Universul bibliotecii

miercuri, 28 septembrie 2016

Scrieri 4 [Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii (I)]

C.D. Zeletin
Scrieri 4
Editura Spandugino, 2013

*****

Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii

Istoria Burdusacilor, mică mare cum este, nu a fost cercetată până acum. Cele câteva preţioase consideraţii istorice publicate de curând îşi cer extinderea legitimă, deoarece Burdusacii sunt, împreună cu satele adiacente Oprişeştii şi Cârna, aşezări dintre cele mai vechi din Moldova.

Burdusacii fac parte astăzi din comuna Răchitoasa, judeţul Bacău. Până la ultima împărţire teritorială erau reşedinţă de comună şi cuprindeau următoarele sate: Oprişeştii, Gunoaia, Băhniţa (cu intermitenţe), Hăghiac, Tochilea, Cârna, Deleni (cu partea numită Stuchenii), Bucşa şi Gura Sohodolului. Timp de peste o sută de ani a făcut parte din Ocolul Zeletinului, judeţul Tecuci; dată fiind dispunerea N-S a dealurilor, se circula mai uşor la Tecuci (peste 60 km), deşi oraşul cel mai apropiat era Bârladul (28 km), până la care însă se ajungea trecând spre răsărit cinci mari dealuri.

Burdusacii se află dispuşi de-o parte şi de alta a pârâului Zeletin, care primeşte aici afluenţii Gunoaia, Deleni şi, inconstant, Bucşa.

Vechime

Se pare că vechimea aşezării Burdusaci şi vechimea toponimului sunt diferite, dat fiind că actualii Burdusaci se numeau, după anumite tradiţii, Oprişeştii de Jos, "Burdusacii" aflându-se de demult undeva mai sub Bucşa, pe locul numit astăzi Silişte ("Sâlişte"). Aserţiunea mi-a fost confirmată, printre alţii, şi de către unul din bătrânii satului, Alexandru Vârlan (1900-1998), coborâtor al unei vechi familii de aici. Ulterior, fie Burdusacii au migrat din vechiul lor loc spre nord, fie numai numele s-a extins şi asupra "Oprişeştilor din Jos"; ultima variantă mi se pare mai verosimilă, întrucât până nu de mult în vechea "Sâlişte" încă mai existau câteva case din vechii Burdusaci, locului spunându-i-se şi Trei Bătrâni. Ar fi, aşadar, firesc să căutăm vechimea Burdusacilor, ca aşezare, în atestările documentare ale Oprişeştilor şi - într-o anumită măsură - în ale pârâului Zeletin.

Burdusacii

Într-un uric datat 12 mai 1555, Odochia, fiica lui Moga, împreună cu Tudora şi fratele ei, Cozma, copiii lui Hasan, vând lui Mihăilă Motăş din privilegiul de întăritură acordat de Ştefan cel Mare bunicului lor, Toader lucaş, "...o bucată de pământ din hotarul Oprişeştilor, din partea de jos, la obârşia Sohodolului, anume Fântâna Belciuroasa şi cu loc până la vârful dealului dinspre răsărit (...) până la hotarul Burdisacilor". Se observă grafierea cu i în loc de u a Burdusacilor; suspectând o greşeală de transcriere, am cercetat originalul slavon şi am găsit scris, într-adevăr, "Burdisaci" şi nu "Burdusaci", ceea ce nu exclude totuşi un lapsus calami al celui ce a redactat documentul, deprins probabil cu elinul Y, care corespunde literei şi sunetului u. Gh. Ghibănescu, care publică primul acest document, adaugă în notă: "Sohodol = Valea Sacă" şi dă arborele genealogic al lui Laslău Globnicul, ai cărui descendenţi au locuit aici şi asupra cărora vom reveni. Documentul este important, deoarece confirmă tradiţia orală după care actualilor Burdusaci, cel puţin părţii lor dinspre apus, întinsă pe şosea, li se spunea Oprişeştii din Jos; bucata de pământ vândută se afla la hotarul Oprişeştilor din Jos cu Obârşia Sohodolului, deci în plin Burdusaci de astăzi. În 1897, Theodor N. Ciuntu situa Burdusacii "...pe coasta de vest a dealului Băluş", fără să amintească de partea lor întinsă pe şoseaua Răchitoasa - Podu Turcului.

Cu peste o sută de ani mai tîrziu, la 25 octombrie 1667, îi regăsim într-un zapis prin care Costin, feciorul lui Capotă din satul Hănţăşti, vinde două pogoane de vie şi două pogoane de loc sterp situate pe dealul dinspre apus al Nicoreştilor "...domniei sale Stratului, ficior lui Ionaşco Surdului din sat din Burdusaci şi giupânesei dumisali Rocsandii şi cuconilor dumisali şi nepoţilor dumisali şi strănepoţilor dumisali...". Cinci ani după aceasta, la 2 martie 1672, Borde, feciorul lui Vlasâi [Vlá-sâ-i] din Oprişeşti, vinde o parte din ocina lui din Mohorâţi lui "...Vârlan şi Stratului, ficiorul lui Ionaşcu Surdului de Burdusaci". Acest Strat va cumpăra pământ şi la Nicoreşti; în ianuarie 1677, Dumitraşco Frumosul şi fiul său Gligorie din Nicoreştii de Sus vând "... giupânului Stratului de Burdusaci şi giupânesei dumisali (...) o bucată de loc (...) cu bani gata 5 lei bătuţi". Printre martori s-a aflat şi "...popa Stratul den Nicoreşti" şi "popa Gligoraş ot Burdusaci", ceea ce face plauzibil ca Străteştii din Burdusaci şi cu cei din Nicoreşti să fi fost neamuri. Peste şapte ani, un suret din 1684 hotărăşte vinderea de către Gheorghe şi Arsenie, feciorii lui Dragosin de la Oprişeşti, a părţii lor de moşie din Mohorâţi lui "Vârlan ot Bordusaci". Surprinde în acest document scrierea cu o a Burdusacilor. În sfârşit, un alt zapis, emis de Grigore Ghica, voievodul Moldovei, la 11 iunie 1739, pomeneşte de "Radul ot Burdusaci" şi de "Grosul ot Oprişăşti". Din aceeaşi perioadă datează şi un suret care pomeneşte de "Irimie Drăgosin ot Burdusaci".

Însă vechimea acestui sat, ca a oricărei altei aşezări omeneşti, nu trebuie echivalată cu vechimea impusă de cea dintâi atestare documentară; este de presupus că Burdusacii au existat cu foarte mult timp înainte, atât ca element de toponimie cât şi ca aşezare. Este, de altfel, o problemă relativ generală a tuturor aşezărilor din ţara noastră, pentru care documentul istoric trebuie corectat cu cel arheologic... Un fapt de o deosebită însemnătate şi frumuseţe îl constituie cercetarea de către profesorul I. Mihăilă, de la Şcoala din Burdusaci, a aşezării eneolitice (mileniul 4 şi 3 î.Hr.), la Botu Dealului, semnalată de mai multă vreme, proprietate a unchiului meu, Dumitru Brăescu. Figurinele feminine din lut ars ori din piatră şlefuită îndelung, dar mai ales o ceaşcă, sunt exemplare dintre cele mai tipice ale culturii Cucuteni, faza A, perfect comparabile cu cele descoperite la Frumuşica (Muzeul Piatra Neamţ). Ele atestă permanenţa milenară a omului în părţile Burdusacilor şi au, pe lângă valoarea lor istorică, valoarea unor opere de artă de o inestimabilă frumuseţe şi importanţă în cunoaşterea preistoriei Daciei. Pentru cel născut în aceste locuri, descoperirea lor a produs una dintre cele mai vii emoţii... Notaţia de faţă este doar o semnalare a existenţei aşezării preistorice de la Burdusaci; ea îşi aşteaptă echipele de arheologi care s-o cerceteze sistematic.

Cultura Cucuteni constituie una dintre cele mai strălucitoare forme de existenţă socio-culturală din neoliticul românesc. Ea se plasează în faza ultimă a neoliticului (epoca pietrei şlefuite), numită eneolitic, fază ce excelează în folosirea elementelor artistice în făurirea uneltelor şi podoabelor. Cuprinzând întreaga Moldovă, cultura Cucuteni s-a bucurat de o mare continuitate şi extindere, întinzându-se la răsărit până la Nipru, iar la apus până în sud-estul Transilvaniei.

Dacă ţinem seama de faptul că vechilor Oprişeşti de Jos li s-a spus ulterior Burdusaci, prin extinderea treptată a toponimului spre nord, înseamnă că istoria toponimului Oprişeşti este superpozabilă, între anumite limite, cu istoria toponimului Burdusaci.

Prima descriere mai amănunţită a Burdusacilor, "după un manuscris al D-lui E.C.", a fost publicată în anul 1876, în revista Buciumul român. Găsim aici menţionarea alcătuirii lui răzăşeşti şi mazileşti, vechi nume de burdusăceni, elemente de structură socială etc.; "BURDUSACII sau Trei-bătrâni, la ţinutul Tecuciului, ocolul Zeletinului, moşie cu părţi şi răzăşească, în care moşie suntu răzeşi şi Constantin Strat în hliza numită Cocârlă; Ioan Varlam, Ioan Fontână. Constantin Strat şi preotul Strat, au trecut în schimb cătră d-lui Scarlat Motăş 3 stânjâni din partea Strătească, lungi din zarea Pereschivului până la zarea Mohorâţilor, cu vadu de moară în apa Zeletinului, şi au luat împotrivă de la d-lui 2 pogoane locu ce le-au avut cumpărate de la Radu Munteanu, în partea Cepească; are parte acolo şi d-lui caminariul Alexandru Baiardi, zăstre de la cucoana d-sale, fiica d-sale paharnicului Constantin Vârlănescu, d-lui Pitariul Petrachi Zota; răzăşi mai suntu şi polcovnicelul Neculai Beldiman, postelnicelul Ilie Oatul, Ioan Cârlan, Vasilie Bogza, şi alţi mai mulţi răzăşi şi partaşi în ea. Are satu cu o biserică, doi preoţi, doi dăscăli, şaptesprezece priviligheţi, treizeci şi opt mazâli, cinci nevolnici, optsprezece vadane, doi slujbaşi volnici, unu jidov; pe lângă moşiile Oprişăştii, Săndreştii, Mirenii şi altele, cu un număr de 85 locuitori".

Înălţată în 1810, biserica Sfântul Nicolae din Burdusaci este destul de veche, însă nu se bucură de vârsta bisericii Sfinţii Voievozi de la cimitir, a cărei vechime - pusă, totuşi, sub semnul întrebării - urcă la 1487, sau, în orice caz, în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Într-o însemnare pe un penticostar tipărit la Sibiu în 1805 se precizează anul zidirii ei. "Aciastă sfântă şi Dumnezească carte ce se numeşte Pendicostar s-au cumpărat prin osteneala robului lui Dumnezeu Ioniţî Neagul Gălăţan, la sfântul locaş al Domnului, ce să face acum nou la satul Burdusaci, ţănt. Tecuciului, ocul. Zeletinului. Şi s-au însemnat spre pomenire 1810". Th. N. Ciuntu afirmă în 1897 - probabil după informaţii orale - că "Biserica Sfântul Nicolae este făcută de obştea satului în 1814", însă după 87 ani, plasarea zidirii ei cu patru ani mai târziu, este firească. O însemnare din 1824, anul primei ei refaceri sau al unei completări mai substanţiale, pe un apostol aflat şi astăzi la biserică, aduce precizări suplimentare: "să se ştie că această carte, Apostolul, o am cumpărat cu drepţi banii mei, 40 lei, din oraşul Iaşi, din dugheana de la poarta Sfintei Mitropolii, de la un Dumitru şi Radu Braşoveanu şi o am dat la biserica noastră de aicea din satul Burdusaci, cu hranul Sfântului Nicolae, care biserică este făcută acum tot de noi din nou ca să fie de slujbele sfintei biserici şi pentru pomenirea noastră; şi pentru a nu se putea înstrăina de la această sfântă biserică, am iscălit aice în 12 file în urmă, unde mărturiseşte iscălitura mea, a şetrarului Enache Strat, 1824, februarie 10".

În 1871, Alexandru Odobescu alcătuieşte, la cererea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, un Chestionar ale cărui răspunsuri se află astăzi la Academia Română (mss. 229, f. 338); din ele aflăm noi informaţii: Biserica din Burdusaci-Tecuci a fost construită "din lemn de stejar, solid cioplit şi încheiat bine". Catapeteazma şi icoanele au fost zugrăvite în Rusia, la Kiev. "Biserica se găseşte şi astăzi în stare practicabilă, fiind acum a treia oară meremetisită, învelită acum cu tinichea albă şi îmbrăcată cu dulapi de brad pe dinafară peste solidele lemne din care a fost construită". În aceşti ani, biserica avea doi preoţi şi doi dascăli3. Deşi "meremetisită" solid şi învelită cu tablă zincată, biserica va fi construită "din nou" 18 ani mai tîrziu, în 1889, de către enoriaşi, "pe locul şi din materialul vechii biserici". În aceşti ani satul era, probabil, destul de întins, deoarece în 1897 număra 339 capi de familie, 1251 suflete, şcoală înfiinţată în 1872, în care învăţau 49 de copii din 196. Ştiinţă de carte aveau 56 de locuitori, din care 48 bărbaţi şi 8 femei. Existau patru mori de vânt şi două iazuri de peşte.

Revenind de şcoala din Burdusaci, precizăm că primul post de învăţător a fost înfiinţat însă în anul 1866, după cum ne informează un anuar tipărit în 1910, pe baza unei documentaţii riguroase, la ordinul lui Spiru Haret. Anuarul menţionează, în 1910, ca învăţător în Burdusaci pe C. Dimoftache, în Oprişeşti pe I.V. Mironescu, iar la Motoşeni pe D. Mucenica.

Continuare aici.

Cuvânt înainte, prefaţă şi introducere la Filozofia şi practica buddhismului tibetan

Ten zin Gyatso (al paisprezecelea Dalai Lama)
Filozofia şi practica buddhismului tibetan
Editura Herald, 2016
Traducere din tibetană, editare şi note: Geshe Thupten Jinpa
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte
de Richard Gere

Fundaţia Gere este onorată să continue a sponsoriza cărţi importante ale Sanctităţii Sale Dalai Lama publicate de Wisdom Publications, primele două lucrări din serie fiind Opening the Eye of New Awareness şi The Meaning of Life from a Buddhist Perspective.

În volumul de faţă, The World of Tibetan Buddhism, minunat tradus şi editat de Geshe Thupten Jinpa, Sanctitatea Sa oferă o privire de ansamblu asupra practicilor buddhismului tibetan, de la cele Patru Nobile Adevăruri la Yoga Tantra Supremă, cu un accent special, ca întotdeauna, pe practicile iubirii, bunăvoinţei şi responsabilităţii universale. El ne cere să fim atenţi şi prezenţi în clipa de faţă, să fim permanent vigilenţi în monitorizarea atitudinilor, acţiunilor şi motivaţiilor, să ne angajăm într-o investigaţie detaliată a propriei noastre activităţi mentale şi să examinăm posibilitatea de a face schimbări pozitive în noi înşine. Nu este o sarcină uşoară! Puţini dintre noi sunt capabili de curajul monumental şi voinţa de fier necesare pentru a atinge starea iluminată a lui Śākyamuni, Nāgārjuna, Milarepa, Tsongkhapa, sau a celorlalţi sfinţi şi eroi. Dar cu o practică susţinută putem aduce mai multă claritate în minţile noastre şi să simţim căldura ce rezultă din deschiderea inimii.

Laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1989, Dalai Lama este universal respectat ca unul din cei mai mari prieteni spirituali ai noştri. El este produsul unei succesiuni neîntrerupte care se extinde 2.500 de ani în trecut până la Buddha istoric. Cei patruzeci şi cinci de ani ai săi ca maestru spiritual şi lider politic sunt unici în timpurile noastre. El a spus adesea: "Religia mea este bunăvoinţa."

De la invazia chineză a Tibetului independent în 1950 şi dureroasa sa evadare în India, în 1959, Sanctitatea Sa a lucrat neobosit pentru eliberarea poporului său de un genocid sistematic care a ucis 1,2 milioane de tibetani - o cincime din populaţia de dinaintea invaziei. Compasiunea statornică a Sanctităţii Sale, chiar şi pentru cei care continuă să-i distrugă ţara, este semnul unui bodhisattva adevărat şi de toată încrederea. Cartea aceasta este o splendidă oportunitate pentru noi toţi de a face cunoştinţă cu un astfel de om şi învăţăturile sale.

Fundaţia Gere este mândră să fie asociată cu Sanctitatea Sa şi mesajul său de responsabilitate şi pace universală şi este încântată să susţină Wisdom Publications în eforturile de promovare a acestor idealuri. Fie ca această carte să contribuie la fericirea actuală şi la cauzele fericirii viitoare a tuturor fiinţelor.

(Richard Gere, New York(

Prefaţă
de Geshe Thupten Jinpa

Timp de patru zile, în primăvara anului 1988, Sanctitatea Sa Dalai Lama a ţinut o serie de prelegeri despre buddhismul tibetan la Londra, organizate de Tibet Foundation, London. Ca întotdeauna, prelegerile sale au fost conduse într-un stil personal şi informal care, cu toate acestea, nu a compromis în nici un fel seriozitatea şi profunzimea subiectului. Privind în urmă, am impresia că acele prelegeri au marcat o cotitură importantă în metoda sanctităţii Sale de a preda buddhismul unei audienţe moderne. Cu acel prilej, el a utilizat din plin un sistem nou şi sofisticat de prezentare a căii buddhiste. Pe baza a patru premise simple, că există suferinţă, că suferinţa are o origine, că există un final al suferinţei şi, în fine, că există o metodă prin care să se pună capăt suferinţei, Sanctitatea Sa prezintă întreaga suprastructură a buddhismului tibetan - filozofia şi practica sa - inclusiv calea ezoterică a buddhismului Vajrayana. El demonstrează foarte frumos cum toate aspectele căii buddhismului tibetan trebuie şi pot fi percepute simultan ca provenind din şi fiind ferm înrădăcinate în cele Patru Nobile Adevăruri. Pe scurt, Sanctitatea Sa ne arată, cu explicaţii convingătoare, că buddhismul tibetan este, în adevăratul sens al cuvântului, "buddhism complet". Rezultatul este o privire de ansamblu unică asupra buddhismului tibetan care combină înţelegerea incisivă şi penetrantă, analiza reflexivă profundă şi adânca experienţă spirituală a Sanctităţii Sale, combinate cu o erudiţie uimitoare în toate domeniile buddhismului - toate acestea, fireşte, într-un stil care nu încetează nici un moment să radieze o veselă exuberanţă a vieţii şi o autentică afecţiune faţă de toţi. (...)

În cartea de faţă am încercat să adopt un stil de traducere care să reflecte cât mai fidel posibil gândurile Sanctită ţii Sale, ca şi cum le-ar fi exprimat în engleză. Pentru aceasta am avut ca ghid chiar prelegerile Sanctităţii Sale, multe din ele fiind ţinute, cel puţin parţial, în engleză. Prelegerile acestea prezintă adesea o privire de ansamblu cuprinzătoare a buddhismului tibetan; în mod corespunzător, am încercat să furnizez note de subsol şi o bibliografie în beneficiul celor dornici să exploreze mai în profunzime anumite domenii ale buddhismului tibetan. Din motive similare am compilat un glosar cu termeni importanţi şi echivalenţii lor tibetani şi sanskriţi. (...)

Sper sincer că această carte va aduce bucurie în inimile multor oameni şi o apreciere mai profundă a bogăţiei tradiţiei spirituale tibetane.

(Geshe Thupten Jinpa, Gaden, India)

Introducere
de Dalai Lama

Fraţi şi surori, sunt foarte fericit să mă aflu aici şi să întâlnesc oameni care manifestă un interes special pentru Buddhadharma. Văd multe feţe cunoscute în auditoriu şi sunt foarte bucuros că am ocazia să petrec din nou ceva timp împreună cu voi.

În următoarele trei zile voi vorbi despre gândirea şi practica buddhistă potrivit tradiţiei tibetane. În conferinţele acestea voi urmări două teme principale. Prima [părţile 1 şi 3] va consta într-o introducere generală în calea buddhistă şi o schiţă în linii mari a teoriilor şi practicilor buddhismului tibetan. Obişnuiesc să explic că buddhismul din Tibet este poate forma cea mai completă de buddhism. El include toate învăţăturile esenţiale ale diverselor tradiţii buddhiste care există în prezent în diverse părţi ale lumii. Deoarece mulţi dintre voi au primit un număr de iniţieri şi învăţături tantrice, cred că o privire de ansamblu asupra buddhismului tibetan în scopul de a oferi un cadru cuprinzător al căii buddhiste se poate dovedi util în aprofundarea înţelegerii şi practicii Dharmei.

A doua temă [partea II] priveşte atitudinea altruistă ce caracterizează un bodhisattva. Citând din Bodycaryāvatāra (Ghid pentru modul de viaţă al Bodhi sattva-şilor) lui Śāntideva, voi face câteva comentarii asupra unor secţiuni importante ale textului, concentrându-mă în principal asupra practicilor iubirii, bunăvoinţei şi compasiunii. În strânsă legătură cu aceste practici sunt problema cultivării toleranţei ca şi atitudinile adecvate pe care trebuie să le adoptăm faţă de duşmanii noştri.

În aceste prime trei zile, în loc să fiu Dalai Lama, sau Bhiksụ Tenzin Gyatso, voi fi profesorul Tenzin Gyatso. În a patra zi însă, va fi o iniţiere Tārā Verde şi în ziua aceea voi deveni Guru Bhiksụ Tenzin Gyatso!

Cum am menţionat mai înainte, unii dintre cei de faţă ne cunoaştem deja. De la ultima noastră întâlnire, mulţi dintre noi am avut un program foarte încărcat. Indiferent dacă facem ceva bun şi valoros cu vieţile noastre sau nu, timpul trece şi nu aşteaptă. Nu doar că timpul curge inexorabil, dar şi vieţile noastre merg înainte mereu. Dacă ceva nu a mers bine, nu putem întoarce timpul ca să mai încercăm odată. În acest sens nu există cu adevărat o a doua şansă. Prin urmare, e crucial ca un practicant spiritual să-şi examineze constant atitudinile şi acţiunile. Dacă ne examinăm zilnic cu atenţie şi vigilenţă mentală, verificându-ne gândurile, motivaţiile şi manifestările lor în comportamentul exterior, se poate deschide în noi posibilitatea schimbării şi a autoperfecţionării. Deşi eu însumi nu pot pretinde cu certitudine că am făcut vreun progres remarcabil de-a lungul anilor, dorinţa mea de schimbare şi îmbunătăţire este întotdeauna fermă. De dimineaţa devreme şi până mă duc la culcare, în toate împrejurările vieţii, întotdeauna încerc să-mi controlez motivaţia şi să fiu atent şi prezent. Personal, găsesc acest lucru foarte util în viaţa mea.

În cele trei zile pe care le vom petrece împreună, voi discuta diversele metode pe care le putem folosi ca instrumente de autoexaminare, permiţându-ne să ne angajăm pe o cale a descoperirii şi dezvoltării de sine. Luând ca laborator propriul vostru corp şi propria voastră minte, vedeţi dacă puteţi folosi aceste diverse tehnici: altfel spus, angajaţi-vă într-o cercetare exhaustivă a funcţionării voastre mentale şi examinaţi posibilitatea de a face schimbări pozitive în voi înşivă. În acest fel trebuie să înţeleagă un buddhist practicant elementele esenţiale ale învăţăturii lui Buddha. Există apoi oameni care, deşi nu se consideră budişti practicanţi, au o dorinţă sinceră de a învăţa mai multe despre buddhism în general şi despre buddhismul din Tibet în particular. Aici intră şi cei care, practicându-şi propria religie, manifestă interes şi faţă de alte tradiţii spirituale. Sunt sigur că aceştia pot găsi în învăţăturile buddhiste diverse preocupări comune, cum ar fi meditaţia sau contemplaţia asupra iubirii şi compasiunii, care pot fi încorporate în propria lor tradiţie şi practică. Un astfel de demers ecumenic are aşadar un mare potenţial de beneficiu.

În sfârşit, pot fi unii oameni care nu au o vreo tendinţă pronunţată pentru spiritualitate, dar au venit cu o curiozitate şi deschidere oneste. Oamenii aceştia pot sta pur şi simplu şi să-mi asculte conferinţele aşa cum asculţi o prelegere. Dacă, în timp ce ascultaţi, auziţi ceva interesant, puteţi acorda o atenţie sporită. Iar dacă nu e nimic de interes şi valoare, consideraţi conferinţa ca pe un timp de odihnă. Totuşi, dacă o folosiţi ca timp de odihnă, vă rog s-o faceţi discret. Mai ales dacă se întâmplă să moţăiţi, nu începeţi să sforăiţi, căci s-ar putea să vă deranjaţi vecinii!

Evita sau când viaţa bate telenovela

Nicholas Fraser, Marysa Navarro
Evita. Viaţa secretă a Evei Perón
Editura Corint, 2016
Traducere din limba engleză de Mihaela Petre Prioteasa

Citiţi un fragment din această carte.

***
Evita sau când viaţa bate telenovela

Mi-au plăcut întotdeauna biografiile. Am fost curioasă să aflu cum au crescut, ce au citit, ce oameni i-au schimbat pe cei care la rândul lor şi-au lăsat amprenta asupra istoriei. Aşadar, era inevitabil, ca la un moment dat să ajung să citesc şi despre Eva Peron cunoscută publicului drept Evita. Nu am văzut filmul în care Madonna joacă rolul Evitei, de aceea m-am putut apropia de carte fără o părere deja formată, fără să am în minte o imagine a Evitei aşa cum mi-ar fi transmis-o filmul.

Cartea Evita. Viaţa secretă a Evei Peron este scrisă de un jurnalist şi de un istoric specializat în istoria Americii Latine. Acest lucru o transformă într-o lectură antrenantă în care reconstituirea probabilă a faptelor se îmbină într-un mod fericit cu exactitatea şi rigiditatea faptelor istorice. Intercalarea fragmentelor din discursurile Evitei nu face lectura obositoare ci dimpotrivă te ajută să descoperi personajul şi ceea ce o motiva. Acest lucru este cu atât mai important cu cât se spune că discursurile Evitei reuşeau să electrizeze masele, să le facă să plângă, să râdă sau să se revolte.

Cine a fost Eva Peron? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă autorii. Înger sau demon, parvenită sau pur şi simplu o femeie cu o misiune, o binecuvântare sau un blestem pentru Argentina? Este greu de conturat o imagine clară şi definitivă pentru că Evita a născut sentimente puternice, de ură, dar şi de iubire. În plus, a încercat să îşi construiască o imagine pe măsura femeii care a devenit şi pentru a reuşi acest lucru a mers până acolo încât şi-a falsificat certificatul de naştere.

Dacă ar fi să găsesc o constantă în viaţa Evitei, aş spune că această constantă a fost dragostea ei faţă de Peron. Am trăit cu impresia, de-a lungul cărţii că de multe ori confunda Argentina cu Peron şi invers. De altfel, în fiecare discurs şi cu ocazia fiecărei apariţii publice, dar şi în scrisorile personale, Evita nu oboseşte să îşi declare dragostea faţă de Peron. Acuzată de fanatism îşi însuşeşte şi acest atribut făcând din el un titlu de glorie. Intensitatea cu care a trăit, drumul de la sărăcie la rolul de primă doamnă a Argentinei, implicarea în viaţa politică şi problemele pe care le-a ridicat autorităţilor chiar şi după moarte au făcut din Evita un simbol şi un model pentru argentinieni. Cred că faptul că şi-a început cariera ca actriţă de telenovele şi-a pus puternic amprenta asupra modului în care şi-a trăit şi simţit propria viaţă şi propriile sentimente. Paginile în care este descrisă evoluţia radioului şi a impactului pe care emisiunile transmise le-au avut asupra societăţii argentiniene sunt interesante. Să citeşti despre ora dragostei, despre primele telenovele şi modul în care erau trimise cu camioanele în satele izolate care nu aveau nici electricitate şi nici aparate de radio te fac să vezi o lume şi o epocă pe care astăzi cu greu ţi le mai poţi imagina. Realizezi cât de importante sunt poveştile şi eroii pentru minţile şi inimile oamenilor şi cum le pot modela acestora aşteptările şi raportarea la lumea reală. Intuind acest lucru, Evita s-a folosit cu succes de radio ca instrument de propagandă.

Lumea în care s-a născut şi a trăit Evita era o lume în care sărăcia cruntă coexista cu bogăţia fabuloasă a oligarhiei. O lume controlată de oameni bogaţi şi conservatori, ostili nu ideilor noi în sine, ci oricărui lucru care era perceput ca o ameninţare a intereselor lor. O lume a bărbaţilor în care "blândeţea distrugea bărbatul oraşului" după cum scria Raul Scalabrini Ortiz. Femeile nu aveau loc în viaţa publică şi cu atât mai puţin în politică. De aceea, realizările Evei Peron sunt cu atât mai impresionante. Evita a fost prima soţie a unui preşedinte argentinian invitată într-o vizită oficială de un guvern străin. A fost, de altfel, şi prima femeie care s-a impus ca soţie de preşedinte, ca sfătuitoare şi colaboratoare implicată activ în schimbările din ţară. Nu s-a mulţumit doar cu rolul de mamă şi casnică după cum ar fi trebuit să fie în mod tradiţional.

Arogantă şi răutăcioasă cu cei bogaţi şi care o puneau în dificultate, Evita era deschisă, apropiată şi mereu dispusă să dea o mână de ajutor celor săraci şi în nevoie, cu cei pe care îi numea descamisados - cei fără cămaşă. Muncea extrem de mult şi îi trata pe săraci ca pe nişte egali. De aici şi adoraţia sinceră a unei mari părţi din populaţie. Gesturile ei erau uneori extreme după cum declara părintele Hernan Benitez care participa deseori la întâlnirile dintre Evita şi oamenii sărmani. El scria că "am văzut-o sărutând-i leproşi, am văzut-o sărutându-i pe cei care sufereau de tuberculoză sau cancer. Am văzut-o împărţind dragoste, o dragoste care salvează mila, îndepărtând povara insultei faţă de săraci pe care o implică actul carităţii. Am văzut-o îmbrăţişând oameni în zdrenţe, de la care a luat păduchi." Era aceeaşi Evita care se îmbrăca de la Dior şi Rochas şi care purta bijuterii foarte scumpe.

Este greu să separi mitul şi poveştile care s-au născut în jurul Evitei de viaţa reală a acesteia. Este greu să îţi dai seama dacă o placi sau nu şi este şi mai greu să o înţelegi. Dragostea transformată în fanatism, faptele bune care nu exclud instituirea dictaturii în Argentina sunt elemente contradictorii care fac ca imaginea lumii în care a trăit şi a vieţii pe care a dus-o să fie, pe undeva, de domeniul fantasticului. Povestea Evitei este povestea fetei sărace care ajunge bogată şi celebră ca în orice telenovelă care se respectă. Evita le-a dat speranţe femeilor sărace, sindicaliştilor şi a oferit şanse la o viaţă mai bună copiilor orfani, dar a fost, în acelaşi timp, necruţătoare cu cei care aveau o altă viziune asupra lumii decât ea. Adică cu cei care nu erau de acord în totalitate cu politicile promovate de Peron.

Cartea construieşte o imagine favorabilă Evitei. Autorii nu se îndoiesc de sinceritatea ei când este vorba de dedicarea ei faţă de cauza muncitorilor, bolnavilor şi orfanilor. Ei recunosc că multora dintre actele ei le-a lipsit eficienţa, dar în acelaşi timp consideră că Evita nu a făcut acest lucru intenţionat ci pur şi simplu pentru că nu ştia să fie altfel. Mi-aş fi dorit ca autorii să insiste mai mult pe context, pe măsurile luate de Peron împotriva opoziţiei, pentru a contura o imagine mai clară şi mai concisă a Evitei şi a epocii în ansamblul ei. Pentru autori, Evita este o femeie care a împărţit cu dărnicie bunurile pe care le-a acumulat, care a marcat o ţară şi o epocă, o femeie care a încercat să schimbe lucrurile în bine pentru cei mai săraci membri ai societăţii. În concluzie, pot spune că după ce termini de citit cartea nu ajungi să o iubeşti pe Evita, dar cu siguranţă ajungi să o respecţi.

Filozofia şi practica buddhismului tibetan

Citiţi cuvântul înainte, prefaţa şi introducerea la această carte.

***
Partea I. Buddhism general
1. Diviziunea Vehiculelor

În literatura buddhistă clasică sunt menţionate diverse sisteme de gândire şi practică. Astfel de sisteme sunt numite yāna, sau "vehicule". Pe lângă vehiculele buddhiste, există diferite vehicule ale fiinţelor umane şi divine: vehiculul eliberării individuale (hīnayāna), vehiculul salvării universale (mahāyāna) şi vehiculul tantric (vajrayāna). În acest context, vehiculele fiinţelor umane şi divine se referă la sisteme care conturează antrenamentul esenţial şi metodele pentru îndeplinirea aspiraţiilor majore din viaţa aceasta şi, în plus, obţinerea unei renaşteri favorabile ca fiinţă umană sau divină. Astfel de sisteme subliniază importanţa păstrării unui stil de viaţă etic - bazat pe abţinerea de a te angaja în acţiuni negative - dat fiind că o viaţă corectă şi un comportament bun sunt considerate factorul esenţial pentru o renaştere favorabilă.

Buddha vorbeşte şi despre un alt tip de vehicul, Vehiculul lui Brahma, care cuprinde în principal acele tehnici de meditaţie ce vizează atingerea celei mai elevate forme de viaţă posibile în samsara, ciclul existenţei condiţionate karmic. Astfel de tehnici meditative includ, între altele, retragerea minţii de la toate obiectele externe, ceea ce duce la o stare de focalizare într-un punct. Stările meditative experimentate ca rezultat al focalizării minţii într-un singur punct sunt stări alterate de conştiinţă care, în termenii aspectelor lor fenomenologice şi ale modului cum abordează obiectele, corespund îndeaproape stărilor existenţiale din tărâmurile formale şi informale.

Din punct de vedere buddhist, toate aceste felurite sisteme sunt demne de respect, dat fiind că toate au potenţialul de a aduce beneficii însemnate unui mare număr de fiinţe vii. Aceasta nu înseamnă însă că toate sistemele prezintă o cale completă care să ducă la eliberarea deplină de suferinţă şi din ciclul existenţei. Libertatea autentică şi eliberarea pot fi dobândite numai atunci când ignoranţa noastră fundamentală, greşita înţelegere a naturii realităţii, este învinsă complet. Ignoranţa care stă la baza tuturor stărilor noastre emoţionale şi cognitive este factorul originar care ne leagă de ciclul perpetuu al vieţii şi morţii în samsara. Sistemul de gândire şi practică ce prezintă o cale completă către eliberarea din această servitute se numeşte vehiculul lui Buddha (buddhayāna).

În cadrul Vehiculului lui Buddha există două sisteme majore de gândire şi de practică. Vehiculul Individual, sau Hinayāna, şi Vehiculul Universal, sau Mahāyāna. Primul include sistemul Theravāda, care este forma predominantă de buddhism din multe ţări asiatice, cum ar fi Sri Lanka, Thailanda, Burma, Cambodgia şi altele. În literatura buddhistă clasică, Vehiculul Individual este descris ca având două diviziuni principale: Vehiculul Ascultătorilor şi Vehiculul Realizatorilor Solitari. Una din principalele deosebiri între Vehiculul Individual şi cel Universal se referă la concepţia despre doctrina buddhistă a non-ego-ului şi limitele aplicării sale. Vehiculul Individual expune concepţia despre non-ego numai în relaţie cu persoana sau identitatea personală, nu şi în relaţie cu lucrurile şi evenimentele în general, pe când în Vehiculul Universal principiul non-ego-ului nu se mărgineşte la persoană, ci cuprinde întregul spectru al existenţei, toate fenomenele. Cu alte cuvinte, sistemul Vehiculului Universal înţelege non-ego-ul ca pe un principiu universal. Interpretat în felul acesta, principiul non-egoului dobândeşte o mai mare profunzime.

Potrivit învăţăturilor Vehiculului Universal, numai când experienţa despre non-ego a practicantului este înrădăcinată în această interpretare universală, experienţa va duce la eliminarea iluziilor şi înţelegerea stărilor de ignoranţă. Prin eliminarea stărilor subiacente de ignoranţă suntem în măsură să retezăm rădăcinile samsarei. Mai mult, o experienţă profundă a non-ego-ului poate duce de asemenea, în final, la iluminarea deplină, o stare de libertate totală în raport cu influenţele subtile şi tendinţele obstructive obişnuite create de concepţia noastră greşită despre natura realităţii. Sistemul de gândire şi practică ce prezintă o astfel de viziune asupra non-ego-ului se numeşte Mahāyāna, Vehiculul Universal. Vehiculul Tantric, sau Vajrayana, pe care tradiţia tibetană îl consideră Vehiculul cel mai elevat, este inclus în Vehiculul Universal. Pe lângă practicile meditative menite a consolida realizarea vacuităţii şi a bodhicitta, sistemul acesta include şi un număr de tehnici avansate pentru utilizarea în practica meditativă a diverselor elemente ale corpului fizic. Astfel de înfăptuiri se obţin pe baza unor practici yoghine sofisticate care implică în principal penetrarea mentală a punctelor esenţiale din corp unde sunt localizate cakrele, sau centrii energetici. Prin această coordonare subtilă şi rafinată a minţii şi a corpului, practicantul este în măsură să accelereze procesul prin care să ajungă la rădăcina ignoranţei şi să-i învingă complet efectele şi influenţele, un proces care culminează, în final, cu realizarea iluminării depline. Trăsătura aceasta - angajarea în practici meditative care implică o coordonare subtilă a elementelor mentale şi psihologice ale practicantului - se întâlneşte numai în Vehiculul Tantric.

Voi explica acum pe scurt fundalul istoric al buddhismului aşa cum îl cunoaştem. Potrivit panditului kaşmirian Śākya Śrī, care a venit în Tibet la începutul secolului al XIII-lea, Buddha s-a născut în India cu aproximativ 2.500 de ani în urmă. Aceasta este în acord cu poziţia standard a tradiţiei Theravāda dar, potrivit unor erudiţi tibetani, Buddha a apărut în lume cu peste 3.000 de ani în urmă. Mai există şi o a treia opinie, care datează naşterea lui Buddha în secolul al VIII-lea î. Ch. Reflectând asupra acestor opinii conflictuale privind poate cea mai importantă dată din istoria buddhismului, simt uneori ca stingheritor faptul că încă nu s-a ajuns la un consens în problema cheie a perioadei când a trăit învăţătorul Śākyamuni Buddha! Mă gândesc în mod serios că ar fi util ca, acordând cuvenitul respect, diversele relicve care se crede că sunt relicve autentice ale lui Buddha să fie supuse unor teste ştiinţifice. Ele pot fi găsite în ţări ca India, Nepal şi Tibet. Poate că experimentele cu acele relicve, folosind sofisticata tehnologie modernă şi substanţe chimice, ar putea stabili cu mai multă precizie datele existenţei lui Buddha. Lucrul acesta ar fi foarte util. În trecut, erudiţii budişti au încercat să-şi demonstreze propriile versiuni ale faptelor istorice privind viaţa lui Buddha în principal prin logică şi argumentaţie. Dată fiind însă natura problemei, eu cred că acest tip de demonstraţie nu poate fi niciodată concludent.

În pofida afirmaţiilor contradictorii cu privire la cronologia istorică a naşterii sale, există un consens general în literatură referitor la principalele evenimente din viaţa lui Buddha. Ştim că Buddha a fost la început o persoană obişnuită, la fel ca noi, cu toate greşelile şi slăbiciunile unei fiinţe umane. S-a născut într-o familie regală, s-a căsătorit şi a avut un fiu. Ulterior însă, el a venit în contact cu natura nesatisfăcătoare, de suferinţă, a vieţii sub forma unor întâlniri neprevăzute cu oameni afectaţi de boală, bătrâneţe şi moarte. Profund tulburat de aceste viziuni, prinţul a părăsit palatul şi a renunţat la modul său de viaţă confortabil şi ferit de griji. Reacţia sa iniţială la aceste experienţe a fost să adopte stilul de viaţă auster al unui ascet, angajânduse pe o cale spirituală ce implica mari penitenţe fizice. Mai târziu, el a descoperit că adevărata cale de ieşire din suferinţă este calea de mijloc între extremele ascetismului strict şi complacerea în lux. Căutările sale spirituale fără compromis au avut ca rezultat final trezirea deplină, sau iluminarea: buddha-itatea.

Sentimentul meu este că povestea vieţii lui Buddha are o mare importanţă pentru noi. Ea exemplifică capacităţile şi potenţialele enorme care sunt intrinseci existenţei umane. Pentru mine, evenimentele care au dus la iluminarea sa deplină au oferit adepţilor săi un exemplu adecvat şi inspirator. Pe scurt, din viaţa lui se poate trage următoarea concluzie: "Acesta este modul în care trebuie să vă urmaţi calea spirituală. Nu trebuie să uitaţi că atingerea iluminării nu este o sarcină uşoară. Ea necesită timp, voinţă şi perseverenţă." Prin urmare, este esenţial ca de la bun început să nu ne facem iluzii în privinţa unei căi rapide şi uşoare. Ca aspirant spiritual, trebuie să fii pregătit să înduri greutăţile implicate de o căutare spirituală autentică şi să fii decis a persevera în efort şi voinţă. Trebuie să anticipezi multiplele obstacole pe care inevitabil le vei întâlni pe cale şi să înţelegi că cheia succesului în practică e să nu-ţi pierzi niciodată determinarea.

O astfel de abordare fermă e foarte importantă. Povestea vieţii personale a lui Buddha, aşa cum am văzut, este povestea cuiva care a ajuns la iluminarea deplină prin muncă grea şi dăruire fără rezerve. E o ironie că uneori suntem tentaţi să credem că noi, care păşim pe urmele lui Buddha, am putea realiza cumva iluminarea deplină cu mai mare uşurinţă şi mai puţin efort.

2. Prima întoarcere a Roţii Dharmei

Cele patru nobile adevăruri

Potrivit legendei populare, după iluminarea sa deplină, Buddha a rămas tăcut şi nu a predicat nici o învăţătură timp de patruzeci şi nouă de zile. Prima învăţătură publică a ţinut-o celor cinci asceţi care au fost tovarăşii săi pe când ducea viaţa unui călugăr cerşetor. După ce şi-a dat seama că asceza nu duce la eliberarea de suferinţă, Buddha - pe atunci numit Siddhārtha Gautama - a renunţat la austerităţi şi s-a despărţit de tovarăşii săi. Cei cinci au resimţit aceasta ca pe o trădare şi au promis să nu se mai asocieze niciodată cu el. Pentru ei, schimbarea suferită de Siddhārtha era semnul eşecului de a persevera în viaţa de ascet. Cu toate acestea, când l-au întâlnit după iluminare, s-au simţit spontan atraşi către el. Acestor cinci foşti tovarăşi le-a ţinut Buddha primul discurs în Parcul din Sarnath.

În discursul acesta, care a ajuns să fie cunoscut ca prima întoarcere a roţii Dharmei, Buddha i-a învă ţat pe discipolii săi cele Patru Nobile Adevăruri. Cum mulţi dintre voi poate ştiţi, aceste Patru Adevăruri sunt adevărul despre existenţa suferinţei, despre originea suferinţei, încetarea suferinţei şi calea care duce la încetare.

Potrivit sūtrei despre prima întoarcere a roţii, când Buddha a proclamat cele Patru Nobile Adevăruri, el a făcut-o în contextul a trei factori: natura adevărurilor însele, funcţiile lor specifice şi efectele lor, sau realizarea deplină. Primul factor descrie natura adevărurilor individuale. Al doilea explică importanţa pentru practicant a înţelegerii semnificaţiei specifice a fiecărui adevăr: anume, suferinţa trebuie recunoscută, iar rădăcina ei eliminată; contenirea suferinţei trebuie actualizată, iar calea către încetare, realizată. În contextul celui de-al treilea factor, Buddha a explicat rezultatul ultim, sau realizarea deplină a celor Patru Nobile Adevăruri - altfel spus, completa recunoaştere a suferinţei, completa abandonare a originii suferinţei şi completa actualizare a căii spre încetare. Personal, eu găsesc învăţătura despre cele Patru Nobile Adevăruri foarte profundă. Învăţătura aceasta trasează planul pentru întreaga gândire şi practică buddhistă, stabilind cadrul fundamental pentru o cale individuală spre iluminare. Voi detalia mai târziu.

Ce dorim şi căutăm este fericirea şi învingerea suferinţei. Aspiraţia către fericire şi evitarea durerii este înnăscută în noi toţi, iar existenţa şi validitatea sa nu au nevoie să fie justificate. Cu toate acestea, fericirea şi suferinţa nu apar de nicăieri. Ele sunt consecinţe ale unor cauze şi condiţii. Pe scurt, doctrina celor Patru Nobile Adevăruri afirmă principiul cauzalităţii. Având acest aspect esenţial în minte, remarc uneori că întreaga gândire şi practică buddhistă pot fi condensate în următoarele două principii:

(1) adoptarea unei viziuni despre lume care percepe natura interdependentă a fenomenelor, sau altfel spus, originea dependentă a tuturor lucrurilor şi evenimentelor;

(2) pe baza aceasta, a duce o viaţă non-violentă şi care să nu facă rău nimănui.

Buddhismul susţine conduita non-violentă pe baza a două premize simple şi evidente: (1) ca fiinţe vii, nici unul dintre noi nu vrem să suferim şi (2) suferinţa provine din anumite cauze şi condiţii. Învăţăturile buddhiste afirmă în continuare că principala cauză a durerii şi suferinţei este starea de ignoranţă şi indisciplină a minţii. Prin urmare, dacă nu vrem să suferim, pasul logic este să ne înfrânăm de la acţiuni distructive, care duc în mod natural la alte dureri şi suferinţe. Durerea şi suferinţa nu există în izolare; ele apar ca rezultate ale unor cauze şi condiţii. Principiul originii dependente joacă un rol crucial în înţelegerea naturii suferinţei şi a relaţiei sale cu cauzele şi condiţiile. În esenţă, principiul originii dependente afirmă că un efect depinde de cauza sa. Aşadar dacă nu vrei rezultatul, străduieşte-te să elimini cauza.

În cadrul celor Patru Nobile Adevăruri acţionează două seturi distincte de cauze şi rezultate: suferinţa este rezultatul, iar originea suferinţei este cauza ei; în acelaşi fel, adevărata contenire a suferinţei, rezultatul, este pacea, iar calea care duce la ea este cauza acelei păci.

Fericirea pe care o căutăm, o pace şi o fericire autentică şi durabilă, o putem obţine numai prin purificarea minţii. Acest lucru este posibil dacă retezăm cauza originară a suferinţei şi nefericirii - ignoranţa noastră fundamentală. Eliberarea de suferinţă, adevărata contenire, poate veni numai după ce am reuşit să privim dincolo de iluziile create de tendinţa noastră de a ne agăţa de existenţa intrinsecă a fenomenelor şi am dobândit în felul acesta înţelegerea care pătrunde în natura ultimă a realităţii. Dar pentru a realiza aceasta, individul trebuie să perfecteze cele trei antrenamente superioare. Antrenarea înţelegerii, sau a înţelepciunii, acţionează ca antidot real al ignoranţei şi iluziilor derivate din aceasta. Totuşi, numai când antrenamentul în înţelegerea superioară este asociat cu o facultate extrem de dezvoltată de concentrare a minţii, toată energia şi atenţia mentală pot fi focalizate fără distragere asupra unui obiect de meditaţie ales. Prin urmare, antrenamentul în concentrarea superioară este un factor indispensabil în stadiile avansate de aplicare a înţelepciunii dobândite prin înţelegere. Totuşi, pentru ca antrenamentele în concentrare supe rioară şi înţelegere superioară să aibă succes, practicantul trebuie să creeze mai întâi un fundament stabil de moralitate, adoptând un mod de viaţă valid etic.

Cele trei antrenamente superioare

La fel cum există trei tipuri de antrenamente superioare - în etică, în concentrare şi în înţelepciune - scripturile buddhiste se clasifică în trei diviziuni principale: disciplină, seturi de discursuri şi cunoaştere metafizică. Atunci când cineva este în măsură să practice cu adevărat aceste trei antrenamente, pe baza studiului celor trei colecţii scripturare, şi să-i înveţe şi pe alţii, se poate spune pe bună dreptate că acea persoană susţine Buddhadharma. Nevoia angajării în aceste trei antrenamente superioare este aceeaşi pentru bărbaţi şi femei. În termenii importanţei studiului şi a practicii, nu se poate face nici o distincţie între practicanţi pe criteriul sexului. Există însă anumite deosebiri în ce priveşte regulile monastice de antrenament etic în funcţie de sexul practicantului.

Fundamentul practicii moralităţii constă în abţinerea de la zece acţiuni dăunătoare: trei aparţinând corpului, patru vorbirii şi trei gândirii. Cele trei non-virtuţi fizice sunt (1) a ucide: să iei intenţionat viaţa unei fiinţe vii, fie că e o fiinţă umană, un animal sau chiar o insectă; (2) a fura: să iei bunul cuiva fără consimţământul său, indiferent de valoare; şi (3) comportament sexual inadecvat: comiterea adulterului. Cele patru non-virtuţi verbale sunt: (4) a minţi: să înşeli pe cineva prin cuvânt rostit sau gest; (5) a crea discordie: să creezi disensiuni cauzând dezacord între cei care sunt de acord, sau mărind dezacordul între cei care deja nu se înţeleg; (6) vorbire grosolană: a-i abuza verbal pe alţii; şi (7) a vorbi fără rost: a vorbi vrute şi nevrute motivat de dorinţă şi aşa mai departe. Cele trei non-virtuţi mentale sunt: (8) invidie: dorinţa de a poseda ceva ce aparţine altcuiva; (9) intenţie vătămătoare: a dori să faci rău altora, în mare sau mică măsură; şi (10) concepţii greşite: a susţine că lucruri precum renaşterea, legea cauzei şi a efectului sau cele Trei Nestemate nu există.

Moralitatea practicată de un aspirant spiritual în contextul adoptării explicite a unui anumit mod de viaţă etic în forma preceptelor este cunoscut ca disciplina eliberării individuale, sau prātimokşa.În termenii naturii şi ai enumerării specifice a preceptelor, în India antică s-au format patru tradiţii majore care ulterior s-au ramificat în optsprezece sub-şcoli. Fiecare din cele patru ramuri principale are propria sa versi une a Sūtrei Eliberării Individuale (Prātimoksạ sūtra), înregistrarea tradiţională a recomandărilor lui Buddha privind disciplina monastică, unde sunt enumerate preceptele etice şi sunt consemnate liniile călăuzitoare ale vieţii monastice. Sistemul monastic şi regulile sale etice practicat în tradiţia tibetană este cel al şcolii Mūlasarvāstivāda. Potrivit Sūtrei Eliberării Individuale a acestei şcoli, care este în sanskrită, un călugăr complet hirotonisit trebuie să urmeze 253 de precepte, iar o călugăriţă complet hirotonisită, 364 de precepte. Aceasta diferă de tradiţia Theravāda, unde versiunea în limba pāli a Sūtrei Eliberării Individuale enumeră 227 de precepte pentru un călugăr şi 311 pentru o călugăriţă. Practica moralităţii - păzirea celor trei porţi ale corpului, vorbirii şi minţii de complacerea în activităţi dăunătoare - te înzestrează cu atenţie şi conştiinciozitate. Aceste două facultăţi te ajută să eviţi forme grosiere de acţiuni negative, fizice şi verbale, fapte distructive deopotrivă pentru tine şi alţii. Prin urmare, moralitatea este fundamentul căii buddhiste.

A doua fază este meditaţia, sau antrenamentul în concentrarea superioară. Când vorbim de meditaţie în sens buddhist general, există două tipuri principale - absorbitoare şi analitică. Prima, meditaţia absorbitoare, se referă în primul rând la stările meditative de calm persistent şi la diversele practici meditative integral asociate cu starea aceasta. Principalele caracteristici ale acestui tip de meditaţie sunt focalizarea minţii într-un singur punct şi calitatea absorbitoare pe care o generează. Meditaţia analitică, pe de altă parte, se referă la stări meditative care sunt mai scrutătoare în termenii modului de abordare a obiectului meditaţiei. Ea include de asemenea practici care nu sunt caracterizate de simpla focalizare a minţii, ci sunt asociate în principal cu o analiză mai aprofundată. Cu toate acestea, în ambele cazuri e vital să avem un fundament stabil al atenţiei şi vigilenţei - facultăţi ce-şi au originea, aşa cum am văzut, într-o practică susţinută a disciplinei etice. Chiar şi la nivelul mundan al vieţii de zi cu zi, importanţa atenţiei şi a vigilenţei nu trebuie subestimate.

Ca să rezumăm, când ne angajăm în practica moralităţii, punem bazele dezvoltării mentale şi spirituale. Când ne angajăm în practica complementară a concentrării, facem mintea disponibilă şi receptivă la acest scop mai elevat şi o pregătim în vederea unui antrenament ulterior mai înalt în înţelegere, sau înţelepciune. Cu facultatea focalizării care apare din concentrare, suntem în măsură să ne canalizăm întreaga atenţie şi energie mentală către un obiect ales. Apoi, pe baza unei stări foarte stabile a minţii, poate fi generată înţelegerea pură a naturii ultime a realităţii. O astfel de înţelegere pătrunzătoare a non-ego-ului este singurul antidot direct al ignoranţei, căci ea singură este capabilă să eradicheze necunoaşterea noastră fundamentală, sau ignoranţa, împreună cu diversele stări emoţionale cognitive şi aflictive înşelătoare care apar din ea.

Cele treizeci şi şapte de aspecte ale căii spre iluminare

Structura generală a căii buddhiste este conturată la prima întoarcere a roţii Dharmei în termenii a treizeci şi şapte de aspecte ale căii spre iluminare. Ele se clasifică în şapte categorii. În primul rând sunt cele patru atenţii: a corpului, a simţămintelor, a minţii şi a fenomenelor. Atenţia se referă aici la practicile con templative care se focalizează pe natura fundamental nesatisfăcătoare a samsarei şi pe caracterul tranzitoriu al existenţei condiţionate, ciclurile perpetue ale tiparelor noastre obişnuite de gândire şi comportament. Prin intermediul unor astfel de reflecţii practicantul îşi dezvoltă o adevărată determinare de a se elibera din ciclul existenţei condiţionate.

Urmează cele patru abandonări complete. Ele se numesc astfel fiindcă pe măsură ce practicanţii îşi dezvoltă o determinare sinceră de a se elibera prin practicarea celor patru atenţii, ei adoptă un mod de viaţă în care abandonează cauzele viitoarei suferinţe şi cultivă cauzele viitoarei fericiri. Aşadar, cele patru abandonări sunt: (1) abandonarea gândurilor şi acţiunilor dăunătoare deja generate; (2) non-generarea de gânduri şi acţiuni dăunătoare încă negenerate; (3) intensificarea gândurilor şi acţiunilor benefice deja generate şi (4) generarea de gânduri şi acţiuni benefice încă negenerate.

Deoarece poţi să învingi acţiunile negative şi emoţiile aflictive care le motivează şi să intensifici factorii pozitivi din minte - numiţi, tehnic, categoria fenomenelor pure - numai atunci când mintea este foarte concentrată apar cei patru aşa-numiţi factori ai puterilor miraculoase. Aceştia sunt legaţi de practica dezvoltării facultăţii de focalizare într-un singur punct. Ei mai sunt numiţi şi cele patru "picioare", deoarece sunt factorii premergători necesari care permit practicantului să realizeze stările focalizate ale minţii care servesc ca baze pentru manifestările supranaturale. Cele patru sunt puterile miraculoase ale aspiraţiei, efortului, intenţiei şi analizei.

A patra categorie constă din cele cinci facultăţi, iar a cincea categorie, din cele cinci puteri. În ambele categorii lista este identică: încredere, efort jovial, atenţie, focalizare şi inteligenţă. În contextul de faţă, distincţia dintre o facultate şi o putere depinde de gradul de fluenţă al practicantului în respectiva abilitate; într-un stadiu suficient de avansat de fluenţă, o facultate devine o putere.

Urmează cele şapte ramuri ale căii spre iluminare: atenţie perfectă, analiză perfectă, efort perfect, bucurie perfectă, adaptabilitate perfectă, stabilizare meditativă perfectă şi calm perfect.

A şaptea categorie şi ultima este nobila cale cu opt ramuri: concepţie corectă, intenţie corectă, vorbire corectă, acţiune corectă, mod de viaţă corect, efort corect, atenţie corectă şi stabilizare meditativă corectă.

Aceasta este, prin urmare, structura căii buddhiste expusă la prima întoarcere a roţii Dharmei de către Buddha. Buddhismul aşa cum este practicat în tradiţia tibetană include toate aceste trăsături ale doctrinei buddhiste.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Evita. Viaţa secretă a Evei Perón

Nicholas Fraser, Marysa Navarro
Evita. Viaţa secretă a Evei Perón
Editura Corint, 2016
Traducere din limba engleză de Mihaela Petre Prioteasa

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Colecţia Corint Istorie dedică un nou volum uneia dintre cele mai interesante personalităţi feminine ale politicii şi istoriei argentiniene prin cartea Evita. Viaţa secretă a Evei Perón de Nicholas Fraser şi Marysa Navarro.

"Povestea Evei Perón are toate ingredientele unei telenovele latino-americane: o fată săracă, născută într-un orăşel din provincia argentiniană, purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din frageda tinereţe la Buenos Aires pentru a-şi căuta norocul ca actriţă, ajunge amanta, iar mai târziu soţia conducătorului ţării, pe care îl salvează de la sfârşitul prematur al carierei politice, apoi îl secondează în consolidarea celei mai populare dictaturi din istoria Argentinei, transformându-se ea însăşi în îngerul săracilor şi «mamă a inocenţilor». La sfârşitul poveştii, fata blondă se stinge după o lungă suferinţă, petrecută de lacrimile şi rugăciunile naţiunii." (Alina Pavelescu)

"Autorii au separat adevărul de legenda care o înfăţişează pe Evita ca o sfântă sau ca o păcătoasă. În acelaşi timp însă, au analizat cu mare acurateţe şi rafinament politica argentiniană. Evita. Viaţa secretă a Evei Perón este o lucrare bazată pe fapte istorice, bine nuanţată şi captivant construită." (Kirkus Reviews)

"O cercetare fascinantă, înspăimântătoare, onestă asupra modului în care mitologia privată a reuşit să integreze o personalitate publică." (Cleveland Plain Dealer)

****
Capitolul 9. Puntea dragostei

Anul 1950, al patrulea de guvernare a lui Perón, a început prost pentru Evita. În timpul unei ceremonii în suburbia Avellaneda, unde trebuia să taie o panglică pentru a marca deschiderea unei noi sucursale a sindicatului properonist al taximetriştilor, a leşinat şi a fost dusă în grabă la spital. În următoarele patru zile presa, de obicei extrem de atentă cu cele mai mărunte acţiuni ale Evitei, n-a menţionat nicăieri numele ei. Şi apoi, la 13 ianuarie, după anunţul că i-a fost scos apendicele în urmă cu o zi, ţara a fost recunoscătoare pentru îndepărtarea pericolului - timp în care miniştrii, ambasadorii şi clericii, inclusiv Consiliul Papal, au venit la ea la spital şi în toate bisericile din Argentina s-au ţinut slujbe pentru însănătoşirea ei. Evita şi-a petrecut convalescenţa privind filme la reşedinţa sa, printre care şi al ei, La Prodiga, de care se ataşase; două săptămâni mai târziu, după ce a muncit cu jumătate de normă, şi-a reluat toate activităţile cu fundaţia, sindicatele şi Partidul Femeilor.

Unul dintre doctorii care au examinat-o pe Evita înainte de operaţie a fost Oscar Ivanissevich, care era la acel moment ministrul educaţiei. El a sugerat ulterior efectuarea mai multor analize cât timp se afla în spital, care au arătat că suferea de cancer uterin. Evita a fost de acord să le facă, dar când Ivanissevich a sugerat o histerectomie, nu a vrut să-l asculte şi s-a enervat. Era convinsă că el nu îi oferă un sfat medical dezinteresat, dar, la fel ca mulţi alţii, avea alte preocupări decât profesia. "Nu vei pune mâna pe mine pentru că nu am nimic", i-a spus doctorului, care s-a arătat uimit de această izbucnire. "Cu toţii mă vor afară din politică, dar nu vor reuşi."

Nu se ştie când anume a avut Evita primele simptome de boală şi probabil nici nu se va şti vreodată. Ivanissevich a demisionat la scurt timp după îmbolnăvirea Evitei, dar s-a sugerat că nu sinceritatea lui faţă de ea, ci afacerile sale de pe piaţa neagră au fost cele care au dus la plecarea din guvern. Timp de un an şi jumătate de la acest prim diagnostic, Perón, singura persoană căreia în mod normal Ivanissevich i-ar fi putut spune adevărul, s-a referit în mod greşit, dar insistent, la boala soţiei sale ca la o anemie. La acel moment era evident pentru toată lumea că Evita era bolnavă. Aluziile repetate ale lui Perón cum că boala şi moartea ei erau inevitabile, născute parcă din dorinţa de a se autodistruge de prea multă muncă, păreau stranii venind din partea unui bărbat a cărui primă soţie murise de aceeaşi boală.

Chiar dacă într-adevăr diagnosticase afecţiunea, este puţin probabil ca Ivanissevich să-i fi spus Evitei că avea cancer. Probabil i-a zis că era bolnavă şi că trebuie să se odihnească, iar ea i-a ignorat sfatul, de frică sau pentru că nu-l credea. În lunile imediat următoare acestei operaţii, ea a muncit mai mult decât o făcuse vreodată, şi deşi acest lucru nu dovedeşte - aşa cum s-a spus - că se angajase conştient într-o cursă împotriva timpului, ştiind că va muri, arată că nu îi mai păsa de sine. Chiar când era epuizată şi, evident, bolnavă, a continuat să muncească. Dintre toate denaturările care îi înconjoară viaţa, cea mai puţin scandaloasă şi cea mai apropiată de adevăr este ipoteza potrivit căreia ea a ales să moară pentru Perón şi peronism.

În aceşti ani, viaţa publică a Evitei începea devreme în fiecare dimineaţă în apartamentul privat de la al doilea etaj al reşedinţei prezidenţiale. "Stătea în holul de la intrare", îşi aminteşte fotografa Gisele Freund, "de unde putea privi direct jos, spre salon. Coafeza ei o pieptăna şi o manichiuristă îi făcea unghiile, timp în care asistenta personală îi stabilea programul pentru ziua în curs şi lua notiţe. La câţiva paşi distanţă aşteptau răbdători mai mulţi bărbaţi care cărau valize grele de piele... Era opt dimineaţa, dar salonul de jos începuse deja să se umple."

Printre cei prezenţi se numărau secretara ei, Emma Nicolini, tânăra fiica a prietenului Evitei, Oscar, care hotărâse, împotriva dorinţei tatălui, "să lucreze cu Evita" în politică, şi care i se adresa cu madre; Atilio Renzi, administratorul reşedinţei care o ajuta cu fundaţia; miniştri precum Armando Mendez San Martin sau chiar Nicolini, de a cărui loialitate Evita era convinsă; sau reprezentanţi ai sindicatelor precum José Espejo, a cărui devoţiune era dincolo de orice îndoială. Elena Mercante, soţia prietenului lui Perón, nu se mai afla alături de ea.

Isabel Ernst, fosta secretară a Evitei, hotărâse să plece în 1948 şi nu a fost încurajată să mai rămână. Liliane Guardo dispăruse şi ea: soţul ei fusese exclus din cercul de consilieri ai lui Perón. La scurt timp de la întoarcerea din Europa, Liliane a venit la reşedinţa Evitei pentru a-I returna nişte bani şi a urcat ca de obicei să o vadă, dar a fost oprită de paznic, care a primit banii. Liliane nu a mai văzut-o pe Evita niciodată.

După acest salon principal se aflau câteva camere mici unde Evita îşi ţinea hainele şi bijuteriile, pe care era încântată să le arate fotografilor sau jurnaliştilor ca Gisele Freund.

"Aici îmi ţin halatele de baie. Toate sunt de la Paris", s-a lăudat. O cameristă a ajutat-o să scoată o parte din ele. Zeci de rochii mi-au trecut prin faţa ochilor şi a aparatului foto. Apoi erau hainele de blană. În altă cameră, doar pălării; am numărat mai mult de o sută. Evita a pozat de bună voie şi a probat o pălărie. Apoi era camera destinată pantofilor. Bijuteriile Evitei erau depozitate într-o cameră adiacentă. Perón a spus despre această colecţie renumită: "Poţi fi sărac cu spiritul, chiar dacă nu eşti cu adevărat sărac. Dacă Evita era o ipocrită, aşa cum mulţi sunt, sau o avară, ar fi arătat ca o damă, ascunzând lucrurile care îi plăceau. Dacă oamenii i le ofereau, ce anume ar fi oprit-o să poarte hainele?" Evita i-a spus Giselei Freund "cu emoţie" că toate bijuteriile erau cadouri, şi într-un fel erau, dar rareori oferite din simplă afecţiune.

În 1976, Parlamentul olandez, în timp ce analiza implicaţiile scandalului Lockheed în Olanda, s-a referit la "comisioanele" substanţiale plătite de un furnizor de căi ferate olandez pentru a face afaceri în Argentina, printre ele aflându-se un vagon special echipat pentru Perón şi bijuterii în valoare de 12 000 dolari pentru Evita.

Pentru că în jurul ei nu mai era nimeni care să îi poată critica acţiunile, Evita nu realiza că pasiunea ei pentru haine, coafură şi bijuterii nu părea în întregime inofensivă. Cu Fleur Cowles, o jurnalistă americană care îl însoţea pe soţul ei editor într-o vizită de o săptămână în Buenos Aires, ea a "afişat o dorinţă (mai târziu nerăbdare) de a purta discuţii ca-ntre fete despre haine, bijuterii, coafuri", ajungând până la a întinde fotografii cu ea pe covoarele reşedinţei în prezenţa lui Perón, întrebându-şi musafira ce stil de coafură preferă. Fleur Coles a răspuns cumva nesincer că ultima coafură îi venea cel mai bine. La New York, în cartea sa despre Evita şi Perón, a concluzionat:

Nu era genul de femeie care să aibă amintiri plăcute cu momente petrecute ca orice femeie cu prietenele ei... Nu era nici genul de femeie care umblă cu bărbaţii, chiar dacă poate a fost aşa cândva, ci era o femeie politică... O femeie prea legendară, prea capabilă, prea lipsită de sex-appeal, prea determinată, prea arogantă, prea vicleană, prea alunecoasă, prea împodobită cu diamante, prea răzbunătoare, prea ambiţioasă şi mult, mult prea subestimată, de o bună perioadă de timp, de lumea noastră.

Cu siguranţă, în anumite ocazii Evita era vanitoasă sau arogantă, aşa cum au evidenţiat mulţi critici, dar ei nu au spus, probabil că au preferat să nu spună, despre lipsa de grijă de sine pe care o afişa. Hainele şi bijuteriile erau decoraţiuni de scenă pe care le folosea în mod conştient. Cu fiecare apariţie - "nevasta preşedintelui" de la galele de la Colón, "sfânta" care distribuia daruri săracilor, compañera (tovarăşa - în original, în limba spaniolă, n. red.) din cadrul întâlnirilor sindicaliste - se subordona în cel mai strict sens faţă de ceea ce se aştepta de la ea din punct de vedere politic. Chiar şi îndepărtarea şi răceala de care oamenii se plângeau au apărut tot din acest simţ al vocaţiei politice. Cât despre cruzimea care i s-a atribuit în repetate rânduri, era prezentă cu siguranţă, dar era îndreptată în special către ea însăşi.

"Mi-am pierdut soţia din toate punctele de vedere", scria Perón despre anii 1950 şi 1951. "Ne vedeam doar ocazional şi atunci pentru puţin timp, de parcă am fi locuit în oraşe diferite. Multe nopţi la rând Evita lucra până târziu şi venea acasă la răsărit. Plecam de la reşedinţă la şase dimineaţa către Casa Rosada şi mă întâlneam cu ea la uşa de la intrare, epuizată, dar mulţumită de munca ei. Într-o zi i-am spus: «Eva, odihneşte-te, nu uita că eşti soţia mea». S-a uitat la mine cu seriozitate şi mi-a spus: «Munca pe care o fac mă face să simt că sunt soţia ta»".

La porunca doctorului Evitei, Perón a insistat ca ea să petreacă weekenduri la quinta din San Vicente unde, aşa cum făcuse în primii ani de căsătorie, să gătească un pic, să călărească cu Perón şi să-i poarte tunica de locotenent, dar era întotdeauna reticentă să meargă acolo şi stătea la telefon în majoritatea timpului. Când Perón a tăiat firele, ea le-a reconectat şi a pus telefonul sub o pernă pentru ca el să nu audă cum sună. În Buenos Aires, prin mici farse zădărnicea planurile soţului care încerca să o determine să mănânce regulat; dacă venea târziu, îi punea pe servitori să servească toate felurile de mâncare şi să le ia imediat, neatinse, şi când venea Perón, mânca desertul de parcă tocmai terminase celelalte feluri. Uneori, când lucra toată noaptea, îi lua la reşedinţă pe cei care fuseseră cu ea. "Luam un taxi şi mergeam acasă cu Evita", spunea reprezentantul de sindicat Angel Peralta, "şi ajungeam acolo uneori la răsăritul soarelui, când Perón lua micul dejun şi apoi, pentru ca Generalul să nu ne găsească, ne ascundeam toţi după o perdea şi aşteptam acolo până ce pleca la Casa Rosada. Apoi serveam dejunul şi plecam la casele noastre. Eva Perón dormea două ore, după care ziua ei de lucru reîncepea." Într-una dintre aceste ocazii un oaspete al Evitei a alunecat pe scări şi Perón s-a trezit, a intrat în camera unde aceştia dejunau şi i-a spus cu tristeţe: "Evita, uită-te numai cât e ceasul. Uită-te cât e ceasul".

La acel moment nici soţul, nici familia ei nu aveau prea mult control asupra faptelor Evitei. Doña Juana locuia în fostul ei apartament din Calle Posadas dar, descoperind că îi plac pariurile, cheltuia din ce în ce mai mult în marele cazinou din Mar del Plata. Evita punea un funcţionar să o servească cu chipsuri şi când i se terminau, să îi mai aducă. Dăruitul îi împlinea viaţa Evitei. De fiecare dată când întâlnea oameni pe care îi cunoscuse pe vremea când era actriţă, reacţia ei era aceeaşi: să le ofere cadouri. La fel proceda şi cu designerul Paco Jamandrieu, pe care îl părăsise demult în favoarea lui Dior şi Rochas şi pe care l-a găsit pe stradă încercând să-şi pornească maşina la 4 dimineaţa. I s-a părut normal să-i dăruiască ceea ce el descria "un Packard superb, decapotabil,... în una dintre cele patru nuanţe disponibile recent în ţară".

Idealizarea treptată a Evitei a provenit din frumuseţea şi din puterea ei, dar şi din acest obicei de a dărui. Singurii oameni în prezenţa cărora se simţea complet în largul ei erau cei care acceptau ce făcea ea necondiţionat, aşa cum făceau membrii suitei sale numeroase, îmbrăcaţi în costume negre, care o însoţeau peste tot. Pentru Guillermo de Prisco, un reprezentant sindicalist şi un "Evitista" convins, cea mai remarcabilă trăsătură a ei era "capacitatea de a da orice, înainte să i se ceară". "Evita, spunea el, era extrem de frumoasă, dar nimeni nu putea nici măcar să o trateze ca şi cum ar fi fost o femeie. Parcă ar fi fost o fiinţă diferită, de neatins, nu rece, dar fără niciun fel de prezenţă sexuală." Nu a mai întâlnit pe nimeni, spunea el, care să îi semene.

La cantina internatului fundaţiei pentru fetele care munceau, unde Evita mânca deseori cu de Prisco şi cu restul discipolilor ei, în ultima lună a anului 1950, a început să se reunească "Peña Eva Perón". Poeţii o urmăriseră pe Evita la muncă, luaseră cina cu ea şi acum îşi aşezau scaunele în cerc pentru a-şi asculta lucrările unii altora. Toate poeziile lor erau despre Evita, despre devotament, frumuseţe şi sfinţenie. Alabanza (Glorie) descrie impactul muncii Evitei asupra poetului catolic José Castineira de Dios:

Eva y María estan juntas en la mujer que mi voz canta
Que mas que nombres son un nombre, como dos ojos es igual a una Mirada,
Y más que manos, es la mano de quien la tiende en las desgracias,
Y más que ojos, son, los ojos de quien da fe con su mirada.
Para que el hombre solitario alce su rostro hasta sus plantas
Y vea en la luna y las estrellas, sobre la tierra de la patria.
A Eva y María. María Eva. María Eva, transfigurada en la Esperanza.

Eva şi María sunt unite în femeia pe care vocea mea o sărbătoreşte
Pentru că, mai mult decât nume, ele sunt un nume, aşa cum doi ochi sunt o privire,
Şi mai mult decât mâini, mâna întinsă la ceas de nevoie,
Şi mai mult decât ochi, ochii ei care îţi dau credinţă cu privirea ei,
Pentru ca omul singur să-şi ridice privirea către picioarele ei
Şi să vadă în lună şi stele, deasupra pământului patriei noastre.
Eva şi María, María Eva, María Eva transfigurată în Speranţă.

La scurt timp după călătoria sa în Europa în 1947, Evitei îi fusese prezentat Manuel Penella da Silva, un jurnalist spaniel care emigrase în Argentina din Elveţia. Încercase să îi atragă interesul Evitei pentru o autobiografie pe care să o scrie de fapt el. Ea a fost de acord, da Silva a primit 50 000 de pesos şi, la un moment dat, în 1950, a început să lucreze la proiect. Evita a izbucnit în lacrimi când a văzut prima pagină a manuscrisului.
"Parcă ar fi un roman, aşa arată, ca un roman", a susţinut ea.

Cu toate acestea, au existat dificultăţi în redactarea acestor memorii. Evita nu era hotărâtă cum să fie prezentată. La început, potrivit lui da Silva, "a vrut să pară perfectă, idealizată, un mit burghez"; după aceea s-a răzgândit şi, în loc să proiecteze imaginea ei de sfântă, a descris în sesiunile cu jurnalistul toată furia şi neliniştile ei. I-a spus lui Penella da Silva că ea îl iubea pe Perón, dar că ea singură nu reprezenta nimic, o grasa, o persoană obişnuită. Penella da Silva fusese întotdeauna interesat de aspectele feministe, aşa cum erau ele, ale operei Evitei, şi se pare că a încorporat această interpretare în prima versiune a manuscrisului.

marți, 27 septembrie 2016

Carti istorice si care au inspirat filme, cu pana la 50% discount

Daca aveti probleme cu vizualizarea acestui newsletter va rugam apasati aici pentru a vedea mesajul in browser.

26/09/2016
Newsletter Meteor Press

Oferta saptamanii

Cer de plumb
Carme Martí

Pret pe site: 12.5 RON
Colectie: Istorie

Descriere: In momentul izbucnirii Razboiului Civil spaniol, Neus Català avea douazeci si unu de ani si se simtea macinata de nelinisti. Nerabdatoare [...]

Shopping online