei" nu pot fi decât simple articole ale credinţei, iar faptul că le putem accepta sau respinge nu reprezintă decât un rezultat al unor preferinţe cu totul sentimentale. Cât despre "adevărurile ştiinţifice", care sunt cât se poate de relative şi predispuse revizuirii, dacă sunt fructul observaţiei şi experimentului (e de la sine înţeles că excludem aici adevărurile matematice care au o cu totul altă sursă), atunci credem că asemenea adevăruri, chiar pentru motivul relativităţii lor, nu sunt demonstrabile decât într-o anumită măsură şi nu într-un mod riguros şi absolut. De altfel, atunci când ştiinţa pretinde că a dedus concepţiile sale din domeniul experienţei imediate, oare acestea sunt scutite de orice sentimentalism? Nu credem asta şi nu vedem cum ar putea fi credinţa în ipotezele ştiinţifice mai legitimă (nici, de altfel, mai scuzabilă datorită condiţiilor care au produs-o) decât este credinţa în dogmele religioase sau filosofice.

Există, de altfel, adevărate dogme ştiinţifice, care nu diferă deloc de celelalte decât prin genul problematicii la care se raportează, iar Metafizica, aşa cum o înţelegem noi (iar a o înţelege altfel înseamnă a nu o înţelege deloc), este la fel de independentă de acestea sau de altele. Pentru a descoperi exemple de dogme ştiinţifice, nu avem decât să ne referim la un alt articol, publicat recent tot în revista "Acacia" de Fratele Nergal, sub titlul Preoţii savanţi şi Idealul nostru masonic. În acest articol, autorul se plânge, făcând apel la curtoazie totuşi, de ingerinţa Bisericii catolice, sau, mai degrabă, a unor reprezentanţi ai ei, în domeniul ştiinţelor zise pozitive, şi este îngrijorat de consecinţele care rezultă de aici, dar nu ne interesează acest din urmă aspect. Ce trebuie să reţinem este modul în care sunt prezentate, ca fiind adevăruri indubitabile şi universale (într-un sens restrâns, este adevărat), unele simple ipoteze, a căror probabilitate este departe de a fi demonstrată în relativitatea ei şi care, în toate cazurile, nu poate corespunde decât unor posibilităţi speciale şi strict limitate. Această iluzie asupra deschiderii anumitor concepţii nu-i este proprie doar Fratelui Nergal, ale cărui bună credinţă şi convingere sinceră nu pot fi puse la îndoială de nimeni dintre cei care-l cunosc; dar ea este împărtăşită nu mai puţin sincer (cel puţin ne este permis să credem) de către aproape toţi savanţii contemporani.

Dar există şi un aspect asupra căruia suntem perfect de acord cu Fratele Nergal, şi anume când el declară că "ştiinţa nu este nici religioasă, nici antireligioasă, ci a-religioasă (cu a restrictiv), şi este evident că nu se poate altfel, căci ştiinţa şi religia nu se aplică aceluiaşi domeniu. Dacă recunoaştem că lucrurile stau aşa, nu trebuie să renunţăm doar la a împăca ştiinţa cu religia, ceea ce nu ar putea fi făcut decât de un teolog rău intenţionat sau de un savant neîmplinit şi cu vederi strâmte, ci trebuie să renunţăm mai degrabă la a le opune una alteia şi la a descoperi cu orice preţ contradicţiile şi incompatibilităţile care nu ar trebui să existe între ele, căci domeniile lor de referinţă nu au nimic în comun, astfel încât să permită o comparaţie între ele. Acest deziderat ar trebui să se aplice chiar şi în cazul "ştiinţei religiilor", dacă această disciplină există într-adevăr aşa cum se pretinde, evoluează pe un teren strict ştiinţific şi dacă nu ar fi mai degrabă un pretext pentru o exegeză cu tendinţe protestante sau moderniste (este aproape acelaşi lucru). Până la proba contrarie, ne permitem să ne îndoim la modul formal de valoarea rezultatelor acestei "ştiinţe a religiilor".

Un alt aspect asupra căruia Fratele Nergal pluteşte în iluzie este cel privitor la rezultatul posibil al cercetărilor asupra "filiaţiei fiinţelor", atunci când, foarte bine, şi una, şi alta din multele ipoteze care au fost propuse vor sfârşi într-o zi prin a fi dovedite în mod cert, pierzându-şi astfel caracterul ipotetic. Nu vedem de ce acest lucru ar putea supăra o religie oarecare (al cărei apărător nu suntem, cu siguranţă), doar dacă reprezentanţii autorizaţi ai acesteia (şi nu doar câţiva indivizi stimabili, dar fără mandat) nu ar emite vreo interdicţie, în mod imprudent şi nediplomatic, despre rezolvarea acestei probleme ştiinţifice, care nu se află nicicum în competenţa lor. Dar chiar şi în acest caz, oamenii bisericii, dacă ar acţiona astfel, depăşindu-şi puterile care se raportează doar la "credinţa" lor, le permite "credincioşilor" să nu ţină cont de opinia bisericii mai mult decât ar ţine cont de părerile lor personale.

În ceea ce priveşte Metafizica (şi spunem acest lucru pentru a oferi un exemplu al separării complete între metafizică şi ştiinţă), ea nu trebuie să se preocupe de această chestiune, căci faptul aparţine teoriei multiplicităţii stărilor fiinţei, care ne permite să înţelegem toate lucrurile sub aspectul simultaneităţii, la fel de bine (şi în acelaşi timp) cu înţelegerea sub aspectul succesiunii şi care reduce ideile de "progres" şi de "evoluţie" la justa lor valoare de noţiuni pur relative şi contingente. Cât priveşte subiectul "căderii în păcat a omului", singura observaţie interesantă pe care o putem face din punctul nostru de vedere (iar aici arînsemna să călcăm peste gândirea noastră şi să o deformăm, dacă am interpreta lucrurile într-un sens "transformist") este că, dacă omul este, spiritual, principiul întregii Creaţii, atunci el trebuie să fie din punct de vedere material şi rezultanta acestei Creaţii, căci "ce se află pe pământ este la fel ca-n ceruri, dar invers".

Nu vom insista prea mult asupra acestui aspect şi vom adăuga doar un cuvânt: Fratele Nergal concluzionează spunând că "ştiinţa nu poate avea decât un singur scop, o mai perfectă cunoaştere a fenomenelor"; noi spunem că, pur şi simplu, scopul ştiinţei nu poate fi altul decât "cunoaşterea fenomenelor", căci nu putem să admitem că există cunoaştere "mai perfectă" sau "mai puţin perfectă". Ştiinţa, fiind eminamente relativă, nu poate descoperi decât adevăruri la fel de relative, doar Cunoaşterea integrală reprezintă "Adevărul", la fel cum "Idealul" nu este "cea mai mare perfecţiune posibilă a spiţei umane", ci ar trebui să reprezinte Perfecţiunea, care constă în Sinteza Universală a tuturor domeniilor, a tuturor umanităţilor.

Ne mai rămâne acum să vorbim despre ceea ce are legătură cu concepţiile sociale şi vom spune imediat că, prin acestea, nu înţelegem doar opiniile politice, care sunt prea în afara subiectului. De aceea, nu în mod inutil Masoneria interzice orice discuţie pe probleme politice, ba chiar, fără a fi deloc reacţionar, ne este permis să credem că Masoneria nu consideră că "democraţia republicană" ar fi idealul social al tuturor masonilor răspândiţi pe cele două emisfere ale globului. Dar, în această categorie a concepţiilor sociale, vom include tot ceea ce priveşte morala, căci aceasta nu poate fi altceva decât o "artă socială", după cum bine a subliniat Fratele Noailles în articolul pe care l-am citat deja. Nu vom merge însă chiar atât de departe, cum a făcut-o Domnia Sa, până la a "lăsa câmp deschis tuturor speculaţiilor metafizice", într-un domeniu unde Metafizica nu are ce căuta.

De altfel, de îndată ce discutăm despre relaţii sociale, nu poate fi vorba, în ciuda a tot ceea ce au afirmat filosofii şi moraliştii, decât despre consideraţii bazate pe interes, fie că acest interes constă în utilitatea practică şi pur materială sau constă într-o preferinţă de ordin sentimental, ori, cum se întâlneşte cel mai des de altminteri, într-o combinaţie a acestor doi factori. În acest domeniu, totul ţine de aprecierile personale, iar problema se reduce, pentru o colectivitate oarecare, la a căuta şi descoperi o cale de înţelegere pentru a împăca diversitatea acestor multiple aprecieri, care corespund tot atâtor interese diferite.

Dacă trebuie să existe cu necesitate convenţii şi norme pentru a face posibilă şi suportabilă viaţa socială, trebuie să avem cel puţin sinceritatea să mărturisim că avem totuşi de a face doar cu nişte convenţii, în care nu poate să existe nimic absolut, şi care vor varia în funcţie de diverse circumstanţe de timp şi de loc, de care depind în întregime. Între aceste limite care marchează caracterul ei relativ, morala, mărginindu-se "să caute reguli de conduită pentru ca oamenii să poată trăi în societate" (aceste reguli modificându-se automat odată cu forma societăţii), va avea o valoare bine stabilită şi o utilitate de necontestat. Dar ea nu trebuie să pretindă nimic în plus faţă de aceste deziderate, la fel cum o religie oarecare, în sensul occidental al cuvântului, nu poate, fără a abdica de la rolul ei după cum se întâmplă adeseori, nu poate deci să se laude că a introdus altceva decât o credinţă pur şi simplu. Prin latura ei sentimentală, chiar şi morala, oricât de "laică" şi de "ştiinţifică" ar fi ea, va conţine întotdeauna un element al credinţei, căci fiinţa umană, la stadiul la care a ajuns astăzi, cu rare excepţii, este astfel alcătuită, încât nu poate să nu ţină cont de această latură sentimentală.

Dar oare pe asemenea speze aleatorii trebuie să se bazeze idealul masonic? Iar acest ideal, trebuie oare să depindă de gusturile individuale ale fiecărui om şi ale fiecărei părţi de umanitate? Nu credem că lucrurile trebuie să stea aşa; dimpotrivă, considerăm că acest ideal, pentru a deveni realmente "Idealul", trebuie să se afle în afara şi deasupra tuturor opiniilor şi credinţelor, dincolo de orice partide sau secte, dar şi dincolo de toate sistemele şi şcolile particulare, căci singura modalitate de a "tinde spre Universalitate" se poate face doar "îndepărtând ceea ce desparte, pentru a păstra ceea ce uneşte". Această opinie ar trebui să fie împărtăşită de toţi cei care înţeleg să lucreze nu pentru inutila înălţare a "Turnului Babel", ci pentru înfăptuirea efectivă a Marii Opere de Construcţie Universală.

Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)

Pia Alimăneştianu
Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)
Editura Corint, 2017

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***

Fragment

21 noiembrie 1916^[1]

Bubuitul tunului a început de azi-noapte. Oraşul pare gol. Numai pe străzile de la periferie trec, pâlcuri, pâlcuri, soldaţi obosiţi, îngheţaţi, în retragere.

Aş vrea să mă opresc, să-i întreb ca ceilalţi trecători, pe şoptite, "De unde vin? Unde merg?" şi nu îndrăznesc. Mă tem să nu aflu de apropierea vrăjmaşului. Iminenta ocupaţie a Bucureştilor, care la început mi se părea un vis urât, devine din zi în zi o tristă realitate.

Trupele germano-turco-bulgare, după ce au încercat zadarnic să spargă frontul prin toate trecătorile, înaintează acum prin trei părţi deodată: din Oltenia, de la Dunăre şi din Carpaţii argeşeni - ca o invaziune.

Armata noastră, copleşită de trupele lor superioare în număr, în maşinării şi prin experienţa dobândită doi ani de la începutul războiului, le-a ţinut totuşi piept trei luni; guvernul a cerut zadarnic ajutorul făgăduit de aliaţi, prin ofensiva generală: sprijinul lui Sarrail^[2] şi cei 250 000 de ruşi. Armata se vede azi constrânsă să se retragă spre linia Nămoloasa-Focşani, pe care, la urma urmelor, se pare că Rusia s-a hotărât să o apere.

În câteva zile ne-am despărţit, rând pe rând, de ai noştri, despărţire cu atât mai dureroasă cu cât simţeam apropiindu-se dezastrul. Nicio lacrimă nu s-a vărsat în clipele acelea, nici din partea celor ce plecau în pribegie, nici din a acelora ce rămâneau pradă vrăjmaşului. Individul nu mai există în asemenea împrejurări. La pierderile sufleteşti, nu te mai gândeşti la cele materiale. S-au contopit toate într-o singură colectivitate: Armata.

Ea reprezintă tot, cel puţin în ochii mei: şi ţară, şi rude, şi prieteni. Viziunea ei fugărită zi şi noapte îmi sângera inima.

22 noiembrie 1916

Ieşind, azi-dimineaţă, pe poartă m-am oprit s-ascult de s-aude tunul. Se auzea în apropiere, chiar către nord, şi m-am bucurat. Este singura legătură ce o mai aveam cu ai noştri.

Bucuria mi-a căzut repede, însă. Pe zidul din faţă, pe Şcoala Clemenţa, erau lipite afişe mari, iscălite nu de prefectul Poliţiei, Corbescu, ci de generalul Mustaţă. Măsurile de ordine ce le decreta mi-au arătat că intrarea trupelor germane era iminentă şi mai iminentă mi s-a arătat când am aflat, prin convorbirile din tramvai, în drum spre spital, că în timpul nopţii sărise pulberăria Dudeşti şi când, ajungând la spitalul nostru din Şoseaua Filantropia^[3], n-am mai văzut profilându-se pe cer stâlpii telegrafiei fără fir.

Prin spital plutea o mare nelinişte. O citeam pe feţele surorilor şi ale infirmierelor, dar mai ales o citeam în ochii soldaţilor.

Pe când rătăceam printre ei, unul m-a întrebat:
- Dacă vin, ce ne facem?
- Nimic, băiete, am răspuns. Rămâneţi aici, cu noi. Şi altul îngână:
- Până ce ne-om face bine, şi apoi... cine ştie unde ne-or duce.

Dar dintre toţi... de sergentul Matei îmi era mai milă. După ce fusese evacuat de la noi cu două răni vinde-cate, se întorsese, după opt zile, de la front, cu şase răni şi ceruse să fie adus iarăşi la Spitalul 108. Ne istorisise, câteva zile mai înainte, că nu se lasă de război până n-o merge de nouă ori la luptă şi, când m-am apropiat de patul lui azi, nu mi-a dat ziua bună ca de obicei: m-a privit numai o clipă, apoi a închis ochii.

23 noiembrie 1916

Iată cum s-a săvârşit intrarea trupelor germane imperiale în Bucureşti.

Aseară, la cartier, lângă Cotroceni, a fost adus un ofiţer cu ochii legaţi, trimis ca intermediar de Mackensen^[4] să întrebe dacă se apără oraşul. S-a înapoiat cu răspunsul că nu se apără, dar cerea să se garanteze averea şi cinstea locuitorilor.

Azi-dimineaţă s-au dus întru întâmpinarea lor reprezentanţii ţărilor neutre, al Americii, dl Vopicka^[5], şi al Olandei, dl Vredenburg, împreună cu primarul Capitalei, dl Emil Petrescu^[6]. Au mers departe, în direcţia Bragadiru, pe unde credeau că înaintează trupele vrăjmaşe, dar s-au întors singuri, după o lungă aşteptare şi după ce constataseră distrugerea podurilor de pe Argeş.

Peste puţin, a sosit vestea intrării trupelor germane în Gara de Nord, apoi un automobil cu cinci ofiţeri a sosit la Primărie. Printre ei era şi Principele de Schaumburg-Lippe, nepot al Împăratului Wilhelm, fost secretar de legaţiune la Bucureşti, la declararea războiului. Se vede că a ţinut să revie în România ca învingător, spre a răzbuna umilinţa plecării sale. Mi-l amintesc privind pe stradă, cu ceasurile, din dosul grătarului de fier al împrejmuirii legaţiunii germane din Calea Victoriei, zilele cât fusese sechestrat în casă, până i s-a putut libera trecerea.

Cei cinci ofiţeri au iscălit hârtia prin care asigurau averea şi cinstea cetăţenilor, dar pe de altă parte, cu toate aceste asigurări, colonelul de Kleve, însărcinat cu intendenţa, punea cele mai drastice condiţii oraşului, şi anume: o pâine pe zi, jumătate de litru de vin, cafea, ceai, orez, zahăr, untură şi câte altele, pentru 50.000 de soldaţi, şi dări de un miliard.

Guvernatorul cetăţii, generalul de Stolzenberg, ameninţa pe dl Emil Petrescu că, dacă nu li se dă tot ce vor cere în 24 de ore, îl aşteaptă un glonte.
- O viaţă am, a răspuns dânsul liniştit. Ce voi putea da, voi da; ce nu, nu...

Învingătorul a sfârşit spunând:
- Să fiţi mulţumiţi că nu v-am lăsat pe mâna bulgarilor şi că suntem noi, germanii, intermediarii dintre dumneavoastră şi ei.

Preşedintelui Crucii Roşii, dlui Al. Marghiloman, i-a spus:
- Nu uitaţi că suntem învingători şi aţi făcut să curgă mult sânge german!

Eu n-am ieşit toată ziua din casă, de teamă să nu întâlnesc soldaţii nemţi în marşul lor triumfal, întâmpinaţi, mi se spune, de sute şi sute de germane şi de israelite, cu flori în mână, cântând cu entuziasm "Die Wacht am Rhein"^[7]!

O femeie trecea adineaori prin faţa casei şi plângea, istorisind unei prietene ce văzuse:
- Ca ciupercile au ieşit din pământ şi râd şi se bu-cură, neruşinatele, de nenorocirea noastră, după ce ne-au mâncat pâinea ani de zile. Nemernicele strigau soldaţilor nemţi, în gura mare: "În sfârşit aţi venit! Cu câtă nerăbdare vă aşteptam!"

Dar în clipa aceasta nu mă răzvrăteşte nimic, nu mă atinge nimic din cele ce mi se istorisesc.

Un singur gând, o singură grijă am: dacă armata noastră a izbutit să se retragă fără pierderi prea mari, dacă a putut s-o ajungă Mackensen - în automobilul său monstru -, monstru el însuşi. Căci, dacă armata întrupează pentru mine ţara, el întrupează vrăjmaşul, de când a sosit după-amiază la Palatul Regal, într-un automobil zgomotos, întâmpinat de dl Tzigara-Samurcaş^[8], care i-a pus locuinţa regală la dispoziţie. El n-a primit.
- Nu obişnuiesc palaturi. De altmintrelea, eu nu stau în Bucureşti decât câteva ore. Urmăresc armata română.

Pentru cei ce nu se aşteptau la intrarea germanilor în oraş, azi-dimineaţă a fost o lovitură, dând cu ochii de ei, cum a păţit dl Procopiu^[9]. Ieşind de la gazeta L'Indépendance Roumaine, a rămas înmărmurit zărind ulani călări defilând de-a lungul străzii Victoriei. Era să leşine; s-a proptit de zid ca să nu cadă jos. De atunci a căzut bolnav la pat şi nu s-a mai sculat.

Noi fusesem prevestiţi la spital şi, cum ne întorceam cu automobilul în grabă, în faţa avuzului de la şosea poposea un batalion de infanterie română. Ne-am înspăimântat văzându-i.

Le-am strigat să plece.
- Sunt departe, au răspuns.

Am oprit automobilul şi, chemând pe singurul ofiţer ce-i întovărăşea: "Fugiţi! Intră germanii". M-a privit întâi zăpăcit, apoi a dat ordin de plecare. I-o fi prins pe drum?

24 noiembrie 1916

A fost o uşurare când, ajungând la spital, l-am găsit aşa cum îl lăsasem. Cel puţin acolo nu pusese străinul piciorul. Aiurea, nu te crezi în Bucureşti, care din ceas în ceas îşi schimbă înfăţişarea. Calea Victoriei este străbătută şi zdruncinată de automobile, de camioane în plină viteză, infernale şi ca mărime şi ca zgomot. Căştile germane alternează cu fesurile turceşti şi cu şepcile bulgarilor. Nu mai vorbesc de steagurile vrăjmaşe ce fâlfâiau pretutindeni şi de străinele în haine de sărbătoare, împărţind flori şi tutun soldaţilor, de dimineaţa până seara. Singura uniformă română ce se mai zăreşte este aceea a sergentului de oraş şi a jandarmului pedestru, dar şi aceştia sub ascultarea Kaiserului.

Adineaori, unul dintre ei, întrebat de un călător ce vorbise cu ofiţerul german oprit câteva clipe în faţa lui, a răspuns trist:
- Nu vă pot spune.

Avea dreptate.

Şi cu toate că s-au smuls hârtiile albastre de la ferestre, cu toate că s-au aprins iarăşi felinarele ca-n vremuri de pace, mi se pare că din ceas în ceas creşte în jurul nostru, într-un cerc de fier, întunericul ce ne desparte de ai noştri. Şi n-aş mai putea lupta cu deznădejdea ce a cuprins pe mulţi din jurul meu, dacă nu aş face să mi se oglindească neîncetat speranţa că viitorul va fi al nostru.

25 noiembrie 1916

Spuneam ieri că Spitalul 108 era singurul loc unde vrăjmaşul nu pusese piciorul.

Azi am găsit, însă, aşezaţi, în catul de sus, 35 de germani. Când le-am zărit feţele roşcovane pe cearceafurile albe, m-am oprit pe pragul uşii, fără a-l putea depăşi. Tovarăşele mele simţeau tot ca mine. Toate fugiseră jos, la răniţii noştri.

Întorcându-mă acasă, tramvaiul a fost oprit câtva timp, până au defilat trupele bulgare. Pe Calea Victoriei, colţ cu Athénée Palace, fâlfâia un steag uriaş: era tricolorul german. Acum este cazinoul ofiţerilor de stat-major. Publicul bucureştean, toată cafeneaua, îi priveau înmărmuriţi.

Umilinţa de a te şti stăpânit de germani este nesuferită, dar şi mai nesuferită este aceea de a fi stăpânit şi de bulgari.

26 noiembrie 1916

Un mecanician, care venea de la front cu automobilul, ar fi istorisit că pe tot drumul până la Buzău nu mai întâlneşti un soldat român, că automobilele şi tunurile grele germane stau înfundate în noroi. Trăim în astfel de întunerec, că orice ştire din afară de incinta oraşului este un eveniment care, trecând din gură în gură, deseori se schimbă cu totul şi, când se reîntoarce la urechile celui de la care a pornit acea ştire, nu mai e recunoscută de chiar acela care a născocit-o. Un eveniment plăcut pentru spitalul nostru a fost evacuarea germanilor, dar de rândul acesta fără de florile, tutunul, piesa de 5 lei şi de urările de drum bun tradiţionale, ce-i întovărăşeau pe răniţii noştri înainte de plecare.

---

[1] Autoarea foloseşte datarea pe "stil vechi". Pentru a afla datele pe "stil nou", la datele notate de autoare trebuie adunate 13 zile (n. red.).

[2] Maurice Sarrail (1856-1929), general francez, comandant al trupelor franceze şi aliate, pe frontul de la Salonic, în timpul Primului Război Mondial, în perioada 1915-1917 (n. coord.).

[3] Este vorba despre Spitalul 108 din Bucureşti, condus de sora mai mare a autoarei, Sabina Cantacuzino născută Brătianu (n. coord.).

[4] August von Mackensen (1849-1945), mareşal german, co-mandantul trupelor germano-turco-bulgare care au ocupat Bucureştiul în timpul Primului Război Mondial (n. coord.).

[5] Charles Joseph Vopicka (1857-1935), diplomat american, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii în România, în perioada 1913-1920 (n. coord.).

[6] Emil C. Petrescu (1858-1938), mare moşier, jurist şi om politic liberal. Primar al Bucureştiului (1914-1916) (n. coord.).

[7] "Straja de pe Rin", cântec patriotic german (n. red.).

[8] Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952), istoric de artă, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române. În perioada ocupaţiei germane a fost Prefect al Poliţiei Capitalei. La plecarea Familiei Regale la Iaşi, a fost însărcinat să aibă grijă de reşedinţele şi bunurile regale rămase în teritoriul ocupat (n. coord.).

[9] Ion (Iancu) Procopiu (1863-1918), ziarist, director al ziarului L\'Indépendance Roumaine, deputat liberal de Teleorman (n. coord).

Turcia lui Erdogan Între visul democraţiei şi tentaţia autoritară

Ahmet Insel
Turcia lui Erdogan Între visul democraţiei şi tentaţia autoritară
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Geanina Tivdă

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Ahmet İnsel s-a născut în 1955, la Istanbul. A crescut în cartierul cosmopolit Kurtuluş, într-o familie turcă, musulmană şi kemalistă. A studiat la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, unde şi-a început şi cariera de profesor, la catedra de economie. Din 2007, conduce departamentul de economie al Universităţii Galatasaray din Istanbul. Economist şi politolog de renume, Ahmet İnsel este unul dintre fondatorii Editurii Iletisim. Este autorul mai multor cărţi despre istoria recentă a Turciei: La Turquie entre l'ordre et le developpement (1984), La Turquie et l'Europe, une relation tumultueuse (1999), Dialogue sur le tabou arménien (coautor) (2009).

Ilustraţie copertă: Un soldat turc supraveghează un miting organizat împotriva candidaturii lui Tayyip Erdoğan la preşedinţia republicii, 14 aprilie, Ankara. (c) Burak Kara / Getty Images

Cuvânt înainte

Volumul Turcia lui Erdoğan oferă nu numai o evaluare istorică, dar şi o perspectivă strategică despre evoluţia unui stat în căutarea permanentă a echilibrului politic, religios, economic şi militar.

Explicarea rolului Turciei, la nivel global, reprezintă un demers util, necesar, la acelaşi nivel de urgenţă geopolitică, precum deciziile actualei administraţii a Statelor Unite ale Americii.

Autorul transmite un mesaj evident. Trăim momente critice, la răscrucea deciziilor în relaţiile internaţionale în care Turcia este un jucător cheie. Împreună sau separat?

În ultimii 50 de ani această interacţiune mai mult a regresat decât a progresat. După cel deal Doilea Război Mondial, un ministru de Externe ungar observa că trăia în singurul stat din lume înconjurat de unguri. Astăzi, Turcia este singurul stat complet înconjurat de probleme de insecuritate. Într-un moment sau altul, într-o direcţie geografică sau alta, aceste probleme se pot transforma în situaţii de criză sau de conflict cu impact global.

La sfârşitul anului 2016, Turcia nu avea ambasadori în Siria, Israel şi Egipt; a trebuit să-şi recheme trimişii diplomatici din Moscova şi Bagdad; nu poate naviga sigur în Marea Neagră şi nici nu poate executa zboruri la frontiera cu Siria, de teama represaliilor ruse; are un dialog incert cu Iranul datorită războiului sirian; nicio formă de comunicare cu Armenia şi o cooperare din ce în ce mai dificilă cu Statele Unite ale Americii şi cu Uniunea Europeană.

La izolarea Turciei au contribuit mai mulţi factori: potenţialul de contaminare a conflictului sirian, tensiunile sectare din regiune, polarizarea politică în plan intern şi absenţa unor decizii ale comunităţii internaţionale privind creşterea încrederii între statele din regiunea în care se află Turcia.

Deşi Turcia a făcut eforturi susţinute pentru a normaliza relaţiile cu principalii "actori" politici regionali, există încă numeroase probleme. Pierderea a patru milioane de turişti ruşi a paralizat industria turcă a turismului, iar intervenţia agresivă a Rusiei în Siria a blocat posibilităţile armatei turce de a se mişca liber la propriile frontiere. În iunie 2016, Erdoğan a transmis două scrisori către liderul de la Moscova, exprimând regretele părţii turce privind incidentul din noiembrie 2015 (doborârea avionului de luptă rusesc la frontiera siriană) şi oferind plata unor compensaţii către familia pilotului decedat.

Surprinzătoare nu este atât poziţia Ankarei, cât acceptul lui Vladimir Putin pentru reluarea cooperării între cele două state. La 27 iunie 2016, câteva ore înainte de anunţul privind "încălzirea" relaţiilor cu Rusia, Turcia şi Israel au confirmat normalizarea dialogului bilateral, întrerupt după raidul forţelor speciale israeliene asupra flotilei de sprijin turceşti care se îndrepta, în 2010, spre regiunea Gaza.

În aceeaşi perioadă, oficialii turci au anunţat o serie de evoluţii pozitive în ceea ce priveşte reluarea relaţiilor economice cu Egiptul - suspendate după lovitura militară din 2013 şi atitudinea categorică a preşedintelui Erdoğan în legătură cu preluarea puterii la Cairo de către generalul Abdel Fatah elSisi.

Recent, miniştrii de Externe ai Rusiei, Iranului şi Turciei au stabilit direcţiile principale privind iniţierea unui proces de pace, stabil, în Siria. Ministrul de Externe turc a subliniat că Ankara şi Moscova trebuie să coopereze pentru a găsi o soluţie politică în Siria, sugerând că Turcia îşi va nuanţa poziţia, susţinută vehement în ultimii ani, prin care pacea siriană era strâns legată de schimbarea regimului de la Damasc. În locul înlăturării lui Bashar alAssad, Ankara se orientează spre scopuri mult mai moderate, anume retragerea kurzilor din nordul Siriei şi securizarea frontierei turce în zonele controlate de Statul Islamic din Irak şi Siria (ISIS).

Dincolo de aceste evoluţii pozitive, autorul subliniază impactul dramatic asupra procesului decizional intern şi extern din Turcia, generat de puciul militar împotriva preşedintelui Erdoğan. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 a complicat relaţiile dintre Turcia şi statele din spaţiul euroatlantic, generând un nivel ridicat de antipatie reciprocă. Liderii politici turci au reacţionat furios la sprijinul limitat primit din partea statelor occidentale după încercarea de schimbare prin forţă a regimului de la Ankara. Procesul de integrare europeană a fost descris ca fiind "muribund" atât în Turcia, cât şi în Europa. Ceea ce era considerat un instrument de transformare a Turciei a devenit astăzi o sursă de reproşuri reciproce pentru opinia publică europeană şi turcă.

În 24 noiembrie 2016, Parlamentul European a votat o recomandare privind "îngheţarea temporară" a negocierilor cu Turcia, iar preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a vehiculat ideea unui referendum privind un posibil "Trexit", sugerând că Turcia ar putea abandona aspiraţiile europene pentru aşi îndrepta privirea spre Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai (OCS), alături de Rusia, China şi republicile din Asia Centrală.

Cu toate acestea, fie din perspectiva statutului de membru al NATO, fie din perspectiva de stat aflat în proces de aderare la Uniunea Europeană, Turcia continuă să reprezinte o extensie necesară a Europei şi a Statelor Unite ale Americii în Orientul Mijlociu. Stat musulman sunnit, Turcia poate juca un rol semnificativ în regiune dacă Europa aspiră, iar SUA doreşte să consolideze o prezenţă relevantă - strategică şi de securitate - într-o zonă a lumii în care instabilitatea poate deveni, oricând, o problemă globală.

Autorul subliniază, corect, degradarea treptată a imaginii Europei, dar şi a SUA din perspectiva preşedintelui turc, chiar cu ceva timp înaintea tentativei de lovitură de stat. În discursul public, Erdoğan apreciază politicile UE "nesincere" şi "lipsite de onestitate" în relaţia cu Ankara, iar extrădarea lui Fethullah Gülen de către americani un gest necesar pentru ai elimina pe "gülenişti".

După iulie 2016 aceste sentimente sau amplificat dramatic în mediul politic din Turcia. După cum se evidenţiază în volum, relaţia cu UE este mult mai complicată decât o arată discursurile politicienilor, iar autorul prezintă o radiografie clară a acestui tablou. Chiar dacă ar dori un "divorţ" politic, după douăzeci de ani în care sau regăsit în aceeaşi uniune vamală, Turcia şi UE au economii interdependente dificil de separat.

La sfârşitul anului 1990 prin dezvoltarea acquisului comunitar în mai multe domenii, Turcia a devenit un partener important al companiilor europene, pe o piaţă globală în plină dezvoltare. În consecinţă, în ultimii 10 ani, Turcia a înregistrat o rată ascendentă de creştere economică, dar şi o disciplină fiscală impresionantă.

Cifrele economice, atent evaluate de Ahmet Insel, sunt clare şi "inevitabile" pentru politicieni. Cea mai importantă destinaţie a exporturilor Turciei este Europa (50%), schimburile comerciale ridicându-se la aproximativ 140 miliarde dolari pe an. Investitorii cei mai importanţi din Turcia sunt companii din UE (70-75%), iar băncile europene asigură finanţarea sistemului de sănătate şi a infrastructurii din Turcia.

Concluziile volumului sunt evidente şi se impun a fi citite cu atenţie deosebită mai ales de cei care doresc să cunoască în profunzime Turcia şi perspectivele sale europene.

Turcia şi Europa nu au ajuns nici pe departe la capătul liniei, tensiunile sunt, în continuare, la un nivel ridicat, mai ales după votul din Parlamentul European, privind "îngheţarea" negocierilor de aderare. Retorica publică rămâne combativă şi, dacă nu apar nuanţări de parcurs, sar putea ca aceasta să aibă efecte semnificative asupra parteneriatului strategic între Europa şi Turcia.

Aici este însă punctul de inflexiune. Atât din punct de vedere strategic, cât mai ales din punct de vedere economic, cele două părţi sunt mult prea interdependente pentru aşi permite întreruperea completă a legăturilor.

Chiar şi cei mai ardenţi critici ai guvernului de la Ankara subliniază că nu este în interesul Europei ca negocierile de aderare să eşueze, deoarece o Turcie preocupată doar de problemele sale interne ar genera politici regionale mult mai complicate decât sunt ele astăzi.

Având în vedere ambiţia neoimperială a Rusiei, precum şi starea de incertitudine datorată instalării unei noi administraţii la Washinghton, Europa trece prin momente dificile. Nicio premisă analitică privind viitorul sau perspectivele relaţiilor bilaterale nu poate fi considerată astăzi certă.

Nu este în interesul Europei ca Turcia să se "mute" pe axa rusă, să devină instabilă sau să intre în criză economică. Aşa cum rezultă şi din volumul Turcia lui Erdoğan, există totuşi ştiri bune. Şi anume faptul că între cele două scenarii extreme - integrare sau separare - există un spaţiu foarte larg pentru diferite tipuri de asociere. Situaţia va depinde foarte mult de realităţile economice, precum şi de rezultatele alegerilor din Europa, în 2017. Esenţial este ca atât la Ankara, cât şi în întregul spaţiu euroatlantic, să se înţeleagă necesitatea de a merge înainte împreună, în orice formă comun acceptabilă. Chiar dacă ambele părţi consideră că nu se va atinge vreodată destinaţia finală, momentele de oprire pentru evaluarea următoarei etape a călătoriei sunt preferabile oricărei intenţii de delimitare totală, iar volumul Turcia lui Erdoğan subliniază această perspectivă.

(Cristian Diaconescu)

Prefaţă pentru ediţia în limba română
Lovitura de stat - "un mare dar de la Dumnezeu"

Atunci când această carte a fost publicată în Franţa, în aprilie 2015, autorul a ales să-şi concentreze analiza asupra perioadei cuprinse între momentul venirii la putere a Partidului Justiţiei şi al Dezvoltării (AKP), care a avut loc la sfârşitul anului 2002, şi alegerea liderului său, Recep Tayyip Erdoğan, în funcţia de preşedinte al republicii, în vara anului 2014. Această alegere se înscria în continuarea domniei fără alternanţă a AKP, dar constituia, de asemenea, o schimbare majoră în sistemul politic turc. Se presupunea că Tayyip Erdoğan, devenit preşedinte al republicii, ar fi trebuit să rămână neutru şi deasupra partidelor politice, conform regimului parlamentar prevăzut de constituţia în vigoare. Dar el a anunţat că, odată cu alegerea sa prin sufragiu universal, o premieră în Turcia, în realitate regimul devenise prezidenţial. Aşadar, se deschidea un nou capitol în istoria domniei AKP şi, în sens mai larg, în istoria Turciei. "Noua Turcie" a cărei naştere o anunţa Tayyip Erdoğan de câţiva ani încoace prindea consistenţă. Când noul preşedinte a început să conceapă şi să-şi pună în aplicare politica în vederea schimbării regimului cu orice preţ şi prin orice mijloc, sa instalat rapid instabilitatea. Din acel moment, Turcia a alunecat treptat spre haos. Punctul culminant al acestui proces a fost lovitura de stat eşuată din iulie 2016.

Transformând acest eveniment într-o oportunitate pentru a declanşa o amplă operaţiune de epurare ce se extinde la pături mult mai largi decât puciştii şi susţinătorii lor, Tayyip Erdoğan vizează eliminarea oricărei forme de opoziţie faţă de proiectul lui pentru o Turcie supusă în mod docil şi deplin dorinţei sale de putere totală islamist-naţionalistă.

Aceasta nu a fost o lovitură de stat reuşită, precum cea din 1980, care a aruncat Turcia într-o spirală infernală, caracterizată de represiune, arestări, interdicţii, concedieri şi confiscări, ci o lovitură de stat eşuată. Tentativa de puci militar din noaptea de 15 iulie 2016 a fost sângeroasă. Puciştii erau foarte hotărâţi, dar în mod limpede au fost prea puţini sau au fost abandonaţi în ultimul moment. Au fost repede învinşi, după câteva ciocniri care au costat totuşi viaţa a peste 250 de persoane. Nicio organizaţie politică sau a societăţii civile nu a manifestat vreun sprijin faţă de autorii loviturii de stat, toate au condamnato ferm. Ieşirea în stradă a mii de cetăţeni, în principal partizani ai AKP, împotriva militarilor pucişti a dat lovitura de graţie scopurilor acestora.

Deşi eşuată, această lovitură de stat a avut totuşi efecte devastatoare pentru democraţia turcă, şi aşa instabilă. Dacă lovitura de stat ar fi reuşit, ar fi dat probabil naştere unei dictaturi sângeroase şi ar fi aruncat ţara într-un război civil. Cu siguranţă Turcia a evitat ce era mai rău, dar la trei luni de la eşecul acestei încercări funeste, starea generală a libertăţilor şi a respectării drepturilor omului seamănă cu cea a unui regim pucist.

"Este un mare dar de la Dumnezeu!" În aceşti termeni a calificat Recep Tayyip Erdoğan lovitura de stat din 15 iulie, la câteva ore după declanşarea acesteia. Într-adevăr, acest puci eşuat, care-l avea drept ţintă principală, a devenit o mană cerească pentru el. Ia permis să declanşeze o vastă operaţiune de eradicare a comunităţii Gülen, asociaţii săi la putere vreme îndelungată, dar care iau devenit duşmani din momentul dezvăluirilor legate de faptele de corupţie din anturajul apropiat al lui Erdoğan şi al câtorva miniştri, făcute în decembrie 2013 de poliţişti şi judecători apropiaţi acestei confrerii. Din 15 iulie 2016 şi mai ales din momentul declarării stării de urgenţă după câteva zile, epurările continuă fără încetare şi vizează orice persoană care a avut vreo legătură cu diferitele organizaţii ale comunităţii Gülen - şcoli şi universităţi, ziare şi posturi de televiziune, asociaţii şi fundaţii, întreprinderi şi bănci -, fără a face vreo deosebire între pucişti şi simpatizanţii confreriei sau între cadrele acestei comunităţi şi simplii donatori sau beneficiari.

De mai bine de doi ani Tayyip Erdoğan visa la o astfel de epurare, dar nu reuşea din cauza procedurilor juridice care protejează funcţionarii şi a legilor care garantează libertăţile fundamentale. Este adevărat, de asemenea, că infiltrarea masivă a acestei confrerii, cu multiple faţete şi cu adevărat destabilizatoare, în justiţie şi în poliţie constituia un obstacol în calea voinţei lui Erdoğan de a anula influenţa güleniştilor asupra instituţiilor statului. Din momentul proclamării stării de urgenţă, aproximativ 120.000 de funcţionari au fost concediaţi sau suspendaţi fără o hotărâre judecătorească, printr-o simplă decizie administrativă sau printr-un decret-lege. 35.000 de oameni au fost închişi. Cei mai mulţi dintre ei sau trezit cu conturile bancare îngheţate sau cu bunurile confiscate. Dar represiunea nu sa oprit la cercurile mişcării Gülen.

Utilizând imediat motivele ce justificau promulgarea stării de urgenţă într-o campanie generală de luptă împotriva terorismului, puterea a declanşat o vânătoare de vrăjitoare al cărei cerc de victime se extinde de la o zi la alta. Sub presiunea explicită a şefului statului, guvernul foloseşte din plin starea de urgenţă, pentru a reprima masiv opoziţia kurdă şi, pe scară ceva mai largă, pe toţi suspecţii de serviciu ai puterilor autoritare - scriitorii, jurnaliştii, profesorii, avocaţii şi militanţii drepturilor omului. Zeci de ziare şi de posturi de televiziune şi de radio sunt interzise sub pretextul "complicităţii cu o organizaţie teroristă" sau "ameninţării securităţii statului". În aproape jumătate din cele 102 primării conduse de partidul prokurd, primarii aleşi sunt lăsaţi fără mandat şi băgaţi la închisoare. În locul lor în funcţia de administratori judiciari au fost numiţi subprefecţi. Mai mulţi deputaţi ai Partidului Democrat al Popoarelor (HDP), inclusiv cei doi copreşedinţi, sunt închişi şi ceilalţi deputaţi ai acestui partid care formează al treilea grup parlamentar sunt ameninţaţi cu arestarea iminentă.

Pe o perioadă lungă se instalează un regim de contralovitură de stat. Starea de urgenţă, proclamată iniţial pentru trei luni, este prelungită din nou şi Tayyip Erdoğan vorbeşte despre o durată necesară de cel puţin un an pentru aşi atinge scopul. În toamna anului 2016, Turcia se află exact în situaţia pe care o descrie Giorgio Agamben în cartea sa Starea de excepţie: "Starea de excepţie este un prag incert între absolutism şi democraţie" (Giorgio Agamben, Starea de excepţie (Homo sacer, II, 1), traducere de Alex. Cistelecan, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008). Riscul de a transforma excepţia în regulă şi permanentizarea ei într-un mod absolutist este de acum un pericol real în Turcia.

Scurtul episod democratic din iunie 2015

Pentru a înţelege adevărata semnificaţie a acestui "dar de la Dumnezeu", trebuie să ne întoarcem în urmă cu doi ani. Scopul principal al lui Tayyip Erdoğan era acela de a instaura foarte repede un regim prezidenţial, bazat pe principiul unităţii puterilor în stat. Dar a întâmpinat o reticenţă puternică din partea societăţii, inclusiv în rândurile propriului partid. A sperat să obţină sprijinul kurzilor, motiv pentru care a accelerat negocierile cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) şi cu liderul său, Abdullah Öcalan, prin intermediul deputaţilor HDP. În 28 februarie 2015, în timpul unei conferinţe de presă organizate în comun, cu mare pompă, la palatul Dolmabahçe din Istanbul, membri ai guvernului şi deputaţi ai HDP au dat publicităţii două texte care defineau cadrul general al unui acord. Deşi naţionaliştii turci au denumit această înţelegere drept o trădare, se părea că rezolvarea conflictului kurd şi încheierea păcii erau iminente.

Spre surprinderea membrilor AKP înşişi, două săptămâni mai târziu, Erdoğan a dispus încetarea bruscă a acestui proces şi a negat existenţa vreunui acord, afirmând, împotriva oricărei evidenţe, că întâlnirea cu presa fusese organizată fără ca el să fie informat. Cu ochii aţintiţi asupra sondajelor electorale pe care le comandă săptămânal, el şia dat seama că "procesul de pace" îi îndepărta pe alegătorii săi naţionalişti care se îndreptau spre partidul de extrema dreaptă MHP şi că alegătorii kurzi simpatizau din ce în ce mai mult cu HDP. Iar alegerile legislative erau prevăzute pentru iunie 2015. Deşi constituţia îi impune o poziţie strictă de neutralitate, Erdoğan a condus personal campania AKP şi a încercat să transforme aceste alegeri într-un referendum în favoarea regimului prezidenţial şi să obţină o majoritate calificată pentru a schimba constituţia după cum dorea. Dar în seara zilei de 7 iunie 2015 sa produs înfrângerea electorală. AKP sa clasat în frunte, cu 40% din voturi, dar a pierdut, pentru prima dată din 2002, majoritatea parlamentară. Mobilizarea kurzilor în jurul HDP pentru a constrânge puterea să reia procesul de pace, curentul de simpatie pe care liderul lor, Selahattin Demirtaş, a reuşit să-l creeze în rândul tinerilor, şi comportamentul de vot adoptat de o mică parte a alegătorilor CHP pentru a bloca drumul proiectului lui Erdoğan au permis HDP să obţină 13% din voturi şi 80 de mandate de deputaţi. Pe de altă parte, ascensiunea partidului de extremă dreaptă a slăbit AKP în fiefurile conservatoare din Anatolia centrală. Erdoğan dispare timp de trei zile şi, după ce se întoarce, pune în aplicare o strategie pentru "reluarea alegerilor". Termenul de "reluare" este folosit în mod explicit pentru a transmite limpede că în 7 iunie fusese o greşeală. Aproape zilnic repetă faptul că, în absenţa unui guvern solid şi stabil, situaţia va degenera în haos. "Eu sau haosul" devine un fel de litanie rostită până la saturaţie. Ca să formeze o coaliţie, Erdoğan prelungeşte cât de mult poate negocierile între preşedinţii AKP şi CHP. Când încercarea lui Ahmet Davutoğlu, prim-ministrul ce părăseşte funcţia, şi a preşedintelui AKP de a obţine o majoritate guvernamentală eşuează, contrar uzanţelor, preşedintele republicii refuză să propună preşedintelui CHP ca un al doilea grup parlamentar să-şi încerce şansa. După ce a folosit toate mijloacele pentru a depăşi termenul legal de formare a unui guvern, Erdoğan anunţă organizarea de noi alegeri.

Trebuie să recunoaştem că opoziţia faţă de AKP este divizată în trei părţi, între extrema dreaptă ultra-naţionalistă MHP, partidul de centru-stânga, CHP, şi partidul prokurd, HDP. Aceste trei grupuri ale opoziţiei parlamentare se deosebesc între ele prin diferenţe ideologice şi culturale mult mai mari decât cele care le disting de AKP. Incapacitatea lor de a găsi o soluţie care să pună AKP în minoritate în Parlament imediat după alegerile din 7 iunie 2015 explică, de asemenea, forţa AKP. Alegătorii săi, în schimb, formează un bloc în jurul şefului lor şi au un obiectiv simplu şi clar - să păstreze puterea prin toate mijloacele - şi o ideologie agresivă - să asigure hegemonia islamist-naţionalistă. Forţa principală a lui Tayyip Erdoğan a constat în transformarea mişcării sale politice într-un partid dominant în cursul exercitării puterii şi în ocuparea unui spaţiu amplu în tabăra de dreapta, precum şi, concomitent, a unor zone atât din tabăra de extremă dreaptă, cât şi din cea de centru-stânga.

Contextul în care se desfăşoară campania alegerilor din 1 noiembrie 2015 este foarte diferit de cel din urmă cu cinci luni. Reluarea furibundă a politicii represive şi a violenţei în chestiunea kurdă, alimentată de noua strategie de insurecţie urbană a PKK, prin care sa declarat autonomia câtorva oraşe cu majoritate kurdă şi sau constituit forţe de autoapărare, şi sângeroasele atentate sinucigaşe ale unor membri ai ISIS ce vizau militanţi ai stângii turce şi kurde, permit AKP să exploateze la maximum tema securităţii naţionale şi a instabilităţii politice. Acuzând HDP că reprezenta o emanaţie a PKK, agitând pericolul unei noi ameninţări kurde ce se naşte în Siria, Erdoğan reuşeşte să obţină din nou o majoritate parlamentară confortabilă în 1 noiembrie 2015. Dar tot îi lipsesc vreo zece deputaţi ca să modifice constituţia.

Aşadar, fereastra uşor întredeschisă în iunie 2015 pentru o normalizare democratică şi o eventuală alternanţă la putere sa închis brutal şase luni mai târziu. Din vara anului 2015, Turcia sa adâncit într-un nou episod de violenţă extremă în gestionarea chestiunii kurde, având drept corolar represiunea accelerată împotriva oricărei forme de opoziţie democratică din ţară. Ca reacţie la strategia PKK de a importa în câteva oraşe cu majoritate kurdă din Turcia experienţa războiului urban practicat la Kobané, în Kurdistanul sirian, sa format un bloc naţionalist în jurul puterii, îndeosebi cu sprijinul MHP. Forţele de securitate turce lansează o represiune foarte severă împotriva încercărilor de insurecţie urbană a PKK. După câteva luni de luptă în timpul iernii 2015-2016, cartiere întregi au fost distruse în anumite oraşe kurde, mai ales centrul vechi din Diyarbakir. Starea de asediu, impusă săptămâni la rând în mai multe localităţi kurde, şi conflictele armate declanşează din nou exodul a zeci de mii de persoane. Bilanţul pierderilor de vieţi omeneşti este foarte ridicat atât în rândul insurgenţilor, cât şi al populaţiei locale şi al forţelor de ordine. În acelaşi timp, temerile cauzate de chestiunea kurdă consolidează blocul naţionalist în jurul AKP şi îi îndeamnă pe tot mai mulţi turci să asocieze tensiunile din ţara lor cu problema kurdă din Siria şi Irak. Constatăm efectele acestei noi situaţii atât în strategia PKK, cât şi în sprijinul larg de care se bucură guvernul AKP în favoarea politicii sale de implicare militară în Siria şi în Irak în toamna anului 2016. Dar alimentată de frica obsesivă născută din chestiunea kurdă, accelerarea derivei autoritare a puterii lui Erdoğan este deopotrivă o reacţie la creşterea izolării Turciei pe scena internaţională. Discursurile belicoase ale lui Erdoğan la adresa Occidentului, în general, şi a Uniunii Europene, în particular, au condus la pierderea întregului prestigiu internaţional pe care Turcia şi mai ales preşedintele ei îl obţinuseră în anii 2000.

Care este obiectivul celui pe care partizanii săi îl numesc de-acum înainte Reis ("Şeful", în limba turcă)? Profitând de efectul de mană cerească al puciului eşuat şi de instalarea unei coaliţii islamist-naţionaliste cu partidul ultra-naţionalist MHP pentru a eradica mişcarea politică legală kurdă şi PKK, Erdoğan a putut găsi în sfârşit ocazia de aşi realiza visul regimului prezidenţial. Un proiect de mare amploare de amendare a constituţiei, ce urmăreşte să facă din preşedintele republicii şeful partidului majoritar şi şeful guvernului, este depus în parlament la jumătatea lui decembrie 2016 şi referendumul este prevăzut pentru iunie 2017. Obiectivul aproape explicit al lui Reis este construirea unui stat-partid şi, prin fuziunea între "şef" şi naţiune, să supună societatea voinţei unui singur om şi planurilor sale, specifice naţionalismului etno-religios, conservator şi autoritar. Într-un cuvânt, lovitura de stat eşuată ia oferit lui Tayyip Erdoğan o imensă oportunitate să avanseze în proiectul său de fondare a "noii Turcii".

În concluzia acestei cărţi descriam, în urmă cu doi ani, cele trei capcane întinse "noii Turcii" a lui Erdoğan. De atunci, faptele au arătat că aceste capcane, combinate, acţionează din plin şi că tentativa de lovitură de stat nu este străină de ele. Astăzi, Tayyip Erdoğan incarnează un veritabil paradox. El a devenit principalul, ba chiar singurul factor ce asigură menţinerea majorităţii parlamentare a AKP şi, prin urmare, stabilitatea guvernului, dar prin modul în care guvernează şi prin proiectul său asupra societăţii, reprezintă totodată unul dintre principalii factori de instabilitate politică, socială şi economică a Turciei în anii ce vor veni. Din acea fatidică noapte de 15 iulie 2016, Turcia a intrat definitiv pe o nouă traiectorie. Ceea ce se află în curs nu este o derivă autoritară, ci încercarea de a instaura, în mod violent, un regim dictatorial şi de coloratură islamist-naţionalistă. Îşi vor atinge scopul Tayyip Erdoğan şi tovarăşii lui? Este foarte probabil. Dar cu ce preţ? Indiferent dacă reuşeşte sau eşuează planul lor, Turcia a intrat într-o zonă de turbulenţă accentuată, deopotrivă socială, economică şi politică, în discordanţă chiar cu cei paisprezece ani de exercitare a puterii de către AKP. Această turbulenţă poate fi fatală, din punct de vedere social şi politic, pentru Turcia, aşa cum există ea astăzi.

(Ahmet İnsel, Istanbul - Paris, decembrie 2016)