miercuri, 7 septembrie 2016

Un palid punct albastru

Carl Sagan
Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spaţiu
Editura Herald, 2016
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu


Citiţi introducerea la această carte.

***
Intro

Carl Sagan a fost Profesor de Astronomie şi Ştiinţe Spaţiale şi Director al Laboratorului pentru Studii Planetare al Universităţii Cornell; a mai fost afiliat la Jet Propulsion Laboratory, California Institute of Technology; de asemenea, a fost co-fondator şi preşedinte al Planetary Society, cel mai mare grup dedicat ştiinţei spaţiale din lume. În cadrul NASA, a avut rolul de consultant pentru misiunile spaţiale fără echipaj Mariner, Voyager şi Viking şi s-a ocupat de informarea astronauţilor în misiunile acestora pe Luna. Documentarul de televiziune distins cu premiul Peabody, Cosmos, a fost văzut de peste 500 de milioane de oameni din peste şaizeci de ţări, iar cartea însoţitoare a petrecut şapte săptămâni pe lista de bestselleruri a The New York Times. Autor a treizeci de cărţi, Sagan a fost distins cu premiul Pulitzer pentru The Dragons of Eden: Speculations on the Evolution of Human Intelligence în 1978, iar romanul său Contact a fost ecranizat într-un celebru film ce o are ca protagonistă pe Jodie Foster.

În distincţia oferită postum lui Carl Sagan, National Science Foundation a declarat că cercetarea acestuia a transformat ştiinţa planetară... iar darurile oferite omenirii sunt infinite.
*
În volumul Cosmos, astronomul Carl Sagan ne-a permis să întrezărim magnificul mister al universului, făcându-l accesibil pentru milioane de oameni de pe întreaga planetă. În Un palid punct albastru, această continuare uimitoare a Cosmosului, Sagan îşi desăvârşeşte călătoria revoluţionară prin spaţiu şi timp.

Făcând un periplu prin sistemul nostru solar, prin galaxia Calea Lactee şi chiar mai departe, Sagan pune cap la cap o istorie a descoperirilor astronomice, un rezumat cuprinzător al călătoriilor de explorare spaţială, şi face o trecere în revistă a vieţii: de la originile sale acvatice până la viitorul imaginar al umanităţii, în care, după ce Pământul va fi de mult înghiţit de Soare, oamenii se vor stabili pe alte planete, modelându-le peisajul.

Charisma lui Carl Sagan ca popularizator al ştiinţei se explică nu doar prin volumul prodigios al cunoştinţelor sale, ci şi prin optimismul de care dă dovadă şi prin fascinaţia pe care o simte în faţa universului. O persoană plină de imaginaţie şi un vizionar, astronomul de la Universitatea Cornell ne aprinde imaginaţia şi transformă ştiinţa într-un spectacol de zile mari. Sagan se întoarce iar şi iar la nevoia omenirii de a călători şi la curiozitatea noastră nesecată cu privire la locul pe care îl ocupăm în univers.
*
"Fascinant... Memorabil... Revelator... Probabil cea mai bună carte a lui Carl Sagan." (The Washinton Post Book World)

"[Un palid punct albastru] proiectează cititorii dincolo de Cosmos... Sagan vede viitorul omenirii în stele." (Chicago Tribune)

"Un fir de iarbă este ceva obişnuit pe Pământ; pe Marte va fi un miracol. Descendenţii noştri de pe Marte vor cunoaşte valoarea unui petic de verdeaţă. Iar dacă un fir de iarbă este nepreţuit, care este valoarea unei fiinţe omeneşti?" (Carl Sagan, Un palid punct albastru)

Capitolul 1. Suntem aici

Şi pământul întreg ce este decât un punct în univers,
şi ce colţişor mic pe el reprezintă locuinţa ta!
Marcus Aurelius, împărat roman, Către sine însuşi, cartea 4 (cca. 170)

Conform învăţăturilor astronomilor, circumferinţa
Pământului, care nouă ne pare atât de interminabilă,
comparată cu măreţia universului, nu seamănă
decât cu un punct minuscul.
Ammianus Marcellinus (cca. 330-395), ultimul mare istoric roman, în Istorie romană

Sonda spaţială se afla departe de casă, dincolo de orbita celei mai exterioare planete şi mult deasupra planului eclipticii, care reprezintă o suprafaţă plană imaginară, ceva asemănător unei piste în care sunt cuprinse în general orbitele planetelor. Sonda se îndepărta de Soare cu 65.000 de kilometri pe oră. Dar la începutul lui februarie 1990, a primit un mesaj urgent de pe Pământ.

Obedientă, aceasta şi-a modificat orientarea camerelor, îndreptându-le spre planetele aflate acum la distanţă. Rotindu-şi platforma de explorare ştiinţifică dintr-un loc al cerului în altul, a surprins 60 de imagini şi le-a stocat, digitalizate, pe banda sa de înregistrare. Apoi, treptat, în martie, aprilie şi mai, şi-a comunicat datele prin unde radio spre Pământ. Fiecare imagine era alcătuită din 640.000 de elemente individuale ("pixeli"), asemănătoare punctelor care apar într-o fotografie de ziar trimisă prin belinograf sau într-un tablou pointilist. Sonda spaţială se afla la o distanţă de 6 miliarde de kilometri de Pământ, atât de departe, încât fiecărui pixel i-au trebuit cinci ore şi jumătate, călătorind cu viteza luminii, să ajungă până la noi. Imaginile ar fi putut să ajungă mai devreme, dar marile radiotelescoape situate în California, Spania şi Australia care primesc aceste şoapte venite de la marginea sistemului solar aveau responsabilităţi cu alte vehicule care navighează pe oceanul spaţial, printre care, sonda Magellan, îndreptată spre Venus, şi Galileo, aflată în călătoria sa sinuoasă spre Jupiter.

Voyager 1 se afla la o înălţime atât de mare deasupra planului eclipticii fiindcă, în anul 1981, se apropiase mult de Titan, satelitul gigant al lui Saturn. Sonda soră a acesteia, Voyager , fusese programată pe o traiectorie diferită, în interiorul planului eclipticii, putând astfel să realizeze celebrele explorări ale planetelor Uranus şi Neptun. Cei doi roboţi Voyager 2 au explorat patru planete şi aproape şaizeci de sateliţi naturali. Aceştia reprezintă triumfuri importante ale ingineriei umane şi se numără printre gloriile programului spaţial american. Acestea se vor regăsi în cărţile de istorie când multe alte lucruri din vremea noastră vor fi date uitării.

Funcţionarea sondelor Voyager era garantată până la efectuarea întâlnirii cu Saturn. M-am gândit că ar fi o bună idee ca, după acea întâlnire, să le facem să mai arunce o ultimă privire spre Pământ. Ştiam că, dinspre Saturn, Pământul va părea prea mic pentru ca Voyager să poată distinge vreun detaliu. Planeta noastră nu ar fi decât un punct de lumină, un pixel singuratic, abia identificabil în mulţimea de alte puncte de lumină vizibile, planete apropiate şi sori îndepărtaţi. Dar ar merita să avem o astfel de imagine tocmai datorită obscurităţii lumii noastre pe care o va dezvălui.

Navigatorii au cartografiat cu sârguinţă liniile de coastă ale continentelor. Geografii au tradus aceste descoperiri în hărţi şi globuri. Fotografii ale unor porţiuni mici ale Pământului au fost obţinute mai întâi cu ajutorul baloanelor şi avioanelor, apoi cu ajutorul rachetelor prin scurte zboruri balistice şi, în sfârşit, cu ajutorul vehiculelor spaţiale orbitale, care au oferit o perspectivă cum este cea obţinută atunci când observi un glob mare de la o distanţă de trei centimetri. Deşi aproape toţi învăţăm că Pământul este o sferă de care suntem, într-un fel anume, lipiţi prin forţa gravitaţiei, am început să conştientizăm realitatea circumstanţei noastre abia atunci când am văzut renumita fotografie a întregului Pământ realizată de nava Apollo - cea obţinută de astronauţii misiunii Apollo 17 în ultima călătorie a oamenilor spre Lună.

Această imagine s-a transformat într-un fel de simbol al epocii noastre. În ea apare Antarctica, pe care americanii şi europenii o consideră fără ezitare ca fiind punctul cel mai sudic, apoi întregul continent african ce se întinde până sus: se poate vedea Etiopia, Tanzania şi Kenya, unde au trăit cei mai vechi strămoşi ai noştri. În partea dreaptă de sus, Arabia Saudită şi ceea ce europenii numesc Orientul Apropiat. În vârf, abia observată, se găseşte Marea Mediterană, în jurul căreia s-a dezvoltat o parte importantă din civilizaţia noastră globală. Se distinge de asemenea albastrul oceanului, culoarea roşu gălbuie a Saharei şi deşertul arab, verdele maroniu al pădurilor şi luncilor.

Însă nu există nicio urmă de oameni în această imagine; nu se vede nicio remodelare a suprafeţei Pământului realizată de specia noastră, nicio maşină, nicio fiinţă umană: suntem prea mici şi organizarea noastră politică prea neînsemnată pentru a fi observaţi de o navă spaţială situată între Pământ şi Lună. Din această poziţie, nu se percepe nicio dovadă a obsesiei noastre pentru naţionalism. Imaginile Pământului obţinute de Apollo au transmis mulţimilor un lucru deja cunoscut de astronomi: la scara lumilor - ca să nu spun a stelelor sau galaxiilor - oamenii sunt neînsemnaţi, o peliculă subţire de viaţă pe o bucată obscură şi singuratică formată din piatră şi metal.

M-am gândit că o altă imagine a Pământului, de data aceasta surprinsă de la o distanţă de o sută de mii de ori mai mare, ar putea fi utilă în procesul neîntrerupt de conştientizare a adevăratei noastre circumstanţe şi condiţii. Oamenii de ştiinţă şi filosofii Antichităţii clasice înţeleseseră în mod corect că Pământul nu este decât un punct în imensitatea Cosmosului, dar nimeni nu îl văzuse ca atare. Aceasta era prima noastră oportunitate (şi poate ultima vreme de decenii).

Am avut susţinere din partea multor membri ai proiectului Voyager aflat sub conducerea NASA. Dar din punctul de vedere al sistemului solar exterior, Pământul este situat foarte aproape de Soare, asemenea unei molii ce înconjoară o flacără. Ne doream oare să poziţionăm camera atât de aproape de Soare şi să riscăm distrugerea sistemului vidicon al sondei? Nu ar fi mai bine să aşteptăm până când vom obţine toate imaginile ştiinţifice ale planetelor Uranus şi Neptun, în cazul în care sonda va rezista?

Şi astfel am aşteptat - şi bine am făcut - din anul 1981 pentru Saturn şi din anul 1986 pentru Uranus până în anul 1989, când ambele sonde trecuseră de orbitele lui Neptun şi Pluton. În cele din urmă, a sosit şi momentul. A trebuit mai întâi să se opereze câteva calibrări ale instrumentelor şi am mai aşteptat puţin. Deşi sondele se aflau în poziţiile corecte, instrumentele funcţionau corespunzător şi nu mai era nevoie să se facă alte fotografii, unii membrii ai personalului s-au opus acestei iniţiative. Nu are nimic de-a face cu ştiinţa, spuneau ei. Apoi am descoperit că, într-o NASA copleşită de probleme economice, tehnicienii care proiectează şi transmit comenzile radio către Voyager aveau să fie mutaţi imediat pe alte posturi. Dacă voiam să obţinem imaginile respective, trebuia s-o facem exact atunci. În ultimul moment - de fapt, în mijlocul întâlnirii lui Voyager cu Neptun - administratorul NASA de atunci, con traamiralul Richard Truly, a intervenit şi s-a asigurat că fotografiile vor fi obţinute. Experţii în ştiinţe spaţiale Candy Hansen, de la Jet Propulsion Laboratory (JPL), şi Carolyn Porco, de la Universitatea din Arizona, au proiectat secvenţa de comenzi şi au calculat timpul de expunere al camerei.

Iată-le aşadar - un mozaic de pătrate aşezate deasupra planetelor şi un fundal presărat cu stele îndepărtate. Am reuşit să fotografiem nu numai Pământul, dar şi cinci dintre planetele cunoscute ale Soarelui. Mercur, cea mai interioară, era pierdută în strălucirea solară, în timp ce Marte şi Pluton erau prea mici, prea slab luminate şi/sau prea îndepărtate. Uranus şi Neptun sunt atât de întunecate, încât înregistrarea prezenţei lor necesită un timp de expunere mai mare; în consecinţă, imaginile acestora sunt estompate din cauza mişcării sondei. Acesta este aspectul pe care îl au planetele pentru o navă spaţială extraterestră ce se apropie de sistemul solar după o lungă călătorie interstelară.

De la această distanţă, planetele nu par a fi decât nişte simple puncte de lumină, clare sau neclare, chiar şi prin intermediul telescopului de înaltă rezoluţie instalat la bordul sondelor Voyager. Seamănă cu planetele văzute cu ochiul liber de pe suprafaţa Pământului: puncte luminoase mai strălucitoare decât majoritatea stelelor. Pe parcursul mai multor luni, Pământul, asemenea celorlalte planete, dă impresia că pluteşte printre stele. Nu îţi poţi da seama doar privind unul dintre aceste puncte cum este acolo, ce se află pe el, care a fost trecutul său şi dacă, în această epocă particulară, trăieşte cineva acolo.

Datorită luminii solare reflectate de sondă, Pământul pare să se afle într-o rază de lumină, ca şi cum această mică lume ar avea o semnificaţie specială. Nu este însă vorba decât despre un accident datorat geometriei şi opticii. Soarele îşi emite radiaţia în mod echitabil în toate direcţiile. Dacă fotografia ar fi fost făcută puţin mai devreme sau puţin mai târziu, nu ar fi existat nicio rază de lumină care să intersecteze Pământul. Şi de ce tocmai acea culoare azurie? Albastrul este generat în parte de mare şi în parte de cer. Într-un pahar, apa este transparentă şi absoarbe ceva mai multă lumină roşie decât albastră. Dar dacă ai zeci de metri sau mai mult din acest element, lumina roşie este absorbită în întregime, în spaţiu fiind reflectat în principal albastrul. În acelaşi mod, la o distanţă scurtă, prin aer, obiectul pare să fie perfect transparent. Totuşi - iar acesta este un lucru pe care Leonardo da Vinci l-a explicat foarte bine -, cu cât un obiect este mai îndepărtat, cu atât mai albastru pare. De ce? Fiindcă aerul dispersează mai bine lumina albastră decât lumina roşie. Prin urmare, tenta albăstruie a acestui punct se datorează atmosferei sale dense dar transparente şi oceanelor sale adânci formate din apă lichidă. Iar albul? Într-o zi obişnuită, Pământul este aproape pe jumătate acoperit cu nori albi de apă.

Noi putem explica acest albastru palid reflectat de mica noastră lume fiindcă o cunoaştem bine. Cu toate acestea, este mai puţin probabil ca un om de ştiinţă extraterestru, abia ajuns la marginile sistemului nostru solar, să poată deduce existenţa oceanelor, a norilor şi a unei atmosfere dense. Neptun, de exemplu, este o planetă albastră, dar în principal din motive diferite. Din această poziţie atât de îndepărtată, s-ar părea că Pământul nu prezintă niciun interes special.

Pentru noi este însă altceva. Priviţi din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care-i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă, toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare "superstar", fiecare "lider suprem", fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo - pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.

Pământul este doar o mică scenă într-o uriaşă arenă cosmică. Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toţi acei generali şi împăraţi doar pentru a se transforma, prin triumf şi glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracţiuni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârşitele cruzimi coborâte de locuitorii unui colţ al acestui pixel asupra locuitorilor abia vizibili ai unui alt colţ, cât de multe sunt neînţelegerile, cât de nerăbdători sunt să se ucidă între ei, cât de aprinsă le este ura.

Poziţionările noastre, importanţa pe care ne-o atribuim, impresia că ocupăm o poziţie privilegiată în Univers sunt puse la îndoială de acest punct palid de lumină. Planeta noastră nu este decât o fărâmă izolată în marele întuneric cosmic. În obscuritatea noastră, în toată această imensitate, nu există niciun indiciu că vom primi vreun ajutor din altă parte care să ne poată salva de noi înşine. Pământul este singura lume cunoscută până acum care găzduieşte viaţă. Nu există un alt loc spre care specia noastră să poată emigra, cel puţin în viitorul apropiat. Putem vizita alte locuri, însă nu ne putem încă stabili. Fie că ne place sau nu, Pământul este pentru moment singurul nostru cămin.

S-a spus uneori că astronomia este o experienţă care te umple de umilinţă şi îţi întăreşte caracterul. Poate că nu există vreo dovadă mai bună a nebuniei vanităţii umane decât această imagine îndepărtată a măruntei noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilitatea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândeţe unul pe celălalt şi de a păstra şi iubi palidul punct albastru, singurul cămin pe care îl cunoaştem.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

*
Editura Herald, Asociaţia Secular-Umanistă din România şi revista Ştiintă & Tehnică vă invită miercuri, 7 septembrie 2016, în intervalul orar 18:30-20:30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Elisabeta nr. 38), la lansarea volumelor Un palid punct albastru de Carl Sagan şi Destrămarea curcubeului de Richard Dawkins, cele mai recente apariţii în colecţia Mathesis a Editurii Herald.

Se va discuta despre ştiinţă, curiozitate şi capacitatea omului de a fi fascinat de lumea pe care o descoperă.

Invitaţi: Anca Bontas (profesor de biologie, vicepreşedinte A.S.U.R.), Alexandru Anghel (senior editor, Editura Herald), Cristian Roman (jurnalist de ştiinţă, revista Ştiinţă & Tehnică) şi Doru Căstăian (profesor de filosofie).
Publicat de la Niciun comentariu:

sâmbătă, 3 septembrie 2016

PROGRAM / Noaptea Literaturii Europene la București, ediția a V-a

Publicat de la Niciun comentariu:

Oferta Editurii Polrom

Publicat de la Niciun comentariu:

joi, 1 septembrie 2016

De la Sibiu, la Hamburg: ediție itinerantă a Festivalului Internațional Clara Haskil în Germania

De la Sibiu, la Hamburg: 
ediție itinerantă a Festivalului Internațional Clara Haskil în Germania

• Trei seri memorabile, construite semantic în jurul numelui Clarei Haskil și a muzicii lui Enescu: 29.09 – 01.10 2016 
• www.hamburg.clarahaskil.ro / Intrarea este liberă
• Cea de-a III-a ediție a proiectului-mamă, Festivalul Internațional Clara Haskil, va avea loc la Sibiu, în perioada 29.10 – 05.11 2016 / www.clarahaskil.ro
• Pianista Alina Azario, inițiatoarea proiectului: „Este o onoare, un privilegiu, dar și o mare responsabilitate să lansez proiectul meu de suflet, Festivalul Internațional Clara Haskil, în orașul în care locuiesc.”
• Klaus Rainer Kirchhoff, consulul onorific al României la Hamburg: „Este minunat că Alina Azario aduce Festivalul Clara Haskil la Hamburg! Sunt sigur că ținuta artistică va fi la înălțime!” 


​

La finalul acestei luni, pe 29 septembrie, va debuta o ediție itinerantă a Festivalului Internațional Clara Haskil în Germania, la Hamburg. 

Inițiatoarea proiectui este pianista Alina Azario, cea care în urmă cu de doi ani a inițiat, la Sibiu, festivalul internațional de muzică clasică ce poartă numele remarcabilei pianiste de origine română Clara Haskil:
„Este o onoare, un privilegiu, dar și o mare responsabilitate să lansez proiectul meu de suflet, Festivalul Clara Haskil, în orașul în care locuiesc. Le mulțumesc tuturor celor care fac ca acest eveniment să fie posibil!”

Timp de trei zile, în perioada 29 septembrie – 1 octombrie, în două spații culturale de prestigiu din Hamburg, Laeiszhalle klein și Mendelssohn-Saal, Hochschule für Musik und Theater, iubitorii de muzică clasică vor avea ocazia să ia parte la 3 seri memorabile construite semantic în jurul numelui Clara Haskil și a muzicii lui Enescu. 

Astfel, pe 29 septembrie, începând cu ora 20.00, la prestigioasa Laeiszhalle klein Hamburg, considerată „templul muzicii clasice” din oraș, va avea loc spectacolul-lectură și muzică care își propune să „povestească” scenic prietenia dintre Clara Haskil și Dinu Lipatti. Pe lista artiștilor care vor susține programul
​serii de 29 septembrie
 se numără actrița Anna Schieber, alăturii de pianiștii Mauro Lo Conte, Alina Azario și Hubert Rutkowski. 

În cea de a doua zi a Festivalului, pe 30 septembrie, iubitorii de muzică din Hamburg vor avea șansa de a-l asculta pe violoncelistul de origine română Valentin Răduțiu – laureat al Concursului Inte
​r​
național George Enescu ediția 2011 și cel care va deschide ediția din acest an a competiției –, alături de pianistul de origine suedeză Per Rundberg, într-un program care include piese scrise de Boccherini, Mendelssohn, Enescu și Bartok. Concertul are loc la Mendelssohn-Saal, Hochschule für Musik und Theater, începând cu ora 19.30. 

Pianista Raluca Știrbăț, o pianistă de mare anvergură a repertoriului enescian, cea care a inițiat Campania pentru salvarea casei Enescu din Mihăileni, este numele înscris pe afiș pentru cea din urmă zi a Festivalului, 1 octombrie: Liszt și Enescu, de la ora 19.30, la Mendelssohn-Saal – Hochschule für Musik und Theater.

Publicat de la Niciun comentariu:

miercuri, 31 august 2016

Introducere la Torţionarele lui Hitler

Wendy Lower
Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii
Editura Meteor Publishing, 2016
Traducere din limba engleză de Eugen Damian


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În vara anului 1992 am cumpărat un bilet de avion pentru Paris, am achiziţionat un Renault vechi şi am plecat cu un prieten la Kiev, străbătând sute de kilometri pe drumurile proaste ale fostei Uniuni Sovietice. A trebuit să ne oprim des. Cauciucurile s-au spart din cauza pavajului zgrunţuros, nu exista benzină, iar ţăranii şi camionagiii curioşi voiau să se uite sub capotă să vadă un motor de automobil occidental. Pe singura autostradă care se întinde între Liov şi Kiev, am vizitat oraşul Jitomir, un centru al fostei Zone de Reşedinţă Evreieşti, care a devenit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cartierul general al lui Heinrich Himmler, arhitectul Holocaustului. Mai spre sud, în Vinniţa, se afla complexul Werwolf, al lui Adolf Hitler. Întreaga regiune a fost odată terenul de joacă al naziştilor, cu toată oroarea aferentă.

Încercând să clădească un imperiu care să dureze 1.000 de ani, Hitler a sosit în această zonă fertilă a Ucrainei - râvnitul grânar al Europei - însoţit de legiuni de dezvoltatori, administratori, oficiali din securitate, "specialişti în problema raselor" şi ingineri care aveau sarcina de a coloniza şi exploata regiunea. Nemţii au bombardat zona de est în 1941, au făcut ravagii în teritoriile cucerite şi au evacuat învinşi vestul în 1943 şi 1944. Atunci când Armata Roşie a reocupat regiunea, oficialii sovietici au pus mâna pe nenumărate pagini din rapoartele întocmite de germani, dosare cu fotografii, ziare şi cutii cu role de film. Au depozitat această captură de război şi au clasificat documentele "trofeu" în arhivele de stat şi regionale care au rămas în spatele Cortinei de Fier vreme de mai multe decenii. Tocmai pentru asta venisem în Ucraina, ca să citesc aceste materiale.

În arhivele din Jitomir am dat peste pagini cu urme de cizme şi margini zdrenţuite. Documentele supravieţuiseră în urma a două atacuri: o evacuare devastatoare organizată de nazişti, inclusiv incendierea dovezilor incriminatoare, şi distrugerea oraşului în timpul luptelor din noiembrie şi decembrie 1943. Dosarele conţineau serii întrerupte de corespondenţă, coli zdrenţuite de hârtie acoperite cu înscrisuri aproape şterse, decrete purtând semnăturile înflorate şi ilizibile ale unor oficiali nazişti mărunţi şi rapoarte despre interogatoriile luate de poliţie, care cuprindeau şi mâzgăliturile tremurătoare ale ţăranilor ucraineni îngroziţi. Mai văzusem şi înainte multe documente naziste la Washington, instalată confortabil în camera de lectură a microfilmelor din Arhiva Naţională a SUA. Dar acum, aflându-mă în clădirile ocupate cândva de nemţi, am descoperit şi altceva în afară de structura brută a materialelor pe care le răsfoiam. Spre surprinderea mea, am descoperit numele tinerelor germane care fuseseră active în regiune în calitate de constructori ai imperiului lui Hitler. Ele apăreau pe inofensivele şi birocraticele liste care cuprindeau educatoarele din grădiniţe. Înarmată cu aceste indicii, m-am întors la arhivele Statelor Unite şi ale Germaniei şi am început să caut mai sistematic o documentaţie despre femeile germane care au fost trimise în est, în special despre cele care fuseseră martore şi participaseră la Holocaust. Dosarele au început să crească, iar poveştile au început să capete contur.

Cercetând arhivele investigaţiilor postbelice, mi-am dat seama că sute de femei fuseseră chemate să depună mărturie şi că multe o făcuseră în mod deschis, deoarece procurorii erau mai interesaţi de crimele odioase săvârşite de colegii şi de soţii lor decât de cele comise de femei. Multe femei au relatat cu o atitudine împietrită şi nepăsătoare ceea ce văzuseră sau trăiseră. O fostă educatoare de grădiniţă din Ucraina a menţionat "chestia aia evreiască din timpul războiului". Ea şi colegele ei fuseseră instruite atunci când, în 1942, trecuseră graniţa din Germania în zonele ocupate din est. Îşi amintea că un oficial nazist într-o "uniformă cafeniu-aurie" le asigurase că nu aveau de ce să se teamă dacă auzeau împuşcături - nu era vorba decât de "câţiva evrei împuşcaţi".

Dacă, în timpul războiului, împuşcarea evreilor nu reprezenta un motiv de îngrijorare, atunci cum au reacţionat femeile în momentul când au sosit la post? S-au întors cu spatele sau au vrut să vadă ori să facă mai mult? Am citit studii ale unor istorici deschizători de drumuri precum Gudrun Schwarz şi Elizabeth Harvey, care mi-au confirmat bănuielile legate de participarea femeilor germane la sistemul nazist, lăsând însă fără răspuns întrebări privitoare la o vinovăţie mai cuprinzătoare şi mai profundă. Schwarz demascase violentele soţii ale unor ofiţeri SS. A vorbit despre una dintre ele, din Hrubieszow, Polonia, care luase pistolul din mâna soţului ei şi împuşcase mai mulţi evrei în timpul masacrului din cimitirul local. Dar Schwarz nu a menţionat şi numele ucigaşei. Harvey stabilise faptul că educatoarele germane fuseseră active în Polonia şi că, din când în când, vizitaseră ghetourile şi furaseră bunurile evreilor. Scopul participării femeilor la masacrele din teritoriile estice a rămas totuşi neclar. Se pare că nimeni nu a cercetat documentele şi memoriile din timpul sau ulterioare războiului, punându-şi următoarele întrebări: au participat oare femeile germane obişnuite la împuşcarea în masă a evreilor? Au participat femeile germane din Ucraina, Belarus şi Polonia la Holocaust prin acţiuni pe care nu le-au recunoscut după război?

În cadrul investigaţiilor postbelice din Germania, Israel şi Austria, supravieţuitorii evrei au identificat femei germane care-i persecutaseră, care nu se mulţumiseră doar să asiste, ci acţionaseră în calitate de torţionare violente. Dar, în general, aceste femei nu au putut fi identificate de supravieţuitori după numele lor sau, după război, acestea s-au căsătorit şi au preluat alte nume, pierzându-li-se urma.

Deşi au constituit resurse limitate ale cercetării mele, în timp a devenit limpede că lista educatoarelor şi a altor activiste ale Partidului Nazist pe care o găsisem în 1992 în Ucraina nu era decât vârful aisbergului. Sute de mii de femei germane plecaseră spre Estul nazist - adică spre Polonia şi spre teritoriile vestice ale zonei care constituise mulţi ani de zile Uniunea Sovietică, inclusiv Ucraina, Belarus, Lituania, Letonia şi Estonia de azi - şi au făcut într-adevăr parte integrantă din maşinăria de distrugere a lui Hitler.

Una dintre aceste femei a fost Erna Petri. I-am descoperit numele în vara anului 2005 în arhivele Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Muzeul negociase cu succes achiziţionarea copiilor microfilmate din dosarele fostei poliţii secrete est-germane (Stasi). Printre ele s-au numărat interogatoriile şi procesele verbale întocmite în sala de judecată într-un caz împotriva Ernei şi a soţului său, Horst Petri, condamnaţi amândoi pentru împuşcarea unor evrei pe moşia deţinută în teritoriile ocupate din Polonia. Folosind detalii credibile, Erna a descris băieţii evrei pe jumătate goi care au început să scâncească atunci când ea a scos pistolul. Când a fost presată de anchetator să explice cum de ea, mamă la rândul ei, i-a putut ucide pe aceşti copii, Petri s-a referit la antisemitismul regimului şi la propria ei dorinţă de a ieşi în evidenţă în faţa bărbaţilor. Fărădelegile ei nu au fost cele ale unui renegat social. Mie mi se pare că această femeie era întruchiparea regimului nazist.

*
Nu din întâmplare a fost Europa de Est terenul pe care naziştii şi colaboratorii lor au comis crime în masă. Din punct de vedere istoric, aici era patria unor populaţii evreieşti numeroase, multe dintre acestea devenind, potrivit mentalităţii naziste, periculos de "bolşevizate". Evreii vest-europeni au fost deportaţi în zone îndepărtate din Polonia, Belarus, Lituania şi Letonia pentru a fi împuşcaţi şi gazaţi în plină zi. [...]

Torţionarele lui Hitler şi-au manifestat zelul administrând, jefuind, schingiuind şi omorând pe câmpurile însângerate. Ele s-au amestecat printre sutele de mii - cel puţin o jumătate de milion - de femei care s-au îndreptat spre est. Numai simpla enunţare a numărului lor e suficientă pentru a stabili importanţa femeilor germane în cadrul sistemului nazist al genocidului şi al puterii imperiale. Crucea Roşie germană a instruit 640.000 de femei în perioada nazistă şi aproximativ 400.000 au fost trimise la posturi în timpul războiului; majoritatea acestora au ajuns în zonele din spatele câmpurilor de luptă din teritoriile estice. Ele au lucrat în spitalele de campanie ale armatei şi ale organizaţiei Waffen-SS, pe platformele trenurilor, unde le serveau băuturi răcoritoare soldaţilor şi refugiaţilor, în sutele de aziluri militare, unde socializau cu trupele germane din Ucraina, Belarus, Polonia şi Ţările Baltice. Armata germană a instruit peste 500.000 de tinere pentru posturi de asistenţă - operatoare radio, funcţionare la cartotecă, telegrafiste -, iar 200.000 dintre acestea au activat în ţările estice. Secretarele organizau, urmăreau şi distribuiau masivele resurse necesare pentru buna funcţionare a maşinăriei de război. Nenumărate organizaţii sponsorizate de Partidul Nazist (cum ar fi Asociaţia Naţional-Socialistă pentru Asistenţă Socială) şi Biroul pentru Rasă şi Recolonizare al lui Himmler dispuneau de femei şi fete germane care lucrau pe post de asistenţi sociali, examinatori rasiali, consilieri în domeniul recolonizării, educatoare şi asistente la cursuri de şcolarizare. Într-o regiune din Polonia anexată, care era un laborator pentru "germanizare", liderii nazişti au utilizat mii de profesoare. Alte sute - inclusiv tinerele menţionate în dosarele descoperite la Jitomir - au fost trimise în alte enclave coloniale ale Reichului. În calitate de agenţi ai construirii imperiului nazist, acestor femei li s-a repartizat activitatea constructivă a procesului "civilizator" german. Totuşi, practicile distructive şi constructive ale cuceririi şi ocupaţiei naziste au fost inseparabile. [...]

Generalizările legate de toate femeile germane trebuie cu siguranţă evitate. Dar cum să înţelegem rolul jucat de femei în Holocaust, de la salvator la martor şi ucigaş, precum şi toate celelalte ipostaze intermediare? Cum putem plasa mai corect femeile în cadrul politicii de genocid a sistemului? Împărţirea oamenilor în categorii precum complice şi făptaş nu explică în sine modul în care a funcţionat sistemul şi nici cel în care nişte femei obişnuite au fost martore sau au participat direct la Holocaust. Mult mai relevantă este o privire aruncată asupra distribuirii mai largi a puterii în cadrul sistemului nazist, identificând mai exact cine a făptuit un anumit lucru, asupra cui s-a răsfrânt acea faptă şi unde a avut loc ea. De pildă, o femeie detectiv-şef din cadrul Biroului Principal de Securitate al Reichului a determinat direct soarta a mii de copii, şi a făcut asta cu ajutorul acordat de aproape 200 de agenţi femei răspândite pe teritoriul Reichului. Aceşti detectivi femei adunau probe despre tinerii "degeneraţi din punct de vedere rasial" pe care-i catalogau drept viitori criminali. Ele au născocit un sistem de coduri colorate în timpul urmăririi a 2.000 de copii evrei, "ţigani" şi alţi "delincvenţi" încarceraţi în lagăre de concentrare speciale. Astfel de însuşiri organizaţionale şi funcţionăreşti erau considerate feminine şi potrivite pentru abordarea modernă şi birocratică a "luptei împotriva crimei".

Femeile martore, complice şi criminale prezentate în cartea de faţă au fost identificate pe baza cercetării următoarelor surse: documente germane din timpul războiului, investigarea crimelor de război realizată de sovietici, dosarele poliţiei secrete şi procesele-verbale întocmite în timpul proceselor din Germania de Est, procesele-verbale ale investigaţiilor şi proceselor din Germania de Vest şi Austria, documentaţia din arhiva lui Simon Wiesenthal din Viena, memorii publicate, corespondenţă particulară şi jurnale din timpul războiului şi interviuri cu martori din Germania şi Ucraina. Documentaţia oficială din timpul războiului - cereri de căsătorie în cadrul SS, dosare de personal ale administraţiei civile, arhiva Crucii Roşii şi rapoartele organului administrativ al Partidului Nazist - s-a dovedit valoroasă pentru stabilirea prezenţei femeilor în diverse posturi, pentru detalierea datelor biografice şi elucidarea pregătirii ideologice a organizaţiilor din care făceau parte. Dar astfel de documente, deşi scrise şi dactilografiate de persoane individuale, sunt lipsite de personalitate sau de motivaţii.

Portretele biografice care abundă în experienţe şi puncte de vedere personale necesită cu timpul o mai mare încredere în ceea ce savanţii germani au numit cu o sintagmă potrivită "ego-documente". Acestea sunt reprezentări de sine create de subiect: mărturii, scrisori, memorii şi interviuri. Astfel de relatări postbelice ridică în general probleme serioase, dar, ca surse istorice, nu trebuie respinse. În timp, înveţi să le citeşti şi să le asculţi, să detectezi tehnicile de eschivare, poveştile exagerate şi adoptarea figurilor de stil şi a clişeelor literare. Apoi încerci să le coroborezi pentru a le testa veridicitatea. Totuşi, ceea ce face extrem de valoroase aceste surse este subiectivitatea lor.

Există diferenţe semnificative între mărturisirile făcute în faţa unui procuror, o relatare orală, un interviu dat unui jurnalist sau istoric şi o autobiografie. Naratorul îşi croieşte povestea pentru a ieşi în întâmpinarea aşteptărilor ascultătorului, iar acea poveste se poate schimba de-a lungul timpului, pe măsură ce autorul află mai multe despre trecutul său din alte surse şi întrebările publicului se modifică. Relatările orale publicate în anii 1980, de exemplu, nu prezintă aceeaşi sensibilitate faţă de evenimentele Holocaustului ca memoriile publicate la începutul secolului al XXI-lea. Cele mai recente încearcă adesea să abordeze problema cunoaşterii şi a participării, deoarece martora anticipează faptul că cititorul sau ascultătorul o va întreba: "Ce ştiai despre persecutarea evreilor? Ce ai văzut?" Mai mult decât atât, memoriile - redactate în general de persoane în vârstă - reprezintă de multe ori un proiect de colaborare împărtăşit de un părinte descendenţilor săi. Martorele în vârstă doresc să lase o moştenire, să înregistreze un capitol dramatic în istoria familiei; cunoaşterea faptului că memoriile lor vor fi citite de generaţiile viitoare le împiedică să fie candide sau expresive atunci când îşi povestesc întâlnirile cu evreii, entuziasmul faţă de nazism sau participarea la crimele în masă. Uneori, limbajul acestor relatări este codificat ori sunt oferite doar câteva indicii. În câteva cazuri, am beneficiat de contactul direct cu memorialista respectivă şi am putut cere mai multe detalii.

Nu trebuie plecat de la premisa că memorialistele şi martorele intenţionează să inducă în eroare sau să ascundă faptele şi că un adevăr teribil aşteaptă să fie descoperit. E firesc să reprimi ceea ce e dureros, ca formă de acoperire. Femeile care şi-au publicat memoriile şi-au dorit să fie înţelese, iar vieţile lor să fie confirmate; nu au vrut să fie judecate sau condamnate. Răsfoind o mulţime de relatări, am înţeles cu claritate care dintre ele erau mai credibile.

Consensul desprins din studiile referitoare la Holocaust şi la genocid constă în faptul că sistemele care fac posibilă crima în masă nu funcţionează fără participarea largă a societăţii şi, totuşi, aproape toate poveştile despre Holocaust lasă pe dinafară jumătate dintre cei care formau acea societate, de parcă istoria femeilor s-ar afla în altă parte. Este o abordare ilogică şi o omisiune enigmatică. Poveştile dramatice ale acestor femei scot la lumină latura întunecată a activismului feminin. Ele arată ce se poate întâmpla atunci când femeile provenite din diverse medii şi profesiuni sunt mobilizate pentru război şi, în cele din urmă, consimt să ia parte la genocid.
Publicat de la Niciun comentariu:

Introducere la Noi şi Orientul arab

Nadia Anghelescu
Noi şi Orientul arab
Editura Polirom, 2016


Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Cartea de faţă se referă la arabi şi la cultura lor şi presupune din partea cititorului o familiarizare cu informaţiile generale privind arabii şi islamul, informaţii cuprinse şi în lucrările mele anterioare pe aceste teme. Cu toate acestea, cred că nu este inutilă reamintirea unor date esenţiale, care pot contribui la înţelegerea textelor de mai jos.

Pe scurt, "arab" este un etnonim, adică un termen care se referă la etnie (gr. ethnos înseamnă "popor"): prin arabi se înţeleg descendenţii triburilor care trăiau din vechime în Peninsula Arabă, din familia semită (din care arabii fac parte, alături de akkadieni, fenicieni, nabatei, evrei ş.a.), şi care vorbeau o limbă semitică, derivată din protosemitica vorbită de vechii locuitori ai Yemenului de astăzi. Datorită condiţiilor speciale ale vieţii din deşert, civilizaţia vechilor arabi avea în mică parte un caracter sedentar, în puţinele oaze risipite la marginea deşertului, obişnuită fiindu-le migraţia din loc în loc, în căutarea surselor de apă şi a vegetaţiei necesare animalelor ce-i însoţeau şi le procurau mijloacele de trai. Pare un fel de minune faptul că, în aceste condiţii, arabii au creat în perioada preislamică o poezie care a supravieţuit timpului.

Cuceririle arabe, răspândirea noii religii a islamului şi adoptarea stilului de viaţă sedentar pe care acesta îl recomandă credincioşilor s-au produs încă din timpul vieţii Profetului. Poporul care se numeşte "arab" este constituit din vechile triburi arabe şi din cei care au fost arabizaţi în perioada marilor cuceriri. Acestea au dus la răspândirea islamului în lume, la diverse popoare, începând cu cei care se numesc arabi.

Mai apoi, după islam, imperiul arab s-a extins până la limite pe care greu ni le putem imagina astăzi, iar arabii au fost şi constructori de oraşe.

Arabii, adică vorbitorii de limbă arabă, sunt astăzi o mică minoritate în cadrul comunităţii musulmane, care se întinde pe mai multe continente, cuprinzând teritorii diferite şi popoare (etnii) diferite, cu limbi diferite. Nu toţi arabii sunt musulmani, pentru că există comunităţi de arabi creştini, în Palestina şi Siria, în teritorii pe care le locuiesc dinainte de apariţia islamului, de unde uneori au fost alungaţi şi s-au răspândit în toată lumea, până în America de Sud. Pe teritoriul islamului puteau supravieţui şi alte religii, dar acest lucru se întâmplă mai rar în ultima vreme.

Cartea reuneşte o serie de texte apărute în diverse publicaţii din ţară şi din străinătate, începând cu primii ani de după încheierea studiilor mele de limba şi literatura arabă la Universitatea din Bucureşti (1962) şi terminând cu un an sau doi în urmă. Ea a fost precedată de apariţia, în 2009, a lucrării mele Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultură, o amplă prezentare a arabilor şi a culturii arabo-islamice din perioada preislamică până la apariţia islamului şi apoi până în vremurile moderne. Teme precum "Arabii şi islamul", "Cuceririle arabe şi constituirea Imperiului arabo-islamic", "Cultura arabă, limba arabă în vechime şi în vremurile moderne" sunt tratate pe larg într-un volum de peste patru sute de pagini.

Nu se pune problema ca o culegere de studii şi articole să se substituie acestei vechi lucrări sau să o rezume, în primul rând pentru că obiectivele lor sunt diferite. Lucrarea anterioară îşi propunea să pună în valoare unele dintre cercetările mele privind naşterea sentimentului identitar la arabi şi dezvoltarea naţionalismului arab în relaţie cu limba, religia şi cultura, sub diversele lor manifestări. Culegerea de faţă reuneşte articole şi studii dintre care unele au apărut pe vremea când aflam eu însămi ce au adus arabii culturii şi civilizaţiei universale şi când mi s-a părut că unele dintre descoperirile mele pot stimula cititorii să meargă cu mine pe acest drum; altele, mai recente, majoritatea scrise în alte limbi decât româna, sunt rezultatul cercetărilor în domenii mai restrânse, cum ar fi gândirea despre limbă în spaţiul arab începând cu secolul al IX-lea. Aceste din urmă "descoperiri" ale mele şi-au găsit relativ puţin loc în volum pentru că sunt mai puţin accesibile nespecialiştilor, dar le-am păstrat aici pentru că ele au influenţat modul în care m-am raportat la alte domenii ale gândirii şi culturii arabe. Fiind vorba de texte publicate la mari distanţe de timp, unele repetiţii în tratarea temelor sunt inevitabile; am păstrat aceste repetiţii în volum.

Temele legate de identitate ("cine suntem noi, de unde venim, cine ne sunt adversarii de ieri şi de azi, identitatea ameninţată, identitatea rănită" şi altele asemenea) ocupă un loc important mai ales în discuţiile din pragul epocii moderne, când însăşi fiinţa naţională a arabilor era ameninţată. Poate să pară excesivă importanţa pe care am acordat-o problemelor limbii arabe literare, importanţă vizibilă şi în numărul mare de texte privitoare la aceste probleme în sine. Limba arabă literară, limba Coranului, a literaturii de înaltă ţinută, a oricăror schimburi verbale care se ridică deasupra cotidianului, se bucură de o înaltă consideraţie şi este elementul care îi defineşte pe arabi ca popor şi naţiune; ea a constituit una dintre temele observaţiilor de mai jos, deoarece este şi una dintre marile teme ale dezbaterilor din lumea intelectuală.

Trecutul este apanajul "nostru"; occidentalii care, în această împrejurare, ar fi "orientaliştii", specialişti ce ar fi urmărit şi urmăresc supunerea celorlalţi, n-ar putea fi obiectivi: acesta este modul de gândire care se reflectă în o parte dintre articolele cu titluri precum "Orientaliştii - denigratori ai Orientului?", "Stereotipuri privind islamul şi lumea arabă", "Orientalistica, pentru şi contra" etc. Cum s-a spus de mult, orientalii nu au o ştiinţă echivalentă cu orientalistica, adică o manieră ştiinţifică de cercetare a "Occidentului": poate şi de aceea unii dintre orientali privesc acest tip de cercetare, atitudinea critică cu care europenii analizează trecutul cultural al "celuilalt", ca pe o intruziune nepermisă a celor care îşi arogă dreptul de a formula singuri sentinţe.

Articolele reunite de mine sub titlul "Cum cunoaştem Orientul arab" propun o perspectivă critică asupra culturii "celuilalt" ce priveşte culturile Orientului ca parte a culturii universale, care nu cunoaşte graniţe, ci doar epoci de dezvoltare. Acesta ar fi spiritul ce am dorit să anime articolele pe care le-am adunat aici: în loc de înfruntare, în probleme care ţin de cultură şi religie, "dialog şi cunoaştere reciprocă".

Ar fi mare păcat, cred, să ne lăsăm antrenaţi de unele manifestări ale resentimentelor care par a străbate o mare parte din Orientul arab, ca şi alte zone, şi să uităm ce au adus arabii civilizaţiei universale, ce au putut să construiască: nu numai cetăţi, ci şi o mare cultură, o mare literatură.

Mă gândesc acum, când sunt atâţia oameni care suferă în lumea arabă, în special la femei, la minunatele femei intelectuale pe care le-am cunoscut acolo şi pe care nimeni nu le-a întrebat atunci când s-au luat marile decizii care ne privesc pe toţi. Aş vrea să le spun, aşa cum le spun ele copiilor lor ca să-i liniştească atunci când îi doare ceva: "E doar un moment şi va trece...".
Publicat de la Niciun comentariu:

Cuvânt înainte la În căutarea fiinţei

George Ivanovitch Gurdjieff
În căutarea fiinţei. A patra cale către conştienţă
traducere din limba engleză de Bogdan Brumă
Editura Herald, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

În urmă cu o sută de ani, în Rusia, George Ivanovitch Gurdjieff (1866-1949) a prezentat o învăţătură străveche a evoluţiei conştiente a omului, o ştiinţă uitată pentru a percepe realitatea în sine însuşi şi în univers. Deşi a fost aproape necunoscut în timpul vieţii sale, în anii de după moartea sa, ideile lui Gurdjieff s-au răspândit în toată lumea, inspirând noi generaţii de căutători să caute semnificaţia ezoterică a religiilor tradiţionale. Până acum, primele sale învăţături au fost reproduse doar în fragmente de convorbiri din anul 1915 până în anul 1924, aranjate în ordine cronologică; nu a fost făcută nicio încercare de a prezenta învăţătura în propriile sale cuvinte ca pe un tot închegat.

Gurdjieff a privit cunoaşterea realităţii - ceea ce el numea adevărata "cunoaştere a fiinţei" - ca pe un curent ce curge din vechea Antichitate, trecând din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaştere ca pe un mijloc indispensabil de a obţine libertatea interioară. Pentru aceia care caută să înţeleagă sensul vieţii omului în univers, spunea el, scopul căutării constă în a pătrunde prin acest curent, pentru a-l găsi. Atunci va rămâne doar a şti pentru a fi. Dar pentru a putea şti, ne învăţa el, este necesar să decoperi "cum să ştii".

Gurdjieff a respectat căile tradiţionale pentru transformarea spirituală şi a arătat că abordările lor diferite ar putea fi subsumate uneia din trei categorii: "calea fachirului", care se concentrează pe stăpânirea corpului fizic; "calea călugărului", bazată pe credinţă şi sentimente religioase şi "calea yoghinului", care se concentrează pe dezvoltarea minţii. El şi-a prezentat învăţătura drept a "Patra Cale" care necesită muncă asupra tuturor celor trei instanţe în acelaşi timp. În locul obedienţei credinţei, calea sa solicită cunoaştere şi înţelegere - trezirea unei alte inteligenţe. Dorinţa sa personală, a spus el odată, a fost să trăiască şi să vorbească astfel încât să poată exista o nouă concepţie despre Dumnezeu în lume, o schimbare în orice sens al cuvântului.

Născut în anul 1866 în Caucaz, la frontiera dintre Rusia şi Turcia, din copilărie Gurdjieff a simţit că trebuie să înţeleagă misterul vieţii omului şi a căutat adânc în religie şi ştiinţă pentru a găsi unele explicaţii. A găsit ambele abordări ca fiind convingătoare şi consistente în ele însele, dar sortite să ajungă la concluzii contradictorii, date fiind premisele diferite de la care pornesc. A devenit convins că, separat, nici religia şi nici ştiinţa nu pot explica sensul vieţii omului. În acelaşi timp, Gurdjieff a simţit că o cunoaştere reală şi completă a existat în timpurile străvechi, şi că trebuie să fi fost transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie în diverse civilizaţii. A pornit să îi găsească pe cei care aveau această cunoaştere, călătorind pentru o perioadă de mai bine de douăzeci de ani. Călătoriile sale s-au întins din Grecia şi Egipt până în Asia Centrală, incluzând munţii din Hindukuş şi Tibet.

Cu o mică echipă de tovarăşi, Gurdjieff a găsit şi a reunit elemente ale unei cunoaşteri uitate care reconcilia marile credinţe tradiţionale. El a numit-o "ştiinţa antică", dar nu a indicat originea sa sau pe cei care au descoperit-o. Această ştiinţă vedea lumea materiei vizibile aşa cum o face fizica modernă, recunoscând echivalenţa dintre masă şi energie, iluzia subiectivă a timpului, teoria generală a relativităţii. Cercetarea sa nu s-a oprit însă acolo, acceptând ca reale doar fenomenele care pot fi măsurate şi dovedite prin experiment controlat.

Această ştiinţă a explorat de asemenea lumea exterioară a misticului din afara percepţiei simţurilor, viziunea unei alte realităţi, infinită dincolo de spaţiu şi timp. Scopul era să înţeleagă locul omului în ordinea cosmică, înţelesul vieţii omeneşti pe pământ şi, în mod real, să ştie şi să experimenteze în sine însuşi, în acelaşi timp, atât realitatea lumilor finite, cât şi a celor infinite. Această ştiinţă îşi avea rădăcinile în Asia Centrală şi în Egipt, iar principiile sale au fost încorporate în toate religiile tradiţionale. Gurdjieff spunea că ar putea fi numită "creştinism ezoteric", dar a notat că aceste principii au fost dezvoltate cu mii de ani înainte de Iisus Hristos. Ar fi putut fi numită "budism ezoteric" cu originile sale cu mii de ani înainte de Gautama Buddha.

În anul 1912, Gurdjieff a început să adune simpatizanţi în Moscova, iar în 1915 a organizat un grup de studiu în Sankt Petersburg. Doi ani mai târziu, pentru a scăpa de violenţa revoluţiei bolşevice, s-a mutat în Caucaz şi în cele din urmă, în 1922 s-a stabilit în Franţa, unde a fondat un institut pentru a practica învăţătura sa la Castelul Prieuré în Fontainebleau, lângă Paris.

Aşa cum este descrisă în notele biografice de la sfârşitul acestei cărţi, figura emblematică în promovarea celei de-a Patra Căi a fost P.D. Ouspensky. Acesta s-a alăturat grupului lui Gurdjieff în anul 1915 şi a mers cu el în Caucaz. Ouspensky nu a fost un simpatizant obişnuit. Dotat cu o minte cuprinzătoare şi un intelect ascuţit, călătorise mult ca jurnalist, investigând teozofia şi alte tradiţii ezoterice. Din propriile sale experienţe, era convins de posibilitatea unei conştienţe mai înalte. După eşecul contactării unei "şcoli" ezoterice în India, era în căutarea cunoaşterii ascunse pe care Gurdjieff şi tovarăşii săi o descoperiseră. În calitate de scriitor şi de cititor, reprezenta recrutul ideal pentru a primi învăţătura şi a promova cea de-a Patra Cale.

Când l-a întâlnit pentru prima dată pe Gurdjieff, Ouspensky a fost imediat interesat să înveţe ceea ce ştia Gurdjieff despre ezoterism şi despre "şcolile" despre care vorbea. I-a plăcut maniera clară şi precisă a lui Gurdjieff de a vorbi şi, fidel profesiei sale jurnalistice, a păstrat note ce au înregistrat cuvintele exacte ale lui Gurdjieff, deseori în pagini întregi de propoziţii citate. După ce l-a ajutat pe Gurdjieff să formeze un grup în Sankt Petersburg, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, Ouspensky l-a presat să reveleze, pas cu pas, elementele de bază ale ştiinţei sale antice, pe care grupul o numea "Sistemul".

Cu permisiunea lui Gurdjieff, Ouspensky a păstrat înregistrările sale cu aceste discuţii şi mai apoi a aranjat materialul într-un manuscris autobiografic intitulat Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută, în care a scris că în anul 1921 i-a spus lui Gurdjieff "în detaliu despre un plan pe care îl creionasem pentru o carte ce avea să prezinte prelegerile sale din Sankt Petersburg... El a fost de acord cu acest plan".

Din motive menţionate în notele biografice, cartea care expunea învăţăturile nu a fost niciodată scrisă. Până în anul 1924, Gurdjieff a fost ocupat cu institutul său din Franţa şi apoi cu scrierea operei sale monumentale, Despre tot şi toate. Ouspensky a pus bazele propriei sale activităţi în Londra, conferenţiind despre Sistem şi scriind propria carte, Un nou model al Universului. Despărţirea dintre cei doi oameni a împiedicat colaborarea lor. În realitate, Ouspensky nu i-a trimis lui Gurdjieff manuscrisul Fragmentelor până în 1947, anul propriei sale morţi. Gurdjieff a confirmat acurateţea sa şi manuscrisul a fost publicat postum în anul 1949, ca fiind o lucrare originală autobiografică a lui Ouspensky, deşi mai bine de două treimi din aceasta era reprezentată de citate cuvânt cu cuvânt ale lui Gurdjieff (ediţia franceză a purtat titlul de Fragments d'un enseignement inconnu, dar titlul în engleză a fost schimbat în În căutarea miraculosului, pentru a evita confuzia cu o altă lucrare a autorului, Fragmente dintr-o credinţă uitată, publicată în anul anterior).

Prin prezenta lucrare se doreşte împlinirea scopului original al convorbirilor din Sankt Petersburg. Ea reinstaurează expunerea citată a lui Gurdjieff, suplimentată de prelegerile sale timpurii, majoritatea din perioada 1922-1924. Aceste discuţii ulterioare, care au avut loc la Prieuré în Fontainebleau şi în New York, au fost înregistrate şi aranjate de Jeanne de Salzmann, discipolul cel mai apropiat al lui Gurdjieff. Ele au fost publicate în anul 1973, sub titlul Aspecte din lumea reală.

În căutarea miraculosului şi Aspecte din lumea reală rămân cărţile sursă autentice ale învăţăturilor de început ale lui Gurdjieff. Cartea autobiografică a lui Ouspensky recreează în mod viu aventura întrebării sale, dar şi gândurile sale asupra aspectelor critice, incluzând dimensiunile superioare şi interpretarea Eneagramei. Ambele cărţi-sursă conţin material auxiliar despre ideile lui Gurdjieff cu privire la o varietate de subiecte, incluzând educaţia şi arta. În reconstrucţia învăţăturilor sale de început, acest volum restabileşte mai puţin de o treime din În căutarea şi chiar şi mai puţin din Aspecte, lăsând sursele originale a fi citite în vederea unui tablou complet al învăţăturii.

Această carte a fost aranjată şi editată de un mic grup de discipoli ai lui Gurdjieff şi ai doamnei de Salzmann. În afară de acest cuvânt înainte şi de notele biografice, textul constă aproape în întregime din cuvintele lui Gurdjieff, reformulate dintr-o nouă traducere în limba engleză a textului original din limba rusă a Fragmentelor dintr-o învăţătură necunoscută şi, cu permisiunea Penguin Group (USA), din Aspecte din lumea reală. Singura excepţie este prima parte a capitolului II ("Funcţii şi centri"), care a fost elaborată pornind de la lucrarea lui Ouspensky, Psihologia evoluţiei posibile a omului, bazată pe percepţia sa asupra manierei în care Gurdjieff a explicat funcţiile şi centrii "în modul în care sunt prezentaţi în conferinţele psihologice". Cuvintele rostite de către Gurdjieff la momente diferite şi cu diverse ocazii au fost modificate, mai ales în stil şi voce, unde a fost necesar, pentru o prezentare consistentă într-o singură carte. A fost luată precauţia de a conserva folosirea de către Ouspensky a italicelor pentru sublinieri şi a ghilimelelor pentru a semnala cuvintele convenţionale care au un înţeles special.

Cititorii care iau contact cu ideile lui Gurdjieff pentru prima dată ar trebui să fie pregătiţi pentru o provocare iconoclastă ce merge până la fundaţiile modului nostru modern de percepţie a lumii - mai precis, conştiinţa omului şi liberul arbitru, progresul şi civilizaţia şi semnificaţia vieţii omului în univers. Poziţionând sistemul nostru solar în vastitatea Căii Lactee, autorul introduce ideea unei măsuri în definirea lumilor finite şi infinite. El reaminteşte teoriile antice ale cosmosurilor şi statuează că legile fundamentale ce guvernează fenomenele sunt aceleaşi la toate nivelurile, că omul este un microcosmos reprezentând întregul univers. Astfel, realitatea nu trebuie percepută printr-o privire din exterior - o viziune mistică a pământului sau a cerurilor -, ci prin întoarcerea spre interior şi transcenderea timpului şi a spaţiului. Dictonul antic "Cunoaşte-te pe tine însuţi" este invocat în sensul său originar în templul egiptean - o chemare de a ne deschide spre conştienţă, spre a vedea realitatea.

La început, Gurdjieff desfiinţează cunoaşterea modernă, presupus "ştiinţifică", bazată pe percepţiile simţurilor, şi afirmă că realitatea se poate cunoaşte doar printr-un fel special de "autostudiu" ce are loc simultan cu alte metode. În capitolele următoare, el începe prin a arăta că realizarea acestei posibilităţi depinde de propria noastră dorinţă şi efort; nimănui altcuiva nu îi pasă şi nimeni altcineva nu poate face această muncă pentru noi. Apoi, arată principiile învăţăturii sale - dar nu ca adevăruri relevate pentru a fi crezute sau ascultate. Dimpotrivă, primul principiu este ca nimic să nu fie însuşit pe baza credinţei. Cea de-a Patra Cale este, mai întâi de toate, una a cunoaşterii - nu una a credinţei sau a obedienţei. Este o cale a înţelegerii.

Gurdjieff oferă acest sfat cheie pentru înţelegerea scrierilor sale: "Nu luaţi nimic în sens literar. Încercaţi pur şi simplu să prindeţi principiul". Acest îndemn se aplică în mod evident când el vorbeşte despre relaţiile cosmice (spre exemplu, "raza creaţiei" sau "hrană pentru lună") sau conceptele metafizice (obţinerea "corpurilor" transsubstanţiale), dar este aplicabil în egală măsură structurii sale multicerebrale cu privire la fiziologia umană, de care ne avertizează că este propusă "doar ca un plan pentru observarea-de-sine". Nimic nu trebuie luat ad litteram.

Notele biografice admit că Cea de-a Patra Cale este o învăţătură ezoterică a ceea ce Gurdjieff a numit Marea Cunoaştere: ştiinţa uitată a relaţiei omului cu Dumnezeu şi cu universul, care a fost transmisă prin iniţiaţi de-a lungul a mii de ani în Asia Centrală, Egipt şi Grecia. Pasiunea sa pentru a descoperi această cunoaştere a fost cea care l-a diferenţiat de cel mai apropiat prieten al său, un prinţ rus discipol al budismului Vajrayana. Tocmai principiile acestei transmisii ezoterice au fost cele care au hotărât respectivele roluri ale lui Gurdjieff şi ale celor mai apropiaţi discipoli ai săi, Ouspensky şi Jeanne de Salzmann.

Specificul final al ezoterismului este acela de a diferenţia forma exterioară, exoterică a învăţăturii ce este vizibilă celor neiniţiaţi, de cea interioară, respectiv conţinutul ezoteric ce poate fi cunoscut doar adepţilor care o practică. Exteriorul poate fi transmis de o persoană care înţelege doctrina sa, dar interiorul poate fi transmis mai departe doar de un iniţiat care poate, în practică, trăi învăţătura. Gurdjieff face această distincţie în capitolul V asupra religiilor, când deosebeşte învăţarea doctrinei care specifică ce trebuie făcut, de învăţarea cunoaşterii practice a cum să fie făcut. Pentru el, doar o persoană ce poate trăi conform perceptelor lui Hristos are a dreptul de a se numi creştin.

Învăţătura de început a lui Gurdjieff pentru grupul de la Sankt Petersburg şi de la Prieuré se desfăşura în forma exterioară a ideilor prezentate oamenilor care nu aveau niciun fel de experienţă în munca practică pentru conştienţă. Gurdjieff arăta că făgaşul spre realitatea obiectivă era prin "conştienţa-de-sine", dar putea indica direcţia necesară doar în termeni conceptuali, cu ilustraţii din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, relaţia cheie dintre minte, sentimente şi corp era exprimată metaforic prin termenii de vizitiu, cal şi căruţă. În analogia cu o casă cu patru camere, el se referea la "munca" simultană în camere diferite. Şi nevoia pentru un "supra-efort" - adică, unul dincolo de mijloacele obişnuite - a fost transmis ca un extraordinar efort normal, ca împingerea cuiva dincolo de punctul epuizării. Pentru o audienţă nepregătită, Gurdjieff nu putea indica munca practică interioară necesară fie pentru a uni centrii inferiori, fie pentru deschiderea centrilor superiori. În ultimii ani, cu vizitatori din America şi Anglia, s-a bazat pe lecturi din prima sa carte, Învăţăturile lui Belzebut către nepotul său, ca metodă de a-şi împărtăşi învăţătura în termeni alegorici.

Natura ezoterică a învăţăturilor lui Gurdjieff a fost recunoscută de la început de către Ouspensky, care era familiarizat cu scrierile teozofice şi care călătorise el însuşi în India în căutarea unei "şcoli" ezoterice. Când l-a întâlnit pe Gurdjieff, a vrut imediat să afle ce ştia acesta despre ezoterism şi "şcolile" ezoterice. Aşa cum este subliniat în notele biografice, a recunoscut mai târziu că rolul său a fost să promoveze sistemul de idei - forma exterioară a învăţăturii - mai degrabă decât să se angajeze în practica interioară sub îndrumarea lui Gurdjieff. De vreme ce amândoi au văzut învăţătura în termenii ezoterismului, despărţirea lor nu a reprezentat ruptura percepută de către discipolii lor.

Această interpretare, care acceptă distincţia exoteric / ezoteric în ceea ce priveşte învăţătura şi participanţii, contrazice percepţia stabilită pe baza comportamentului lor exterior. Pentru mine este impusă de două fapte cheie citate în notele biografice. În primul rând, Gurdjieff a condamnat învăţătura independentă a lui Ouspensky ca pe o trădare demnă de Iuda Iscariotul, când în realitate, Gurdjieff îl respecta profund pe Iuda ca fiind discipolul loial care a înţeles singur misiunea lui Hristos. La rândul său, Ouspensky a respins în mod altruist Sistemul pe care îl predase timp de douăzeci şi cinci de ani, pentru a permite discipolilor săi să se mute la Gurdjieff. Aceste acţiuni separate, chiar extraordinare, sunt, în viziunea mea, inexplicabile doar dacă cei doi oameni nu acţionau împreună pentru a promova Cea de-a Patra Cale. Pentru a fi siguri, complicitatea lor secretă nu a fost niciodată admisă de vreunul dintre ei sau de doamna de Salzmann, care trebuie să fi ştiut de aceasta. A fost însă confirmată graţie deplasării sale speciale la Londra în anul 1947 pentru a îl invita pe Ouspensky la Paris, unde avea să se reunească cu Gurdjieff. Am fost de faţă când, patruzeci de ani mai târziu, ea şi-a amintit de ultima întâlnire cu Ouspensky, cu nouă luni înainte de moartea lui. Ea a spus că a vorbit cu Ouspensky, care era în lacrimi, până târziu în noapte, despre faptul că nu era posibil să vină la Paris. Atunci el i-a înmânat manuscrisul Fragmentelor, pentru a-l returna lui Gurdjieff. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care a vorbit despre Ouspensky, ca despre un vechi prieten, cu o profundă afecţiune pe care nu ar fi putut să o fi simţit dacă acesta ar fi trădat omul pe care îl venera ca fiind maestrul său.
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)