Originea speciilor

Charles Darwin
Originea speciilor
Editura Herald & Editura Academiei Române, 2017
Traducere din engleză de Ion E. Fuhn

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***

Schiţă istorică a dezvoltării concepţiei despre originea speciilor, până la publicarea primei ediţii a lucrării de faţă

Voi prezenta aici o scurtă schiţă a dezvoltării concepţiei despre originea speciilor. Până nu de mult, cei mai mulţi dintre naturalişti credeau că speciile ar fi forme neschimbătoare şi că au fost create independent una de alta. Acest punct de vedere a fost susţinut cu iscusinţă de mulţi autori. Pe de altă parte, o mână de naturalişti credeau că speciile suferă schimbări şi că formele vii, existente, descind prin filiaţiune din  forme preexistente. Dacă lăsăm la o parte aluziile asupra acestui subiect din lucrările scriitorilor clasici[i], găsim că primul autor care în epoca modernă l-a tratat în spirit ştiinţific a fost Buffon. Dar întrucât părerile sale au oscilat mult în diferite perioade şi pentru că el nu a căutat să pătrundă cauzele sau mijloacele transformării speciilor, nu găsesc necesar să intru aici în amănunte.

Lamarck a fost primul ale cărui concluzii în privinţa originii speciilor au atras atenţia în mod deosebit. Acest naturalist, celebru pe bună dreptate, şi-a publicat pentru prima dată concepţiile în 1801; le-a îmbogăţit mult în 1809 în a sa Philosophie zoologique şi mai târziu, în 1815, în introducerea la lucrarea sa Histoire Naturelle des Animaux sans Vertčbres. În aceste lucrări el susţine teoria potrivit căreia toate speciile, inclusiv omul, descind din alte specii. El e primul care a adus excepţionalul serviciu de a fi atras atenţia asupra probabilităţii că orice schimbare în lumea organică şi în cea anorganică este rezultatul unor legi, şi nu al unei intervenţii miraculoase. Se pare că Lamarck a ajuns la concluzia privind schimbarea treptată a speciilor, în urma greutăţii de a distinge speciile şi varietăţile, a gradaţiei aproape perfecte a formelor în anumite grupe, cât şi în urma analogiei cu animalele şi plantele domestice.

În ceea ce priveşte cauzele modificării, el le atribuia în parte acţiunii directe a condiţiilor fizice de viaţă, în parte încrucişării dintre formele existente şi îndeosebi întrebuinţării şi neîntrebuinţării (organelor), adică efectelor deprinderii.

Acestui din urmă factor îi atribuia el, după cum se pare, toate minunatele adaptări din natură - cum ar fi, de pildă, gâtul lung al girafei datorat faptului că se hrăneşte cu frunzele de pe ramurile arborilor. El credea, de asemenea, într-o lege a dezvoltării progresive; şi, deoarece, în virtutea acestei legi, toate formele vii tind spre progres, Lamarck, pentru a explica existenţa organismelor simple şi în zilele noastre, susţinea că astfel de forme apar şi acum prin generaţii spontane1[ii]. Geoffroy Saint-Hilaire, după cum se arată în Viaţa scrisă de fiul său, bănuia încă din 1795 că ceea ce noi numim specii sunt de fapt diverse devieri ale aceluiaşi tip. Dar abia în 1828 şi-a exprimat el, în scris, convingerea că formele n-au rămas neschimbate de la începutul începuturilor. Geoffroy pare să fi socotit condiţiile de viaţă sau "le monde ambiant" drept principala cauză a schimbărilor. El era prudent în formularea concluziilor sale şi nu credea că speciile existente suferă şi acum modificări; iar, după cum adaugă fiul său: "C'est donc un probleme a réserver entierement a l'avenir, supposé meme, que l'avenir, doive avoir prise sur lui".

În 1813, dr. W. C. Wells a citit în faţa Societăţii Regale "un raport despre o femeie albă care are o parte din piele asemănătoare cu pielea unui negru", comunicarea lui însă n-a fost publicată decât după apariţia, în 1818, a cunoscutei sale lucrări "Două cercetări despre rouă şi despre vederea simplă". În lucrarea citată, el admite în mod clar principiul selecţiei naturale, fapte care constituie prima recunoaştere semnalată a acestui principiu; însă el îl aplică numai raselor omeneşti şi numai unor anumite caractere izolate. După ce remarcă faptul că negrii şi mulatrii se bucură de imunitate faţă de anumite maladii tropicale, el observă mai întâi că toate animalele, într-o anumită măsură, tind să varieze şi, în al doilea rând, că agricultorii îşi ameliorează animalele domestice prin selecţie; apoi adaugă: ceea ce se realizează în acest din urmă caz, "prin artă", pare să fie realizat cu aceeaşi eficacitate, deşi mai lent, în natură, prin crearea varietăţilor de oameni adaptaţi ţării în care trăiesc. Dintre varietăţile întâmplătoare de oameni, care au apărut printre primii locuitori puţin numeroşi şi rari ai regiunilor centrale din Africa, unele pot fi mai bine înzestrate decât celelalte în privinţa posibilităţii de a rezista bolilor locale. În consecinţă, această rasă se va înmulţi, pe când celelalte vor descreşte, nu numai din pricina neputinţei lor de a suporta atacurile bolilor, dar şi datorită incapacităţii de a concura cu vecinii lor mai puternici. Este sigur, din cele spuse mai înainte, că rasa aceasta viguroasă va avea o culoare mai întunecată. Dar cum această tendinţă de a forma varietăţi persistă, în decursul timpului se va forma o rasă de culoare din ce în ce mai întunecată; şi cum cea mai întunecată va fi cea potrivită pentru clima respectivă, ea va deveni cu timpul predominantă, dacă nu chiar singura rasă, în ţara în care a apărut. Apoi el îşi extinde aceste concepţii şi asupra locuitorilor albi din ţările cu climă mai rece.

Îi sunt îndatorat dlui Rowley, din Statele Unite, pentru faptul de a-mi fi atras atenţia, prin dl Brace, asupra pasajului de mai sus din lucrarea doctorului Wells.

Onorabilul reverend W. Herbert, mai apoi decan de Manchester, declară în volumul al 4-lea din Horticultural Transactions, apărut în 1822, şi în lucrarea sa despre Amaryllidaceae (1837, p. 19, 339) că "experienţele horticole au stabilit în mod neîndoielnic că speciile botanice nu sunt decât o clasă superioară şi mai permanentă de varietăţi". El extinde aceste concepţii şi asupra animalelor. Decanul crede că în fiecare gen a fost creată numai câte o specie, înzestrată de la început cu o plasticitate deosebită, şi că din acestea s-au născut mai ales prin încrucişări reciproce, dar şi prin variaţie, toate speciile existente.'

În 1826, în paragraful final din cunoscuta sa lucrare despre Spongilla (Edinburgh Philosophical Journal, vol. 14, p. 283), profesorul Grant îşi afirmă în mod clar convingerea că speciile descind din alte specii şi că se perfecţionează în decursul modificării lor. Aceeaşi părere şi-a exprimat-o şi în a 55-a sa prelegere publicată în Lancet, din 1834.

În 1831, dl Patrick Matthew şi-a publicat lucrarea despre "Lemnul pentru construcţii navale şi arboricultura", în care îşi exprimă un punct de vedere asupra originii speciilor întru totul asemănător cu cel propus de dl Wallace (despre care vom mai vorbi) şi cu al meu din Linnean Journal şi cu acela dezvoltat în volumul de faţă. Din nefericire, acest punct de vedere a fost exprimat de dl Matthew foarte pe scurt, în pasaje izolate, în anexa unei lucrări consacrate unui subiect diferit, astfel încât a rămas neobservat până ce dl Matthew însuşi a atras atenţia asupra lui în The Gardener's Chronicle din 7 aprilie 1860. Deosebirile dintre punctul de vedere al dlui Matthew şi cel expus de mine sunt de mică importanţă. După cum s-ar părea, el consideră că în perioade succesive, lumea a fost aproape depopulată şi apoi populată din nou; el susţine, de asemenea, ca o posibilitate faptul că formele noi pot lua naştere "fără prezenţa vreunui tipar sau al vreunui germen de agregate anterioare". Nu sunt sigur că am înţeles pe deplin anumite pasaje; dar se pare că el atribuie o mare influenţă acţiunii directe a condiţiilor lor de viaţă. Oricum ar fi, el a văzut limpede întreaga forţă a principiului selecţiei naturale.

Celebrul geolog şi naturalist von Buch, în excelenta sa lucrare Description Physique des Isles Canaries (1836, p. 147), îşi exprimă în mod lămurit părerea că varietăţile se transformă încetul cu încetul în specii permanente, care nu se mai pot încrucişa între ele.

Rafinesque, în lucrarea sa New Flora of North America, publicată în 1836, scrie (p. 6) următoarele: "Toate speciile au fost probabil varietăţi cândva şi multe varietăţi devin treptat specii, căpătând trăsături constante şi caracteristice", dar mai departe (p. 18) adaugă: "cu excepţia tipurilor originare sau a strămoşilor genului".

În 1843-1844, prof. Haldeman (Boston Journal of Nat. Hist. U. States, vol. 4, p. 468) a înfăţişat cu deosebită iscusinţă argumentele pro şi contra ipotezei dezvoltării şi schimbării speciilor; el pare să încline de partea schimbării.

Lucrarea Vestiges of Creation a apărut în 1844. În ediţia a X-a din 1853, mult îmbunătăţită, autorul anonim scrie (p. 155): "Convingerea la care am ajuns după o îndelungată chibzuinţă e că toate seriile de vieţuitoare, de la cea mai simplă şi mai veche şi până la cea mai desăvârşită şi mai recentă, sunt, datorită providenţei divine, în primul rând, rezultatele unui impuls care a fost dat formelor de viaţă, impuls ce le-a purtat în anumite perioade de timp, pe calea descendenţei, prin diferite trepte de organizare, sfârşind cu formele cele mai desăvârşite de dicotiledonate şi vertebrate, treptele fiind puţine la număr şi în general marcate de intervale în caracterul lor organic, ceea ce constituie o greutate practică pentru stabilirea afinităţilor; în al doilea rând, seriile sunt rezultatele unui alt impuls legat de forţele vitale, tinzând în decursul generaţiilor să modifice structurile organice în concordanţă cu condiţiile externe, cum sunt hrana, felul locului de trai şi factorii meteorologici, condiţiile externe fiind «adaptările» teologului natural". Autorul crede, după cum se pare, că organizarea progresează prin salturi bruşte, dar că efectele produse de condiţiile de viaţă sunt treptate. El aduce argumente puternice de ordin general, în sprijinul tezei potrivit căreia speciile nu sunt forme imuabile. Nu pot înţelege modul în care cele două presupuse "impulsuri" pot da o explicaţie ştiinţifică numeroaselor şi minunatelor adaptări reciproce pe care le întâlnim pretutindeni în natură; de asemenea, nu pot pricepe cum putem obţine pe această cale o explicaţie, de pildă a felului în care s-a adaptat ciocănitoarea la particularităţile ei specifice de viaţă. Datorită stilului său convingător şi strălucit, această lucrare, deşi în primele ediţii vădeşte o oarecare lipsă de precizie ştiinţifică şi o mare lipsă de prudenţă ştiinţifică, s-a bucurat de la început de o foarte mare popularitate. După părerea mea, lucrarea a făcut un mare serviciu în ţara noastră, datorită faptului că a atras atenţia asupra problemei, înlăturând prejudecăţile şi pregătind astfel terenul pentru acceptarea unor concepţii asemănătoare.

În 1846, geologul veteran, dl J. D. D'Omalius D'Halloy a susţinut într-o lucrare scurtă, dar excelentă (Bulletin de l'Acad. Roy. Bruxelles, vol. 13, p. 581) că este mai probabil faptul că noile specii s-au născut pe calea descendenţei prin modificări decât că au fost create fiecare în parte; autorul şi-a expus această părere pentru prima dată în 1831...

Prof. Owen a scris în 1849 (Nature of Limbs, p. 86) următoarele: "Ideea arhetipului s-a întruchipat sub felurite modificări pe această planetă, cu mult înainte de a fi existat speciile de animale, care o înfăţişează astăzi. Nu ştim până în clipa de faţă care sunt legile naturale sau cauzele secundare cărora le sunt supuse succesiunea regulată şi dezvoltarea acestor fenomene organice". În discursul său prezidenţial la British Association din 1858, el vorbeşte (p. 51) despre "axioma acţiunii continue a forţei creatoare sau ,despre apariţia prestabilită a fiinţelor vii". Mai departe (p. 90), referindu-se la răspândirea geografică, el adaugă: "Aceste fenomene ne zdruncină încrederea în faptul că Apterixul din Noua Zeelandă şi Lagopus scoticus din Anglia ar fi creaţii distincte apărute în şi pentru aceste insule şi e bine să nu uităm nicio clipă că, prin cuvântul «creaţie», zoologul înţelege «un proces necunoscut»". El îşi dezvoltă ideea adăugând că, atunci când astfel de exemple, cum este cel al speciei Lagopus scoticus, sunt "enumerate de zoologi ca dovadă a creaţiei speciale a păsării în şi pentru aceste insule, de fapt ei îşi exprimă prin ele necunoaşterea motivului pentru care Lagopus scoticus există aici şi numai aici. Aşadar, prin această formulare care le vădeşte ignoranţa, zoologii îşi exprimă totodată şi convingerea că atât pasărea, cât şi insulele, îşi datorează originea unei "mari cauze prime creatoare". Dacă interpretăm aceste fraze cuprinse în acelaşi discurs, una cu ajutorul celeilalte, rezultă că distinsul filozof a simţit în 1858 că i se zdruncină încrederea în faptul că Apterix şi Lagopus scoticus ar fi apărut de la început în locurile unde se găsesc astăzi "nu se ştie cum" şi "nu se ştie prin care" proces.

Acest discurs a fost ţinut după ce atât lucrarea dlui Wallace, cât şi lucrarea mea despre originea speciilor, la care ne vom referi acum, fuseseră citite la Societatea linneană. Când am publicat prima ediţie a cărţii de faţă eram, ca şi mulţi alţii, atât de profund indus în eroare de expresii ca "acţiunea continuă a forţei creatoare", încât l-am socotit pe prof. Owen, ca şi pe alţi paleontologi, ca fiind ferm convins de fixitatea speciilor; dar se vădeşte (Anat. of Vertebrates, vol. 3, p. 796) că a fost o eroare monstruoasă din partea mea. În ultima ediţie a cărţii de faţă am formulat presupunerea - care mi se pare şi acum pe deplin justă -, într-un pasaj începând prin cuvintele "fără îndoială forma tipică" etc. (ibid., vol. 1, p. xxxv), că prof. Owen admite că selecţia naturală ar avea un oarecare rol în formarea de specii noi, dar şi această presupunere (ibid., vol. 3, p. 798) se vădeşte a fi inexactă şi neîntemeiată. Am reprodus, de asemenea, şi unele extrase dintr-o corespondenţă între prof. Owen şi redactorul revistei London Review, din care rezultă în mod clar, atât pentru acel redactor, cât şi pentru mine, că prof. Owen revendică enunţarea teoriei selecţiei naturale înaintea mea. Mi-am exprimat surprinderea şi satisfacţia faţă de această ştire, dar, în măsura în care îmi este posibil să înţeleg anumite pasaje publicate recent (ibid., vol. 3, p. 798), am fost din nou indus în eroare, fie în parte, fie în totalitate. Mă consolează însă faptul că şi alte persoane găsesc lucrările controversate ale prof. Owen tot atât de greu de înţeles şi de împăcat între ele, după cum le găsesc şi eu. În ceea ce priveşte simpla enunţare a principiului selecţiei naturale, n-are nicio importanţă dacă prof. Owen m-a precedat sau nu, deoarece amândoi am fost precedaţi de dr. Wells şi de dl Matthew, după cum am arătat în această schiţă istorică.

Dl Isidore Geoffroy Saint-Hilaire, în prelegerile sale ţinute în 1850 (al căror rezumat a apărut în Revue et Mag. de Zoologie, ian. 1851), explică pe scurt motivele care îl fac să considere că trăsăturile specifice: "Les caracteres spécifiques sont fixés pour chaque espece, tant qu'elle se perpétue au milieu des memes circonstances; ils se modifient si les conditions ambiantes viennent a changer; en résumé, l'observation des animaux sauvages démontre déja la variabilité limitée des especes. Les expériences sur les animaux sauvages devenus domestiques, et sur les animaux domestiques redevenus sauvages, la démontrent plus clairement encore. Ces memes expériences prouvent, de plus, que les différences produites peuvent etre de valeur générique"[iii].

În lucrarea sa Hist. Nat. Generale (1859 vol. 2, p. 430), acest autor dezvoltă concluzii asemănătoare. Dintr-o circulară apărută mai târziu reiese că dr. Freke a formulat în 1851 (Dublin Medical Press, p. 322), teoria după care toate organismele descind dintr-o singură formă primordială. Principiile pe care se întemeiază, cât şi tratarea problemei, sunt cu totul diferite de ale mele; dar deoarece dr. Freke şi-a publicat acum (1861) eseul despre "Originea speciilor pe calea afinităţilor organice", încercarea anevoioasă pentru mine de a reda aici ideile sale ar fi de prisos.

Dl Herbert Spencer, într-un eseu (publicat mai întâi în Leader din martie 1852 şi republicat în Essays în 1858), a înaintat cu deosebită pricepere şi vigoare teoria creaţiei şi teoria dezvoltării organismelor. Pornind de la analogia cu animalele domestice şi plantele cultivate, de la transformările pe care le suferă embrionii multor specii, de la greutatea de a deosebi speciile de varietăţi şi de la principiul general al transformării treptate, el conchide că speciile s-au schimbat şi atribuie schimbarea acestora schimbării condiţiilor de viaţă. Acelaşi autor a expus  şi psihologia (1855), pornind de la principiul necesităţii dobândirii treptate a tuturor însuşirilor şi facultăţilor mintale.

În 1852, d-l Naudin, un distins botanist, într-un admirabil studiu consacrat originii speciilor (Revue horticole, p. 102, publicat apoi din nou parţial în Nouvelles archives du Museum, vol.l, p. 171) şi-a exprimat convingerea că speciile s-au format tot aşa cum se formează varietăţile prin cultivare, acest din urmă proces atribuindu-l capacităţii de selecţie a omului. El nu arată însă cum poate acţiona selecţia în stare naturală. Ca şi decanul Herbert, el crede că speciile au fost mai plastice la începutul apariţiei lor decât sunt în prezent. El pune temei pe ceea ce se numeşte principiul finalităţii, "puissance mysterieuse, indeterminee, fatalite pour Ies uns; pour Ies autres, volonte providentielle dont l'action incessante sur les etres vivants determine, à toutes Ies epoques de l'existence du monde, la forme, le volume et la duree de chacun d'eux, en raison de sa destinee dans l'ordre de chose dont il fait pàrtie. Cest cette puissance qui harmonise chaque membre à l'ensemble, en l'appropriant à la fonction qu'il doit remplir dans l'organisme general de la nature, fonction qui est pour lui sa raison d'etre".[iv]

În 1853, un geolog celebru, contele Keyserling, (Bulletin de la Soc. Geolog., seria a Il-a, voi. 10, p. 357) a sugerat ideea că, după cum unele boli noi, presupuse a fi fost cauzate de anumite miasme, s-au ivit şi s-au răspândit în lume, tot astfel, în anumite perioade, germenii speciilor existente ar fi fost influenţaţi, pe cale chimică, de molecule din preajma lor, având o natură specială, putând da naştere astfel unor forme noi.

În acelaşi an, 1853, dr. Schaaffhausen a publicat o broşură excelentă (Verband des Naturhist. Vereins des Preuss. Rheinlands etc.), în care susţine dezvoltarea formelor organice pe pământ. El conchide că multe specii s-au menţinut neschimbate timp de lungi perioade, pe când altele s-au modificat; deosebirea dintre specii o explică prin pieirea formelor treptate intermediare. "Prin urmare, plantele şi animalele existente nu sunt separate de cele dispărute ca şi cum ar fi acte noi de creaţie, ci trebuie privite ca descendenţi ai acestora, proveniţi în urma reproducerii neîntrerupte."

Dl Lecoq, un cunoscut botanist francez, scria în 1854 (Études sur la géographie botanique, vol. 1, p. 250): "On voit que nos recherches sur la fixité ou la variation de l'espece nous conduisent directement aux idées émises par deux hommes justement célebres, Geoffroy Saint-Hilaire et Goethe".

În schimb, alte pasaje din diferite părţi ale operei vaste ale dlui Lecoq nasc oarecare îndoieli cu privire la măsura în care admite modificarea speciilor.

"Filozofia Creaţiei" a fost tratată în chip magistral de rev. Baden Powell în Essays on the Unity of Worlds din 1855. Este deosebit de impresionant felul în care el arată că apariţia de noi specii este "un fenomen care se petrece cu regularitate şi nicidecum accidental" sau, după cum se exprimă Sir John Herschel, este "un proces natural în opoziţie cu unul miraculos".

Volumul al 3-lea din Journal of the Linnean Society cuprinde lucrări prezentate la 1 iulie 1858 de dl Wallace şi de mine, în care, după cum am menţionat în nota introductivă a acestui volum, teoria selecţiei naturale este formulată de către dl Wallace cu o forţă şi o claritate admirabile.

Von Baer, faţă de care toţi zoologii au un profund respect, şi-a exprimat în preajma anului 1859 (vezi prof. Rudolph Wagner Zoologisch- Anthropologische Untersuchungen, 1861, p. 51) convingerea, întemeiată mai ales pe legile răspândirii geografice, că formele actualmente perfect distincte descind dintr-o singură formă parentală.

În iunie 1859, prof. Huxley a ţinut în faţa Institutului Regal o prelegere despre "Tipuri persistente de viaţă animală". Referindu-se la astfel de cazuri, el spune: "E greu de înţeles sensul unor fapte ca acestea, dacă presupunem că fiecare specie de animal sau plantă sau fiecare mare tip de organizaţie a fost format şi aşezat pe pământ la intervale mari, printr-un act deosebit al forţei creatoare; şi e bine să reamintim că o asemenea afirmaţie
este tot atât de puţin întemeiată pe tradiţii sau pe revelaţii, pe cât este de opusă analogiei generale cu natura. Pe de altă parte, dacă vom privi «tipurile persistente» în legătură cu acea ipoteză care presupune că speciile din orice epocă sunt rezultatul modificării treptate a speciilor preexistente, ipoteză care - deşi nedovedită şi greu lovită chiar de către unii dintre apărătorii ei - este totuşi singura căreia fiziologia îi acordă o oarecare consistenţă, existenţa lor ar demonstra că gradul de modificare suferit de fiinţele vii din timpurile geologice este foarte mic faţă de întreaga serie de modificări la care au fost supuse".

În decembrie 1859, dr. Hooker a publicat lucrarea Introduction to the Australian Flora. În prima parte din această vastă lucrare, el admite justeţea teoriei descendenţei şi modificării speciilor; el îşi întemeiază concepţia pe baza a numeroase observaţii originale.

Prima ediţie a lucrării de faţă a fost publicată la 24 noiembrie 1859, iar a doua ediţie la 7 ianuarie 1860.[v]

---

[i] Aristotel în Physicae Ascultationes (cartea a 2-a, capitolul 8, partea a 2-a) după ce remarcă faptul că ploaia nu cade pentru a face ca grâul să crească, după cum nu cade nici pentru a distruge grâul agricultorului care îl treieră sub cerul liber, aplică acelaşi argument organismului şi adaugă (în traducerea d-lui Claire Grece, care mi-a atras atenţia asupra pasajului): "Ce piedică ar putea exista ca diferitele părţi (ale corpului) să aibă între ele, în natură, aceeaşi relaţie întâmplătoare? Astfel, dinţii, de pildă, cresc prin necesitate : cei din faţă ascuţiţi, adaptaţi să taie, iar măselele plate potrivite numai pentru mestecarea hranei, deoarece ele n-au fost create în acest scop, ci sînt rezultatele întâmplării. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru celelalte părţi care ni se par adaptate la un scop oarecare. Prin urmare, pretutindeni unde lucrurile luate în întregul lor (ca de pildă toate părţile unui întreg), par a fi create cu un scop anumit, de fapt în realitate ele numai s-au păstrat, deoarece au fost constituite în mod adecvat datorită unei tendinţe interioare; iar toate lucrurile care n-au fost constituite în acest fel, au pierit şi continuă să piară". Aici vedem schiţat, parcă, principiul selecţiei naturale, dar din remarcile lui Aristotel cu privire la formarea dinţilor, rezultă cît de puţin înţelegea el sensul deplin al acestui principiu.

[ii] Am luat data primei publicaţii a lui Lamarck din excelenta istorie a concepţiilor asupra acestei probleme alcătuită de Isid. Geoffroy Saint-Hilaire (Hist. nat. Generale, 1859, voi. 2, p. 405). Lucrarea cuprinde şi o expunere completă a concluziilor lui Buffon în aceeaşi chestiune. E curios cît de mult a anticipat bunicul meu, dr. Erasmus Darwin, vederile şi motivările eronate ale lui Lamarck, în lucrarea sa Zoonomia (voi. I, p. 500-510), publicată în 1794. După Isid. Geoffroy este neîndoielnic că Goethe a fost un partizan convins al unor concepţii similare, după cum rezultă din introducerea unei lucrări scrise în 1794 şi 1795, dar publicată mult mai târziu; el accentuează (Goethe als Naturforscher, von dr. Karl Meding, p. 34) că, pe viitor, pentru naturalişti problema va fi să explice de pildă cum dobândesc vitele coarne şi nu la ce folosesc aceste coarne. Avem un exemplu deosebit al felului în care se nasc aproape în acelaşi timp vederi asemănătoare, în faptul că Goethe în Germania, dr. Darwin în Anglia şi Geoffroy Saint-Hilaire (după cum vom vedea de îndată) în Franţa, au ajuns la aceleaşi concluzii, cu privire la originea speciilor, în anii 1794 -l795.

[iii] Sunt fixate pentru fiecare specie, atât timp cît se perpetuează în mijlocul aceloraşi condiţii: ele se modifică dacă circumstanţele ambiante se schimbă. în rezumat, observarea animalelor sălbatice arată variabilitatea limitată a speciilor. Experienţele făcute cu animalele sălbatice domesticite, ca şi cele cu animale domestice redevenite sălbatice, arată şi mai clar lucrul acesta. Aceste experienţe dovedesc în plus, că diferenţele produse pot avea o valoare generică. (în textul original în limba franceză. - Nota trad.)

[iv] "Forţă misterioasă nedeterminată, fatalitate pentru unii, voinţă providenţială pentru alţii, a cărei acţiune neîntreruptă asupra fiinţelor vii determină, în toate perioadele de existenţă a lumii, forma, volumul şi durata fiecăruia, în funcţie de destinul său în cadrul ordinei lucrurilor din care face parte. Este acea forţă care armonizează fiecare parte cu întregul, adaptînd-o funcţiei pe care trebuie s-o îndeplinească în organismul general al naturii, funcţie care este pentru ea raţiunea sa de a fi" (în textul original în limba franceză. -  Nota trad.). Din citatele cuprinse în Untersuchungen uber die Entwicklungsgesetze de Bronn, rezultă că celebrul botanist şi paleontolog Unger şi-a exprimat în scris în 1852, convingerea că speciile sînt supuse dezvoltării şi modificării. De asemenea şi Dulton, în lucrarea scrisă împreună cu Pander despre Leneşii fosili, exprima în 1821 o convingere similară. Vederi asemănătoare au fost susţinute, după cum se ştie, de Oken. în lucrarea sa cu caracter mistic Natur-Philosophie. După alte referinţe luate din cartea lui Gordon Sur l'Espece, se pare că Bory St. Vincent, Burdach, Poiret şi Fries, admiteau cu toţii că apar în permanenţă specii noi. Trebuie să adaug că din cei 34 de autori citaţi în această schiţă istorică şi care cred în modificarea speciilor sau cel puţin nu admit că acestea au fost create prin acte de creaţie separate, 27 au publicat cercetări în ramuri speciale din domeniul istoriei naturale sau al geologiei.

[v] Ediţia a 3-a în aprilie 1861; ed. a 4-a în iunie 1866; ed. a 5-a în iulie 1869; ed. a 6-a în ianuarie 1872. - Nota trad.

De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist

Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017

Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Florian Banu s-a născut în 1973, la Hunedoara. A studiat istoria la Universitatea "Dunărea de Jos", din Galaţi, şi a obţinut titlul de doctor în istorie în cadrul Institutului de Istorie "A.D. Xenopol", din Iaşi. Din august 2000 este consilier în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

A publicat mai multe volume de istorie, în calitate de autor (Asalt asupra economiei României. De la Solagra la Sovrom - 2005; "Un deceniu de împliniri măreţe". Evoluţia instituţională a Securităţii în perioada 1948-1958 - 2010) sau editor ("Amorsarea" Revoluţiei. România anilor '80 văzută prin ochii Securităţii - 2012, România şi "războaiele minţii": manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989) - 2013).

Cuvânt înainte
de Mihai-Răzvan Ungureanu

După ani petrecuţi în fruntea Serviciului de Informaţii Externe, pot spune că, în întâlnirile avute cu prieteni sau cunoştinţe, cu jurnalişti sau cu reprezentanţi ai administraţiei, rareori mi-a fost dat să nu ghicesc, dincolo de subiectele benigne ale discuţiilor, o curiozitate abia disimulată la adresa ocupaţiei mele şi a activităţii instituţiei. Nu despre curiozitatea firească a cunoaşterii este vorba, ci despre curiozitatea referitoare la discursul justificator sau explicativ aşteptat din partea mea. Totul se desfăşura într-un decor de pantomimă. Priviri strecurate, sprâncene ridicate, grimase ironice, gesturi plictisite. Şi, peste toate, un gen de dispreţ politicos, un fel de distanţă rece şi calmă, în spatele căreia se putea lesne citi neîncrederea absolută. M-a încercat deseori sentimentul că vorbele, oricât de argumentate faptic, legal sau etic, cad în gol. Efortul de clarificare sau de lămurire părea inutil, consumat fără rezultat într-un simulacru de conversaţie desfăşurată între un interlocutor care "ştie" întreg adevărul şi un naiv (eu!), care se străduieşte zadarnic să susţină contrariul. Nu calitatea intelectuală, profesională sau gradul de înţelegere a rosturilor spionajului în statul modern îi împiedica să audă. Buna-credinţă, de asemenea, era prezentă. În realitate, înfruntam influenţa unei mitologii consolidate, care generase, prin repetiţie socială, în timp, o paradoxală certitudine, paralelă cu realitatea, autovalidantă, impenetrabilă la dubiu, suficientă sieşi: "serviciile ştiu tot/ conduc ţara/ fac şi desfac/ au oameni peste tot..." et cetera.

Viaţa socială este construită pe schimbul de informaţii dintre semenii noştri, despre ce sunt şi cum sunt ei, despre ce putem aştepta de la fiecare, despre cum interacţionăm. Ştim că secretul, informaţia inaccesibilă, produce mituri. El "pune o barieră între oameni, dar invită în acelaşi timp ispititor la depăşirea acestei bariere prin bârfe şi mărturisiri, această tentaţie însoţind viaţa fizică a secretului ca o armonică superioară", scrie undeva marele sociolog german Georg Simmel, explicând în câteva cuvinte mecanismul prin care ceea ce este cunoaştere ascunsă invită la construirea ficţiunii cunoaşterii. Şi cum, după spusele lui Francis Bacon, orice act de cunoaştere înseamnă şi adaugă putere, este firesc ca însăşi cunoaşterea secretă - în conţinut şi formă - să fie tradusă tot în cheia puterii, dar nu a celei văzute, ci a celei nevăzute, oculte, bănuită că ar mişca întreaga lume. Se presupune că există o tensiune între lumea vizibilă şi o lume ascunsă, profundă, suprapusă peste diferenţa polară dintre informaţia vizibilă, accesibilă, şi informaţia secretă, care ar da acces la înţelegerea resorturilor discrete ale lumii şi ale vieţii. Mistica secretului, a importanţei sale, domină pseudo-logica teoriilor conspiraţioniste. Iar unul dintre manipulatorii tradiţionali de informaţie confidenţială este chiar serviciul de informaţii al oricărui stat. El se străduieşte să afle secretele importante ale altor state sau entităţi politice şi produce, la rându-i, informaţie secretă. În asemenea "temple ale tăcerii", secretul este absolut şi păzit de lege. E suficient să se creadă că subteranele politicii sau ale economiei, mecanismele discrete de funcţionare ale unei societăţi, chiar structura acesteia nu sunt transparente decât pentru cei avizaţi, angajaţi ai unei instituţii speciale. Cum spionajul presupune şi informaţie secretă, şi mijloace secrete pentru a o obţine şi folosi, percepţia celor care privesc din exterior este că realitatea palpabilă este doar de consum, în timp ce la realitatea "adevărată" numai iniţiaţii au acces.

Aceasta ar fi partea perenă, transistorică, a mitologiei ce însoţeşte activitatea unui serviciu de spionaj. Eram pregătit să găsesc o cauză a neîncrederii în prezumţia potrivit căreia directorul unui serviciu de informaţii ştie tot sau aproape tot ce nu ştiu profanii. Este atât de adânc înrădăcinată această credinţă, încât chiar şi o probă accidentală de ignoranţă este interpretată ca o tentativă de manipulare. Mă salva umorul, invocând faptul că paginile de Internet ale serviciilor de spionaj cu experienţă în confruntarea cu publicul conţin inventare de locuri comune ale percepţiei generale, comentate precis şi detaşat. În plus, îmi era clar că există o naturală nevoie de simplificare sau de publicitate care însoţeşte orice întrebare referitoare la activitatea serviciilor de spionaj, făcând abstracţie de legislaţie, context politic sau cultural, conţinut al deciziei strategice etc. Orice jurnalist, de exemplu, se simte chemat să comenteze contradicţii aparente, zvonuri, false intuiţii, scenarii, fiindcă ele se vând şi nu neapărat explicaţiile, enunţurile bine argumentate.

A doua mare cauză a neîncrederii provine din presupunerea că serviciile, fiind omnisciente, sunt, prin urmare, şi omnipotente. În toate mediile politice, în toate spaţiile culturale îşi face simţită bănuiala că, dincolo de ceea ce lasă administratorii politici să se întrevadă sau să conteste neconvingător, există o certitudine a implicării profunde şi presupus maloneste a serviciilor în orice domeniu de viaţă socială. Mai mult, "serviciile sunt peste tot": un număr enorm şi nejustificat de angajaţi, de ofiţeri ascunşi în toate cotloanele instituţiilor de stat, organizaţi în reţele de influenţă şi de autoritate care nu lasă nimic să scape de sub control. Serviciile se insinuează în viaţa privată a cetăţenilor, deschid corespondenţa, scrutează relaţiile interpersonale ş.a.m.d. Valoarea de adevăr a definiţiei omniprezenţei şi a implicării sociale este legată de chestiunea spinoasă a raportului dintre dreptul individual la spaţiu privat şi nevoia de asigurare a securităţii tuturor cetăţenilor. Acest simptom al neîncrederii se bazează pe date de context cultural: în Occident, prezumţia implicării serviciilor în viaţa privată este relativ recentă, ca o consecinţă a valurilor succesive de terorism din ultimii douăzeci de ani, fiind amplificată de marketingul făcut luptei împotriva terorismului. În fostele state socialiste est-europene, percepţia are istorie: serviciile comuniste, pe motivul descurajării oricărei tentative de opoziţie, încercau să controleze tot ce se putea, deci şi viaţa privată.

Unul dintre primii şefi ai Office for Strategic Studies, predecesorul CIA, generalul William J. Donovan, este deseori citat cu afirmaţia, făcută la finalul ultimului război mondial, intelligence must be totalitarian and global. Chiar dacă expresia avea un alt înţeles în contextul începutului de Război Rece, mulţi sunt astăzi tentaţi să considere că doar pretextul s-a schimbat în timp, nu şi comportamentul serviciilor. Comportament totalitar, la limită, înseamnă control social absolut. Nu sunt puţini teoreticienii care vorbesc despre nevoia de a înţelege că, de exemplu, verificarea datelor personale reprezintă o necesitate absolută în prevenirea atentatelor teroriste. În cuvintele unui reputat profesor de istorie de la Universitatea din Toronto, Wesley K. Wark, suntem nevoiţi "să învăţăm să trăim cu Orwell"; chiar şi aşa, trebuie avut însă continuu grijă ca nevoia de securitate să nu se transforme în abuz, dar păstrând cuvenitul echilibru între rolul preventiv al serviciilor şi intangibilitatea spaţiului privat. Dezbaterea referitoare la dacă şi cât ar trebui pierdut din libertăţile cetăţeneşti pentru a întări climatul de securitate a apărut însă într-un mediu cultural în care rostul şi rolul serviciilor secrete a fost pus sub lupă şi discutat zeci de ani de zile. Chestionarea modului în care serviciile se achită responsabil şi transparent de obligaţiile lor, identificarea abuzurilor şi, deopotrivă, a succeselor, evidenţierea raporturilor accidentate dintre decidentul politic şi servicii, ingerinţa în politică ş.a. nu au constituit tabuuri analitice. Au fost scrise cărţi, au fost publicate articole, au apărut memorii - altfel spus, activitatea serviciilor a construit o bibliografie istorică. Din istorie înveţi ca profesionist; până la urmă, învaţă toţi.

Dincoace de Cortina de Fier, situaţia arată altfel: dezbaterea aproape că nu există sau, acolo unde răbufneşte, face doar titlurile unei zile. Nu are amplitudine, nu preocupă minţile luminate, nu interesează îndeobşte oamenii politici. În ciuda faptului că numărul şi calitatea dezbaterilor publice, inclusiv în România, au crescut, întrebările fundamentale referitoare la rolul şi rostul serviciilor au rămas cantonate în anecdotică.

De ce? Fiindcă nu există istorie!

Aici regăsesc a treia mare sursă a neîncrederii. Poţi vorbi despre ceva - mai ales dacă e o instituţie a statului - dacă nu are trecut sau dacă trecutul s-a cernut exclusiv pe seama percepţiei sociale? Probabil că nu. Serviciile occidentale mari nu s-au ferit de istoriografie. Înainte de monografiile de instituţii au fost memoriile foştilor angajaţi, multe eroizând, sub comandă ideologică, momentele de triumf ale acţiunilor operative. Apoi au început să apară monografiile "corecte", cenzurate şi adaptate contextului politic. Le-au urmat biografiile, memoriile numelor ilustre din fruntea serviciilor, culegerile de documente, monografiile neoficiale. S-a ajuns, în zilele noastre, la analize de conţinut ale istoriografiei FBI sau CIA, care inventariază eforturile de descriere a evoluţiei instituţionale obişnuind cititorul cu o perspectivă lipsită de complexe asupra "colţurilor tăcute din sistem". Acolo unde istoricului i s-a permis să investigheze, astăzi există biblioteci de referinţe ştiinţifice. Critice sau laudative, recenzate bogat sau abia băgate în seamă, corecte sau fanteziste, convenţionale sau nu, citate sau uitate - toate aceste interpretări istorice, cu zestrea lor de subiectivism, compun un portret instituţional care oferă explicaţii plauzibile în locul tăcerii absolute. Istoricii şi jurnaliştii care se lansează astfel sunt the children of their age, but also children with a borrowed compass, conştienţi că trebuie să îşi asume o dependenţă interpretativă faţă de contextul instituţional despre care scriu. Mai există un motiv foarte puternic pentru recursul la istoriografierea trecutului: în cuvintele lui Wesley K. Wark, the future of intelligence requires a discovery of the past. Fără o expunere onestă a rolului serviciilor speciale în angrenajul luării deciziilor strategice, în dinamica sistemului de relaţii internaţionale, fără o înţelegere adecvată a limitelor de acţiune, dar şi a erorilor comise prin neglijarea şi depăşirea limitelor, nici publicul cititor, nici factorii decizionali nu vor înţelege ce şi cât li se poate cere. Înţelegerea trecutului înseamnă asumarea viitorului. De ce, din această perspectivă, încă mai avem de recuperat? Pentru că, inevitabil, discursul istoric onest se loveşte de reprezentările populare - cum spuneam mai sus - înclinate să acorde atenţie detaliilor spectaculoase, şi nu raţiunilor de existenţă şi de activitate ale serviciilor de intelligence. În plus, se manifestă a curious unwillingness de a învăţa din istorie, adică de a interpreta corect greşelile ca îndreptare pentru deciziile viitoare. În acest ultim caz, autosuficienţa decidentului politic, voluntarismul, indiferenţa faţă de normele legale etc., combinate cu neglijarea trecutului, pot conduce la rezultate catastrofale.

Am avut ocazia să îl cunosc pe Sir John Scarlett, director al Secret Intelligence Office (Serviciul de spionaj al Marii Britanii - SIS, MI6) între 2004 şi 2009. O dată am discutat şi despre rolul istoricilor în restaurarea încrederii publice în serviciile speciale. Atunci am aflat că, în pregătirea centenarului SIS, sub autoritatea lui, luase decizia de a angaja un profesionist pentru a scrie o istorie cât de cât obiectivă şi bine argumentată a instituţiei. Iniţiativa a fost preluată şi de succesorul său, Sir John Sawers, în mandatul căruia a apărut MI6. The History of the Secret Intelligence Service, 1909-1949, sub semnătura profesorului Keith Jeffery, deţinător al catedrei de istorie de la Queen's University, Belfast (2010). Mai târziu, întâlnirea cu însuşi autorul m-a convins că, oricât de dificilă a fost munca de adunare a informaţiilor - în ciuda accesului nerestricţionat la arhivele serviciului - efortul, concretizat într-un volum monumental de 810 pagini, a fost răsplătit cu gratitudine şi consistentă apreciere publică. Ecoul în mediul academic a fost foarte favorabil şi autorului, lăsat să îşi exprime liber punctele de vedere, şi instituţiei. Dar nu este un caz singular în Marea Britanie. Cu un an înainte, în 2009, profesorul de istorie modernă şi contemporană Christopher Andrew, de la Cambridge University, publicase, pe aproximativ aceleaşi coordonate tehnice în raport cu deţinătorul arhivei, The Defence of the Realm. The Authorized History of MI5. Libertatea analitică a autorului a reprezentat garanţia unui foarte bun produs intelectual, aşa cum remarca directorul de atunci, Sir Jonathan Evans (bun cunoscător al României, între altele). Pe acelaşi drum a mers şi profesorul de relaţii internaţionale Richard J. Aldrich, de la Universitatea Warwick, care - fără să aibă pretenţia unei susţineri instituţionale deschise - a redactat prima monografie majoră a Government Communications Headquarters, sub titlul GCHQ. The Uncensored Story of Britain's Most Secret Intelligence Agency în 2010. Printre cei cărora le mulţumeşte pentru sprijin se află şi istoricii oficiali ai instituţiei, ale căror nume sunt trecute sub tăcere. În urma publicării acestor volume, gradul de încredere a crescut apreciabil şi referinţele la activitatea serviciilor au cuprins întotdeauna titlurile monografiilor autorizate, lăsând mai puţin spaţiu speculaţiilor şi scenariilor. Este încurajator şi pentru istoricii români, aşadar.

Prezenţa timidă încă a profesionistului în teritoriul unei teme atât de spinoase nu face decât să alimenteze mitul potrivit căruia ar exista o continuitate de scopuri, mijloace şi metode între serviciul de securitate al regimului totalitar şi serviciile de informaţii de astăzi. Este mai simplu să crezi că nu s-a schimbat nimic, invocând experienţe individuale de dinainte de 1989, decât să înţelegi că, sub presiunea angajamentelor strategice externe, a colaborării cu partenerii europeni sau transatlantici, majoritatea instituţiilor speciale din statele Europei de Est s-au transformat după modele occidentale. Pentru a putea contrazice o asemenea prejudecată trebuie însă un serios şi continuu recurs la istorie, utilizând orice posibilitate de informare ştiinţifică şi oferind spre lectură imaginea documentată a instituţiilor de forţă din perioada comunistă.

Se poate aşa ceva în Europa de Est, în fostele ţări socialiste? Se poate şi în România? Teoretic, da. Esenţial este accesul nediscriminat la arhivele fostelor servicii naţionale de securitate şi definirea competenţelor profesionale în cazul autorilor. Nu orice specialist în istorie, în general, poate fi bun specialist în istoria serviciilor secrete. În majoritatea cazurilor, recuperarea istorică a arhivelor instituţionale a mers mână în mână cu aplicarea legilor lustraţiei, cu grade de transparenţă diferite de la stat la stat. Aceasta a condus la o bibliografie parţială a istoriei serviciilor secrete, completată în timp în funcţie de dispoziţia ideologică sau discretă a factorilor politici. Istoriografiei de gen îi lipsesc, în multe cazuri, biografiile reprezentative, studiile de caz sunt rare, iar studiile de imagologie instituţională, de sociologie istorică, etc. se găsesc abia la început. Analiza istoriografică necomplexată, ferită de judecată etică sau ideologică, expozitivă într-o primă fază, se află încă în faţa descifrării, compilării şi editării documentelor accesibile. Chiar dacă procesul de recuperare a istoriei postbelice a serviciilor de spionaj sau de securitate internă este relativ lent, încep să fie create premisele primelor volume sintetice, ale primelor monografii de autoritate ştiinţifică. De ce ar conta atât de mult documentele? Poate şi pentru faptul că memorialistica este îndeobşte justificativă, emoţională, suspectă de abuz de subiectivitate. Directorii, în condiţiile de dinainte de 1989, nu scriau memorii; puţini au supravieţuit schimbărilor din anii 1989-1990, când aşteptarea publică era, pe bună dreptate, dirijată către identificarea şi reabilitarea victimelor, în scopul condamnării crimelor odioase ale regimurilor comuniste. A discuta atunci despre mijloace şi metode de lucru, despre proiecte de spionaj reuşite sau eşuate, despre profesionişti recunoscuţi ca atare părea imposibil.

Din acest motiv salutăm efortul academic al domnului Florian Banu, bine cunoscut în mediul nostru ştiinţific pentru calitatea cercetărilor sale, pentru acribie şi seriozitate. O sinteză istoriografică a serviciului de spionaj al României din anii postbelici era foarte necesară, după ce sute de documente au fost publicate deja, după ce au început să apară studii de caz sau chiar memorialistică interesantă. Cu fireşti precauţii, autorul s-a delimitat de orice tentaţie de a judeca etic sau ideologic oameni şi operaţiuni. Le consemnează documentat, le descrie în amănunt fără să recurgă la inutile şi toxice speculaţii. Probabil că unii cititori vor găsi textul ca lipsit de estetică narativă.

Îi îndemn să citească răbdător prima şi ultima parte a cărţii, acolo unde vocea istoricului se aude puternic şi teoretizează corect demersul academic. Între altele, există o concluzie care poate lămuri mult din nedumeririle şi temerile contemporanilor noştri: serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie; nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic. Altfel spus, când punem sub semnul întrebării legalitatea, performanţa sau chiar raţiunea de existenţă a unui serviciu special, să îndreptăm ochii înspre cei care conduc ţara.

23 iulie 2009. Die Zeit. Citesc articolul Hertei Müller despre dosarul său de urmărire informativă de la CNSAS. Titlul vorbeşte, însă, de o întâmplare din Bucureşti, petrecută cu puţin timp în urmă: ieşind pe stradă, a avut în câteva rânduri impresia că este urmărită. Vechi temeri au revenit, reflexe uitate au reapărut. De aici şi primele cuvinte ale textului: Die Securitate ist noch im Dienst! Securitatea funcţionează încă!

******
Fragment

Moto: Mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite. (Constantin Argetoianu, 1943)

Introducere

Nu există o profesie mai puţin înţeleasă şi mai fals reprezentată decât munca de informaţii.[i] (Allen W. Dulles)[ii]

15.600.000! Acesta este rezultatul oferit de motorul de căutare Google pentru o interogare cu termenul espionage a binecunoscutei world wide web! Pentru corespondentul din limba română, spionaj, rezultatul este ceva mai modest: "doar" 512.000 de rezultate! O căutare cu cuvântul-cheie spies în catalogul on-line al Bibliotecii Congresului Statelor Unite ale Americii oferă 5.152 de înregistrări, în vreme ce catalogul Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti pune la îndemâna cititorului interesat de subiectul "spionaj" nu mai puţin de 392 de titluri! Nu vrem să ne gândim la ce cifre s-ar ajunge dacă am căuta în bazele de date după echivalentul cuvântului spionaj în diverse limbi: espionnage (franceză), spionage (germană), шпионаж (rusă), spionaggio (italiană), espionaje (spaniolă) sau Jiàndié (chineza tradiţională), sau dacă am introduce în ecuaţie şi termeni precum intelligence sau renseignement, folosiţi de serviciile de informaţii anglo-saxone, respectiv de cele francofone!

În acest context, al unei bogăţii extraordinare a bibliografiei consacrate unei activităţi socotite, pe drept cuvânt, drept "a doua cea mai veche meserie din lume", se pun întrebările, legitime, dacă o nouă lucrare despre spionaj îşi are rostul şi, mai ales, ce-ar putea aduce nou?

Răspunsul la prima întrebare este, evident, unul pozitiv şi argumentele pe care se susţine sunt numeroase. Astfel, în primul rând, ca orice domeniu al cunoaşterii umane, şi istoria spionajului şi a serviciilor de informaţii se îmbogăţeşte permanent cu izvoare documentare inedite, cu mărturii şi piese noi în măsură să recompună un puzzle extrem de complicat. Apoi, aşa cum a demonstrat accesul la arhivele secrete ale celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, deschiderea unora dintre arhivele serviciilor secrete din fostul bloc comunist, integrarea dimensiunii de intelligence în istoria politică, diplomatică, militară şi chiar economică devine o necesitate, un obiectiv de neocolit pentru orice istoric profesionist. Nu degeaba secolul al XX-lea a fost denumit şi "secolul spionului"! Ca atare, o lucrare de istorie a spionajului se poate constitui într-o sursă de informaţii sau poate sugera piste inedite de cercetare (şi) pentru istoricii cu o altă arie de investigare a trecutului, dar interesaţi în a integra în cercetările lor şi ceea ce a fost desemnat drept "dimensiunea absentă".

Nu în ultimul rând, se poate afirma că şi în istoriografie acţionează o lege de bază a economiei de piaţă: cea a cererii şi ofertei! Faptul că în ultimul sfert de secol serviciile de informaţii şi activităţile de spionaj sunt, în plan mondial, tot mai prezente nu doar în presă, ci şi în studii şi cercetări ştiinţifice, indică existenţa unui larg orizont de aşteptare din partea publicului. Semnificativ este şi faptul că, din 19 iulie 2002, la Washington DC poate fi vizitat Muzeul Internaţional al Spionului, dedicat exclusiv spionajului, menit a oferi "o perspectivă globală" asupra unei profesii "care a modelat istoria şi continuă să aibă un impact semnificativ asupra evenimentelor la nivel mondial".

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, argumentele sunt multiple. Mai întâi se cuvine să subliniem faptul că, în mod aparent paradoxal, publicul din România cunoaşte mai multe despre activitatea de spionaj a CIA, a KGB sau a Mossad-ului decât despre cea a Securităţii. Acest lucru este, însă, lesne explicabil, dacă ţinem seama de faptul că agenda dezbaterilor publice şi a analizelor istorice a fost dominată, din raţiuni evidente, de problema moştenirii istorice a activităţilor de poliţie politică şi de necesitatea deconspirării informatorilor. Mult mai puţin au fost abordate teme precum activităţile externe de influenţă, propagandă, dezinformare şi spionaj tehnico-ştiinţific şi militar.

La peste un sfert de secol de la dispariţia regimului comunist din România credem că este timpul ca dezbaterile academice, întrebările şi abordările din spaţiul public despre activităţile fostelor structuri informativ-represive să nu mai reprezinte doar un prilej de scandal şi acuze, de vânătoare de senzaţional şi plătire a unor poliţe politice. De asemenea, este necesar ca evaluările şi analizele consacrate unui domeniu atât de complex ca acela al serviciilor secrete să cunoască un salt calitativ, bazat în primul rând pe o bună cunoaştere a faptelor.

Pornind de la astfel de deziderate, lucrarea noastră îşi propune o familiarizare a cititorului tocmai cu elementele esenţiale pentru înţelegerea universului spionajului românesc din perioada regimului comunist. Începând cu structurile organizatorice şi cu oamenii care au condus aceste structuri, trecând prin modalităţile de selectare şi antrenare a personalului şi încheind cu prezentarea succintă a câtorva direcţii de acţiune şi cazuri cu valenţe exemplificatoare, volumul de faţă NU se doreşte o istorie exhaustivă şi academică a serviciilor secrete româneşti. Obiectivul nostru, mult mai modest, este acela de a oferi răspunsuri bine documentate la o serie de întrebări esenţiale, pe de o parte, şi de a-i crea cititorului posibilitatea ca, pe baza unor răspunsuri, să reflecteze asupra aspectelor generale ale activităţii de culegere de informaţii, asupra implicaţiilor morale şi legale generate de acestea, pe de altă parte. De asemenea, am încercat, prin integrarea unor informaţii extrase din fonduri arhivistice recent declasificate, să corectăm unele informaţii eronate şi să eliminăm şabloanele interpretative.

Sarcina de a scrie despre spionaj, în general, dar mai ales despre o agenţie de spionaj aflată în slujba unui regim comunist, nu este una uşoară. Pe lângă dificultăţile inerente legate de documentare (accesul dificil la documente relevante, memorii "plivite" şi / sau marcate de un subiectivism strident, imposibilitatea accesului la percepţia "Celuilalt" - respectiv la documentele serviciilor de contraspionaj de peste hotare), istoricul care îşi asumă sarcina de a scrie despre spionaj riscă, de la bun început, să-şi dezamăgească cititorul.

În imaginaţia publicului, structurată în general pe informaţiile oferite de literatură şi de filme artistice, spionajul este asociat, îndeobşte, cu femeile fatale, având drept prototip pe Mata Hari, şi cu acţiunile dure ale unui bărbat irezistibil, posesor al unei license to kill[iii], pasionat consumator de vodcă-martini, shaken, not stirred[iv], aşa cum l-a impus în imaginarul colectiv scriitorul Ian Fleming[v]. Evident, pe lângă calităţile fizice de excepţie, spionul (indiferent de sex!) trebuie neapărat să fie expert în arte marţiale, poliglot, campion la tir şi un abil mânuitor al unor dispozitive high-tech! Potrivit şabloanelor în vigoare, spionul sare cu paraşuta în teritoriul inamic înainte de micul dejun, la prânz aruncă în aer uşa unui seif, după ce a ucis rapid gărzile, iar cina o ia în compania frumoasei secretare a unui înalt demnitar.

Şi atunci, când documentele de arhivă şi spionii "scoşi la pensie" (pe care poţi, ocazional, să îi cunoşti) contrazic, uneori flagrant, stereotipurile înrădăcinate de mass-media în mentalul colectiv, cum trebuie să se "apropie" istoricul de acest subiect? Cum să prezinte istoricul unui cititor, însetat de extraordinar şi cu imaginaţia aprinsă de o bogată literatură de spionaj, o galerie de oameni în aparenţă banali, cu preocupări de multe ori modeste, cu familii obişnuite, cu pasiuni comune, fără a risca să pară neserios, slab documentat sau, mai grav, un "falsificator al istoriei"? Cum să explici faptul că o operaţiune de spionaj tehnologic nu se rezumă la a obţine accesul la un dosar mai mult sau mai puţin voluminos şi a-l fotografia cu un aparat minuscul, în timp ce deţinătorul legitim este reţinut sub un pretext sau altul de frumoasa complice? Câţi cititori te vor crede dacă argumentezi că fotografierea planurilor unui avion modern, de exemplu, necesită mai multe sute de mii de cadre şi un timp de lucru de peste o lună?

Totuşi, în pofida dificultăţilor enunţate sumar aici, numărul lucrărilor care pun la îndemâna celor interesaţi informaţii esenţiale pentru reconstituirea acestei lumi a misterelor nu este deloc mic. Mai întâi, se cuvine subliniat că istoriografia consacrată spionajului românesc din perioada regimului comunist este, prin forţa lucrurilor, foarte tânără. Înainte de 1989 o lucrare despre spionii români, destinată publicului larg, era de neconceput! În scopul pregătirii contrainformative a populaţiei, Serviciul Editorial şi Cinematografic din cadrul Ministerului de Interne a elaborat şi publicat doar o serie de lucrări şi filme în care ofiţerii de contraspionaj îi "vânau" pe spionii capitalişti. Despre acţiunile de peste hotare desfăşurate de structurile române de informaţii, fireşte!, nici o vorbă! Activitatea acestora reprezenta o necunoscută chiar şi pentru cea mai mare parte a colegilor din unităţile cu atribuţii informative în plan intern.

Singurele "informaţii" cu privire la acest domeniu la care au avut acces românii până în decembrie 1989 au fost cele oferite de Ion Mihai Pacepa în lucrarea sa pseudo-memorialistică Orizonturi roşii. Deşi prima versiune în limba română a cărţii a apărut în Statele Unite ale Americii încă din anul 1988, nu aceasta a ajuns la cunoştinţa publicului larg din România, ci fragmentele (bine alese!) citite la postul Radio Europa Liberă.

Din păcate, autoritatea postului de radio amintit s-a răsfrânt în mod nemeritat asupra nenumăratelor falsuri şi dezinformări strecurate cu abilitate de generalul-dezertor în cartea sa, iar informaţiile respective, la care s-au adăugat cele din lucrările ulterioare, s-au fixat temeinic în mentalul colectiv, viciind percepţia comună asupra rolului şi misiunilor serviciilor de informaţii, precum şi cercetarea ştiinţifică a acestui domeniu, atunci când aceasta a devenit posibilă.

Este cu atât mai uimitor faptul că jurnaliştii (dar şi unii cercetători!) continuă încă să ia de bune toate "informaţiile" din Orizonturi roşii, iar edituri cu pretenţii de seriozitate continuă să reediteze lucrarea (cea mai recentă ediţie fiind, după ştiinţa noastră, cea din martie 2012!), cu cât un istoric de talia lui Dennis Deletant şi-a exprimat, în mod repetat, rezervele. Încă din 1995 Deletant scria că lucrarea "este de fapt o culegere de amintiri dezlânate despre ultimele luni petrecute în România, de relatări ale unor episoade de dinainte şi de după 1978 care-i ofereau publicului cititor un soi de catalog al ororilor: crimă, şantaj, trafic de droguri sau răpiri de persoane în care Ceauşescu ar fi fost direct implicat. (...) Membri ai exilului românesc şi unii politologi occidentali m-au sfătuit să fiu circumspect în tratarea cărţii drept material documentar serios. Stilul savuros în care este scrisă mă îndreptăţeşte să cred că autorii reali sunt foştii săi mentori anonimi de la CIA şi că data la care a apărut nu a fost aleasă deloc întâmplător: venise timpul ca Ceauşescu să fie discreditat".

După dispariţia regimului comunist, interesul faţă de Securitate a fost imens, iar activităţile acesteia peste hotare au reprezentat, de asemenea, o temă "fierbinte". Ca urmare, jurnaliştii au investigat, mai mult sau mai puţin profesionist, o paletă largă de subiecte: de la "vânătoarea conturilor lui Ceauşescu", până la activitatea în rândul diasporei româneşti şi acţiunile derulate împotriva NATO sau a postului Radio Europa Liberă.

Odată depăşită "faza jurnalistică", istoriografia consacrată spionajului românesc a intrat în etapa publicării de izvoare, în speţă documente inedite din arhivele fostei Securităţi. Din această categorie de lucrări fac parte, în primul rând, volumele editate de Serviciul Român de Informaţii sub denumirea de Cartea Albă a Securităţii. În cadrul acţiunii, menită să demonstreze societăţii româneşti "ruperea de trecut" a SRI şi plasarea sa pe coordonatele specifice activităţii unui serviciu de informaţii dintr-un stat democratic, au fost editate cinci masive volume de documente, destinate să prezinte evoluţia Securităţii pe tot parcursul existenţei sale (1948-1989). Selecţia documentelor din numărul imens de dosare aflate în arhivele păstrate la acea vreme de SRI şi redactarea pentru fiecare volum a câte unui studiu introductiv a fost încredinţată unui colectiv coordonat de jurnalistul Mihai Pelin.

Experienţa şi informaţiile acumulate pe parcursul acestui proiect i-au permis ulterior lui Mihai Pelin să contribuie semnificativ la istoriografia problemei, prin publicarea mai multor volume, dintre care se remarcă lucrarea Culisele spionajului românesc. D.I.E. (1955- 1980). Investigarea lumii tenebroase a Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, având ca punct de plecare "cutremurul" provocat de fuga lui I.M. Pacepa, i-a oferit autorului ocazia de a prezenta cititorilor aspecte inedite ale spionajului românesc, oameni şi fapte care au făcut senzaţie în epocă. Pentru prima dată, o serie de evenimente şi personaje erau aduse la lumină în baza surselor documentare şi nu doar din relatări cu iz de senzaţional.

Ulterior, prin eforturile unor instituţii precum Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc sau Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 s-au introdus în circuitul ştiinţific documente relevante pentru istoria activităţilor de informaţii externe. Totuşi, trebuie subliniat, reconstituirea pe bază de documente a multor operaţiuni derulate peste hotare este absolut imposibilă din cauza distrugerii periodice prin ardere, tocare sau macerare, conform normelor de muncă, a unor dosare complete sau a unor "piese" din acestea. Microfilmarea documentelor rezultate din munca de informaţii externe a fost una foarte selectivă, astfel că, în multe cazuri, orice urmă a dispărut din arhive.

Pe lângă documente, relatările memorialistice ale unor foşti ofiţeri de securitate pot contribui, într-o oarecare măsură, la realizarea unei istorii a spionajului românesc din perioada cuprinsă între anii 1948 şi 1989. În cadrul acestei categorii de surse pot fi amintite, pe lângă lucrările lui I.M. Pacepa, şi volumele realizate de Ion Stănescu, Gh. Ionescu Olbojan, Cornel Nemetzi, Traian Stambert, Victor Mitran sau Nicolae Pleşiţă.

Din păcate, în numeroase cazuri, lucrările memorialistice ale foştilor ofiţeri suferă din cauza tendinţei de abordare unilaterală a evenimentelor, a subiectivităţii evidente şi, mai ales, din pricina ispitei de a plăti poliţe unor vechi inamici. Încă din 1914, un studiu inspirat din spionajul german reţinea faptul că "e o regulă generală să nu se ţină seama de «confesiunile» spionilor, cu toate că ne oferă reuşite lecturi melodramatice. Natura subiectului e că oamenii care ar dori să vorbească nu pot să o facă, iar cei care pot - nu vor să vorbească".

Nici maniera bombastică de prezentare a unor operaţiuni secrete, folosită cu generozitate de unii foşti spioni, nu contribuie la sporirea calităţii de izvor istoric a acestui gen de lucrări. În acest sens, jurnalistul australian Phillip Knightley avertiza că "toate poveştile spionilor trebuie tratate cu un scepticism maxim. Chiar şi situaţiile de genul «acum pot să vă spun», în care spionii care au păstrat tăcerea timp de 40 de ani dezvăluie în sfârşit marile triumfuri ale agenţiilor lor, se dovedesc a fi, la o atentă examinare, în cel mai bun caz, exagerări şi, în cel mai rău, mituri şi legende".

În ceea ce priveşte lucrările de analiză a intelligence-ului românesc, situaţia actuală a istoriografiei româneşti nu este prea strălucită. Fără a exista o lucrare consacrată exclusiv acestui subiect, informaţii în măsură să contribuie la reconstituirea unor laturi ale acţiunilor externe derulate de către Securitate se găsesc diseminate într-o serie de lucrări cu un caracter mai larg. Astfel, date interesante despre activitatea de peste hotare a Securităţii în primii săi ani de funcţionare, mai precis despre contracararea acţiunilor serviciilor secrete occidentale îndreptate spre racolarea a diverşi români (printre care Aurel Decei, I. Bibescu, Grigore Moisil[vi]) pe teritoriul Turciei, se pot obţine din cartea generalului în rezervă Gheorghe Pele, deşi acesta nu s-a putut desprinde integral de ideile sale de fost ofiţer de securitate.

O abordare profesionistă a aspectelor complexe ale muncii de informaţii externe a fost realizată de istoricul Cristian Troncotă în cadrul sintezelor sale despre serviciile secrete româneşti. Fără a intra în detalii ale organizării şi funcţionării structurilor de spionaj, lucrările amintite furnizează informaţii utile despre Direcţia de Informaţii Externe, reţeaua Caraman, spionajul economic şi tehnico-ştiinţific, acţiunile externe de contracarare a revizionismului maghiar.

Pentru cunoaşterea activităţii structurilor de informaţii externe ale Securităţii se impun a fi cercetate şi volumele semnate de Stejărel Olaru, dedicate fie unui eveniment punctual (atacul Legaţiei României de la Berna), fie unui proces de durată (colaborarea Securităţii cu Stasi[vii]).

Detalii interesante despre defectorii[viii] români I.M. Pacepa şi Liviu Turcu, despre combaterea iredentismului şi revizionismu-lui maghiar, dar şi despre procesul de desfiinţare a Securităţii şi creare a noilor servicii secrete româneşti sunt oferite de generalul Aurel Rogojan, ofiţer de securitate care în timpul evenimentelor din decembrie 1989 deţinea funcţia de şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului.

Nu în ultimul rând se cuvine amintită contribuţia diplomatului şi istoricului Alexandru Popescu la descifrarea unor faţete ale spionajului. Dintre lucrările sale, ne-a reţinut atenţia în primul rând cea consacrată diplomaţilor-spioni, care conţine un capitol consistent ("România pe fronturile Războiului Rece diplomatic", pp. 231-313) consacrat tocmai activităţilor de spionaj desfăşurate pe diverse meridiane de ofiţerii de securitate cu acoperire diplomatică.

Pentru investigarea temei este esenţială şi consultarea unor lucrări realizate de specialişti de peste hotare. Date interesante pot fi extrase din lectura volumului publicat în 1972 de Pierre Accoce şi Daniel Pouget, despre activităţile îndreptate împotriva NATO derulate de rezidenţa românească din Paris, deşi cei doi autori au fost acuzaţi, pe bună dreptate, că au căzut în plasa întinsă de serviciile secrete franceze şi au tins să acorde o importanţă nejustificată unor acţiuni controlate, de fapt, chiar de aceste servicii. Nu lipsită de interes este şi lucrarea ziaristului Thierry Wolton, consacrată activităţilor de spionaj derulate de sovietici în Franţa. Acesta a abordat şi probleme legate de operaţiuni puse la cale de Securitate pe teritoriul francez, cum a fost cazul "reţelei Caraman" sau al activităţilor de dezinformare şi propagandă.

Unele informaţii sumare despre acţiunile spionajului românesc, în special în spaţiul arab, sunt disponibile într-o lucrare clasică despre operaţiunile externe ale KGB, realizată de Christopher Andrew şi Oleg Gordievski. Tot din istoriografia anglo-saxonă merită reţinute şi lucrările istoricilor Dennis Deletant şi Larry L. Watts, care aduc date referitoare în special la acţiunile derulate de Securitate în rândul emigraţiei române şi pentru contracararea organizaţiilor iredentiste maghiare din Occident.

Pe baza investigaţiilor în arhive şi a acestei (aparent!) bogate bibliografii, am încercat să realizăm o schiţă istorică a serviciului românesc de informaţii externe care să păstreze un echilibru între imaginarul colectiv construit în jurul serviciilor secrete şi structurile şi acţiunile reale derulate în intervalul 1948-1989. Demersul nostru a urmărit atât eliberarea de viziunea conspiraţionistă asupra istoriei, potrivit căreia nu există act politic în spatele căruia să nu se întrevadă intervenţia ocultă a serviciilor secrete, cât şi evitarea opticii pseudo-raţionaliste, caracterizată prin respingerea apriorică a manipulărilor şi intervenţiilor provocatoare ale instituţiilor secrete în câmpul politic.

Primul capitol urmăreşte evoluţia organizatorică a spionajului de la ultimii ani de funcţionare a Serviciului Special de Informaţii - primă formă de instituţionalizare a intelligence-ului în România, trecând prin formulele succesive de inspiraţie sovietică - Direcţia de Informaţii Externe (DIE), Direcţia Generală de Informaţii (DGI), Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE), până la formulele mai moderne ale anilor 1970 şi 1980 - Departamentul de Informaţii Externe (DIE) şi Centrul de Informaţii Externe (CIE).

Capitolul al II-lea, consacrat persoanelor din fruntea spionajului, încearcă să le desluşească biografiile mai mult sau mai puţin complexe. În această privinţă, suntem convinşi că mediul din care au provenit, convingerile lor politice, educaţia şi formarea lor ca profesionişti ai informaţiilor sunt elemente în măsură să faciliteze înţelegerea mai nuanţată a impactului pe care şefii l-au avut asupra organizării, conducerii şi misiunilor concrete ale structurilor de spionaj din epocă.

În cel de-al treilea capitol ne-am oprit asupra unei probleme foarte delicate, încercând să răspundem întrebărilor legate de raportul dintre calităţile native şi cele dobândite ale ofiţerului de informaţii şi să detaliem, în măsura în care informaţiile au fost accesibile, modalităţile de selectare, instruire şi testare a oamenilor trimişi pe "frontul invizibil".

Ultimul capitol aduce în atenţia cititorului, alături de unele operaţii oarecum cunoscute (penetrarea comandamentului NATO de către reţeaua Caraman, aspecte inedite ale activităţii de intelligence din intervalul 1948-1989: captarea bunăvoinţei şi repatrierea unui savant de talia lui Henri Coandă, "influenţarea pozitivă" a baronului Élie de Rothschild[ix], operaţiunile valutare secrete, spionaj tehnico-economic.

Volumul se încheie cu o serie de concluzii, formulate însă într-o manieră relaxată, lucrarea noastră dorindu-se a fi mai degrabă de tipul definit de Umberto Eco drept opera aperta[x] şi nu una redactată de pe poziţii ex cathedra[xi].

---

[i] Allen W. Dulles, Arta informaţiilor.

[ii] Allen W. Dulles (1893-1969) - avocat, director al CIA cu cel mai îndelungat mandat până acum (1953-1961), fiind urmat, îndeaproape, de George Tenet (1996-2004). În 1963, a publicat lucrarea The Craft of Intelligence. Volumul a fost tradus de Securitate şi utilizat intern de agenţi pentru documentare (nota coord.).

[iii] Permis pentru crimă (în limba engleză) - aprobare oficială a unei autorităţi pentru suprimarea fizică a cuiva (n. red.).

[iv] Agitat, nu amestecat cu linguriţa (în lb. engl.) (n. red.).

[v] Ian Fleming (1908-1964) - scriitor, jurnalist, ofiţer al serviciilor secrete ale marinei, autorul seriei James Bond. (n. red.).

[vi] Grigore Moisil (1906-1973) - matematician, ambasador al României la Ankara (1946) (n. red.).

[vii] STASI - prescurtare în limba germană de la Das Ministerium für Staatssicherheit (Ministerul pentru Securitatea Statului), care a fost serviciul secret şi poliţia politică a fostei Republici Democrate Germane (nota coord.).

[viii] Dat fiind specificul prezentului volum şi prezenţei sporite în această lucrare a anumitor termeni proprii jargonului serviciilor secrete, redactorul a admis utilizarea unor cuvinte inexistente în Dicţionarul explicativ al limbii române, calchiate după limbile străine de provenienţă. Bunăoară, pe parcursul cărţii se vor regăsi cuvinte precum "defector" (cu sensul de trădător, menţionat ca atare doar în Marele dicţionar de neologisme), "conspirat"/"a conspira" (cu sensul de a acoperi), "a legenda" (cu sensul de a crea o poveste veridică în jurul unui agent, a unei situaţii) şi altele. Aceşti termeni sunt explicaţi în note de subsol când apar prima dată în text (n. red.).

[ix] Élie de Rothschild (1917-2007) - membru al celebrei familii de origine evreiască Rothschild, luat prizonier de armata germană după declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, internat în lagăre de prizonieri pentru ofiţeri până în 1944. După război, a contribuit la reface-rea influenţei economice a băncii Rothschild Frères (n. red.).

[x] Operă deschisă - concept introdus de Umberto Eco, care este favorabil deciziei artistului de a lăsa la alegerea publicului sau a hazardului anumite aspecte ale operei sale (în lb. it.) (n. red.).

[xi] Pe un ton dogmatic (în lb. lat.) (n. red.).

Mindfulness şi neurobiologie

Daniel J. Siegel
Mindfulness şi neurobiologie
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Practică mindfulness nu este nicidecum o toană recentă. Culturile străvechi şi religiile de pe toată suprafaţă globului s-au folosit dintotdeauna de diverse metode - de la meditaţie şi rugăciune până la yoga şi tai-chi - pentru a ajută oamenii să progreseze către starea de bine prin concentrarea atenţiei şi prin acordarea la clipa prezentă. Acum s-a dovedit ştiinţific că starea de atenţie conştientă ne potenţează bunăstarea fizică, mintală şi socială. Înarmat cu dovezi empirice, Siegel adoptă o abordare inovatoare: aduce laolaltă descoperirile rezultate în urma unor cercetări de ultimă oră şi înţelepciunea practicilor de mindfulness, pentru a demonstra cum ar putea funcţiona această abilitate accesibilă oricui şi modul în care cultivarea ei ne poate îmbogăţi viaţa.

În centrul acestei sinteze vizionare dintre ştiinţă şi practică se află ideea că, prin conştientizarea experienţelor noastre neîntrerupte, în noi se creează o legătură - sau rezonanţă - care controlează anumite circuite sociale şi emoţionale din creier. Practica mindfulness stimulează dezvoltarea acestor "circuite de rezonanţă" - o dezvoltare ce transformă starea de atenţie conştientă permanentă într-o stare de rezistenţă pe termen lung.

Coroborând studii moderne cu sondări ale experienţei directe, volumul Mindfulness şi neurobiologie oferă o perspectiva unică asupra vieţii noastre lăuntrice, a relaţiilor interpersonale şi a dezvoltării stării de bine şi a fericirii.

CAPITOLUL 1. STAREA DE PREZENŢĂ CONŞTIENTĂ

Faptul că suntem conştienţi de plinătatea experienţei noastre ne face să fim mai atenţi faţă de lumea interioară a minţii noastre şi ne face să fim complet integraţi în vieţile pe care le trăim. Această carte discută despre modul în care acordarea atenţiei momentului prezent poate îmbunătăţi în mod direct funcţionarea corpului şi a creierului, viaţa psihică subiectivă cu sentimentele şi gândurile sale şi cu relaţiile sale interpersonale.

Ideea principală este aceea că această formă veche şi utilă de conştientizare exploatează circuitele sociale ale creierului nostru pentru ca, în acest mod, să ne permită să dezvoltăm o relaţie sintonizată cu propria noastră minte. Pentru a explora această idee, ne vom îndrepta cercetările asupra vieţii noastre sociale, vom examina regiunile specifice ale creierului, incluzând aici sistemul de neuroni oglindă şi circuitele conexe, cele care participă la realizarea stării de sintonie şi care pot fi active atunci când rezonează cu propriile noastre stări intenţionale.

Conceptul de creier conştient (mindful brain) este folosit în abordarea cărţii de faţă pentru a contura ideea că starea noastră de conştientă - "atenţia şi preocuparea noastră conştientă" - este strâns legată de "dansul" în care ne sunt angajate mintea şi creierul. A fi "conştient" are o serie de definiţii, începând cu noţiunea comună de "a avea în vedere sau de a fi prezent", până la definiţiile specifice ale termenului ce ţin de domeniul educaţional, medical şi ştiinţific, pe care le vom explora ulterior. Voi folosi această definiţie de uz general pentru a prezenta o trecere în revistă a noilor dezvoltări din domeniul ştiinţei care s-au petrecut în cazul formelor mai specifice ale stării de mindfulness şi ale experienţei subiective a clipei din centrul vieţii individuale.

GĂSIREA MINŢII ÎN VIAŢA COTIDIANĂ

Începând cu mijlocul anilor optzeci, lumea occidentală a început să acorde din ce în ce mai multă atenţie conceptului de "mindfulness". Acest lucru s-a întâmplat în cele mai diverse domenii ale vieţii cotidiene, de la viaţa personală la experienţa copiilor în şcoli, şi a pacienţilor participanţi la programele de terapie. Vieţile extrem de ocupate ale oamenilor, trăite într-un cadru cultural condus de tehnologie, care consumă toată atenţia, generează adesea o activitate frenetică de tipul multitasking, care îi forţează pe oameni să facă neîncetat tot felul de lucruri, nemailăsându-le niciun spaţiu pentru a respira şi pentru a fi. Adaptarea la un astfel de mod de viaţă îi constrânge de multe ori pe cei tineri să se obişnuiască cu un nivel ridicat de atenţie reflexă, condiţionată de stimuli, trecând de la o activitate la alta, având doar puţin timp pentru reflecţie sau conexiune interpersonală directă, faţă în faţă, de care creierul are nevoie pentru o bună dezvoltare. Astăzi, în vieţile noastre agitate, foarte puţine situaţii ne oferă oportunitatea de a ne sintoniza unul cu celălalt.

La nivelul vieţilor noastre personale, mulţi dintre noi găsesc că acest vârtej social este profund nesatisfăcător. Este adevărat, ne putem ajusta, răspunzând la impulsul de a face, dar de cele mai multe ori nu putem înflori ca fiinţă într-o astfel de lume frenetică. La acest nivel intim, oamenii din cultura actuală modernă sunt adesea dornici să-şi asume un nou mod de a fi, care să-i poată ajuta să se dezvolte. Mindfulness, în concepţia sa cea mai generală, ne oferă o modalitate de a fi conştienţi ce ne poate servi drept poartă de acces către un mod mai viu de a fi în lume: starea de mindfulness ne dă posibilitatea de a ne sintoniza cu noi înşine.

Într-un articol ce urmează să fie publicat, Paul Grossman a declarat că: "În utilizarea colocvială a termenului mindfulness, atunci când este folosit într-un context evaluator, acesta are adesea conotaţia de a fi atent sau de a avea grijă: Un părinte îi spune unui copil: «Ai grijă cum te comporţi» sau "măsoară-ţi cuvintele», implicând faptul că acesta trebuie să aibă grijă şi să se comporte într-o manieră acceptabilă pentru cultura din care face parte. Vă dau câteva exemple: «Fiind atent la condiţiile de drum, el a condus încet», «Ce este omul, iei aminte de el?» (Psalmul 143, 8:4), «Promit să iau în considerare sfaturile dvs.» sau «Fii întotdeauna conştient de responsabilităţile familiale». Toate aceste formulări reflectă accentul care se pune pe acordarea atenţiei pentru a nu ajunge să suporţi consecinţele comportamentelor nepăsătoare".

DEFINIREA MINŢII

Am găsit o definiţie utilă pentru minte, o definiţie acceptată şi susţinută de oameni de ştiinţă din mai multe discipline, definiţie care spune că mintea este "un proces care reglementează fluxul de energie şi de informaţii".

Mintea noastră umană este, în acelaşi timp, situată în corp - implică un flux de energie şi de informaţii care are loc în interiorul corpului, incluzând aici şi creierul - şi este relaţională, adică dimensiunea minţii care implică fluxul de energie şi de informaţii care se petrece între oameni: de exemplu de la scriitor la cititor. În acest moment, acest flux care porneşte de la mine, când scriu aceste cuvinte care îţi sunt destinate ţie, cititorule, ne modelează minţile, atât pe a mea, cât şi pe a ta. În momentul în care îmi imaginez cine ai putea fi tu şi care ar putea fi răspunsul sau reacţia ta, eu schimb fluxul de energie şi de informaţii atât din creier, cât şi din corp. În momentul în care tu absorbi aceste cuvinte, mintea ta încorporează, la rândul ei, acest flux de energie şi de informaţii.

STAREA DE CONŞTIENŢĂ

Mindfulness, în sensul său cel mai general, se referă la trezirea dintr-o viaţă trăită pe pilot automat, se referă la faptul de a fi deschis faţă de ceea ce experienţele noastre de zi cu zi ne aduc în faţă. Atunci când suntem conştienţi şi atenţi, putem să apreciem conţinutul fluxului de energie şi de informaţie - mintea noastră, care pătrunde la nivelul atenţiei noastre conştiente - şi, de asemenea, putem să-i reglementăm fluxul printr-o modalitate cu totul nouă. Aşa cum vom vedea, conştientizarea plină de atenţie implică de fapt mai mult decât a fi pur şi simplu conştienţi: aceasta implică, de asemenea, faptul de a fi conştienţi de aspectele minţii. În loc să fim pe pilot automat şi să ne lipsească starea de prezenţă, starea de mindfulness ne ajută să devenim mai treji, iar prin reflectarea asupra aspectelor minţii avem posibilitatea să facem anumite alegeri şi, prin urmare, schimbarea noastră devine posibilă.

Modul în care ne focalizăm atenţia ajută în mod direct la modelarea minţii. Când reuşim să ne dezvoltăm o anumită formă de atenţie, atât faţă de experienţele noastre care au loc aici şi acum, cât şi asupra naturii minţii noastre, noi creăm acea formă specială de conştientizare, mindfulness, care face obiectul acestei cărţi.

CÂTEVA BENEFICII

Studiile au arătat că aplicaţiile specifice ale conştientizării atente ne îmbunătăţesc capacitatea de a ne echilibra emoţiile, de a combate disfuncţiile emoţionale, de a îmbunătăţi tiparele de gândire şi de a elimina mentalităţile negative.

Cercetările privind unele aspecte ale practicilor bazate pe mindfulness, pe starea de conştientizare şi prezenţă, arată că acestea îmbunătăţesc considerabil funcţionarea organismului: duc la vindecare, generează răspunsul imun, reduc reactivitatea la stres şi aduc un sentiment general de bunăstare fizică (Davidson, Kabat-Zinn, Schumacher, Rosenkranz, Muller et al., 2003). De asemenea, sunt îmbunătăţite relaţiile noastre cu alţii, probabil deoarece ne este ameliorată atât capacitatea de a percepe semnalele emoţionale nonverbale emise de alte persoane, cât şi capacitatea de a simţi lumile interioare ale celorlalţi (a se vedea Anexa III, "Relaţionarea şi starea de mindfulness"). În acest fel, reuşim să experimentăm sentimentele de compasiune faţă de sentimentele altor persoane şi suntem capabili să empatizăm cu ei pe baza faptului că le-am înţeles punctul de vedere.

Putem vedea puterea pe care starea de conştientizare atentă o are în realizarea acestor nenumărate schimbări benefice în viaţa noastră atunci când înţelegem faptul că această formă de conştientizare ne poate modela direct activitatea creierului şi poate duce la structurarea părţilor care sunt responsabile cu relaţionarea cu ceilalţi, cu viaţa noastră emoţională şi cu răspunsul nostru fiziologic la stres.

MINDFULNESS ÎN PROCESUL DE ÎNVĂŢARE ŞI EDUCAŢIE

Pe lângă avantajele pe care starea de mindfulness le oferă atât din punct de vedere personal, cât şi din punctul de vedere al sănătăţii, conceptul de "învăţare conştientă" (mindful learning), care a fost propus de Ellen Langer (1989, 1997, 2000), reprezintă o abordare care a demonstrat că face învăţarea mai eficientă, mai plăcută şi mai incitantă. Esenţa acestei abordări este aceea că oferă materialul de învăţat mai degrabă într-un format corelativ decât ca o serie de adevăruri absolute. În acest mod, elevului i se cere să-şi păstreze o "minte deschisă" în legătură cu contextele în care această nouă informaţie poate fi folositoare. De asemenea, implicarea elevului în procesul activ de educaţie este determinată de faptul că elevii sunt îndemnaţi să înţeleagă că propria lor atitudine va contura direcţia de învăţare. În acest caz, se poate observa că această formă de mindfulness implică participarea activă a elevului la procesul de învăţare. Langer sugerează că ideea fundamentală a învăţării condiţionale, corelative, este aceea de a genera în noi o stare sănătoasă de incertitudine, care ne va determina să ne păstrăm o atenţie mereu trează pentru a putea observa lucruri noi.

Profesorul Robert J. Sternberg consideră că acest sistem de învăţare bazată pe starea de mindfulness este asemănător cu stilul cognitiv (2000). Cercetările privind învăţarea bazată pe o stare de atenţie şi prezenţă (Langer, 1989) sugerează că aceasta este caracterizată printr-o permanentă deschidere faţă de nou, printr-o vigilenţă faţă de individualitate şi diferenţiere, prin sensibilitatea faţă de diferitele contexte, printr-o conştientizare implicită (dacă nu explicită) a perspectivelor multiple şi printr-o focalizare a atenţiei asupra momentului prezent. Aplicarea acestor aspecte ale stării de mindfulness în învăţământ şi educaţie le poate permite elevilor să aprofundeze şi să extindă natura învăţării pe tot parcursul vieţii lor de elevi. Profesorii pot folosi termeni precum "poate", "ar putea fi" sau "uneori" în loc de "este", cu scopul de a promova incertitudinea condiţională. (Vezi Capitolul 12 pentru mai multe amănunte legate de rolul stării de mindfulness în educaţie.)

În anul 1989, Langer a sugerat faptul că atunci când folosim conceptul de mindfulness în contextul prezentat de ea trebuie să fim atenţi să nu-i dăm aceeaşi semnificaţie pe care o are atunci când a fost sau este utilizat de practicile contemplative. Pentru moment, noi vom folosi conceptul de mindful learning sau "învăţarea conştientă" atunci când ne vom referi la ideile extrem de importante pe care Langer le-a enunţat cu privire la modul în care mintea pare să se detaşeze de concluziile şi categorisirile premature şi de modalităţile rutiniere de a percepe şi de a gândi. Langer spune că atunci când suntem siguri "nu mai simţim nevoia să fim atenţi. Având în vedere că lumea din jurul nostru se află întotdeauna într-un flux continuu, certitudinea noastră este o iluzie" (Langer, august 2006, comunicare personală). În cele din urmă, această formă de mindfulness este o stare mintală flexibilă, în care se observă în mod activ lucruri noi, în care suntem perceptivi faţă de context şi trăim şi acţionăm în clipa prezentă.

Nu am putut găsi niciun studiu oficial publicat care să facă o paralelă între învăţarea conştientă, alături de componenta sa educaţională, şi mai vechea formă contemplativă pe care o numim "atenţie conştientă contemplativă" (reflective mindfulness). Această formă contemplativă a atenţiei conştiente (pentru care vom folosi, de asemenea, formula "conştientizare atentă" sau doar "mindfulness") a început acum să fie studiată foarte intens, iar noile descoperiri vor fi discutate în capitolele următoare.

Sublinierea asemănărilor şi deosebirilor dintre aceste două utilizări ale termenului de mindfulness ne poate ajuta să elucidăm natura profundă a fiecăreia dintre versiuni. Un lucru foarte interesant este acela că studierea ambelor forme a relevat faptul că, deşi sunt realizate prin mijloace diferite, ele sunt asociate, în mod independent, cu rezultate pozitive în viaţa oamenilor, cum ar fi un sentiment sporit de plăcere, de conştientizare interioară şi de sănătate fiziologică. În această carte vom explora mecanismele neuronale comune importantelor şi aparent diferitelor forme care ne modelează minţile în momentul de faţă.