Memoriile unui fost Săgetător

Vintilă Horia
Memoriile unui fost Săgetător
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Născut la Segarcea, Vintilă Horia (18/31 decembrie 1915 - 4 aprilie 1992, pe numele său real Vintilă Caftangioglu) şi-a petrecut copilăria în Moldova şi Basarabia. Absolvent al Colegiului Naţional "Sfântul Sava", a urmat cursuri la facultăţile de Drept, Filosofie şi Litere, dar a obţinut licenţa numai în Drept.

Sprijinit de Nichifor Crainic, este numit ataşat de presă la Roma în iunie 1940; va fi însă rechemat în ţară în luna octombrie de guvernul legionar. În 1941 obţine o bursă Humbold şi pleacă în Austria, unde, cu ajutorul lui Alexandru Marcu, este numit ataşat de presă la Viena în 1942. Între august 1944 şi mai 1945 este închis, împreună cu soţia, în lagăre din Silezia, Austria, Italia.

În februarie 1946, un "Tribunal al Poporului" din România îl condamnă la muncă silnică pe viaţă pentru "crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice".

Din Italia emigrează în Argentina, unde va sta între 1948 şi 1953, an în care se stabileşte în Spania, ţară unde va trăi până la sfârşitul vieţii, cu excepţia perioadei 1960-1964, când a locuit la Paris.

Licenţiat al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Catolice din Paris, doctor în Drept al Universităţii din Valladolid, a avut o bogată activitate de publicist, profesor, conferenţiar.

A debutat în 1932, cu versuri, în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava şi editorial în 1937, cu volumul de versuri Procesiuni.

Începând cu anul 1933, face parte din cercul Gândirii. A colaborat, printre altele, la Porunca Vremii, Sfarmă Piatră. A înfiinţat revista Meşterul Manole (1939-1942), pe care o dorea o continuare a direcţiei Gândirii, dar cu deschidere europeană, proiect publicistic căruia i-a rămas fidel.

Distins cu Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul Dieu est né en exil, scris direct în limba franceză. Festivitatea de decernare nu are însă loc din cauza campaniei de denigrare întreprinse de oficiali români, intens sprijinite de L'Humanité şi de stânga franceză.

Autor a numeroase romane, volume de versuri, eseuri, istorii literare etc.

Fragment din capitolul III - Sturm und Drang

[...] Într-adevăr nu mă puteam gândi la toate astea în acea superbă vacanţă din 1933, când, odată trecut peste hopul bacalaureatului, îmi puneam problema viitorului şi mă hotăram să mă înscriu, în toamna următoare, la Drept şi la Filosofie. La Drept ca să fac plăcere părinţilor, la Filosofie ca să compensez slăbiciunea mea în faţa exigenţelor familiare. A fost o vară lungă, începută între luminile de glorie ale succesului şcolar (ieşisem printre primii, chiar al doilea din serie, dacă îmi aduc bine aminte), cumpăram cărţi cu duiumul ca să recuperez timpul pierdut cu studiile de-a lungul unui an întreg dedicat preparării pentru bacalaureat, examen care mă teroriza şi, ca să scap de teroare, învăţam cât puteam mai mult, mă înfundam în lecturi didactice, mă căzneam să înţeleg şi mai ales să reţin acele cunoştinţe îngrămădite în manuale adesea fără sens, scăpasem de groaza matematicilor pentru că se crease posibilitatea de a alege ştiinţele naturii, pentru care aveam o înclinaţie aproape tot atât de puternică şi tentantă ca aceea care mă ducea către literatură şi filosofie. Nu-mi venea să cred că scăpasem. Mă instalam, cu Le roman de la momie de Théophile Gautier în mână, pe o bancă în grădina Ministerului de Comerţ, dacă nu mă înşel, pe Calea Victoriei, aproape de Institutul Italian, al cărui elev aveam să fiu doi ani mai târziu, şi mă lăsam dus pe firul optimismului. Mi se părea miraculos succesul, fusesem în tot decursul liceului un elev mediocru, cu medii finale care nu atingeau mai niciodată un şapte bine despărţitor şi abia în ultimul an de liceu îmi luasem dintr-o dată zborul către primele locuri din clasă. Nu aveam note bune numai la română, franceză, istorie, geografie sau botanică, dar şi la astronomie. Iar bacalaureatul mă săltase dintr-o dată în propria mea judecată despre mine însumi. Făuream planuri fără sfârşit. Publicasem două poezii, una în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava, a doua o trimisesem la o revistă condusă de Paul Macedonski, unde apăruse, spre mirarea mea, lăsându-mă să înţeleg că toate drumurile literare îmi erau deschise. În aceeaşi vară, către sfârşitul lui august, la Bălţaţi aveam să încep un roman. În fiecare vară, la umbra unor meri, în spatele grajdului, începeam un roman, pe care nu-l duceam niciodată la bun sfârşit, nici măcar la rău sfârşit, pentru că aventura se termina pe la pagina zece, fără remediu, în plină soluţie de continuitate.

Totul era de o linişte măgulitoare, în lume şi în mine. Nu aveam decât să întind mâna. Mama mă vedea profesor la Drept şi apoi ministru. Nu aveam altă scăpare. Tata îmi cumpărase un tratat oratoric, editat de Payot, pe care nu l-am citit niciodată. Singura mea obligaţie era aceea de a continua la Facultate drumul început în liceu. Din nefericire, întâlnirea cu Universitatea a constituit o adevărată dezamăgire. Dreptul nu-mi plăcea, iar Filosofia o găseam inutilă, un fel de sofistică fără cap şi fără coadă, aşa cum am definit-o de altfel într-o lucrare-examen care ne-a fost propusă în anul preparator, nu mai ştiu de care dintre profesori. Poate de Bagdasar, la Logică, sau de profesorul de Psihologie, pasionat de teste. Testul cu mine a fost teribil de anti-filosofic. Ascultasem poate zece ore de curs şi nu-mi găsisem locul. Singura materie care mă interesa era un fel de introducere la cultură, făcută de Tudor Vianu.

Alergam de la o Facultate la alta. Dreptul era în Piaţa Universităţii, chiar în faţa statuii lui Eliade Rădulescu, Filosofia era în spate, pe o stradă care dădea în Academiei, cu aule purtând nume celebre: Odobescu, Titu Maiorescu, Pârvan, cu Madam Eva tronând peste un bufet unde, între ore, se înfiripau primele idile studenţeşti. Frecventam cu asiduitate toate cursurile, luam note, citeam tratate străine de istoria filosofiei, înclinam, vrând nevrând, către estetică şi istoria culturii, în timp ce la Drept nu-mi găseam locul în nicio materie, deşi încercam să mă conving de întâietatea Dreptului internaţional asupra Dreptului roman sau asupra celui civil sau administrativ. Din contactele pe care le avusesem cu judecătoriile şi tribunalele, graţie ajutorului iniţiatic pe care mi-l dăduse vărul Gheorghiţă, înţelesesem repede că viaţa de avocat nu era pentru mine, rămăsesem chiar cu un fel de dezgust şi antipatie în faţa cazurilor de furt, de delimitări de terenuri, de agresiuni de tot felul pe care avocatul trebuia să le rezolve totdeauna în favoarea clientului, încercând să alunece pe lângă lege, încercând chiar, în cazuri mai grave, să scape de pedeapsă pe un criminal de rând. Ăsta era Dreptul? mă întrebam. În timp ce judecătorul încerca să aplice legea şi să pedepsească pe delincvent, avocatul făcea tot ce-i era în putinţă, utilizând trucurile juridice cele mai ieftine sau cele mai subtile, ca să evite aplicarea pedepsei. Era un fel de situare dincolo de lege, o negare a Dreptului. Cel puţin aşa îmi apărea pe atunci, la şaptesprezece ani, lumea în care se învârteau apărătorii legii şi inamicii ei. Optasem pentru diplomaţie, pentru că nici cariera de profesor de filosofie nu mă atrăgea. Am avut chiar, timp de mulţi ani, un fel de repulsie pentru învăţământ, al cărui secret l-am descoperit abia târziu, pe la cincizeci de ani, când, din conferinţă în conferinţă, am ajuns la Universitate, pe căile secrete ale exilului. Mă pregăteam deci să urmez exemplul lui Duiliu Zamfirescu, scriitorul diplomat.

Îmi petreceam toată dimineaţa între un curs şi altul, bucurându-mă de acea libertate fără cusur pe care mi-o dădea viaţa de student, ieşit dintr-o dată de sub controlul la care era supus liceanul. Mă aflam timp de câteva ore în centrul Bucureştiului, puteam asista sau nu la un curs, puteam merge la "Cartea Românească" să văd ce noutăţi apăruseră, sau să trec peste drum, la "Herdan", şi să mănânc un crenvurşt cu cartofi şi muştar, puteam vagabonda pe aleile Cişmigiului sau intra la un cinematograf, pe Elisabeta, puteam merge la biblioteca Fundaţiei Carol, unde, într-adevăr, mi-am petrecut multe ore încercându-mi dinţii în paginile lui Joyce sau ale lui Rimbaud. După-masa ascultam conferinţe, la Fundaţie sau la Academia Comercială, mai târziu la Dalles, unde se organizau cicluri întregi dedicate temelor filosofice sau literare şi unde vorbeau intelectualii cei mai faimoşi de atunci: Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Ion Petrovici, Tudor Vianu, N.I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, D. Caracostea, Oprescu şi alţii de care nu-mi mai aduc aminte. Nu înţelegeam cum cineva putea să ia loc în faţa a trei sau patru sute de persoane şi să vorbească timp de o oră despre Kant sau Dostoievski fără să consulte o notă, fără să ezite o singură clipă, citând fraze întregi, date, nume proprii, alcătuind încetul cu încetul un portret literar sau filosofic, scos ca de sub tipar sau pictat, în aerul încremenit de emoţie şi curiozitate, în culori nevăzute, însă puternice şi evocatoare. Nu înţelegeam cum cineva era capabil să rostească o conferinţă.

Îmi plăcea să intru în muzee, la Simu, la Pinacoteca de la Ateneu, la Calinderu şi să stau neclintit în faţa unui tablou de Grigorescu sau de Andreescu, preferaţii mei de atunci. În anul II de Facultate m-am înscris la Institutul de Cultură Italiană, condus de Bruno Manzone, şi am început să iubesc Renaşterea şi pictorii italieni, în timp ce învăţam cu pasiune italiana ca să-l pot citi pe Dante în original. N-am fost în stare decât mult mai târziu să ajung la un asemenea record, însă, prin cursurile de la Institut, pătrundeam în misterele Italiei, îi descopeream pe Papini şi pe Bontempelli, primii scriitori italieni contemporani pe care începeam să-i buchisesc în limba lor. Iar prin cursul de Drept constituţional aflam de Machiavelli şi de Cezar Borgia, un alt fel de a intra în Renaştere. Aparţineam mai multor echipe de studiu, cu care mă întâlneam, la mine acasă sau la alţii, şi studiam împreună teme juridice sau filosofice, împrumutându-ne unii altora cărţi obţinute cu greu. Bucureştiul era ca o grădină ospitalieră care ne adăpostea elanurile şi ne încuraja la cunoaştere. Ţara întreagă ne înconjura cu toate instituţiile ei, cu istoria, cu munţii şi cu apele, cu oamenii politici, cu tot ce se făcuse pe pământul ei de-a lungul secolelor cu scopul precis şi sigur ca noi, studenţii, să ne putem transforma în oameni demni de a duce mai departe un trecut care, prin noi, avea să devină viitor. Eram foarte conştient de misiunea pe care o primisem, nu ştiam prea bine de la cine, dar prezentă în mine încă din copilărie. Luptele politice, partidele, monarhia, criza economică, situaţia internaţională, mă lăsau oarecum indiferent. Tata citea în fiecare zi Universul şi Curentul, din paginile cărora aflam despre Liga Naţiunilor, despre succesele lui Titulescu la Geneva, despre Mussolini şi raidul lui Italo Balbo^[1] peste ocean, despre naţional-socialismul care se pregătea să pună mâna pe putere, despre democraţie şi totalitarism, despre mizeria din Rusia. Tata nu făcea politică deşi fusese senator de Bălţi, în 1930-1931, în guvernul Iorga, însă cred că vota cu liberalii sau cu averescanii. Generalul Averescu făcea parte într-un fel din familie. În timp ce Bucureştiul era bombardat de un Zeppelin german, prin 1916, fusesem dus în braţe de doamna Averescu şi adăpostit în subsolurile unde se instalase mai târziu căminul de fete "Spiru Haret", condus de o mătuşă de a mea, sora mamei cea mai mare, Tanti Adela, care avea să transforme modestul cămin de pe strada Dionisie într-o instituţie model. Iar Petre Papacostea, însurat cu altă mătuşă, Tanti Finica, era secretar al generalului, fusese director general al poştelor şi milita în cadrul unui partid care, după 1925, n-a mai venit niciodată la putere. Însă în casa lui Nenea Petre se respira politic, era ca un fel de loc permanent de întâlnire, unde veneau atât generalul Averescu, cât şi persoane de frunte ale politicii de atunci, pe care le-am cunoscut acolo, cum erau Mihail Manoilescu, George Brătianu, Octavian Goga, sau cei doi fraţi celebri ai lui Nenea Petre, Cezar şi Victor Papacostea. Câţiva ani mai târziu, în cadrul acestei atmosfere averescane, fratele mamei, pe atunci locotenent-colonel, devenise aghiotantul generalului Averescu, făcut Mareşal de Carol al II-lea, şi îl ajuta să-şi redacteze memoriile.

Abia prin anul II am început să citesc reviste politice de tot felul şi să iau parte chiar la manifestaţiile studenţeşti. Fusese suprimat de curând ziarul Calendarul, condus de Nichifor Crainic, din cauza unor atacuri împotriva regelui şi a doamnei Lupescu şi, într-o dimineaţă, studenţimea din Bucureşti a organizat o enormă manifestaţie pe Bulevardul Elisabeta, cerând reapariţia ziarului. O masă imensă de tineri defila pe bulevard, oprindu-se în faţa redacţiei Calendarului, într-o clădire aflată pe bulevard, colţ cu strada Brezoianu, unde Crainic şi redactorii lui ieşiseră în balcon şi răspundeau la strigătele mulţimii. "Vrem s-apară Calendarul", răcneam din fundul plămânilor, până când interveni poliţia, producând panică şi rezistenţă în acelaşi timp, apoi apăru prefectul în persoană, Gavrilă Marinescu, dând ordine de pe scara unui hotel aflat chiar sub redacţia ziarului. Coşurile cu mere şi pere ale unei fructării de peste drum se răsturnară pe trotuar, eu apucai un măr şi, cu dibăcia pe care o avusesem de copil de a nimeri la ţintă, cu piatra sau cu orice îmi cădea sub mână, fără prea mare efort îl nimerii drept în cap pe domnul prefect. Poliţia deveni mai furioasă, strada se umplu de ţipete, ieşiră ca din pământ jandarmii, panica cuprinse mulţimea, începui să alerg pe o stradă laterală, cred că Domniţa Anastasia, urmărit de poliţişti; goana dură câteva lungi minute, alergam cu disperare ca să nu termin în beciurile poliţiei, care nu erau departe, izbutii să mă pierd printre copacii Cişmigiului şi, cu sufletul la gură, să mă îndrept spre casă. A fost prima mea aventură politică.

Distanţarea de sistem, ca să-i spun într-un fel, a început să se producă prin 1934. (Vorbesc ca şi cum m-aş fi dedicat vreodată activităţilor politice, ca şi cum aş fi făcut parte vreodată din vreun partid. Trăim, din păcate, într-un timp de obligaţii politice sine qua non. Comunismul i-a silit, chiar şi pe cei mai refractari la fenomenologia politică, să ia atitudine. Pentru scriitori, această suire pe poziţie, aşa cum vom vedea mai departe, a fost o adevărată catastrofă, atât din punctul de vedere al creaţiei în sine, cât şi din acela al riscului personal.) Universitatea de la Bucureşti era dominată de legionari. Mai mult la Drept decât la Litere. Îmi dădeam seama - fenomenul devenea progresiv, cu anii - că lumea era nemulţumită, că în special tineretul nu mai accepta vechile forme de viaţă politică şi că demagogia care pusese stăpânire pe sistem, în special după suirea pe tron a regelui Carol al II-lea, avea să provoace o catastrofă. Miniştrii căutau drumul către putere numai ca să se îmbogăţească, urmând în acest sens exemplul regal. Totul ajunsese un fel de enormă afacere de Stat. Rasa dregătorilor de odinioară, conservatorii şi liberalii de pe 1900, dispăruse fără urmă, dacă existau vreodată aşa cum mi-o descris tata. Nici "sfinxul de la Bădăcin"^[2], nici învăţătorul cu cămaşa pe dinafară^[3], nu reuşiseră să dea României un echilibru intern şi un prestigiu în exterior de care avea nevoie din ce în ce mai mult, în acei ani în care renăştea revizionismul maghiar şi în care, datorită regelui şi guvernelor din 1930 şi 1939, atât Italia cât şi Germania se arătau puţin dispuse să ne sprijine, în timp ce Anglia şi Franţa, aliatele noastre de la război încoace, dădeau sistematic înapoi în faţa tacticii tot mai agresive a puterilor din Europa centrală. Era ca şi cum democraţiile ar fi renunţat la orice fel de proiect vital. Păreau ţări din care dispăruse tineretul, teritorii pline de bătrâni vulpoi politici, în timp ce Italia şi Germania erau conduse de oameni tineri şi dădeau tineretului o importanţă seducătoare pentru noi. Era ca şi cum o parte din Europa s-ar fi aflat în descompunere, iar cealaltă în plină creştere. Tensiunea, la noi, devenise vizibilă, în cadrul acestei noi înfruntări europene. Lumea veche continua să fie filofranceză, în timp ce generaţia mea tindea către o nouă acceptare politică, ieşită din vechile făgaşe, destinată a vindeca România de viţii şi de răni de tot felul. Cum avea să fie posibilă schimbarea la faţă, aşa cum o numea un tânăr eseist, era greu de ştiut, însă fenomenul reînnoirii plutea în aer ca un vultur promiţător.

Eu nu mă decideam să iau parte. Nici nu-mi puneam problema unei astfel de participări. Ne mutaserăm în strada General Broşteanu, fostă Precupeţii Noi, peste drum de biserică şi aveam, pentru prima oară în viaţa mea de poet, o cameră de studii, mică, lipită de bucătărie, cu fereastra către curte, deci cu vreo trei copaci în faţă, mobilată foarte simplu, cu o bibliotecă dăruită de Nenea Ionel, un fotoliu foarte somptuos împrumutat de altcineva care nu avea unde să-l ţină, un covor de lână mare, roşu şi negru, primit şi el nu mai ştiu de la cine, iar pe jos, de-a lungul pereţilor, cărţi şi reviste care, cu încetul, tindeau să ocupe tot spaţiul minusculului meu studio. Uneori mă visez în "camera poetului" cum o numea un alt unchi care, de câte ori venea în vizită la noi, îşi arunca o privire între ironică şi plină de admiraţie înspre cărţile mele. Pe masa de scris abia mai aveam loc, între hârtii şi hârţoage de tot felul. Păstram cu sfinţenie toate revistele pe care le cumpăram şi pe care le citeam cu pasiune, în special criticile literare dar şi, fără să vreau, comentariile politice. Cărţile de Drept zăceau ascunse cine ştie pe unde. Căci ajunsesem la un adevărat conflict cu Facultatea de Iure, cum îi spuneau Ardelenii.

În anul I mă comportasem ca un student normal, mergeam la cursuri şi învăţam aş putea spune pe rupte, pentru că aşa îmi pusesem în gând. Nu-mi plăcea materia, însă un bun diplomat era obligat să aibă la bază studii juridice şi în special de Drept internaţional. Primul examen, în iunie 1934, a fost cel de Drept roman, cu profesorul Stoicescu. Cartea de curs era împărţită în trei mari capitole, al doilea nefiind obligatoriu. Întrebările începeau deci în legătură cu materia din prima parte, cea mai voluminoasă. Am răspuns la ele, pentru că învăţasem cum trebuie, deşi nu mă interesau nici legile Romanilor nici principiile care le stăteau la bază. Ba citisem chiar cartea lui Fustel de Coulanges, La cité antique şi mă consideram destul de învăţat. N-am ştiut să răspund însă la o întrebare în legătură cu partea a doua a cursului. Stoicescu s-a făcut roşu la faţă şi mi-a spus indignat:
- Dumneata ai încercat să mă înşeli. Bilă neagră cu fraudă.
- Domnule profesor...
- Domnule student...

Orice rezistenţă a fost inutilă. Nedreptatea mi se părea strigătoare la cer. Ce altă soluţie îmi mai rămânea în faţa acestui dezastru, primul meu examen universitar, decât sinuciderea? Am luat-o pe jos, pe bulevarde, am trecut de Precupeţii Noi, am continuat înspre lacuri, de-a lungul liniei de tramvai numărul 5. Eram revoltat şi furios. Fusesem insultat şi pedepsit pe nedrept în pragul vieţii mele studenţeşti. Totul se dărâmase în mine în câteva clipe. Nu mai credeam în nimic. Deci, la ce bun să mai trăiesc? Prin Piaţa Confederaţiei Balcanice mi-am adus aminte, ostenit de atâta cale, de prietenul meu Radu Poroineanu, fiul unui avocat de la Turnu Severin. I-am bătut la uşă. Era acasă. I-am povestit întâmplarea. Era consternat, ca şi mine, însă i se păru exagerată hotărârea mea. Aveam să mă prezint din nou, în toamnă, şi totul avea să reintre în matca ideală a lucrurilor. M-a convins, însă numai pe jumătate. Am luat tramvaiul 5 şi m-am întors acasă, însă pe drum am luat o hotărâre de care nu m-am despărţit până la ultimul examen de la Drept. Aveam să-mi iau licenţa fără să învăţ nimica, aveam să mă răzbun în felul ăsta pe un profesor inconştient şi brutal şi aveam să arăt lumii că sunt mai tare decât un sistem de studii şi o echipă întreagă de profesori universitari. Cândva, îmi ziceam, am să dau în vileag tehnica mea, poate că avea să schimbe lucrurile, să scoată pe bieţii studenţi din situaţia de sacrificaţi în care se aflau. Nu-mi pusesem capăt zilelor numai din întâmplare, din întâmplarea care-mi scosese în cale pe Radu Poroineanu.

Şi aşa s-a întâmplat precum cucul a cântat. Luam cu mine în vacanţă două-trei cursuri de Drept şi le dedicam în fiecare zi câteva ore, după-masă, când, întins pe un şezlong, la umbra casei de la Bălţaţi, în mijlocul amiezii fierbinţi şi a unei tăceri uluitoare, auzeam cum se coc boabele de struguri sub frunze şi cum foşnesc în aerul imobil aripile uliului care dădea târcoale peste case şi câmpuri. Însă nu învăţam. Nici măcar nu citeam. Îmi aruncam ochii pe pagini, încercam să mă leg de o idee şi mă îndepărtam repede de carte. Nu era nimic de făcut, nimic de reţinut. Nişte îngrădeli făcute pe măsura răutăţii oamenilor. Asta mi se părea Dreptul. Abia târziu, în Spania, când îmi pregăteam teza de doctorat în Filosofia Dreptului, am început, vag, să-mi îndrept părerile de atunci. Mă prezentam la examen fără să fi învăţat nimic. Răspundeam sau nu răspundeam. Imaginam teorii personale. Unde ai cetit dumneata aceste lucruri? mă întreba câte un profesor. Mi-am permis, răspundeam, să elaborez o teorie personală, având în vedere pasiunea pentru acest capitol. Unii mă credeau şi-mi dădeau bilă roşie, limita de trecere, alţii nu mă credeau şi-mi dăruiau o bilă neagră. În felul acesta am străbătut marea neagră a Facultăţii de Drept timp de şapte ani în şir. Mi-am făcut serviciul militar, am colaborat la reviste, am publicat mai multe cărţi de versuri, am fost în Italia, am fundat Meşterul Manole cu un grup de prieteni, am dat cu succes examene la Litere şi la Filosofie, însă mi-am ţinut cuvântul dat mie însumi. Într-o dimineaţă de iunie, în 1940, mi-am luat licenţa în Drept fără să fi studiat niciodată Dreptul. Şi chiar cu bilă roşie-albă, cu profesorul Taşcă, de Economia Politică, om în vârstă, care tocmai se pregătea să iasă la pensie şi era deci mai îngăduitor cu studenţii ca altădată. Unde ai citit dumneata acest lucru? mă întrebă şi el, ca şi alţii în lungul meu trecut de student întârziat. Mi-am permis să elaborez o teorie personală, având în vedere pasiunea pe care a trezit-o în mine problema aceasta. A fost o ciudată întâmplare acest examen de Licenţă, pentru că fusesem numit de curând ataşat de presă la Roma şi fără titlul de licenţiat eram destinat să rămân ataşat tot restul vieţii, cum era cazul cu Aron Cotruş, dacă îmi aduc bine aminte. Îngăduinţa lui Taşcă mă situa dintr-o dată pe o altă linie de destin, la capătul căreia puteam deveni ambasador sau chiar şi ministru de Externe. Părinţii mei puteau privi cu linişte în viitor. [...]

---

[1] Italo Balbo (1896-1940), om politic fascist, militar şi aviator italian, ministru al Aviaţiei şi guvernator al Libiei italiene. Raidul despre care vorbeşte Vintilă Horia este o traversare dus-întors a Atlanticului în 1933, cu o grupare de avioane, zbor în urma căruia Mussolini l-a numit pe Balbo Mareşal al Aerului.

[2] Poreclă a omului politic ţărănist Iuliu Maniu .

[3] Autorul se referă la omul politic ţărănist Ion Mihalache, iniţial învăţător.

Maimuţa goală

Desmond Morris
Maimuţa goală
Editura ART, 2016
Traducere din engleză de Valeriu Rendec



*****
Intro

Desmond Morris (n. 1928) a realizat multe documentare şi programe de televiziune despre comportamentul uman şi animal. Datorită abordărilor sale prietenoase şi accesibile, a devenit cunoscut atât adulţilor, cât şi copiilor şi este în prezent unul dintre cei mai populari prezentatori de programe de istorie naturală.

Maimuţa goală, această carte clasică a zoologului Desmond Morris îşi merită locul alături de Originea speciilor a lui Darwin, prezentându-l pe Om nu ca pe un înger căzut, ci ca pe o maimuţă înălţată, care dovedeşte un simţ al umorului, o energie şi o imaginaţie remarcabile, dar care nu este altceva decât un animal aflat în pericolul de a uita de unde a plecat. Cu intuiţiile sale penetrante legate de istoria începuturilor Omului, de viaţa lui sexuală, de obiceiurile lui şi de legăturile sale uimitoare cu lumea animalelor, Maimuţa goală este o carte-jalon deopotrivă provocatoare, incitantă şi durabilă.

Maimuţa goală s-a vândut în peste 20 milioane de exemplare în toată lumea şi a fost tradusă în aproape toate limbile cunoscute. O carte care n-ar trebui să-i scape nici unei fiinţe umane animale.

Capitolul şase
Hrănirea

Comportamentul de hrănire al maimuţei goale pare la prima vedere a fi una dintre cele mai schimbătoare, oportuniste şi cultural influenţabile activităţi, dar chiar şi aici operează o serie de principii biologice de bază. Am privit deja îndeaproape modul în care şabloanele sale ancestrale de culegere a fructelor au trebuit să se transforme în altele de ucidere a prăzii în comun. Am văzut cum aceasta a condus la o serie de modificări fundamentale în obiceiurile sale de hrănire. Căutarea hranei a trebuit să devină mai elaborată şi mai atent organizată. Impulsul de ucidere a prăzii a trebuit să devină parţial independent de impulsul de a mânca. Hrana era dusă la un cămin stabil pentru a fi consumată. Prepararea hranei a trebuit să devină mai laborioasă. Mesele au devenit mai consistente şi mai distanţate în timp. Cantitatea de carne din dietă a crescut spectaculos. S-a practicat depozitarea şi împărţirea hranei. Ea trebuia să fie asigurată de masculi pentru familiile lor. Defecaţia a trebuit controlată şi modificată.

Toate aceste modificări s-au produs într-o perioadă de timp foarte îndelungată şi este semnificativ că, în ciuda marilor progrese tehnologice din ultimii ani, încă le suntem credincioşi. S-ar părea că ele sunt ceva mai mult decât simple mijloace culturale care să fie împinse când încoace, când încolo de capriciile modei. Judecând după comportamentul nostru de astăzi, ele trebuie să fi devenit, măcar într-o oarecare măsură, caracteristici biologice adânc înrădăcinate ale specie noastre.

Aşa cum am observat deja, tehnicile perfecţionate de strângere a hranei de care dispune agricultura modernă i-au lăsat pe majoritatea masculilor adulţi din societatea noastră fără rolul de vânător. Ei îşi compensează acest gol ducându-se la "lucru". Munca a înlocuit vânătoarea, dar a păstrat multe din trăsăturile de bază ale acesteia. Ea implică o deplasare regulată de acasă la "terenurile de vânătoare". Este o activitate predominant masculină şi dă posibilitatea interacţiunii dintre masculi şi posibilitatea activităţii în grup. Implică asumarea de riscuri şi strategii planificate. Pseudovânătorul vorbeşte despre "o lovitură mortală în oraş". El devine nemilos în afacerile sale. Despre el se spune că "aduce acasă potul cel mare".

Când pseudovânătorul se relaxează, el se duce în "cluburi" masculine, din care femelele sunt categoric excluse. Masculii tineri tind să se grupeze în găşti exclusiv masculine, adesea de natură "prădătoare". Pe întregul domeniu al acestor organizări, de la societăţi cultivate până la cluburi sociale, fraternităţi, sindicate, cluburi sportive, grupări masonice, societăţi secrete şi terminând cu găştile adolescenţilor, există o puternică trăire emoţională de "solidaritate" între masculi. Sunt implicate puternice loialităţi de grup. Se poartă insigne, uniforme şi alte însemne de identificare. Invariabil, au loc ceremonii de iniţiere cu noii membri. Unisexualitatea acestor grupuri nu trebuie confundată cu homosexualitatea. În esenţă, ele nu au nimic de-a face cu sexul. Sunt toate preocupate, în primul rând, de legătura dintre masculi a străvechiului grup de vânători cu spirit de cooperare. Rolul important pe care îl joacă în viaţa masculilor adulţi dezvăluie persistenţa impulsurilor ancestrale fundamentale. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, activităţile pe care le promovează ar putea fi tot atât de bine efectuate fără o segregaţie şi un ritual elaborate şi multe din ele s-ar putea desfăşura în cadrul unităţilor familiale. Femelele, adesea, au un resentiment faţă de plecarea masculilor lor pentru a se "întâlni cu băieţii", reacţionând ca şi cum ar semnifica un fel de neloialitate familială. Dar greşesc făcând acest lucru. Ele nu sunt decât puse în faţa exprimării moderne a tendinţei milenare a masculilor speciei de a forma grupuri de vânătoare. Această tendinţă este la fel de fundamentală ca şi relaţia dintre mascul şi femelă la maimuţa goală şi, într-adevăr, a evoluat în strânsă legătură cu aceasta! Ea ne va însoţi permanent, cel puţin până când va apărea o nouă modificare genetică fundamentală în alcătuirea noastră.

Deşi munca a înlocuit în bună parte vânătoarea în zilele noastre, ea nu a eliminat complet formele mai primitive de exprimare ale acestui impuls milenar. Chiar şi acolo unde nu există o scuză economică pentru participarea la urmărirea unui animal drept pradă, această activitate încă mai persist într-o varietate de forme. Vânarea animalelor mari, vânătoarea de cerbi, vânătoarea de vulpi, vânătoarea cu gonaci, braconajul, vânătoarea de păsări sălbatice, joaca de-a vânătoarea şi pescuitul copiilor sunt toate manifestări ale străvechiului impuls de a vâna.

S-a vehiculat ideea că adevărata motivaţie din spatele acestor activităţi din ziua de azi se leagă mai mult de înfrângerea rivalilor decât de doborârea prăzii; că fiinţa disperată care este încolţită reprezintă acel membru al speciei noastre către care se îndreaptă cel mai mult ura noastră, cel pe care am dori atât de mult să-l vedem în aceeaşi situaţie.

Fără îndoială că este un sâmbure de adevăr aici, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe unii indivizi, dar când aceste şabloane de activitate sunt privite în ansamblu, e clar că explicaţia nu este decât parţială. Esenţa "vânătorii sportive" este că prăzii i se acordă o şansă cinstită de a scăpa. (Dacă prada ar fi un simplu înlocuitor al unui rival pe care îl urâm, atunci de ce i-am mai acorda o şansă cât de mică?) Întreaga procedură a vânătorii sportive implică o ineficienţă asumată în mod deliberat, un handicap autoimpus din partea vânătorilor. Ei ar putea foarte uşor să folosească mitraliere sau arme şi mai ucigătoare, dar asta ar însemna să nu mai "joci jocul" - jocul de-a vânătoarea. Totul e solicitarea, complexităţile urmăririi şi manevrele subtile care asigură recompensele.

Una din trăsăturile esenţiale ale vânătorii, în general, este că reprezintă un uriaş joc de noroc şi nu e surprinzător că jocurile de noroc, în multiplele forme stilizate pe care le cunosc astăzi, au un impact atât de puternic asupra noastră. Ca şi vânătoarea primitivă şi vânătoarea sportivă, jocul de noroc este o îndeletnicire predominant masculină şi, ca şi ele, este guvernat de reguli sociale şi ritualuri respectate cu stricteţe.

La o examinare a structurării noastre pe clase sociale se constată că atât vânătoarea sportivă, cât şi jocurile de noroc sunt practicate mai mult de clasele din vârful şi de la baza piramidei decât de clasele mijlocii şi există un motiv foarte raţional pentru acest lucru dacă le acceptăm ca expresii ale impulsului fundamental de a vâna. Am subliniat mai înainte că munca a devenit principalul înlocuitor al vânătorii primitive, dar în această calitate ea a deservit mai mult clasele mijlocii. Pentru masculul obişnuit, exponent al clasei inferioare, natura muncii care i se cere este în prea mică măsură adecvată cerinţelor impulsului de a vâna. Ea se repetă prea mult, este prea previzibilă, îi lipsesc elementele de provocare, de noroc şi risc, atât de esenţiale pentru masculul vânător. Din această cauză, masculii claselor de jos au, ca şi masculii claselor superioare (care nu muncesc), o mai mare nevoie de a da expresie impulsului de a vâna decât au cei din clasele mijlocii, a căror muncă este de o natură mult mai potrivită rolului de substituit al vânătorii.

Lăsând acum vânătoarea şi revenind la următorul act în cadrul şablonului general al hrănirii, ajungem la momentul uciderii. Acest element îşi poate găsi un anumit grad de exprimare în activităţile înlocuitoare ale muncii, vânătorii sportive şi jocului de noroc. La vânătoarea sportivă, acţiunea de a ucide se mai petrece încă în forma sa iniţială, dar, în contextele muncii şi jocului de noroc, ea este transformată în momente de triumf simbolic căruia îi lipseşte violenţa actului fizic. Impulsul de a ucide prada este, prin urmare, considerabil modificat în modul nostru de viaţă actual. El reapare mereu cu regularitate uimitoare în activităţile de joacă (şi nu chiar atât de joacă) ale băieţilor, dar în lumea adultă este supus unei puternice suprimări culturale.

Două excepţii pot fi aici (într-o oarecare măsură) trecute cu vederea. Una este vânătoarea sportivă deja menţionată, iar cealaltă este spectacolul coridei. Deşi zilnic este măcelărit un număr uriaş de animale domestice, uciderea lor este, în mod normal, ascunsă ochilor publicului. În cazul luptelor cu tauri, lucrurile se petrec invers, mulţimi uriaşe adunându-se pentru a urmări şi a trăi prin reprezentanţi actele de ucidere violentă a prăzii.

În cadrul limitelor formale ale sporturilor sângeroase, aceste activităţi au permisiunea de a continua, dar nu fără proteste. În afara acestor sfere, toate formele de cruzime faţă de animale sunt interzise şi pedepsite. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Acum câteva sute de ani torturarea şi uciderea "prăzii" erau cu regularitate puse în scenă ca o formă de distracţie publică în Marea Britanie şi în multe alte ţări. Între timp, s-a recunoscut că participarea la violenţe de acest gen poate toci sensibilitatea indivizilor implicaţi faţă de orice formă de vărsare de sânge. Ea constituie, prin urmare, o sursă potenţială de pericol în societăţile noastre complexe şi aglomerate, unde restricţiile teritoriale şi de dominaţie pot ajunge la o amploare aproape de nesuportat, uneori găsindu-şi calea de răbufnire într-un torent de agresivitate până atunci reţinută, de o sălbăticie anormală.

Până acum ne-am ocupat de primele etape ale secvenţei de hrănire şi de ramificaţiile lor. După vânare şi ucidere, ajungem la masa propriu-zisă. Ca primate tipice, ar trebui să mestecăm tot timpul, ronţăind gustări nonstop. Dar noi nu suntem primate tipice. Evoluţia noastră carnivoră a modificat întregul sistem. O carnivoră tipică îşi oferă plăcerea unor mese copioase, bine distanţate în timp şi este clar că acestui şablon îi corespundem şi noi. Tendinţa persistă chiar şi la mult timp după dispariţia presiunilor vânătorii iniţiale care o impuneau. Astăzi ne-ar fi foarte uşor să revenim la vechile noastre obiceiuri de primate dacă am fi tentaţi s-o facem. Cu toate acestea, rămânem fideli orelor de masă bine stabilite, ca şi cum am fi încă angajaţi în mod curent în vânarea prăzii. Prea puţine din miliardele de maimuţe goale din zilele noastre, dacă nu cumva nici una, se complac în obiceiul tipic al celorlalte primate de a-şi fragmenta mesele şi a le extinde pe toată durata zilei. S-ar putea obiecta că este un simplu caz de convenienţă culturală, dar prea puţine dovezi vin în sprijinul acestei afirmaţii. Ar fi perfect posibil, dată fiind organizarea complexă a rezervelor de hrană de care ne bucurăm acum, să adoptăm un sistem eficient prin care toată hrana să fie luată în gustări mici, întinse pe toată durata zilei. Distribuirea hranei în timp în felul acesta s-ar putea realiza fără o pierdere exagerată a eficienţei imediat ce modelul cultural s-ar adapta şi ar elimina necesitatea unor întreruperi majore ale altor activităţi datorită actualului sistem cu "masa principală". Dar, datorită trecutului nostru îndepărtat de animale de pradă, sistemul respectiv nu ne-ar putea satisface nevoile biologice fundamentale.

Este, de asemenea, interesant să vedem de ce ne încălzim hrana şi o mâncăm cât încă este caldă. Sunt trei explicaţii posibile. Una este că prin aceasta se poate simula "temperatura prăzii". Deşi nu mai consumăm carne proaspăt ucisă, o devorăm, totuşi, cam la aceeaşi temperatură ca şi alte specii de carnivore. Hrana lor este caldă pentru că n-a apucat încă să se răcească; a noastră este caldă pentru că am reîncălzit-o. O altă interpretare este că avem dinţi atât de slabi, încât suntem nevoiţi să "înmuiem" carnea gătind-o. Dar asta nu explică de ce dorim să o mâncăm cât încă este caldă sau de ce încălzim multe feluri de hrană care n-au nevoie să fi e "înmuiate". A treia explicaţie este că, prin creşterea temperaturii mâncării, îi îmbunătăţim aroma. Adăugând o gamă complicată de ingrediente gustoase la constituenţii principali ai hranei, putem duce procesul chiar mai departe. Aceasta se leagă în timp nu de statutul nostru adoptat, de carnivore, ci de mai îndepărtatul nostru trecut, de primate. Felurile de mâncare ale primatelor tipice au o gamă mult mai variată de arome decât cele ale carnivorelor. Când o carnivoră şi-a parcurs secvenţa complexă a vânătorii, deci şi-a ucis prada şi a pregătit-o, ea se comportă mult mai simplu şi mai primitiv atunci când trece la mestecatul propriu-zis. Ea înfulecă; îşi înghite hrana pe nerăsuflate. Maimuţele cu şi fără coadă, pe de altă parte, sunt foarte sensibile la nuanţele aromelor din bucăţile lor de hrană. Ele le savurează şi trec mereu de la o aromă la alta. Probabil că atunci când ne încălzim şi condimentăm bucatele ascultăm de glasul acestor capricii ale vechilor primate. Probabil că acesta este unul din modurile prin care am rezistat transformării noastre în carnivore sângeroase.

Odată ridicată problema aromei, este o înţelegere greşită ce trebuie clarificată în legătură cu felul în care receptăm aceste semnale. Cum simţim gustul a ceea ce mâncăm? Suprafaţa limbii nu este netedă, ci acoperită cu mici proeminenţe, numite papile, care conţin mugurii gustativi. Fiecare din noi posedă aproximativ 10.000 de astfel de muguri gustativi, dar, la bătrâneţe, ei se deteriorează şi scad la număr, de unde şi cerul gurii sleit al gurmandului bătrân. Surprinzător, reacţionăm doar la patru gusturi de bază: acru, sărat, amar şi dulce. Când punem pe limbă o bucăţică de mâncare, înregistrăm proporţiile celor patru proprietăţi conţinute în ea, iar această combinaţie îi dă mâncării aroma de bază. Diferitele zone ale limbii reacţionează mai puternic la unul sau altul din cele patru gusturi. Vârful limbii este foarte sensibil la sărat şi dulce, părţile laterale ale limbii la acru, iar partea din spate a limbii la amar. Limba, în întregul ei, poate, de asemenea, aprecia structura şi temperatura mâncării, dar dincolo de atât nimic mai mult. Toate "aromele" mai subtile şi variate la care reacţionăm cu atâta sensibilitate nu sunt, de fapt, gustate, ci mirosite. Mirosul mâncării se difuzează în cavitatea nazală unde se găseşte membrana olfactivă. Când remarcăm că un anumit fel de mâncare are un "gust" delicios, spunem, de fapt, că are un gust şi un miros delicios. Este amuzant că atunci când suferim de o răceală puternică şi simţul mirosului ne este mult redus, spunem că mâncarea n-are gust. În realitate, îi simţim gustul la fel de bine ca întotdeauna. Lipsa mirosului este ceea ce ne deranjează. După ce am clarificat acest lucru, mai este un aspect al gustului nostru real care necesită un comentariu special; este preferinţa noastră de netăgăduit pentru dulciuri. Ea îi este străină adevăratei carnivore, dar este tipică primatelor. Pe măsură ce hrana naturală a primatelor se coace şi devine bună de mâncat, de obicei devine şi mai dulce şi maimuţele sunt extrem de sensibile la tot ceea ce este înzestrat cu acest gust. Ca şi altor primate, nici nouă nu ne este uşor să rezistăm "dulciurilor". Originea noastră din maimuţe îşi spune cuvântul, în ciuda puternicei tendinţe de a ne hrăni cu carne, făcându-ne să căutăm substanţe special îndulcite.

Acordăm acestui gust de bază mai multă atenţie decât celorlalte. Avem "magazine de dulciuri", dar nu şi "magazine de acrituri". În mod obişnuit, când servim o masă completă, încheiem succesiunea adesea complexă a aromelor cu ceva dulce, astfel ca el să fie gustul care să persiste după aceea. Mai semnificativ chiar, când luăm ocazional mici gustări între mese (şi astfel revenim, într-o mică măsură, la străvechiul şablon al hrănirii primatelor - pe întreaga durată a zilei), alegem aproape întotdeauna, după obiceiul primatelor, preparate dulci cum ar fi bomboanele, ciocolata, îngheţata sau băuturile cu zahăr.

Tendinţa este atât de puternică, încât ne poate crea probleme. Vreau să spun că într-un preparat culinar sunt două elemente care ni-l fac atractiv: valoarea nutritivă şi măsura în care ne plac aromele sale. În natură, cei doi factori merg mână în mână, dar la produsele alimentare artificiale ei pot fi preparaţi şi acest lucru poate fi periculos. Alimente aproape nule ca valoare nutritivă pot fi făcute foarte atractive prin adăugarea în mari cantităţi a unui ingredient de îndulcire artificială. Dacă speculează vechea noastră slăbiciune de primate pentru gustul "superdulce", le înghiţim unul după altul şi ne umplem cu ele, astfel că ne mai rămâne prea puţin loc pentru altceva: în felul acesta, echilibrul dietei noastre se poate da peste cap. Faptul se aplică, în special, în cazul copiilor în creştere. Într-un capitol anterior am menţionat unele cercetări recente care au demonstrat că preferinţa pentru parfumuri dulcege şi arome de fructe scade spectaculos la pubertate când se petrece o modificare în favoarea parfumurilor florale, uleioase şi de mosc. Slăbiciunea vârstei fragede faţă de dulciuri poate fi uşor exploatată, aşa cum se şi întâmplă de multe ori.

Pe adulţi îi pândeşte alt pericol. Deoarece hrana lor este, în general, atât de gustoasă - cu mult mai gustoasă decât s-ar găsi în natură -, plăcerea de a o consuma creşte vertiginos, iar reacţia de a mânca este hiperstimulată. Urmarea în multe cazuri este o stare supraponderală nesănătoasă. Iar pentru a o combate se inventează tot felul de regimuri "de slăbire" bizare. "Pacienţilor" li se spune să mănânce ba una, ba alta, să elimine ba una, ba alta, sau să facă tot felul de exerciţii fizice. Din păcate, nu există decât o singură soluţie reală a problemei: să mănânce mai puţin. Ea îşi face efectul imediat, dar, cum subiectul rămâne înconjurat de semnale hiperstimulative, îi vine greu să nu se abată de la această linie. Individul supraponderal este torturat în continuare şi de o altă complicaţie. Am menţionat anterior fenomenul "activităţilor de transfer" - acţiuni banale, nesemnificative, cu rol de supape nervoase în momentele de stres. După cum am văzut, o foarte frecventă şi obişnuită formă de activitate de transfer este "transferul prin hrănire". În momentele de încordare ciugulim mici cantităţi de hrană sau sorbim băuturi de care nu avem nevoie. Ceea ce ne poate ajuta să ne calmăm încordarea interioară, dar ne mai ajută şi să ne îngrăşăm, cu atât mai mult, cu cât caracterul "banal" al acţiunii de transfer prin hrănire înseamnă că, de obicei, alegem în acest scop ceva dulce. Dacă o facem în mod repetat şi timp mai îndelungat, ajungem la binecunoscuta stare de "îngrăşate nervoasă" şi putem vedea treptat apariţia familiarelor forme rotunjite datorită sentimentelor de nesiguranţă sau vinovăţie. Pentru o astfel de persoană, metodele obişnuite de slăbire vor avea efect numai însoţite şi de alte modificări comportamentale care să reducă starea de tensiune iniţială. În acest context, merită a fi menţionat rolul gumei de mestecat. Această substanţă pare să se fi dezvoltat exclusiv ca un mijloc de transfer prin hrănire. Ea oferă elementul necesar de "ocupaţie" pentru calmarea nervilor fără ingurgitarea dăunătoare a unui surplus de hrană.

Revenind acum la varietatea hranei înghiţite de un grup actual de maimuţe goale, constatăm că gama este largă. În general, primatele tind să aibă un sortiment mai bogat de feluri de hrană în dietele lor decât carnivorele. Acestea s-au specializat pe un anumit tip de hrană, pe când primele sunt oportuniste. Studii atente efectuate pe o populaţie sălbatică de maimuţe japoneze macac trăind în libertate, de exemplu, au dezvăluit că ele consumă până la 119 specii de plante sub formă de muguri, lăstari, frunze, fructe, rădăcini şi scoarţă de copaci, ca să nu mai vorbim de o largă varietate de păianjeni, gândaci, fluturi, furnici şi ouă. Dieta unei carnivore tipice este mai nutritivă, dar şi mult mai monotonă.

Când am devenit ucigaşi, am avut ce era mai bun din ambele lumi. Am adăugat dietei noastre carnea cu o valoare nutritivă mare, dar nu ne-am abandonat vechile trăsături de primate omnivore. De curând - asta însemnând în cursul ultimelor câteva mii de ani -, tehnicile de obţinere a hranei s-au îmbunătăţit considerabil, dar poziţia fundamentală rămâne aceeaşi. După câte ne putem da seama, primele sisteme agricole au fost de o natură ce s-ar putea numi liber "agricultură mixtă". Domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor au înaintat în paralel. Chiar şi în ziua de azi, cu dominaţia noastră extrem de puternică asupra mediului zoologic şi botanic, încă mergem pe ambele direcţii. Ce ne-a împiedicat să dezvoltăm în continuare doar una din cele două direcţii? Răspunsul pare a fi că, dată fiind creşterea masivă a densităţii populaţiei, o dependenţă totală faţă de carne ar crea dificultăţi în privinţa cantităţii, pe când o dependenţă exclusivă faţă de recolte ar fi periculoasă din punct de vedere al calităţii.

S-ar putea obiecta că, din moment ce strămoşii noştri primate au trebuit să se descurce fără carne ca o component majoră a dietei, noi ar trebui să putem să facem la fel. Am fost mânaţi să devenim mâncători de carne numai de circumstanţele specifice mediului, dar acum, când ţinem mediul sub control şi dispunem de recolte cultivate laborios, ne-am aştepta să revenim la străvechile noastre şabloane de hrănire proprii primatelor. În esenţă, acesta este crezul vegetarienilor (sau, după cum se autonumeşte un astfel de cult, al fructorienilor), dar a avut un succes extrem de limitat. Impulsul de a mânca carne pare a fi unul prea adânc înrădăcinat. Existând posibilitatea de a devora carne, noi nu vrem să renunţăm la şablonul respectiv. În legătură cu aceasta, este semnificativ că vegetarienii rareori îşi explică dieta aleasă doar afirmând pur şi simplu că o preferă oricărei alteia. Dimpotrivă, ei elaborează un eşafodaj de justificare complicat, ce implică tot felul de inadvertenţe medicale şi inconsecvenţe filosofice.

Acei indivizi care sunt vegetarieni de bunăvoie îşi asigură o dietă echilibrată prin folosirea unei largi varietăţi de substanţe din plante, ca şi primatele tipice. Dar, pentru unele comunităţi, o dietă preponderent fără carne a devenit mai curând o necesitate practică severă decât preferinţa etică a unei minorităţi. Datorită tehnicilor avansate de cultivare a recoltelor şi a concentrării pe numai câteva cereale de larg consum, în anumite culturi a proliferat un fel de eficienţă redusă.

Operaţiile agricole la scară largă au permis creşterea unor populaţii numeroase, dar dependenţa acestora de numai câteva cereale de bază a condus la o serioasă malnutriţie. Astfel de populaţii se pot înmulţi mult, dar ele produc specimene slab dezvoltate din punct de vedere fizic. Ele supravieţuiesc, dar atât şi nimic mai mult. În acelaşi mod în care abuzul de arme create pe cale culturală poate duce la dezastru prin proliferarea agresivităţii, abuzul de tehnici de hrănire dezvoltate pe cale culturală poate duce la un dezastru în zona nutriţiei. Societăţile care şi-au pierdut echilibrul fundamental al hrănirii în acest fel pot reuşi să supravieţuiască, dar ele vor trebui să depăşească efectele negative de amploare ale deficitului de proteine, minerale şi vitamine, dacă vor să progreseze şi să se dezvolte calitativ. În toate societăţile care sunt în ziua de astăzi cele mai sănătoase şi cele mai avansate, echilibrul dintre carne şi plante în cadrul dietei este bine menţinut şi, în ciuda schimbărilor spectaculoase ce au avut loc la nivelul metodelor de obţinere a resurselor nutritive, maimuţa goală avansată din ziua de azi se hrăneşte încă în mare parte pe baza aceleiaşi diete ca şi îndepărtaţii săi strămoşi vânători. Încă o dată, transformarea este mai mult aparentă decât reală.

Psihic şi materie

Marie-Louise von Franz
Psihic şi materie
traducere din limba germană de Ida Alexandrescu
Editura Herald, 2016

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Prefaţa editorului

Cartea de faţă reprezintă cel de-al doilea volum dintr-o serie de scrieri în care au fost publicate, în ordine tematică, articolele şi prelegerile Mariei-Louise von Franz. După primul volum, dedicat temei "visului", cel de-al doilea volum are drept temă centrală "psihicul şi materia". Este vorba aici despre o discuţie cu privire la sincronicitate - coincidenţa a două sau mai multe evenimente care, din punctul de vedere al cauzalităţii, nu au nicio legătură; este vorba despre aşa-numitul fenomen al "coincidenţei" judicioase, despre o polemică referitoare la noţiunea de timp şi despre punctele de contact dintre ştiinţele naturii şi psihologia analitică referitor la legătura dintre spirit şi materie.

Această problemă face parte în prezent din preocupările centrale ale diferitelor direcţii de cercetare - de exemplu, microfizica, medicina psihosomatică, biologia, fizica cuantică şi psihologia abisală. În peste treizeci de ani de activitate, Marie-Louise von Franz s-a ocupat de probleme, de cunoştinţe şi de teze atât din punctul de vedere al ştiinţelor sociale, cât şi din cel al ştiinţelor naturale cu privire la tema amintită; acestea şi-au găsit expresia în numeroase articole, rezumate şi conferinţe. Multe dintre ele nu au fost publicate niciodată, ori - în cazul în care au apărut pe piaţă - au fost publicate numai în variantă engleză sau franceză, ori provin din publicaţii care între timp s-au epuizat.

Toate contribuţiile pentru acest volum au fost revizuite şi prelucrate parţial, din nou, de către autoare. Au fost scrise în perioada 1960-1986 şi nu şi-au pierdut actualitatea şi importanţa pentru gândirea holistică.

În concordanţă cu autoarea, am decis să nu publicăm contribuţiile în ordine cronologică, ci am structurat volumul după gradul de înţelegere, caracterul general introductiv şi afinităţile tematice ale fiecărui articol. Referinţele exacte, specificând data articolelor şi locul în care au apărut pentru prima oară, sunt menţionate în indicele bibliografic.

Mulţumim autoarei şi tuturor participanţilor pentru ajutorul acordat la compilarea acestui material valoros.

Mulţumirile noastre se îndreaptă către doamna Jacqueline Schteib-Blumer pentru corectura îngrijită a textului acestei a doua ediţii prelucrate.

(Robert Hinshaw, Einsiedeln, 1988/2003)

I. Psihic şi materie din perspectiva psihologiei lui C.G. Jung

Arhetipul drept categorie a trăirii

După o concepţie general acceptată, există doi descoperitori ai inconştientului: Sigmund Freud şi C.G. Jung. Ei au redescoperit un fapt care se afla de mult timp în discuţie, dar care nu fusese cercetat empiric: există o realitate psihică dincolo de conştiinţa eului. Freud vedea în subconştient în primul rând domeniul în care există impulsuri sexuale refulate. Pentru Jung, subconştientul reprezintă - în plus şi în mod esenţial - un domeniu în care percepţiile subliminale, procesele de dezvoltare psihică în pregătire, adică prefigurarea unor viitoare procese de conştiinţă şi, în general, toate conţinuturile creatoare sunt constelate. De fapt, există şi un al treilea descoperitor independent al inconştientului, matematicianul francez Henri Poincaré, care printr-o trăire personală a descoperit inconştientul din sinea lui. El a căutat o explicaţie pentru aşa-numitele funcţiuni automorfe, explicaţie pe care nu a putut-o găsi, văzând apoi soluţia acestei probleme întro viziune avută în stare de semisomn. Astfel, a ajuns la concluzia că trebuie să existe o a doua personalitate inconştientă în om, care, spre uimirea lui, este capabilă să emită o judecată matematică valabilă.

În măsura în care atenţia lui Freud s-a îndreptat mai ales asupra aspectului instinctual al inconştientului, el a apelat mereu la ştiinţa medicală, la fiziologia creierului, la endocrinologie şi mai ales la cercetarea proceselor biologice în general. Dimpotrivă, Jung s-a împotrivit încă de la început asocierii precipitate a inconştientului cu procesele corporale şi materiale; dar nu deoarece nu credea într-o astfel de relaţie, ci pentru că era convins că fenomenele ar trebui cercetate mult mai mult numai în domeniul psihic per se şi studiate mai diferenţiat înainte de a putea stabili legături cu procesele somatice. A vrut să contracareze şi prejudecata materialistă a epocii sale, care dorea să tragă concluzia pripită că psihicul ar fi un epifenomen al proceselor fiziologice. Jung credea că relaţia dintre psihic şi procesele somatice se va afirma în mod natural când cercetările în ambele domenii vor ajunge foarte departe. Existenţa unei astfel de legături pare acum să se impună, chiar dacă noi nu discernem întotdeauna mecanismele într-un domeniu neaşteptat, cum este cel a microfizicii. Acest lucru demonstrează, după părerea mea, înţelepciunea rezervei lui Jung.

Jung este recunoscut ca descoperitor al aşa-numitului experiment al asociaţiilor. În acest test se stabileşte o listă de o sută de cuvinte care pe de o parte se presupune că îi sunt relativ indiferente subiectului experienţei (de exemplu: "masă", "scaun", "pahar" etc.) şi, pe de altă parte, pot eventual să atingă anumite reprezentări emoţionale ale subiectului. Subiectul trebuie să efectueze cât mai repede posibil o asociere pentru fiecare cuvânt; de exemplu: masă-scaun, pahar-apă, lumină-întuneric etc. Dar de îndată ce se abordează un complex, se poate constata o încetinire considerabilă a timpului de răspuns. Dacă este vorba despre un complex important, răspunsurile încetinesc şi pentru cuvintele următoare, fapt care este numit fenomen de "perseverare". Mai târziu acest test a fost combinat cu un experiment psiho-galvanic. Se măsoară în acelaşi moment curba de respiraţie a subiectului, cât şi conductivitatea electrică a pielii sale. Atunci se poate constata un fenomen asemănător: în momentul în care apare fenomenul de perseverare, se amplifică şi curbele. Aceste curbe nu măsoară fenomenul psihic în sine, ci fenomenele fiziologice provocate de excitaţia emoţională. Jung era un tânăr asistent la clinica Burghölzli când doctorul F. Riklin Senior a introdus experimentul asociaţiilor, inventat de doctorul german Aschaffenburg, cu scopul de a găsi noi informaţii cu privire la fiziologia creierului, informaţii care să-i permită ameliorarea diagnosticului anumitor traumatisme cerebrale. Jung a preluat acest experiment conferindu-i un cu totul alt sens, făcând total abstracţie de posibilităţile fiziologice ale creierului. El s-a concentrat asupra elucidării contextului pur psihic al întârzierii răspunsurilor. A descoperit astfel că în psihic există aşa-numitele complexe - astăzi un cuvânt bine cunoscut -, adică personalităţi parţiale, respectiv pachete de reprezentări emoţionale asociate unui element central şi care au tendinţa să atragă tot mai mult material de asociere. Aşa cum am arătat, de fiecare dată când un complex este abordat, au loc şi modificări corporale. Acest lucru demonstrează că Jung a avut dreptate să nu se grăbească să stabilească o relaţie între psihic şi mecanismele cerebrale; s-a dovedit mai târziu că aceste complexe nu afectau numai creierul, ci mai ales corpul în întregul său. Această noţiune este un lucru de la sine înţeles în zilele noastre. În psihosomatică vorbim despre nevroze cardiace etc. Există nevroze care afectează în mod tipic activitatea inimii; complexe nevrotice care pot perturba activitatea digestivă a ficatului, a bilei. Dacă psihicul inconştient pare legat de corp, este uşor de înţeles că este în legătură cu întreg corpul şi nu numai cu procesele cerebrale. Conform unor concepţii mai noi, creierul pare a fi doar un aparat diferenţiat care serveşte ordonării percepţiilor senzoriale venite din lumea exterioară.

Medicina populară intuitivă, mai ales cea din Extremul Orient, a asociat dintotdeauna anumite complexe cu anumiţi centri ai corpului. În China, există 365 de divinităţi ale corpului. Fiecare parte a corpului, fiecare funcţie corporală, fiecare organ intern, fiecare centru nervos are "divinitatea" sa. S-ar putea spune că aceste divinităţi ale corpului reprezintă percepţiile intuitive interne ale anumitor senzaţii endosomatice. Existenţa unei relaţii între complexe şi procesele corporale este indubitabilă, dar nu trebuie să tragem din acest fapt concluzii pripite.

Jung s-a concentrat mai întâi asupra cercetării efectelor complexelor inconştiente asupra personalităţii globale şi asupra rolului lor în calitate de componente ale destinului în cadrul personalităţii individuale.

În acest context, trebuie să definim ce înţelege Jung prin "psihic":În primul rând, totalitatea conştiinţei, adică tot ce este asociat cu aşa-numitul complex al eului. Dacă ştiu ceva, atunci spun "Ştiu asta". Când un conţinut este asociat complexului eului, spunem: "Sunt conştient de acest lucru". Psihicul este format din ceea ce numim inconştient, adică necunoscutul psihic, care atunci când trece pragul conştiinţei poate fi asimilat conţinuturilor conştiente. De exemplu, este cazul multor fenomene observabile în timpul somnului. Acolo au loc procese psihice de reprezentare, numite vise, care (dacă sunt cercetate corespunzător, conform semnificaţiei lor) pot trece pragul conştiinţei. Eu pot să visez ceva, iar apoi încerc să înţeleg acel vis. Ceea ce mai înainte era conţinutul inconştient al unui vis a trecut pragul conştiinţei, pentru a deveni un conţinut conştient. Jung asimilează psihicului ceea ce el numeşte sistemul psihoid. Prin acest termen desemnează acea parte a psihicului nostru care rămâne perfect necunoscută pentru noi şi care, de asemenea, ar putea fi definită ca parte necunoscută a psihicului, care nu trece niciodată pragul conştiinţei, adevăratul inconştient absolut, necunoscutul în sine. Însă Jung nu foloseşte acest termen decât într-un context specific. Conform lui, sistemul psihoid este acel domeniu al psihicului în care psihicul pare să se amestece cu manifestările materiale.

Deşi complexele, în calitate de conţinuturi ale inconştientului, sunt prin definiţie inconştiente, ele se pot manifesta în noi sub forma conţinuturilor "conştiente" sau pot, de asemenea, să ia forma altor "personalităţi". Îi datorăm această descoperire lui Pierre Janet. El a convins o pacientă isterică şi foarte disociată să descrie verbal medicului ei procesele sale conştiente, scriind simultan cu mâna stângă ceea ce inconştientul îi dicta. De asemenea, într-o oarecare măsură, pacienta putea să ofere unei a doua persoane inconştiente posibilitatea de a-şi exprima complexul. Janet a putut atunci să constate că manifestarea acestei a doua persoane - care în acest caz nu era decât simpla expresie a unui complex foarte disociat - poseda, de asemenea, o anumită conştiinţă, o anumită raţiune, o anumită capacitate de evaluare, chiar şi afecte etc. Pentru a stabili diferenţa dintre acest feno men şi conştiinţa eului, Jung defineşte "conştiinţa" complexelor inconştiente prin termenul de luminozitate. Complexele posedă un fel de conştiinţă difuză, lipsită de claritate. Ea apare foarte clar în cazurile în care complexul inconştient elaborează aşa-numitul "aranjament", fenomen ce poate fi observat la anumite personalităţi puternic disociate. Jung a publicat cazul unei doamne îndrăgostite de soţul celei mai bune prietene. Din raţiuni morale lesne de înţeles, a refuzat eventualitatea unei legături amoroase cu el. Totuşi, şi-a convins prietena să plece singură în concediu, iar a doua zi s-a întâmplat să ajungă sub roţile unei trăsuri, în faţa porţii bărbatului. În urma accidentului a fost transportată în casa lui. Analiza acestei femei a demonstrat cu claritate că toată această punere în scenă fusese bine orchestrată de un complex. Trebuie să admitem însă că subiectul n-a fost conştient de acest "aranjament" şi că în niciun caz nu se pot asocia aceste evenimente cu complexul eului. Însă complexul s-a putut comporta relativ conştient (dacă definim conştiinţa, printre altele, drept ceva care poate pune la dispoziţie mijloacele corespunzătoare).

Cea de-a doua mare descoperire a lui Jung a constat în faptul că nu a mai perceput complexele ca pe nişte fenomene patologice, aşa cum le considera psihiatria din acele vremuri şi psihologia freudiană, ci, dimpotrivă, a accentuat caracterul de normalitate al anumitor complexe. De asemenea, a considerat normal faptul că sistemul nostru psihic este compus din complexe diferite, complexul eului nefiind decât unul dintre ele. Fiecare om are complexe. Acestea în sine nu provoacă maladii decât în anumite condiţii. Ele fac parte integrantă din constituţia psihică. Aceste complexe normale, pe care fiecare le are, sunt numite de Jung "arhetipuri". Arhetipurile sunt într-o oarecare măsură complexele normale, înnăscute, pe care le avem cu toţii. Iată de ce Jung defineşte drept arhetipuri toate dispoziţiile înnăscute şi structurile psihice evidente care în situaţii caracteristice şi repetate produc reprezentări, gânduri, emoţii şi motive imaginare similare în structura lor. Adeseori, arhetipurile lui Jung au fost comparate cu ideile lui Platon. Trebuie însă amintit că diferenţa esenţială dintre o reprezentare arhetipală şi o idee platoniciană constă în fap tul că ideea platoniciană este un conţinut pur, abstract, în timp ce arhetipul poate să se exprime la fel de bine ca sentiment, ca emoţie sau ca imagine mitică. De aceea, arhetipul lui Jung este o noţiune mai largă decât ideea platoniciană.

Trebuie, de asemenea, să facem deosebirea dintre arhetipul în sine şi imaginea, reprezentarea, ideea sau imaginarul arhetipal. Cu alte cuvinte: arhetipurile în sine sunt structuri intangibile; numai stimulate de o situaţie critică oarecare, interioară sau exterioară (datorită unor procese interne de compensare sau datorită unor stimuli exteriori), pot produce în momente decisive o imagine arhetipală, un imaginar arhetipal, un gând, o intuiţie sau o emoţie. Recunoaştem natura arhetipală a acestor fenomene atât datorită prezenţei, cât şi asemănării lor în toate culturile şi la toate popoarele lumii. Această formulare pare foarte abstractă, dar, dacă citim o culegere de cântece de dragoste sau de luptă, indiferent de ţara de provenienţă, vom constata că toţi oamenii aflaţi într-o situaţie arhetipală exprimă mereu emoţii, reprezentări şi fantezii similare. Nu te poţi îndoi de caracterul ereditar al structurilor arhetipale; acest lucru nu este însă valabil pentru imagini. I s-a reproşat mereu lui Jung teza sa conform căreia imaginile reprezentărilor noastre pot fi transmise ereditar - un lucru pe care el nu l-a afirmat niciodată. Se transmit ereditar doar dispoziţiile şi structurile, care, la rândul lor, vor permite crearea neîntreruptă a unor imagini identice sau asemănătoare. În momentul în care o structură arhetipală înnăscută se manifestă sub forma unei imagini sau a unui imaginar arhetipal, psihicul foloseşte impresiile primite din mediul înconjurător drept mijloace de expresie. De aceea imaginile nu sunt total identice, ci doar analoge în structura lor. De exemplu, dacă frica copleşitoare a unui copil african va vrea să creeze o imagine, copilul va visa un crocodil sau un leu, în timp ce un copil european va visa un camion care se năpusteşte asupra lui, ameninţându-l să-l calce. În acest caz, numai structura ameninţării teribile este similară. Bineînţeles că imaginea este îmbogăţită de impresiile venite din lumea exterioară.

Trebuie acum să fixăm limitele care separă arhetipul de un model de comportament instinctiv. Astăzi, în cercetările lor asupra animalelor, etologii studiază mai ales anumite forme tipice de reacţie; de exemplu, evoluţia clocitului sau formele de salutare a partenerului etc. Acestea sunt, după cum se ştie, modele comune întregii specii, care se transmit din generaţie în generaţie. Irenäus Eibl-Eibesfeld, în cartea sa Dragoste şi ură, a extins aceste cercetări asupra oamenilor, stabilind, datorită fotografiei, o medie a tuturor formelor de salut ale omului, şi a demonstrat că la noi se întâmplă acelaşi lucru: ne salutăm cu anumite gesturi de tandreţe foarte asemănătoare cu cele ale primatelor. Însă trebuie să fim conştienţi că cercetătorii etologi abordează materia lor de studiu dintr-un punct de vedere extern (adică observă omul din exterior), aşa cum procedează behaviorismul american. După ce au studiat omul din punct de vedere statistic, au putut constata că, asemenea animalelor, el are anumite modele de comportament care în cazul oamenilor par puţin mai flexibile decât, de exemplu, la maimuţe. Dacă la primate modelele comportamentale sunt încă relativ flexibile, putem constata că pe măsură ce coborâm pe scara evoluţiei aceste modele devin din ce în ce mai mecanice şi mai automate. Creşterea capacităţii de asimilare la animalele superioare le permite acestora o anumită supleţe a comportamentului.

Jung a ales într-o oarecare măsură calea opusă behaviorismului: a observat omul din exterior, fără să-şi pună întrebări despre cum ne comportăm sau ne salutăm, despre cum ne împerechem sau cum ne creştem copiii. Cercetările sale se concentrează asupra a ceea ce simţim, asupra imaginarului nostru în momentul în care acţionăm astfel. Este vorba aici de un domeniu în care cercetarea asupra animalelor nu poate duce la nimic. Noi nu avem niciun mijloc de a şti dacă o mierlă, când îşi construieşte cuibul, posedă un imaginar creativ cu privire la structura acelui cuib. Ne este imposibil să ştim dacă un astfel de proces imaginativ există în ea, dacă poate să gândească, să aibă reprezentări sau să fie satisfăcută din punct de vedere estetic de modul în care şi-a construit cuibul. În timp ce observăm comportamentul animalelor, nu putem afirma nimic despre procesele lor interioare; poate drept obiect studiul limbajului utilizat de primatele superioare sau de delfini vor fi încoronate de succes, aducând noi informaţii referitoare la această problemă.

Toate acestea se află însă în primul stadiu de experimentare. Sunt convinsă că procese interioare analoage cu ale noastre există deja la animalele superioare cu sânge cald - poate într-o manieră mai vagă, dar acest lucru nu a fost dovedit încă.

Datorită abilităţii sale de comunicare, putem stabili că omul (de exemplu, când se îndrăgosteşte) posedă întotdeauna reprezentări interioare, fantezii, sentimente, emoţii şi reprezentări ale imaginarului care, asemenea comportamentului exterior, sunt tipice. Putem constata că reacţia noastră la o situaţie dată urmează întotdeauna o structură analoagă. Se poate chiar considera îngrijorătoare absenţa acestei reacţii comune. Prin similitudinea structurală, dispoziţia arhetipală la fiinţele umane se relevă mult mai clar (şi de aceea Jung se referă la ea), fapt care poate fi demonstrat cu uşurinţă prin observaţia că sistemele religioase şi miturile, obiceiurile mitice şi basmele populare au o structură identică, în ciuda tuturor detaliilor care le diferenţiază.

După cum se ştie, etnologul Adolf Bastian a stabilit deja o diferenţă între ceea ce numim gândirea elementară şi gândirea comunitară a omenirii; gândirea elementară are o structură fundamentală, pe care o putem regăsi la orice fiinţă umană, în timp ce gândirea comunitară este proprie unei singure etnii. Jung s-ar putea declara total de acord cu Bastian, cu singura deosebire că Bastian vorbeşte despre gânduri, în timp ce pentru Jung arhetipurile nu sunt doar nişte gânduri elementare, ci şi sentimente elementare, fantezii elementare sau viziuni elementare.

Astăzi ar trebui să mergem şi mai departe şi să explorăm relaţia dintre noţiunea arhetipului la Jung şi diferitele noţiuni ale structuralismului. Ar trebui avuţi în vedere autori ca Lévy-Strauss şi Durand - în măsura în care cunosc această literatură. Dar expunerile lor nu mă conving în întregime, din pricina faptului că arhetipurile se contaminează reciproc - problemă care doar dacă noile cercetări din Statele Unite ale Americii, care au poate fi regăsită şi în psihologie. Arhetipurile nu sunt aşa cum se credea mai demult că ar fi electronii, nişte particule mici, separate. Fuzionează, cum se spune în limbajul fizicienelor, ca un electrosmear. Pot fi comparate cu un nor scămoşat, care la margini se destramă în efecte secundare. Adesea nu se poate spune cu certitudine despre o imagine arhetipală cărui arhetip îi aparţine. De pildă: în mormântul regelui Seth I se poate observa reprezentarea unui tamarisc cu un sân, de la care regele suge. Este vorba aici de reprezentarea arhetipului Marii Mame sau a arhetipului Arborelui Vieţii? Răspunsul intră sub incidenţa ambelor ambele arhetipuri. Nu putem fixa o limită între arhetipuri. Asta o fac însă structuraliştii. Lévi-Strauss, de exemplu, deosebeşte ceea ce este fiert de ceea ce este crud, viaţa de moarte, stabilind astfel nişte categorii aparent absolute. Ne-am putea referi la fel de bine şi la alte categorii. Arhetipurile nu înoată în inconştientul colectiv precum bucăţelele de pâine în supă. Ele însele formează supa în orice loc, apărând astfel în amestecuri specifice. Iată de ce este atât de dificil să le descrii cu claritate în afara unui context psihologic individual.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Oferta saptamanii Meteor Press

   

22/08/2016 Newsletter Meteor Press

Va asteptam cu reduceri de 25% la seria de carti Larousse de invatare a limbii engleze pentru copii si la alte cateva titluri din colectia ,,carti pentru copii". 

Haideti sa invatam impreuna!

Oferta saptamanii

LAROUSSE. ENGLEZA DISTRACTIVÃ 14-15 ANI LAROUSSE Pret pe site: 13.5 RON Colectie: Limbi straine Descriere: Cartea este conceputa de specialistii Larousse pentru copiii de 14-15 ani care studiaza limba engleza. Contine exercitii progresive, jocuri dida [...]	LAROUSSE. ENGLEZA DISTRACTIVÃ 12-13 ANI LAROUSSE Pret pe site: 13.5 RON Colectie: Limbi straine Descriere: Cartea este conceputa de specialistii Larousse pentru copiii de 12-13 ani care studiaza limba engleza. Contine exercitii progresive, jocuri dida [...]
LAROUSSE. ENGLEZA DISTRACTIVĂ 10-11 ANI LAROUSSE Pret pe site: 13.5 RON Colectie: Limbi straine Descriere: Cartea este concepută de specialiştii Larousse pentru copiii de 10-11 ani care studiază limba engleză. Conţine activit& [...] Citeste un fragment	LAROUSSE. ENGLEZA DISTRACTIVĂ 8-9 ANI LAROUSSE Pret pe site: 13.5 RON Colectie: Limbi straine Descriere: Cartea este concepută de specialiştii Larousse pentru copiii de 8-9 ani care studiază limba engleză. Conţine activit [...] Citeste un fragment
Invatam prin joc cu...printesele. Vol. I Roxana Geanta Pret pe site: 7.5 RON Colectie: Carti pentru copii Descriere: Descopera minunata lume a printeselor prin jocuri de logica si perspicacitate, antreneaza-ti gandirea si spiritul de observatie si afla secretele [...]	Invatam prin joc cu...printesele. Vol. II Roxana Geanta Pret pe site: 7.5 RON Colectie: Carti pentru copii Descriere: Descopera minunata lume a printeselor prin jocuri de logica si perspicacitate, antreneaza-ti gandirea si spiritul de observatie si afla secretele [...]
Imi place sa colorez. Animale salbatice Alina Pertea Pret pe site: 6 RON Colectie: Carti pentru copii Descriere: Este o serie de carti de colorat, cu imagini amuzante si viu colorate pentru cei mici.   [...]	Imi place sa colorez. Animale domestice Alina Pertea Pret pe site: 6 RON Colectie: Carti pentru copii Descriere: Este o serie de carti de colorat, cu imagini amuzante si viu colorate pentru cei mici.   [...]
Invatam numerele Roxana Geanta Pret pe site: 7.5 RON Colectie: Carti pentru copii Descriere: O carte frumos ilustrata, cu ajutorul careia copilul poate invata sa numere si, de asemenea,  poate exersa scrierea cifrelor pe spatiile spe [...]	Invatam alfabetul Roxana Geanta Pret pe site: 7.5 RON Colectie: Carti pentru copii Descriere: O carte frumos ilustrata, unde fiecare litera a alfabetului are corespondent cuvantul si imaginea care incep cu litera respectiva. De asemenea, c [...] Citeste un fragment

---

- pentru o mai buna activitate editoriala va rugam sa ne transmiteti sugestiile dumneavoastra si eventualele nemultumiri -

---

Comenzi tel/fax: (021) 222 83 80 online: www.meteorpress.ro email: carte@meteorpress.ro distributie: distributie@meteorpress.ro

Editura Meteor Press str. Bahluiului nr. 1, sector 1, Bucuresti tel/fax: (021) 222 83 80 email: editura@meteorpress.ro distributie: distributie@meteorpress.ro comenzi: carte@meteorpress.ro

---

Ediția aniversară, a V-a, a Nopții Literaturii Europene la București

Ediția aniversară, a V-a, a Nopții Literaturii Europene la București

• 9 septembrie 2016, între orele 19.00 și 23.00 – lecturi, performance-uri, discuții, expoziții și proiecții, în zona centrală a capitalei, cuprinsă între str. Pictor Arthur Verona, Piața Lahovary și str. Vasile Lascăr

• Una dintre noutățile ediției 2016: „Platforma de dialog pentru profesioniștii din lumea cărții”, proiect care va demara cu o primă întâlnire între traducători literari și editori

• Organizatorii Nopții Literaturii Europene la București în parteneriat cu „Carte peste Carte” strâng cărți pentru dotarea bibliotecii orășenești din Târgu Frumos, județul Iași

• Mai multe informații despre ediția din acest a Nopții Literaturii Europene la București, pe pagina de oficială de Facebook, https://www.facebook.com/Noapt eaLiteraturiiEuropene/

 ​ 

În mai puțin de o lună, va avea loc cea de a V-a ediție a Nopții Literaturii Europene la București, un eveniment al Reţelei Institutelor Culturale Naţionale din Europa (EUNIC), care se desfăşoară anual în mai mult de 70 de orașe din toată lumea.

Pe 9 septembrie, începând cu ora 19.00, iubitorii de literatură din București sunt invitați să pornească în căutarea poveștilor, în zona centrală a capitalei.

„Vă invităm la Piua Book Bar, la Cărtureşti Verona, la Casa Ion Mincu (sediul OAR), pe terasa Teatrului Țăndărică sau în Spațiul Public European, pentru a afla cum au trăit familiile turceşti în cea de a doua jumătate a secolului XX la Istanbul, ce legături pasionale îi uneau pe scriitorii Ingeborg Bachmann şi Paul Celan, ce citesc astăzi adolescenţii din Germania sau cum arată lumea poveştilor fanteziste poloneze. Pătrundeţi în mirajul tinereţii şi iubirii Italiei anilor ’30, aflaţi despre istoria dureroasă a Varşoviei din anul 1939 sau despre istoria recentă a României de după căderea lui Ceauşescu – percepută prin ochi maghiaro-români –, comemoraţi împreună cu Spania 400 de ani de la moartea lui Miguel Cervantes sau aflaţi cum portughezii instalează astăzi teama la ei acasă”, a declarat Elisabeth Marinkovic, Preşedinta Cluster-ului EUNIC România, Atașat cultural, Directoarea Forumului Cultural Austriac. 

În centrul acestei nopți, vor sta 12 autori din Austria, Cehia, Germania, Grecia, Italia, Polonia, Portugalia, Spania, Turcia, Ungaria și România. Operele acestora vor fi prezentate publicului bucureștean în forme diverse, precum: lecturi, performance-uri, discuții, expoziții sau proiecții. Și, pentru că în 2016 este o ediție aniversară, Noaptea Literaturii Europene la București se va încheia cu un after-party la Piua Book Bar.

„Platforma de dialog pentru profesioniștii din lumea cărții” este una din noutățile ediției 2016, proiect care va demara cu o primă întâlnire între traducători literari și editori, moderată de Simona Sora. Participă: Dinu Flămând, Peter Srager, Bogdan Ghiu, Dana Verescu, Vlad Russo, Bogdan-Alexandru Stănescu, Lidia Bodea, Laura Albulescu.

La această ediție, organizatorii Nopții Literaturii Europene la București în parteneriat cu „Carte peste Carte” vor strânge cărți pentru dotarea bibliotecii orășenești din Târgu Frumos, județul Iași.

Ilustratia afișului din acest an este semnata de João Fazenda, artist portughez, proaspăt premiat cu Premiul Național pentru Ilustrație, în Portugalia.

---

Din 2012, în fiecare an, locuitorii capitalei au putut participa la evenimente dedicate literaturii europene, organizate de clusterul EUNIC, cu sprijinul a numeroase personalități din lumea artistică – cu precădere actori, muzicieni, critici și jurnaliști. De fiecare dată, organizatorii au urmărit promovarea celor mai recente traduceri în limba română a scriitorilor de ultimă oră din țările pe care aceștia le reprezintă în România. Nu în ultimul rând, cunoașterea unor locuri speciale din București a fost o condiție de bază a acestui proiect.

Noaptea Literaturii Europene la București este un proiect al clusterului EUNIC România (Reţeaua Europeană a Institutelor Culturale Naţionale), sprijinit de Reprezentanța Comisiei Europene şi organizat de: Forumul Cultural Austriac, Centrul Ceh, Goethe-Institut, Fundaţia Culturală Greacă, Institutul Italian de Cultură, Institutul Polonez din București, Ambasada Portugaliei la București/ Camões, I.P., Institutul Cultural Român, Institutul Cervantes, Centrul Cultural Turc Yunus Emre din București, Institutul Balassi - Institutul Maghiar din Bucureşti.

Parteneri: Carte peste carte, Piua Book Bar, Teatrul de Animatie Țăndărică, Casa Ion Mincu – Sediul Ordinului Arhitecților din România, Cărturești.

Mai multe informații despre proiectul Noaptea Literaturii Europene la București și ediția din 2016, pe pagina de oficială de Facebook, https://www.facebook.com/Noapt eaLiteraturiiEuropene/, și pe http://bucharest.eunic-online. eu/. 

--

www.headsome.ro

str. Constantin Rădulescu-Motru 16, 

bl. 21, ap. 201, sector 4, Bucureşti

0722-609.478