miercuri, 7 septembrie 2016

Psihic şi materie

Marie-Louise von Franz
Psihic şi materie
traducere din limba germană de Ida Alexandrescu
Editura Herald, 2016


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Prefaţa editorului

Cartea de faţă reprezintă cel de-al doilea volum dintr-o serie de scrieri în care au fost publicate, în ordine tematică, articolele şi prelegerile Mariei-Louise von Franz. După primul volum, dedicat temei "visului", cel de-al doilea volum are drept temă centrală "psihicul şi materia". Este vorba aici despre o discuţie cu privire la sincronicitate - coincidenţa a două sau mai multe evenimente care, din punctul de vedere al cauzalităţii, nu au nicio legătură; este vorba despre aşa-numitul fenomen al "coincidenţei" judicioase, despre o polemică referitoare la noţiunea de timp şi despre punctele de contact dintre ştiinţele naturii şi psihologia analitică referitor la legătura dintre spirit şi materie.

Această problemă face parte în prezent din preocupările centrale ale diferitelor direcţii de cercetare - de exemplu, microfizica, medicina psihosomatică, biologia, fizica cuantică şi psihologia abisală. În peste treizeci de ani de activitate, Marie-Louise von Franz s-a ocupat de probleme, de cunoştinţe şi de teze atât din punctul de vedere al ştiinţelor sociale, cât şi din cel al ştiinţelor naturale cu privire la tema amintită; acestea şi-au găsit expresia în numeroase articole, rezumate şi conferinţe. Multe dintre ele nu au fost publicate niciodată, ori - în cazul în care au apărut pe piaţă - au fost publicate numai în variantă engleză sau franceză, ori provin din publicaţii care între timp s-au epuizat.

Toate contribuţiile pentru acest volum au fost revizuite şi prelucrate parţial, din nou, de către autoare. Au fost scrise în perioada 1960-1986 şi nu şi-au pierdut actualitatea şi importanţa pentru gândirea holistică.

În concordanţă cu autoarea, am decis să nu publicăm contribuţiile în ordine cronologică, ci am structurat volumul după gradul de înţelegere, caracterul general introductiv şi afinităţile tematice ale fiecărui articol. Referinţele exacte, specificând data articolelor şi locul în care au apărut pentru prima oară, sunt menţionate în indicele bibliografic.

Mulţumim autoarei şi tuturor participanţilor pentru ajutorul acordat la compilarea acestui material valoros.

Mulţumirile noastre se îndreaptă către doamna Jacqueline Schteib-Blumer pentru corectura îngrijită a textului acestei a doua ediţii prelucrate.

(Robert Hinshaw, Einsiedeln, 1988/2003)

I. Psihic şi materie din perspectiva psihologiei lui C.G. Jung

Arhetipul drept categorie a trăirii

După o concepţie general acceptată, există doi descoperitori ai inconştientului: Sigmund Freud şi C.G. Jung. Ei au redescoperit un fapt care se afla de mult timp în discuţie, dar care nu fusese cercetat empiric: există o realitate psihică dincolo de conştiinţa eului. Freud vedea în subconştient în primul rând domeniul în care există impulsuri sexuale refulate. Pentru Jung, subconştientul reprezintă - în plus şi în mod esenţial - un domeniu în care percepţiile subliminale, procesele de dezvoltare psihică în pregătire, adică prefigurarea unor viitoare procese de conştiinţă şi, în general, toate conţinuturile creatoare sunt constelate. De fapt, există şi un al treilea descoperitor independent al inconştientului, matematicianul francez Henri Poincaré, care printr-o trăire personală a descoperit inconştientul din sinea lui. El a căutat o explicaţie pentru aşa-numitele funcţiuni automorfe, explicaţie pe care nu a putut-o găsi, văzând apoi soluţia acestei probleme întro viziune avută în stare de semisomn. Astfel, a ajuns la concluzia că trebuie să existe o a doua personalitate inconştientă în om, care, spre uimirea lui, este capabilă să emită o judecată matematică valabilă.

În măsura în care atenţia lui Freud s-a îndreptat mai ales asupra aspectului instinctual al inconştientului, el a apelat mereu la ştiinţa medicală, la fiziologia creierului, la endocrinologie şi mai ales la cercetarea proceselor biologice în general. Dimpotrivă, Jung s-a împotrivit încă de la început asocierii precipitate a inconştientului cu procesele corporale şi materiale; dar nu deoarece nu credea într-o astfel de relaţie, ci pentru că era convins că fenomenele ar trebui cercetate mult mai mult numai în domeniul psihic per se şi studiate mai diferenţiat înainte de a putea stabili legături cu procesele somatice. A vrut să contracareze şi prejudecata materialistă a epocii sale, care dorea să tragă concluzia pripită că psihicul ar fi un epifenomen al proceselor fiziologice. Jung credea că relaţia dintre psihic şi procesele somatice se va afirma în mod natural când cercetările în ambele domenii vor ajunge foarte departe. Existenţa unei astfel de legături pare acum să se impună, chiar dacă noi nu discernem întotdeauna mecanismele într-un domeniu neaşteptat, cum este cel a microfizicii. Acest lucru demonstrează, după părerea mea, înţelepciunea rezervei lui Jung.

Jung este recunoscut ca descoperitor al aşa-numitului experiment al asociaţiilor. În acest test se stabileşte o listă de o sută de cuvinte care pe de o parte se presupune că îi sunt relativ indiferente subiectului experienţei (de exemplu: "masă", "scaun", "pahar" etc.) şi, pe de altă parte, pot eventual să atingă anumite reprezentări emoţionale ale subiectului. Subiectul trebuie să efectueze cât mai repede posibil o asociere pentru fiecare cuvânt; de exemplu: masă-scaun, pahar-apă, lumină-întuneric etc. Dar de îndată ce se abordează un complex, se poate constata o încetinire considerabilă a timpului de răspuns. Dacă este vorba despre un complex important, răspunsurile încetinesc şi pentru cuvintele următoare, fapt care este numit fenomen de "perseverare". Mai târziu acest test a fost combinat cu un experiment psiho-galvanic. Se măsoară în acelaşi moment curba de respiraţie a subiectului, cât şi conductivitatea electrică a pielii sale. Atunci se poate constata un fenomen asemănător: în momentul în care apare fenomenul de perseverare, se amplifică şi curbele. Aceste curbe nu măsoară fenomenul psihic în sine, ci fenomenele fiziologice provocate de excitaţia emoţională. Jung era un tânăr asistent la clinica Burghölzli când doctorul F. Riklin Senior a introdus experimentul asociaţiilor, inventat de doctorul german Aschaffenburg, cu scopul de a găsi noi informaţii cu privire la fiziologia creierului, informaţii care să-i permită ameliorarea diagnosticului anumitor traumatisme cerebrale. Jung a preluat acest experiment conferindu-i un cu totul alt sens, făcând total abstracţie de posibilităţile fiziologice ale creierului. El s-a concentrat asupra elucidării contextului pur psihic al întârzierii răspunsurilor. A descoperit astfel că în psihic există aşa-numitele complexe - astăzi un cuvânt bine cunoscut -, adică personalităţi parţiale, respectiv pachete de reprezentări emoţionale asociate unui element central şi care au tendinţa să atragă tot mai mult material de asociere. Aşa cum am arătat, de fiecare dată când un complex este abordat, au loc şi modificări corporale. Acest lucru demonstrează că Jung a avut dreptate să nu se grăbească să stabilească o relaţie între psihic şi mecanismele cerebrale; s-a dovedit mai târziu că aceste complexe nu afectau numai creierul, ci mai ales corpul în întregul său. Această noţiune este un lucru de la sine înţeles în zilele noastre. În psihosomatică vorbim despre nevroze cardiace etc. Există nevroze care afectează în mod tipic activitatea inimii; complexe nevrotice care pot perturba activitatea digestivă a ficatului, a bilei. Dacă psihicul inconştient pare legat de corp, este uşor de înţeles că este în legătură cu întreg corpul şi nu numai cu procesele cerebrale. Conform unor concepţii mai noi, creierul pare a fi doar un aparat diferenţiat care serveşte ordonării percepţiilor senzoriale venite din lumea exterioară.

Medicina populară intuitivă, mai ales cea din Extremul Orient, a asociat dintotdeauna anumite complexe cu anumiţi centri ai corpului. În China, există 365 de divinităţi ale corpului. Fiecare parte a corpului, fiecare funcţie corporală, fiecare organ intern, fiecare centru nervos are "divinitatea" sa. S-ar putea spune că aceste divinităţi ale corpului reprezintă percepţiile intuitive interne ale anumitor senzaţii endosomatice. Existenţa unei relaţii între complexe şi procesele corporale este indubitabilă, dar nu trebuie să tragem din acest fapt concluzii pripite.

Jung s-a concentrat mai întâi asupra cercetării efectelor complexelor inconştiente asupra personalităţii globale şi asupra rolului lor în calitate de componente ale destinului în cadrul personalităţii individuale.

În acest context, trebuie să definim ce înţelege Jung prin "psihic":În primul rând, totalitatea conştiinţei, adică tot ce este asociat cu aşa-numitul complex al eului. Dacă ştiu ceva, atunci spun "Ştiu asta". Când un conţinut este asociat complexului eului, spunem: "Sunt conştient de acest lucru". Psihicul este format din ceea ce numim inconştient, adică necunoscutul psihic, care atunci când trece pragul conştiinţei poate fi asimilat conţinuturilor conştiente. De exemplu, este cazul multor fenomene observabile în timpul somnului. Acolo au loc procese psihice de reprezentare, numite vise, care (dacă sunt cercetate corespunzător, conform semnificaţiei lor) pot trece pragul conştiinţei. Eu pot să visez ceva, iar apoi încerc să înţeleg acel vis. Ceea ce mai înainte era conţinutul inconştient al unui vis a trecut pragul conştiinţei, pentru a deveni un conţinut conştient. Jung asimilează psihicului ceea ce el numeşte sistemul psihoid. Prin acest termen desemnează acea parte a psihicului nostru care rămâne perfect necunoscută pentru noi şi care, de asemenea, ar putea fi definită ca parte necunoscută a psihicului, care nu trece niciodată pragul conştiinţei, adevăratul inconştient absolut, necunoscutul în sine. Însă Jung nu foloseşte acest termen decât într-un context specific. Conform lui, sistemul psihoid este acel domeniu al psihicului în care psihicul pare să se amestece cu manifestările materiale.

Deşi complexele, în calitate de conţinuturi ale inconştientului, sunt prin definiţie inconştiente, ele se pot manifesta în noi sub forma conţinuturilor "conştiente" sau pot, de asemenea, să ia forma altor "personalităţi". Îi datorăm această descoperire lui Pierre Janet. El a convins o pacientă isterică şi foarte disociată să descrie verbal medicului ei procesele sale conştiente, scriind simultan cu mâna stângă ceea ce inconştientul îi dicta. De asemenea, într-o oarecare măsură, pacienta putea să ofere unei a doua persoane inconştiente posibilitatea de a-şi exprima complexul. Janet a putut atunci să constate că manifestarea acestei a doua persoane - care în acest caz nu era decât simpla expresie a unui complex foarte disociat - poseda, de asemenea, o anumită conştiinţă, o anumită raţiune, o anumită capacitate de evaluare, chiar şi afecte etc. Pentru a stabili diferenţa dintre acest feno men şi conştiinţa eului, Jung defineşte "conştiinţa" complexelor inconştiente prin termenul de luminozitate. Complexele posedă un fel de conştiinţă difuză, lipsită de claritate. Ea apare foarte clar în cazurile în care complexul inconştient elaborează aşa-numitul "aranjament", fenomen ce poate fi observat la anumite personalităţi puternic disociate. Jung a publicat cazul unei doamne îndrăgostite de soţul celei mai bune prietene. Din raţiuni morale lesne de înţeles, a refuzat eventualitatea unei legături amoroase cu el. Totuşi, şi-a convins prietena să plece singură în concediu, iar a doua zi s-a întâmplat să ajungă sub roţile unei trăsuri, în faţa porţii bărbatului. În urma accidentului a fost transportată în casa lui. Analiza acestei femei a demonstrat cu claritate că toată această punere în scenă fusese bine orchestrată de un complex. Trebuie să admitem însă că subiectul n-a fost conştient de acest "aranjament" şi că în niciun caz nu se pot asocia aceste evenimente cu complexul eului. Însă complexul s-a putut comporta relativ conştient (dacă definim conştiinţa, printre altele, drept ceva care poate pune la dispoziţie mijloacele corespunzătoare).

Cea de-a doua mare descoperire a lui Jung a constat în faptul că nu a mai perceput complexele ca pe nişte fenomene patologice, aşa cum le considera psihiatria din acele vremuri şi psihologia freudiană, ci, dimpotrivă, a accentuat caracterul de normalitate al anumitor complexe. De asemenea, a considerat normal faptul că sistemul nostru psihic este compus din complexe diferite, complexul eului nefiind decât unul dintre ele. Fiecare om are complexe. Acestea în sine nu provoacă maladii decât în anumite condiţii. Ele fac parte integrantă din constituţia psihică. Aceste complexe normale, pe care fiecare le are, sunt numite de Jung "arhetipuri". Arhetipurile sunt într-o oarecare măsură complexele normale, înnăscute, pe care le avem cu toţii. Iată de ce Jung defineşte drept arhetipuri toate dispoziţiile înnăscute şi structurile psihice evidente care în situaţii caracteristice şi repetate produc reprezentări, gânduri, emoţii şi motive imaginare similare în structura lor. Adeseori, arhetipurile lui Jung au fost comparate cu ideile lui Platon. Trebuie însă amintit că diferenţa esenţială dintre o reprezentare arhetipală şi o idee platoniciană constă în fap tul că ideea platoniciană este un conţinut pur, abstract, în timp ce arhetipul poate să se exprime la fel de bine ca sentiment, ca emoţie sau ca imagine mitică. De aceea, arhetipul lui Jung este o noţiune mai largă decât ideea platoniciană.

Trebuie, de asemenea, să facem deosebirea dintre arhetipul în sine şi imaginea, reprezentarea, ideea sau imaginarul arhetipal. Cu alte cuvinte: arhetipurile în sine sunt structuri intangibile; numai stimulate de o situaţie critică oarecare, interioară sau exterioară (datorită unor procese interne de compensare sau datorită unor stimuli exteriori), pot produce în momente decisive o imagine arhetipală, un imaginar arhetipal, un gând, o intuiţie sau o emoţie. Recunoaştem natura arhetipală a acestor fenomene atât datorită prezenţei, cât şi asemănării lor în toate culturile şi la toate popoarele lumii. Această formulare pare foarte abstractă, dar, dacă citim o culegere de cântece de dragoste sau de luptă, indiferent de ţara de provenienţă, vom constata că toţi oamenii aflaţi într-o situaţie arhetipală exprimă mereu emoţii, reprezentări şi fantezii similare. Nu te poţi îndoi de caracterul ereditar al structurilor arhetipale; acest lucru nu este însă valabil pentru imagini. I s-a reproşat mereu lui Jung teza sa conform căreia imaginile reprezentărilor noastre pot fi transmise ereditar - un lucru pe care el nu l-a afirmat niciodată. Se transmit ereditar doar dispoziţiile şi structurile, care, la rândul lor, vor permite crearea neîntreruptă a unor imagini identice sau asemănătoare. În momentul în care o structură arhetipală înnăscută se manifestă sub forma unei imagini sau a unui imaginar arhetipal, psihicul foloseşte impresiile primite din mediul înconjurător drept mijloace de expresie. De aceea imaginile nu sunt total identice, ci doar analoge în structura lor. De exemplu, dacă frica copleşitoare a unui copil african va vrea să creeze o imagine, copilul va visa un crocodil sau un leu, în timp ce un copil european va visa un camion care se năpusteşte asupra lui, ameninţându-l să-l calce. În acest caz, numai structura ameninţării teribile este similară. Bineînţeles că imaginea este îmbogăţită de impresiile venite din lumea exterioară.

Trebuie acum să fixăm limitele care separă arhetipul de un model de comportament instinctiv. Astăzi, în cercetările lor asupra animalelor, etologii studiază mai ales anumite forme tipice de reacţie; de exemplu, evoluţia clocitului sau formele de salutare a partenerului etc. Acestea sunt, după cum se ştie, modele comune întregii specii, care se transmit din generaţie în generaţie. Irenäus Eibl-Eibesfeld, în cartea sa Dragoste şi ură, a extins aceste cercetări asupra oamenilor, stabilind, datorită fotografiei, o medie a tuturor formelor de salut ale omului, şi a demonstrat că la noi se întâmplă acelaşi lucru: ne salutăm cu anumite gesturi de tandreţe foarte asemănătoare cu cele ale primatelor. Însă trebuie să fim conştienţi că cercetătorii etologi abordează materia lor de studiu dintr-un punct de vedere extern (adică observă omul din exterior), aşa cum procedează behaviorismul american. După ce au studiat omul din punct de vedere statistic, au putut constata că, asemenea animalelor, el are anumite modele de comportament care în cazul oamenilor par puţin mai flexibile decât, de exemplu, la maimuţe. Dacă la primate modelele comportamentale sunt încă relativ flexibile, putem constata că pe măsură ce coborâm pe scara evoluţiei aceste modele devin din ce în ce mai mecanice şi mai automate. Creşterea capacităţii de asimilare la animalele superioare le permite acestora o anumită supleţe a comportamentului.

Jung a ales într-o oarecare măsură calea opusă behaviorismului: a observat omul din exterior, fără să-şi pună întrebări despre cum ne comportăm sau ne salutăm, despre cum ne împerechem sau cum ne creştem copiii. Cercetările sale se concentrează asupra a ceea ce simţim, asupra imaginarului nostru în momentul în care acţionăm astfel. Este vorba aici de un domeniu în care cercetarea asupra animalelor nu poate duce la nimic. Noi nu avem niciun mijloc de a şti dacă o mierlă, când îşi construieşte cuibul, posedă un imaginar creativ cu privire la structura acelui cuib. Ne este imposibil să ştim dacă un astfel de proces imaginativ există în ea, dacă poate să gândească, să aibă reprezentări sau să fie satisfăcută din punct de vedere estetic de modul în care şi-a construit cuibul. În timp ce observăm comportamentul animalelor, nu putem afirma nimic despre procesele lor interioare; poate drept obiect studiul limbajului utilizat de primatele superioare sau de delfini vor fi încoronate de succes, aducând noi informaţii referitoare la această problemă.

Toate acestea se află însă în primul stadiu de experimentare. Sunt convinsă că procese interioare analoage cu ale noastre există deja la animalele superioare cu sânge cald - poate într-o manieră mai vagă, dar acest lucru nu a fost dovedit încă.

Datorită abilităţii sale de comunicare, putem stabili că omul (de exemplu, când se îndrăgosteşte) posedă întotdeauna reprezentări interioare, fantezii, sentimente, emoţii şi reprezentări ale imaginarului care, asemenea comportamentului exterior, sunt tipice. Putem constata că reacţia noastră la o situaţie dată urmează întotdeauna o structură analoagă. Se poate chiar considera îngrijorătoare absenţa acestei reacţii comune. Prin similitudinea structurală, dispoziţia arhetipală la fiinţele umane se relevă mult mai clar (şi de aceea Jung se referă la ea), fapt care poate fi demonstrat cu uşurinţă prin observaţia că sistemele religioase şi miturile, obiceiurile mitice şi basmele populare au o structură identică, în ciuda tuturor detaliilor care le diferenţiază.

După cum se ştie, etnologul Adolf Bastian a stabilit deja o diferenţă între ceea ce numim gândirea elementară şi gândirea comunitară a omenirii; gândirea elementară are o structură fundamentală, pe care o putem regăsi la orice fiinţă umană, în timp ce gândirea comunitară este proprie unei singure etnii. Jung s-ar putea declara total de acord cu Bastian, cu singura deosebire că Bastian vorbeşte despre gânduri, în timp ce pentru Jung arhetipurile nu sunt doar nişte gânduri elementare, ci şi sentimente elementare, fantezii elementare sau viziuni elementare.

Astăzi ar trebui să mergem şi mai departe şi să explorăm relaţia dintre noţiunea arhetipului la Jung şi diferitele noţiuni ale structuralismului. Ar trebui avuţi în vedere autori ca Lévy-Strauss şi Durand - în măsura în care cunosc această literatură. Dar expunerile lor nu mă conving în întregime, din pricina faptului că arhetipurile se contaminează reciproc - problemă care doar dacă noile cercetări din Statele Unite ale Americii, care au poate fi regăsită şi în psihologie. Arhetipurile nu sunt aşa cum se credea mai demult că ar fi electronii, nişte particule mici, separate. Fuzionează, cum se spune în limbajul fizicienelor, ca un electrosmear. Pot fi comparate cu un nor scămoşat, care la margini se destramă în efecte secundare. Adesea nu se poate spune cu certitudine despre o imagine arhetipală cărui arhetip îi aparţine. De pildă: în mormântul regelui Seth I se poate observa reprezentarea unui tamarisc cu un sân, de la care regele suge. Este vorba aici de reprezentarea arhetipului Marii Mame sau a arhetipului Arborelui Vieţii? Răspunsul intră sub incidenţa ambelor ambele arhetipuri. Nu putem fixa o limită între arhetipuri. Asta o fac însă structuraliştii. Lévi-Strauss, de exemplu, deosebeşte ceea ce este fiert de ceea ce este crud, viaţa de moarte, stabilind astfel nişte categorii aparent absolute. Ne-am putea referi la fel de bine şi la alte categorii. Arhetipurile nu înoată în inconştientul colectiv precum bucăţelele de pâine în supă. Ele însele formează supa în orice loc, apărând astfel în amestecuri specifice. Iată de ce este atât de dificil să le descrii cu claritate în afara unui context psihologic individual.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.
Publicat de la Niciun comentariu:

Memoriile unui fost Săgetător

Vintilă Horia
Memoriile unui fost Săgetător
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Născut la Segarcea, Vintilă Horia (18/31 decembrie 1915 - 4 aprilie 1992, pe numele său real Vintilă Caftangioglu) şi-a petrecut copilăria în Moldova şi Basarabia. Absolvent al Colegiului Naţional "Sfântul Sava", a urmat cursuri la facultăţile de Drept, Filosofie şi Litere, dar a obţinut licenţa numai în Drept.

Sprijinit de Nichifor Crainic, este numit ataşat de presă la Roma în iunie 1940; va fi însă rechemat în ţară în luna octombrie de guvernul legionar. În 1941 obţine o bursă Humbold şi pleacă în Austria, unde, cu ajutorul lui Alexandru Marcu, este numit ataşat de presă la Viena în 1942. Între august 1944 şi mai 1945 este închis, împreună cu soţia, în lagăre din Silezia, Austria, Italia.

În februarie 1946, un "Tribunal al Poporului" din România îl condamnă la muncă silnică pe viaţă pentru "crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice".

Din Italia emigrează în Argentina, unde va sta între 1948 şi 1953, an în care se stabileşte în Spania, ţară unde va trăi până la sfârşitul vieţii, cu excepţia perioadei 1960-1964, când a locuit la Paris.

Licenţiat al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Catolice din Paris, doctor în Drept al Universităţii din Valladolid, a avut o bogată activitate de publicist, profesor, conferenţiar.

A debutat în 1932, cu versuri, în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava şi editorial în 1937, cu volumul de versuri Procesiuni.

Începând cu anul 1933, face parte din cercul Gândirii. A colaborat, printre altele, la Porunca Vremii, Sfarmă Piatră. A înfiinţat revista Meşterul Manole (1939-1942), pe care o dorea o continuare a direcţiei Gândirii, dar cu deschidere europeană, proiect publicistic căruia i-a rămas fidel.

Distins cu Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul Dieu est né en exil, scris direct în limba franceză. Festivitatea de decernare nu are însă loc din cauza campaniei de denigrare întreprinse de oficiali români, intens sprijinite de L'Humanité şi de stânga franceză.

Autor a numeroase romane, volume de versuri, eseuri, istorii literare etc.

Fragment din capitolul III - Sturm und Drang

[...] Într-adevăr nu mă puteam gândi la toate astea în acea superbă vacanţă din 1933, când, odată trecut peste hopul bacalaureatului, îmi puneam problema viitorului şi mă hotăram să mă înscriu, în toamna următoare, la Drept şi la Filosofie. La Drept ca să fac plăcere părinţilor, la Filosofie ca să compensez slăbiciunea mea în faţa exigenţelor familiare. A fost o vară lungă, începută între luminile de glorie ale succesului şcolar (ieşisem printre primii, chiar al doilea din serie, dacă îmi aduc bine aminte), cumpăram cărţi cu duiumul ca să recuperez timpul pierdut cu studiile de-a lungul unui an întreg dedicat preparării pentru bacalaureat, examen care mă teroriza şi, ca să scap de teroare, învăţam cât puteam mai mult, mă înfundam în lecturi didactice, mă căzneam să înţeleg şi mai ales să reţin acele cunoştinţe îngrămădite în manuale adesea fără sens, scăpasem de groaza matematicilor pentru că se crease posibilitatea de a alege ştiinţele naturii, pentru care aveam o înclinaţie aproape tot atât de puternică şi tentantă ca aceea care mă ducea către literatură şi filosofie. Nu-mi venea să cred că scăpasem. Mă instalam, cu Le roman de la momie de Théophile Gautier în mână, pe o bancă în grădina Ministerului de Comerţ, dacă nu mă înşel, pe Calea Victoriei, aproape de Institutul Italian, al cărui elev aveam să fiu doi ani mai târziu, şi mă lăsam dus pe firul optimismului. Mi se părea miraculos succesul, fusesem în tot decursul liceului un elev mediocru, cu medii finale care nu atingeau mai niciodată un şapte bine despărţitor şi abia în ultimul an de liceu îmi luasem dintr-o dată zborul către primele locuri din clasă. Nu aveam note bune numai la română, franceză, istorie, geografie sau botanică, dar şi la astronomie. Iar bacalaureatul mă săltase dintr-o dată în propria mea judecată despre mine însumi. Făuream planuri fără sfârşit. Publicasem două poezii, una în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava, a doua o trimisesem la o revistă condusă de Paul Macedonski, unde apăruse, spre mirarea mea, lăsându-mă să înţeleg că toate drumurile literare îmi erau deschise. În aceeaşi vară, către sfârşitul lui august, la Bălţaţi aveam să încep un roman. În fiecare vară, la umbra unor meri, în spatele grajdului, începeam un roman, pe care nu-l duceam niciodată la bun sfârşit, nici măcar la rău sfârşit, pentru că aventura se termina pe la pagina zece, fără remediu, în plină soluţie de continuitate.

Totul era de o linişte măgulitoare, în lume şi în mine. Nu aveam decât să întind mâna. Mama mă vedea profesor la Drept şi apoi ministru. Nu aveam altă scăpare. Tata îmi cumpărase un tratat oratoric, editat de Payot, pe care nu l-am citit niciodată. Singura mea obligaţie era aceea de a continua la Facultate drumul început în liceu. Din nefericire, întâlnirea cu Universitatea a constituit o adevărată dezamăgire. Dreptul nu-mi plăcea, iar Filosofia o găseam inutilă, un fel de sofistică fără cap şi fără coadă, aşa cum am definit-o de altfel într-o lucrare-examen care ne-a fost propusă în anul preparator, nu mai ştiu de care dintre profesori. Poate de Bagdasar, la Logică, sau de profesorul de Psihologie, pasionat de teste. Testul cu mine a fost teribil de anti-filosofic. Ascultasem poate zece ore de curs şi nu-mi găsisem locul. Singura materie care mă interesa era un fel de introducere la cultură, făcută de Tudor Vianu.

Alergam de la o Facultate la alta. Dreptul era în Piaţa Universităţii, chiar în faţa statuii lui Eliade Rădulescu, Filosofia era în spate, pe o stradă care dădea în Academiei, cu aule purtând nume celebre: Odobescu, Titu Maiorescu, Pârvan, cu Madam Eva tronând peste un bufet unde, între ore, se înfiripau primele idile studenţeşti. Frecventam cu asiduitate toate cursurile, luam note, citeam tratate străine de istoria filosofiei, înclinam, vrând nevrând, către estetică şi istoria culturii, în timp ce la Drept nu-mi găseam locul în nicio materie, deşi încercam să mă conving de întâietatea Dreptului internaţional asupra Dreptului roman sau asupra celui civil sau administrativ. Din contactele pe care le avusesem cu judecătoriile şi tribunalele, graţie ajutorului iniţiatic pe care mi-l dăduse vărul Gheorghiţă, înţelesesem repede că viaţa de avocat nu era pentru mine, rămăsesem chiar cu un fel de dezgust şi antipatie în faţa cazurilor de furt, de delimitări de terenuri, de agresiuni de tot felul pe care avocatul trebuia să le rezolve totdeauna în favoarea clientului, încercând să alunece pe lângă lege, încercând chiar, în cazuri mai grave, să scape de pedeapsă pe un criminal de rând. Ăsta era Dreptul? mă întrebam. În timp ce judecătorul încerca să aplice legea şi să pedepsească pe delincvent, avocatul făcea tot ce-i era în putinţă, utilizând trucurile juridice cele mai ieftine sau cele mai subtile, ca să evite aplicarea pedepsei. Era un fel de situare dincolo de lege, o negare a Dreptului. Cel puţin aşa îmi apărea pe atunci, la şaptesprezece ani, lumea în care se învârteau apărătorii legii şi inamicii ei. Optasem pentru diplomaţie, pentru că nici cariera de profesor de filosofie nu mă atrăgea. Am avut chiar, timp de mulţi ani, un fel de repulsie pentru învăţământ, al cărui secret l-am descoperit abia târziu, pe la cincizeci de ani, când, din conferinţă în conferinţă, am ajuns la Universitate, pe căile secrete ale exilului. Mă pregăteam deci să urmez exemplul lui Duiliu Zamfirescu, scriitorul diplomat.

Îmi petreceam toată dimineaţa între un curs şi altul, bucurându-mă de acea libertate fără cusur pe care mi-o dădea viaţa de student, ieşit dintr-o dată de sub controlul la care era supus liceanul. Mă aflam timp de câteva ore în centrul Bucureştiului, puteam asista sau nu la un curs, puteam merge la "Cartea Românească" să văd ce noutăţi apăruseră, sau să trec peste drum, la "Herdan", şi să mănânc un crenvurşt cu cartofi şi muştar, puteam vagabonda pe aleile Cişmigiului sau intra la un cinematograf, pe Elisabeta, puteam merge la biblioteca Fundaţiei Carol, unde, într-adevăr, mi-am petrecut multe ore încercându-mi dinţii în paginile lui Joyce sau ale lui Rimbaud. După-masa ascultam conferinţe, la Fundaţie sau la Academia Comercială, mai târziu la Dalles, unde se organizau cicluri întregi dedicate temelor filosofice sau literare şi unde vorbeau intelectualii cei mai faimoşi de atunci: Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Ion Petrovici, Tudor Vianu, N.I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, D. Caracostea, Oprescu şi alţii de care nu-mi mai aduc aminte. Nu înţelegeam cum cineva putea să ia loc în faţa a trei sau patru sute de persoane şi să vorbească timp de o oră despre Kant sau Dostoievski fără să consulte o notă, fără să ezite o singură clipă, citând fraze întregi, date, nume proprii, alcătuind încetul cu încetul un portret literar sau filosofic, scos ca de sub tipar sau pictat, în aerul încremenit de emoţie şi curiozitate, în culori nevăzute, însă puternice şi evocatoare. Nu înţelegeam cum cineva era capabil să rostească o conferinţă.

Îmi plăcea să intru în muzee, la Simu, la Pinacoteca de la Ateneu, la Calinderu şi să stau neclintit în faţa unui tablou de Grigorescu sau de Andreescu, preferaţii mei de atunci. În anul II de Facultate m-am înscris la Institutul de Cultură Italiană, condus de Bruno Manzone, şi am început să iubesc Renaşterea şi pictorii italieni, în timp ce învăţam cu pasiune italiana ca să-l pot citi pe Dante în original. N-am fost în stare decât mult mai târziu să ajung la un asemenea record, însă, prin cursurile de la Institut, pătrundeam în misterele Italiei, îi descopeream pe Papini şi pe Bontempelli, primii scriitori italieni contemporani pe care începeam să-i buchisesc în limba lor. Iar prin cursul de Drept constituţional aflam de Machiavelli şi de Cezar Borgia, un alt fel de a intra în Renaştere. Aparţineam mai multor echipe de studiu, cu care mă întâlneam, la mine acasă sau la alţii, şi studiam împreună teme juridice sau filosofice, împrumutându-ne unii altora cărţi obţinute cu greu. Bucureştiul era ca o grădină ospitalieră care ne adăpostea elanurile şi ne încuraja la cunoaştere. Ţara întreagă ne înconjura cu toate instituţiile ei, cu istoria, cu munţii şi cu apele, cu oamenii politici, cu tot ce se făcuse pe pământul ei de-a lungul secolelor cu scopul precis şi sigur ca noi, studenţii, să ne putem transforma în oameni demni de a duce mai departe un trecut care, prin noi, avea să devină viitor. Eram foarte conştient de misiunea pe care o primisem, nu ştiam prea bine de la cine, dar prezentă în mine încă din copilărie. Luptele politice, partidele, monarhia, criza economică, situaţia internaţională, mă lăsau oarecum indiferent. Tata citea în fiecare zi Universul şi Curentul, din paginile cărora aflam despre Liga Naţiunilor, despre succesele lui Titulescu la Geneva, despre Mussolini şi raidul lui Italo Balbo[1] peste ocean, despre naţional-socialismul care se pregătea să pună mâna pe putere, despre democraţie şi totalitarism, despre mizeria din Rusia. Tata nu făcea politică deşi fusese senator de Bălţi, în 1930-1931, în guvernul Iorga, însă cred că vota cu liberalii sau cu averescanii. Generalul Averescu făcea parte într-un fel din familie. În timp ce Bucureştiul era bombardat de un Zeppelin german, prin 1916, fusesem dus în braţe de doamna Averescu şi adăpostit în subsolurile unde se instalase mai târziu căminul de fete "Spiru Haret", condus de o mătuşă de a mea, sora mamei cea mai mare, Tanti Adela, care avea să transforme modestul cămin de pe strada Dionisie într-o instituţie model. Iar Petre Papacostea, însurat cu altă mătuşă, Tanti Finica, era secretar al generalului, fusese director general al poştelor şi milita în cadrul unui partid care, după 1925, n-a mai venit niciodată la putere. Însă în casa lui Nenea Petre se respira politic, era ca un fel de loc permanent de întâlnire, unde veneau atât generalul Averescu, cât şi persoane de frunte ale politicii de atunci, pe care le-am cunoscut acolo, cum erau Mihail Manoilescu, George Brătianu, Octavian Goga, sau cei doi fraţi celebri ai lui Nenea Petre, Cezar şi Victor Papacostea. Câţiva ani mai târziu, în cadrul acestei atmosfere averescane, fratele mamei, pe atunci locotenent-colonel, devenise aghiotantul generalului Averescu, făcut Mareşal de Carol al II-lea, şi îl ajuta să-şi redacteze memoriile.

Abia prin anul II am început să citesc reviste politice de tot felul şi să iau parte chiar la manifestaţiile studenţeşti. Fusese suprimat de curând ziarul Calendarul, condus de Nichifor Crainic, din cauza unor atacuri împotriva regelui şi a doamnei Lupescu şi, într-o dimineaţă, studenţimea din Bucureşti a organizat o enormă manifestaţie pe Bulevardul Elisabeta, cerând reapariţia ziarului. O masă imensă de tineri defila pe bulevard, oprindu-se în faţa redacţiei Calendarului, într-o clădire aflată pe bulevard, colţ cu strada Brezoianu, unde Crainic şi redactorii lui ieşiseră în balcon şi răspundeau la strigătele mulţimii. "Vrem s-apară Calendarul", răcneam din fundul plămânilor, până când interveni poliţia, producând panică şi rezistenţă în acelaşi timp, apoi apăru prefectul în persoană, Gavrilă Marinescu, dând ordine de pe scara unui hotel aflat chiar sub redacţia ziarului. Coşurile cu mere şi pere ale unei fructării de peste drum se răsturnară pe trotuar, eu apucai un măr şi, cu dibăcia pe care o avusesem de copil de a nimeri la ţintă, cu piatra sau cu orice îmi cădea sub mână, fără prea mare efort îl nimerii drept în cap pe domnul prefect. Poliţia deveni mai furioasă, strada se umplu de ţipete, ieşiră ca din pământ jandarmii, panica cuprinse mulţimea, începui să alerg pe o stradă laterală, cred că Domniţa Anastasia, urmărit de poliţişti; goana dură câteva lungi minute, alergam cu disperare ca să nu termin în beciurile poliţiei, care nu erau departe, izbutii să mă pierd printre copacii Cişmigiului şi, cu sufletul la gură, să mă îndrept spre casă. A fost prima mea aventură politică.

Distanţarea de sistem, ca să-i spun într-un fel, a început să se producă prin 1934. (Vorbesc ca şi cum m-aş fi dedicat vreodată activităţilor politice, ca şi cum aş fi făcut parte vreodată din vreun partid. Trăim, din păcate, într-un timp de obligaţii politice sine qua non. Comunismul i-a silit, chiar şi pe cei mai refractari la fenomenologia politică, să ia atitudine. Pentru scriitori, această suire pe poziţie, aşa cum vom vedea mai departe, a fost o adevărată catastrofă, atât din punctul de vedere al creaţiei în sine, cât şi din acela al riscului personal.) Universitatea de la Bucureşti era dominată de legionari. Mai mult la Drept decât la Litere. Îmi dădeam seama - fenomenul devenea progresiv, cu anii - că lumea era nemulţumită, că în special tineretul nu mai accepta vechile forme de viaţă politică şi că demagogia care pusese stăpânire pe sistem, în special după suirea pe tron a regelui Carol al II-lea, avea să provoace o catastrofă. Miniştrii căutau drumul către putere numai ca să se îmbogăţească, urmând în acest sens exemplul regal. Totul ajunsese un fel de enormă afacere de Stat. Rasa dregătorilor de odinioară, conservatorii şi liberalii de pe 1900, dispăruse fără urmă, dacă existau vreodată aşa cum mi-o descris tata. Nici "sfinxul de la Bădăcin"[2], nici învăţătorul cu cămaşa pe dinafară[3], nu reuşiseră să dea României un echilibru intern şi un prestigiu în exterior de care avea nevoie din ce în ce mai mult, în acei ani în care renăştea revizionismul maghiar şi în care, datorită regelui şi guvernelor din 1930 şi 1939, atât Italia cât şi Germania se arătau puţin dispuse să ne sprijine, în timp ce Anglia şi Franţa, aliatele noastre de la război încoace, dădeau sistematic înapoi în faţa tacticii tot mai agresive a puterilor din Europa centrală. Era ca şi cum democraţiile ar fi renunţat la orice fel de proiect vital. Păreau ţări din care dispăruse tineretul, teritorii pline de bătrâni vulpoi politici, în timp ce Italia şi Germania erau conduse de oameni tineri şi dădeau tineretului o importanţă seducătoare pentru noi. Era ca şi cum o parte din Europa s-ar fi aflat în descompunere, iar cealaltă în plină creştere. Tensiunea, la noi, devenise vizibilă, în cadrul acestei noi înfruntări europene. Lumea veche continua să fie filofranceză, în timp ce generaţia mea tindea către o nouă acceptare politică, ieşită din vechile făgaşe, destinată a vindeca România de viţii şi de răni de tot felul. Cum avea să fie posibilă schimbarea la faţă, aşa cum o numea un tânăr eseist, era greu de ştiut, însă fenomenul reînnoirii plutea în aer ca un vultur promiţător.

Eu nu mă decideam să iau parte. Nici nu-mi puneam problema unei astfel de participări. Ne mutaserăm în strada General Broşteanu, fostă Precupeţii Noi, peste drum de biserică şi aveam, pentru prima oară în viaţa mea de poet, o cameră de studii, mică, lipită de bucătărie, cu fereastra către curte, deci cu vreo trei copaci în faţă, mobilată foarte simplu, cu o bibliotecă dăruită de Nenea Ionel, un fotoliu foarte somptuos împrumutat de altcineva care nu avea unde să-l ţină, un covor de lână mare, roşu şi negru, primit şi el nu mai ştiu de la cine, iar pe jos, de-a lungul pereţilor, cărţi şi reviste care, cu încetul, tindeau să ocupe tot spaţiul minusculului meu studio. Uneori mă visez în "camera poetului" cum o numea un alt unchi care, de câte ori venea în vizită la noi, îşi arunca o privire între ironică şi plină de admiraţie înspre cărţile mele. Pe masa de scris abia mai aveam loc, între hârtii şi hârţoage de tot felul. Păstram cu sfinţenie toate revistele pe care le cumpăram şi pe care le citeam cu pasiune, în special criticile literare dar şi, fără să vreau, comentariile politice. Cărţile de Drept zăceau ascunse cine ştie pe unde. Căci ajunsesem la un adevărat conflict cu Facultatea de Iure, cum îi spuneau Ardelenii.

În anul I mă comportasem ca un student normal, mergeam la cursuri şi învăţam aş putea spune pe rupte, pentru că aşa îmi pusesem în gând. Nu-mi plăcea materia, însă un bun diplomat era obligat să aibă la bază studii juridice şi în special de Drept internaţional. Primul examen, în iunie 1934, a fost cel de Drept roman, cu profesorul Stoicescu. Cartea de curs era împărţită în trei mari capitole, al doilea nefiind obligatoriu. Întrebările începeau deci în legătură cu materia din prima parte, cea mai voluminoasă. Am răspuns la ele, pentru că învăţasem cum trebuie, deşi nu mă interesau nici legile Romanilor nici principiile care le stăteau la bază. Ba citisem chiar cartea lui Fustel de Coulanges, La cité antique şi mă consideram destul de învăţat. N-am ştiut să răspund însă la o întrebare în legătură cu partea a doua a cursului. Stoicescu s-a făcut roşu la faţă şi mi-a spus indignat:
- Dumneata ai încercat să mă înşeli. Bilă neagră cu fraudă.
- Domnule profesor...
- Domnule student...

Orice rezistenţă a fost inutilă. Nedreptatea mi se părea strigătoare la cer. Ce altă soluţie îmi mai rămânea în faţa acestui dezastru, primul meu examen universitar, decât sinuciderea? Am luat-o pe jos, pe bulevarde, am trecut de Precupeţii Noi, am continuat înspre lacuri, de-a lungul liniei de tramvai numărul 5. Eram revoltat şi furios. Fusesem insultat şi pedepsit pe nedrept în pragul vieţii mele studenţeşti. Totul se dărâmase în mine în câteva clipe. Nu mai credeam în nimic. Deci, la ce bun să mai trăiesc? Prin Piaţa Confederaţiei Balcanice mi-am adus aminte, ostenit de atâta cale, de prietenul meu Radu Poroineanu, fiul unui avocat de la Turnu Severin. I-am bătut la uşă. Era acasă. I-am povestit întâmplarea. Era consternat, ca şi mine, însă i se păru exagerată hotărârea mea. Aveam să mă prezint din nou, în toamnă, şi totul avea să reintre în matca ideală a lucrurilor. M-a convins, însă numai pe jumătate. Am luat tramvaiul 5 şi m-am întors acasă, însă pe drum am luat o hotărâre de care nu m-am despărţit până la ultimul examen de la Drept. Aveam să-mi iau licenţa fără să învăţ nimica, aveam să mă răzbun în felul ăsta pe un profesor inconştient şi brutal şi aveam să arăt lumii că sunt mai tare decât un sistem de studii şi o echipă întreagă de profesori universitari. Cândva, îmi ziceam, am să dau în vileag tehnica mea, poate că avea să schimbe lucrurile, să scoată pe bieţii studenţi din situaţia de sacrificaţi în care se aflau. Nu-mi pusesem capăt zilelor numai din întâmplare, din întâmplarea care-mi scosese în cale pe Radu Poroineanu.

Şi aşa s-a întâmplat precum cucul a cântat. Luam cu mine în vacanţă două-trei cursuri de Drept şi le dedicam în fiecare zi câteva ore, după-masă, când, întins pe un şezlong, la umbra casei de la Bălţaţi, în mijlocul amiezii fierbinţi şi a unei tăceri uluitoare, auzeam cum se coc boabele de struguri sub frunze şi cum foşnesc în aerul imobil aripile uliului care dădea târcoale peste case şi câmpuri. Însă nu învăţam. Nici măcar nu citeam. Îmi aruncam ochii pe pagini, încercam să mă leg de o idee şi mă îndepărtam repede de carte. Nu era nimic de făcut, nimic de reţinut. Nişte îngrădeli făcute pe măsura răutăţii oamenilor. Asta mi se părea Dreptul. Abia târziu, în Spania, când îmi pregăteam teza de doctorat în Filosofia Dreptului, am început, vag, să-mi îndrept părerile de atunci. Mă prezentam la examen fără să fi învăţat nimic. Răspundeam sau nu răspundeam. Imaginam teorii personale. Unde ai cetit dumneata aceste lucruri? mă întreba câte un profesor. Mi-am permis, răspundeam, să elaborez o teorie personală, având în vedere pasiunea pentru acest capitol. Unii mă credeau şi-mi dădeau bilă roşie, limita de trecere, alţii nu mă credeau şi-mi dăruiau o bilă neagră. În felul acesta am străbătut marea neagră a Facultăţii de Drept timp de şapte ani în şir. Mi-am făcut serviciul militar, am colaborat la reviste, am publicat mai multe cărţi de versuri, am fost în Italia, am fundat Meşterul Manole cu un grup de prieteni, am dat cu succes examene la Litere şi la Filosofie, însă mi-am ţinut cuvântul dat mie însumi. Într-o dimineaţă de iunie, în 1940, mi-am luat licenţa în Drept fără să fi studiat niciodată Dreptul. Şi chiar cu bilă roşie-albă, cu profesorul Taşcă, de Economia Politică, om în vârstă, care tocmai se pregătea să iasă la pensie şi era deci mai îngăduitor cu studenţii ca altădată. Unde ai citit dumneata acest lucru? mă întrebă şi el, ca şi alţii în lungul meu trecut de student întârziat. Mi-am permis să elaborez o teorie personală, având în vedere pasiunea pe care a trezit-o în mine problema aceasta. A fost o ciudată întâmplare acest examen de Licenţă, pentru că fusesem numit de curând ataşat de presă la Roma şi fără titlul de licenţiat eram destinat să rămân ataşat tot restul vieţii, cum era cazul cu Aron Cotruş, dacă îmi aduc bine aminte. Îngăduinţa lui Taşcă mă situa dintr-o dată pe o altă linie de destin, la capătul căreia puteam deveni ambasador sau chiar şi ministru de Externe. Părinţii mei puteau privi cu linişte în viitor. [...]

[1] Italo Balbo (1896-1940), om politic fascist, militar şi aviator italian, ministru al Aviaţiei şi guvernator al Libiei italiene. Raidul despre care vorbeşte Vintilă Horia este o traversare dus-întors a Atlanticului în 1933, cu o grupare de avioane, zbor în urma căruia Mussolini l-a numit pe Balbo Mareşal al Aerului.
[2] Poreclă a omului politic ţărănist Iuliu Maniu .
[3] Autorul se referă la omul politic ţărănist Ion Mihalache, iniţial învăţător.
Publicat de la Niciun comentariu:

Un palid punct albastru

Carl Sagan
Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spaţiu
Editura Herald, 2016
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu


Citiţi introducerea la această carte.

***
Intro

Carl Sagan a fost Profesor de Astronomie şi Ştiinţe Spaţiale şi Director al Laboratorului pentru Studii Planetare al Universităţii Cornell; a mai fost afiliat la Jet Propulsion Laboratory, California Institute of Technology; de asemenea, a fost co-fondator şi preşedinte al Planetary Society, cel mai mare grup dedicat ştiinţei spaţiale din lume. În cadrul NASA, a avut rolul de consultant pentru misiunile spaţiale fără echipaj Mariner, Voyager şi Viking şi s-a ocupat de informarea astronauţilor în misiunile acestora pe Luna. Documentarul de televiziune distins cu premiul Peabody, Cosmos, a fost văzut de peste 500 de milioane de oameni din peste şaizeci de ţări, iar cartea însoţitoare a petrecut şapte săptămâni pe lista de bestselleruri a The New York Times. Autor a treizeci de cărţi, Sagan a fost distins cu premiul Pulitzer pentru The Dragons of Eden: Speculations on the Evolution of Human Intelligence în 1978, iar romanul său Contact a fost ecranizat într-un celebru film ce o are ca protagonistă pe Jodie Foster.

În distincţia oferită postum lui Carl Sagan, National Science Foundation a declarat că cercetarea acestuia a transformat ştiinţa planetară... iar darurile oferite omenirii sunt infinite.
*
În volumul Cosmos, astronomul Carl Sagan ne-a permis să întrezărim magnificul mister al universului, făcându-l accesibil pentru milioane de oameni de pe întreaga planetă. În Un palid punct albastru, această continuare uimitoare a Cosmosului, Sagan îşi desăvârşeşte călătoria revoluţionară prin spaţiu şi timp.

Făcând un periplu prin sistemul nostru solar, prin galaxia Calea Lactee şi chiar mai departe, Sagan pune cap la cap o istorie a descoperirilor astronomice, un rezumat cuprinzător al călătoriilor de explorare spaţială, şi face o trecere în revistă a vieţii: de la originile sale acvatice până la viitorul imaginar al umanităţii, în care, după ce Pământul va fi de mult înghiţit de Soare, oamenii se vor stabili pe alte planete, modelându-le peisajul.

Charisma lui Carl Sagan ca popularizator al ştiinţei se explică nu doar prin volumul prodigios al cunoştinţelor sale, ci şi prin optimismul de care dă dovadă şi prin fascinaţia pe care o simte în faţa universului. O persoană plină de imaginaţie şi un vizionar, astronomul de la Universitatea Cornell ne aprinde imaginaţia şi transformă ştiinţa într-un spectacol de zile mari. Sagan se întoarce iar şi iar la nevoia omenirii de a călători şi la curiozitatea noastră nesecată cu privire la locul pe care îl ocupăm în univers.
*
"Fascinant... Memorabil... Revelator... Probabil cea mai bună carte a lui Carl Sagan." (The Washinton Post Book World)

"[Un palid punct albastru] proiectează cititorii dincolo de Cosmos... Sagan vede viitorul omenirii în stele." (Chicago Tribune)

"Un fir de iarbă este ceva obişnuit pe Pământ; pe Marte va fi un miracol. Descendenţii noştri de pe Marte vor cunoaşte valoarea unui petic de verdeaţă. Iar dacă un fir de iarbă este nepreţuit, care este valoarea unei fiinţe omeneşti?" (Carl Sagan, Un palid punct albastru)

Capitolul 1. Suntem aici

Şi pământul întreg ce este decât un punct în univers,
şi ce colţişor mic pe el reprezintă locuinţa ta!
Marcus Aurelius, împărat roman, Către sine însuşi, cartea 4 (cca. 170)

Conform învăţăturilor astronomilor, circumferinţa
Pământului, care nouă ne pare atât de interminabilă,
comparată cu măreţia universului, nu seamănă
decât cu un punct minuscul.
Ammianus Marcellinus (cca. 330-395), ultimul mare istoric roman, în Istorie romană

Sonda spaţială se afla departe de casă, dincolo de orbita celei mai exterioare planete şi mult deasupra planului eclipticii, care reprezintă o suprafaţă plană imaginară, ceva asemănător unei piste în care sunt cuprinse în general orbitele planetelor. Sonda se îndepărta de Soare cu 65.000 de kilometri pe oră. Dar la începutul lui februarie 1990, a primit un mesaj urgent de pe Pământ.

Obedientă, aceasta şi-a modificat orientarea camerelor, îndreptându-le spre planetele aflate acum la distanţă. Rotindu-şi platforma de explorare ştiinţifică dintr-un loc al cerului în altul, a surprins 60 de imagini şi le-a stocat, digitalizate, pe banda sa de înregistrare. Apoi, treptat, în martie, aprilie şi mai, şi-a comunicat datele prin unde radio spre Pământ. Fiecare imagine era alcătuită din 640.000 de elemente individuale ("pixeli"), asemănătoare punctelor care apar într-o fotografie de ziar trimisă prin belinograf sau într-un tablou pointilist. Sonda spaţială se afla la o distanţă de 6 miliarde de kilometri de Pământ, atât de departe, încât fiecărui pixel i-au trebuit cinci ore şi jumătate, călătorind cu viteza luminii, să ajungă până la noi. Imaginile ar fi putut să ajungă mai devreme, dar marile radiotelescoape situate în California, Spania şi Australia care primesc aceste şoapte venite de la marginea sistemului solar aveau responsabilităţi cu alte vehicule care navighează pe oceanul spaţial, printre care, sonda Magellan, îndreptată spre Venus, şi Galileo, aflată în călătoria sa sinuoasă spre Jupiter.

Voyager 1 se afla la o înălţime atât de mare deasupra planului eclipticii fiindcă, în anul 1981, se apropiase mult de Titan, satelitul gigant al lui Saturn. Sonda soră a acesteia, Voyager , fusese programată pe o traiectorie diferită, în interiorul planului eclipticii, putând astfel să realizeze celebrele explorări ale planetelor Uranus şi Neptun. Cei doi roboţi Voyager 2 au explorat patru planete şi aproape şaizeci de sateliţi naturali. Aceştia reprezintă triumfuri importante ale ingineriei umane şi se numără printre gloriile programului spaţial american. Acestea se vor regăsi în cărţile de istorie când multe alte lucruri din vremea noastră vor fi date uitării.

Funcţionarea sondelor Voyager era garantată până la efectuarea întâlnirii cu Saturn. M-am gândit că ar fi o bună idee ca, după acea întâlnire, să le facem să mai arunce o ultimă privire spre Pământ. Ştiam că, dinspre Saturn, Pământul va părea prea mic pentru ca Voyager să poată distinge vreun detaliu. Planeta noastră nu ar fi decât un punct de lumină, un pixel singuratic, abia identificabil în mulţimea de alte puncte de lumină vizibile, planete apropiate şi sori îndepărtaţi. Dar ar merita să avem o astfel de imagine tocmai datorită obscurităţii lumii noastre pe care o va dezvălui.

Navigatorii au cartografiat cu sârguinţă liniile de coastă ale continentelor. Geografii au tradus aceste descoperiri în hărţi şi globuri. Fotografii ale unor porţiuni mici ale Pământului au fost obţinute mai întâi cu ajutorul baloanelor şi avioanelor, apoi cu ajutorul rachetelor prin scurte zboruri balistice şi, în sfârşit, cu ajutorul vehiculelor spaţiale orbitale, care au oferit o perspectivă cum este cea obţinută atunci când observi un glob mare de la o distanţă de trei centimetri. Deşi aproape toţi învăţăm că Pământul este o sferă de care suntem, într-un fel anume, lipiţi prin forţa gravitaţiei, am început să conştientizăm realitatea circumstanţei noastre abia atunci când am văzut renumita fotografie a întregului Pământ realizată de nava Apollo - cea obţinută de astronauţii misiunii Apollo 17 în ultima călătorie a oamenilor spre Lună.

Această imagine s-a transformat într-un fel de simbol al epocii noastre. În ea apare Antarctica, pe care americanii şi europenii o consideră fără ezitare ca fiind punctul cel mai sudic, apoi întregul continent african ce se întinde până sus: se poate vedea Etiopia, Tanzania şi Kenya, unde au trăit cei mai vechi strămoşi ai noştri. În partea dreaptă de sus, Arabia Saudită şi ceea ce europenii numesc Orientul Apropiat. În vârf, abia observată, se găseşte Marea Mediterană, în jurul căreia s-a dezvoltat o parte importantă din civilizaţia noastră globală. Se distinge de asemenea albastrul oceanului, culoarea roşu gălbuie a Saharei şi deşertul arab, verdele maroniu al pădurilor şi luncilor.

Însă nu există nicio urmă de oameni în această imagine; nu se vede nicio remodelare a suprafeţei Pământului realizată de specia noastră, nicio maşină, nicio fiinţă umană: suntem prea mici şi organizarea noastră politică prea neînsemnată pentru a fi observaţi de o navă spaţială situată între Pământ şi Lună. Din această poziţie, nu se percepe nicio dovadă a obsesiei noastre pentru naţionalism. Imaginile Pământului obţinute de Apollo au transmis mulţimilor un lucru deja cunoscut de astronomi: la scara lumilor - ca să nu spun a stelelor sau galaxiilor - oamenii sunt neînsemnaţi, o peliculă subţire de viaţă pe o bucată obscură şi singuratică formată din piatră şi metal.

M-am gândit că o altă imagine a Pământului, de data aceasta surprinsă de la o distanţă de o sută de mii de ori mai mare, ar putea fi utilă în procesul neîntrerupt de conştientizare a adevăratei noastre circumstanţe şi condiţii. Oamenii de ştiinţă şi filosofii Antichităţii clasice înţeleseseră în mod corect că Pământul nu este decât un punct în imensitatea Cosmosului, dar nimeni nu îl văzuse ca atare. Aceasta era prima noastră oportunitate (şi poate ultima vreme de decenii).

Am avut susţinere din partea multor membri ai proiectului Voyager aflat sub conducerea NASA. Dar din punctul de vedere al sistemului solar exterior, Pământul este situat foarte aproape de Soare, asemenea unei molii ce înconjoară o flacără. Ne doream oare să poziţionăm camera atât de aproape de Soare şi să riscăm distrugerea sistemului vidicon al sondei? Nu ar fi mai bine să aşteptăm până când vom obţine toate imaginile ştiinţifice ale planetelor Uranus şi Neptun, în cazul în care sonda va rezista?

Şi astfel am aşteptat - şi bine am făcut - din anul 1981 pentru Saturn şi din anul 1986 pentru Uranus până în anul 1989, când ambele sonde trecuseră de orbitele lui Neptun şi Pluton. În cele din urmă, a sosit şi momentul. A trebuit mai întâi să se opereze câteva calibrări ale instrumentelor şi am mai aşteptat puţin. Deşi sondele se aflau în poziţiile corecte, instrumentele funcţionau corespunzător şi nu mai era nevoie să se facă alte fotografii, unii membrii ai personalului s-au opus acestei iniţiative. Nu are nimic de-a face cu ştiinţa, spuneau ei. Apoi am descoperit că, într-o NASA copleşită de probleme economice, tehnicienii care proiectează şi transmit comenzile radio către Voyager aveau să fie mutaţi imediat pe alte posturi. Dacă voiam să obţinem imaginile respective, trebuia s-o facem exact atunci. În ultimul moment - de fapt, în mijlocul întâlnirii lui Voyager cu Neptun - administratorul NASA de atunci, con traamiralul Richard Truly, a intervenit şi s-a asigurat că fotografiile vor fi obţinute. Experţii în ştiinţe spaţiale Candy Hansen, de la Jet Propulsion Laboratory (JPL), şi Carolyn Porco, de la Universitatea din Arizona, au proiectat secvenţa de comenzi şi au calculat timpul de expunere al camerei.

Iată-le aşadar - un mozaic de pătrate aşezate deasupra planetelor şi un fundal presărat cu stele îndepărtate. Am reuşit să fotografiem nu numai Pământul, dar şi cinci dintre planetele cunoscute ale Soarelui. Mercur, cea mai interioară, era pierdută în strălucirea solară, în timp ce Marte şi Pluton erau prea mici, prea slab luminate şi/sau prea îndepărtate. Uranus şi Neptun sunt atât de întunecate, încât înregistrarea prezenţei lor necesită un timp de expunere mai mare; în consecinţă, imaginile acestora sunt estompate din cauza mişcării sondei. Acesta este aspectul pe care îl au planetele pentru o navă spaţială extraterestră ce se apropie de sistemul solar după o lungă călătorie interstelară.

De la această distanţă, planetele nu par a fi decât nişte simple puncte de lumină, clare sau neclare, chiar şi prin intermediul telescopului de înaltă rezoluţie instalat la bordul sondelor Voyager. Seamănă cu planetele văzute cu ochiul liber de pe suprafaţa Pământului: puncte luminoase mai strălucitoare decât majoritatea stelelor. Pe parcursul mai multor luni, Pământul, asemenea celorlalte planete, dă impresia că pluteşte printre stele. Nu îţi poţi da seama doar privind unul dintre aceste puncte cum este acolo, ce se află pe el, care a fost trecutul său şi dacă, în această epocă particulară, trăieşte cineva acolo.

Datorită luminii solare reflectate de sondă, Pământul pare să se afle într-o rază de lumină, ca şi cum această mică lume ar avea o semnificaţie specială. Nu este însă vorba decât despre un accident datorat geometriei şi opticii. Soarele îşi emite radiaţia în mod echitabil în toate direcţiile. Dacă fotografia ar fi fost făcută puţin mai devreme sau puţin mai târziu, nu ar fi existat nicio rază de lumină care să intersecteze Pământul. Şi de ce tocmai acea culoare azurie? Albastrul este generat în parte de mare şi în parte de cer. Într-un pahar, apa este transparentă şi absoarbe ceva mai multă lumină roşie decât albastră. Dar dacă ai zeci de metri sau mai mult din acest element, lumina roşie este absorbită în întregime, în spaţiu fiind reflectat în principal albastrul. În acelaşi mod, la o distanţă scurtă, prin aer, obiectul pare să fie perfect transparent. Totuşi - iar acesta este un lucru pe care Leonardo da Vinci l-a explicat foarte bine -, cu cât un obiect este mai îndepărtat, cu atât mai albastru pare. De ce? Fiindcă aerul dispersează mai bine lumina albastră decât lumina roşie. Prin urmare, tenta albăstruie a acestui punct se datorează atmosferei sale dense dar transparente şi oceanelor sale adânci formate din apă lichidă. Iar albul? Într-o zi obişnuită, Pământul este aproape pe jumătate acoperit cu nori albi de apă.

Noi putem explica acest albastru palid reflectat de mica noastră lume fiindcă o cunoaştem bine. Cu toate acestea, este mai puţin probabil ca un om de ştiinţă extraterestru, abia ajuns la marginile sistemului nostru solar, să poată deduce existenţa oceanelor, a norilor şi a unei atmosfere dense. Neptun, de exemplu, este o planetă albastră, dar în principal din motive diferite. Din această poziţie atât de îndepărtată, s-ar părea că Pământul nu prezintă niciun interes special.

Pentru noi este însă altceva. Priviţi din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care-i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă, toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare "superstar", fiecare "lider suprem", fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo - pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.

Pământul este doar o mică scenă într-o uriaşă arenă cosmică. Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toţi acei generali şi împăraţi doar pentru a se transforma, prin triumf şi glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracţiuni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârşitele cruzimi coborâte de locuitorii unui colţ al acestui pixel asupra locuitorilor abia vizibili ai unui alt colţ, cât de multe sunt neînţelegerile, cât de nerăbdători sunt să se ucidă între ei, cât de aprinsă le este ura.

Poziţionările noastre, importanţa pe care ne-o atribuim, impresia că ocupăm o poziţie privilegiată în Univers sunt puse la îndoială de acest punct palid de lumină. Planeta noastră nu este decât o fărâmă izolată în marele întuneric cosmic. În obscuritatea noastră, în toată această imensitate, nu există niciun indiciu că vom primi vreun ajutor din altă parte care să ne poată salva de noi înşine. Pământul este singura lume cunoscută până acum care găzduieşte viaţă. Nu există un alt loc spre care specia noastră să poată emigra, cel puţin în viitorul apropiat. Putem vizita alte locuri, însă nu ne putem încă stabili. Fie că ne place sau nu, Pământul este pentru moment singurul nostru cămin.

S-a spus uneori că astronomia este o experienţă care te umple de umilinţă şi îţi întăreşte caracterul. Poate că nu există vreo dovadă mai bună a nebuniei vanităţii umane decât această imagine îndepărtată a măruntei noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilitatea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândeţe unul pe celălalt şi de a păstra şi iubi palidul punct albastru, singurul cămin pe care îl cunoaştem.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

*
Editura Herald, Asociaţia Secular-Umanistă din România şi revista Ştiintă & Tehnică vă invită miercuri, 7 septembrie 2016, în intervalul orar 18:30-20:30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Elisabeta nr. 38), la lansarea volumelor Un palid punct albastru de Carl Sagan şi Destrămarea curcubeului de Richard Dawkins, cele mai recente apariţii în colecţia Mathesis a Editurii Herald.

Se va discuta despre ştiinţă, curiozitate şi capacitatea omului de a fi fascinat de lumea pe care o descoperă.

Invitaţi: Anca Bontas (profesor de biologie, vicepreşedinte A.S.U.R.), Alexandru Anghel (senior editor, Editura Herald), Cristian Roman (jurnalist de ştiinţă, revista Ştiinţă & Tehnică) şi Doru Căstăian (profesor de filosofie).
Publicat de la Niciun comentariu:

sâmbătă, 3 septembrie 2016

PROGRAM / Noaptea Literaturii Europene la București, ediția a V-a

Publicat de la Niciun comentariu:

Oferta Editurii Polrom

Publicat de la Niciun comentariu:

joi, 1 septembrie 2016

De la Sibiu, la Hamburg: ediție itinerantă a Festivalului Internațional Clara Haskil în Germania

De la Sibiu, la Hamburg: 
ediție itinerantă a Festivalului Internațional Clara Haskil în Germania

• Trei seri memorabile, construite semantic în jurul numelui Clarei Haskil și a muzicii lui Enescu: 29.09 – 01.10 2016 
• www.hamburg.clarahaskil.ro / Intrarea este liberă
• Cea de-a III-a ediție a proiectului-mamă, Festivalul Internațional Clara Haskil, va avea loc la Sibiu, în perioada 29.10 – 05.11 2016 / www.clarahaskil.ro
• Pianista Alina Azario, inițiatoarea proiectului: „Este o onoare, un privilegiu, dar și o mare responsabilitate să lansez proiectul meu de suflet, Festivalul Internațional Clara Haskil, în orașul în care locuiesc.”
• Klaus Rainer Kirchhoff, consulul onorific al României la Hamburg: „Este minunat că Alina Azario aduce Festivalul Clara Haskil la Hamburg! Sunt sigur că ținuta artistică va fi la înălțime!” 


​

La finalul acestei luni, pe 29 septembrie, va debuta o ediție itinerantă a Festivalului Internațional Clara Haskil în Germania, la Hamburg. 

Inițiatoarea proiectui este pianista Alina Azario, cea care în urmă cu de doi ani a inițiat, la Sibiu, festivalul internațional de muzică clasică ce poartă numele remarcabilei pianiste de origine română Clara Haskil:
„Este o onoare, un privilegiu, dar și o mare responsabilitate să lansez proiectul meu de suflet, Festivalul Clara Haskil, în orașul în care locuiesc. Le mulțumesc tuturor celor care fac ca acest eveniment să fie posibil!”

Timp de trei zile, în perioada 29 septembrie – 1 octombrie, în două spații culturale de prestigiu din Hamburg, Laeiszhalle klein și Mendelssohn-Saal, Hochschule für Musik und Theater, iubitorii de muzică clasică vor avea ocazia să ia parte la 3 seri memorabile construite semantic în jurul numelui Clara Haskil și a muzicii lui Enescu. 

Astfel, pe 29 septembrie, începând cu ora 20.00, la prestigioasa Laeiszhalle klein Hamburg, considerată „templul muzicii clasice” din oraș, va avea loc spectacolul-lectură și muzică care își propune să „povestească” scenic prietenia dintre Clara Haskil și Dinu Lipatti. Pe lista artiștilor care vor susține programul
​serii de 29 septembrie
 se numără actrița Anna Schieber, alăturii de pianiștii Mauro Lo Conte, Alina Azario și Hubert Rutkowski. 

În cea de a doua zi a Festivalului, pe 30 septembrie, iubitorii de muzică din Hamburg vor avea șansa de a-l asculta pe violoncelistul de origine română Valentin Răduțiu – laureat al Concursului Inte
​r​
național George Enescu ediția 2011 și cel care va deschide ediția din acest an a competiției –, alături de pianistul de origine suedeză Per Rundberg, într-un program care include piese scrise de Boccherini, Mendelssohn, Enescu și Bartok. Concertul are loc la Mendelssohn-Saal, Hochschule für Musik und Theater, începând cu ora 19.30. 

Pianista Raluca Știrbăț, o pianistă de mare anvergură a repertoriului enescian, cea care a inițiat Campania pentru salvarea casei Enescu din Mihăileni, este numele înscris pe afiș pentru cea din urmă zi a Festivalului, 1 octombrie: Liszt și Enescu, de la ora 19.30, la Mendelssohn-Saal – Hochschule für Musik und Theater.

Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)