Maimuţa goală

Desmond Morris
Maimuţa goală
Editura ART, 2016
Traducere din engleză de Valeriu Rendec



*****
Intro

Desmond Morris (n. 1928) a realizat multe documentare şi programe de televiziune despre comportamentul uman şi animal. Datorită abordărilor sale prietenoase şi accesibile, a devenit cunoscut atât adulţilor, cât şi copiilor şi este în prezent unul dintre cei mai populari prezentatori de programe de istorie naturală.

Maimuţa goală, această carte clasică a zoologului Desmond Morris îşi merită locul alături de Originea speciilor a lui Darwin, prezentându-l pe Om nu ca pe un înger căzut, ci ca pe o maimuţă înălţată, care dovedeşte un simţ al umorului, o energie şi o imaginaţie remarcabile, dar care nu este altceva decât un animal aflat în pericolul de a uita de unde a plecat. Cu intuiţiile sale penetrante legate de istoria începuturilor Omului, de viaţa lui sexuală, de obiceiurile lui şi de legăturile sale uimitoare cu lumea animalelor, Maimuţa goală este o carte-jalon deopotrivă provocatoare, incitantă şi durabilă.

Maimuţa goală s-a vândut în peste 20 milioane de exemplare în toată lumea şi a fost tradusă în aproape toate limbile cunoscute. O carte care n-ar trebui să-i scape nici unei fiinţe umane animale.

Capitolul şase
Hrănirea

Comportamentul de hrănire al maimuţei goale pare la prima vedere a fi una dintre cele mai schimbătoare, oportuniste şi cultural influenţabile activităţi, dar chiar şi aici operează o serie de principii biologice de bază. Am privit deja îndeaproape modul în care şabloanele sale ancestrale de culegere a fructelor au trebuit să se transforme în altele de ucidere a prăzii în comun. Am văzut cum aceasta a condus la o serie de modificări fundamentale în obiceiurile sale de hrănire. Căutarea hranei a trebuit să devină mai elaborată şi mai atent organizată. Impulsul de ucidere a prăzii a trebuit să devină parţial independent de impulsul de a mânca. Hrana era dusă la un cămin stabil pentru a fi consumată. Prepararea hranei a trebuit să devină mai laborioasă. Mesele au devenit mai consistente şi mai distanţate în timp. Cantitatea de carne din dietă a crescut spectaculos. S-a practicat depozitarea şi împărţirea hranei. Ea trebuia să fie asigurată de masculi pentru familiile lor. Defecaţia a trebuit controlată şi modificată.

Toate aceste modificări s-au produs într-o perioadă de timp foarte îndelungată şi este semnificativ că, în ciuda marilor progrese tehnologice din ultimii ani, încă le suntem credincioşi. S-ar părea că ele sunt ceva mai mult decât simple mijloace culturale care să fie împinse când încoace, când încolo de capriciile modei. Judecând după comportamentul nostru de astăzi, ele trebuie să fi devenit, măcar într-o oarecare măsură, caracteristici biologice adânc înrădăcinate ale specie noastre.

Aşa cum am observat deja, tehnicile perfecţionate de strângere a hranei de care dispune agricultura modernă i-au lăsat pe majoritatea masculilor adulţi din societatea noastră fără rolul de vânător. Ei îşi compensează acest gol ducându-se la "lucru". Munca a înlocuit vânătoarea, dar a păstrat multe din trăsăturile de bază ale acesteia. Ea implică o deplasare regulată de acasă la "terenurile de vânătoare". Este o activitate predominant masculină şi dă posibilitatea interacţiunii dintre masculi şi posibilitatea activităţii în grup. Implică asumarea de riscuri şi strategii planificate. Pseudovânătorul vorbeşte despre "o lovitură mortală în oraş". El devine nemilos în afacerile sale. Despre el se spune că "aduce acasă potul cel mare".

Când pseudovânătorul se relaxează, el se duce în "cluburi" masculine, din care femelele sunt categoric excluse. Masculii tineri tind să se grupeze în găşti exclusiv masculine, adesea de natură "prădătoare". Pe întregul domeniu al acestor organizări, de la societăţi cultivate până la cluburi sociale, fraternităţi, sindicate, cluburi sportive, grupări masonice, societăţi secrete şi terminând cu găştile adolescenţilor, există o puternică trăire emoţională de "solidaritate" între masculi. Sunt implicate puternice loialităţi de grup. Se poartă insigne, uniforme şi alte însemne de identificare. Invariabil, au loc ceremonii de iniţiere cu noii membri. Unisexualitatea acestor grupuri nu trebuie confundată cu homosexualitatea. În esenţă, ele nu au nimic de-a face cu sexul. Sunt toate preocupate, în primul rând, de legătura dintre masculi a străvechiului grup de vânători cu spirit de cooperare. Rolul important pe care îl joacă în viaţa masculilor adulţi dezvăluie persistenţa impulsurilor ancestrale fundamentale. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, activităţile pe care le promovează ar putea fi tot atât de bine efectuate fără o segregaţie şi un ritual elaborate şi multe din ele s-ar putea desfăşura în cadrul unităţilor familiale. Femelele, adesea, au un resentiment faţă de plecarea masculilor lor pentru a se "întâlni cu băieţii", reacţionând ca şi cum ar semnifica un fel de neloialitate familială. Dar greşesc făcând acest lucru. Ele nu sunt decât puse în faţa exprimării moderne a tendinţei milenare a masculilor speciei de a forma grupuri de vânătoare. Această tendinţă este la fel de fundamentală ca şi relaţia dintre mascul şi femelă la maimuţa goală şi, într-adevăr, a evoluat în strânsă legătură cu aceasta! Ea ne va însoţi permanent, cel puţin până când va apărea o nouă modificare genetică fundamentală în alcătuirea noastră.

Deşi munca a înlocuit în bună parte vânătoarea în zilele noastre, ea nu a eliminat complet formele mai primitive de exprimare ale acestui impuls milenar. Chiar şi acolo unde nu există o scuză economică pentru participarea la urmărirea unui animal drept pradă, această activitate încă mai persist într-o varietate de forme. Vânarea animalelor mari, vânătoarea de cerbi, vânătoarea de vulpi, vânătoarea cu gonaci, braconajul, vânătoarea de păsări sălbatice, joaca de-a vânătoarea şi pescuitul copiilor sunt toate manifestări ale străvechiului impuls de a vâna.

S-a vehiculat ideea că adevărata motivaţie din spatele acestor activităţi din ziua de azi se leagă mai mult de înfrângerea rivalilor decât de doborârea prăzii; că fiinţa disperată care este încolţită reprezintă acel membru al speciei noastre către care se îndreaptă cel mai mult ura noastră, cel pe care am dori atât de mult să-l vedem în aceeaşi situaţie.

Fără îndoială că este un sâmbure de adevăr aici, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe unii indivizi, dar când aceste şabloane de activitate sunt privite în ansamblu, e clar că explicaţia nu este decât parţială. Esenţa "vânătorii sportive" este că prăzii i se acordă o şansă cinstită de a scăpa. (Dacă prada ar fi un simplu înlocuitor al unui rival pe care îl urâm, atunci de ce i-am mai acorda o şansă cât de mică?) Întreaga procedură a vânătorii sportive implică o ineficienţă asumată în mod deliberat, un handicap autoimpus din partea vânătorilor. Ei ar putea foarte uşor să folosească mitraliere sau arme şi mai ucigătoare, dar asta ar însemna să nu mai "joci jocul" - jocul de-a vânătoarea. Totul e solicitarea, complexităţile urmăririi şi manevrele subtile care asigură recompensele.

Una din trăsăturile esenţiale ale vânătorii, în general, este că reprezintă un uriaş joc de noroc şi nu e surprinzător că jocurile de noroc, în multiplele forme stilizate pe care le cunosc astăzi, au un impact atât de puternic asupra noastră. Ca şi vânătoarea primitivă şi vânătoarea sportivă, jocul de noroc este o îndeletnicire predominant masculină şi, ca şi ele, este guvernat de reguli sociale şi ritualuri respectate cu stricteţe.

La o examinare a structurării noastre pe clase sociale se constată că atât vânătoarea sportivă, cât şi jocurile de noroc sunt practicate mai mult de clasele din vârful şi de la baza piramidei decât de clasele mijlocii şi există un motiv foarte raţional pentru acest lucru dacă le acceptăm ca expresii ale impulsului fundamental de a vâna. Am subliniat mai înainte că munca a devenit principalul înlocuitor al vânătorii primitive, dar în această calitate ea a deservit mai mult clasele mijlocii. Pentru masculul obişnuit, exponent al clasei inferioare, natura muncii care i se cere este în prea mică măsură adecvată cerinţelor impulsului de a vâna. Ea se repetă prea mult, este prea previzibilă, îi lipsesc elementele de provocare, de noroc şi risc, atât de esenţiale pentru masculul vânător. Din această cauză, masculii claselor de jos au, ca şi masculii claselor superioare (care nu muncesc), o mai mare nevoie de a da expresie impulsului de a vâna decât au cei din clasele mijlocii, a căror muncă este de o natură mult mai potrivită rolului de substituit al vânătorii.

Lăsând acum vânătoarea şi revenind la următorul act în cadrul şablonului general al hrănirii, ajungem la momentul uciderii. Acest element îşi poate găsi un anumit grad de exprimare în activităţile înlocuitoare ale muncii, vânătorii sportive şi jocului de noroc. La vânătoarea sportivă, acţiunea de a ucide se mai petrece încă în forma sa iniţială, dar, în contextele muncii şi jocului de noroc, ea este transformată în momente de triumf simbolic căruia îi lipseşte violenţa actului fizic. Impulsul de a ucide prada este, prin urmare, considerabil modificat în modul nostru de viaţă actual. El reapare mereu cu regularitate uimitoare în activităţile de joacă (şi nu chiar atât de joacă) ale băieţilor, dar în lumea adultă este supus unei puternice suprimări culturale.

Două excepţii pot fi aici (într-o oarecare măsură) trecute cu vederea. Una este vânătoarea sportivă deja menţionată, iar cealaltă este spectacolul coridei. Deşi zilnic este măcelărit un număr uriaş de animale domestice, uciderea lor este, în mod normal, ascunsă ochilor publicului. În cazul luptelor cu tauri, lucrurile se petrec invers, mulţimi uriaşe adunându-se pentru a urmări şi a trăi prin reprezentanţi actele de ucidere violentă a prăzii.

În cadrul limitelor formale ale sporturilor sângeroase, aceste activităţi au permisiunea de a continua, dar nu fără proteste. În afara acestor sfere, toate formele de cruzime faţă de animale sunt interzise şi pedepsite. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Acum câteva sute de ani torturarea şi uciderea "prăzii" erau cu regularitate puse în scenă ca o formă de distracţie publică în Marea Britanie şi în multe alte ţări. Între timp, s-a recunoscut că participarea la violenţe de acest gen poate toci sensibilitatea indivizilor implicaţi faţă de orice formă de vărsare de sânge. Ea constituie, prin urmare, o sursă potenţială de pericol în societăţile noastre complexe şi aglomerate, unde restricţiile teritoriale şi de dominaţie pot ajunge la o amploare aproape de nesuportat, uneori găsindu-şi calea de răbufnire într-un torent de agresivitate până atunci reţinută, de o sălbăticie anormală.

Până acum ne-am ocupat de primele etape ale secvenţei de hrănire şi de ramificaţiile lor. După vânare şi ucidere, ajungem la masa propriu-zisă. Ca primate tipice, ar trebui să mestecăm tot timpul, ronţăind gustări nonstop. Dar noi nu suntem primate tipice. Evoluţia noastră carnivoră a modificat întregul sistem. O carnivoră tipică îşi oferă plăcerea unor mese copioase, bine distanţate în timp şi este clar că acestui şablon îi corespundem şi noi. Tendinţa persistă chiar şi la mult timp după dispariţia presiunilor vânătorii iniţiale care o impuneau. Astăzi ne-ar fi foarte uşor să revenim la vechile noastre obiceiuri de primate dacă am fi tentaţi s-o facem. Cu toate acestea, rămânem fideli orelor de masă bine stabilite, ca şi cum am fi încă angajaţi în mod curent în vânarea prăzii. Prea puţine din miliardele de maimuţe goale din zilele noastre, dacă nu cumva nici una, se complac în obiceiul tipic al celorlalte primate de a-şi fragmenta mesele şi a le extinde pe toată durata zilei. S-ar putea obiecta că este un simplu caz de convenienţă culturală, dar prea puţine dovezi vin în sprijinul acestei afirmaţii. Ar fi perfect posibil, dată fiind organizarea complexă a rezervelor de hrană de care ne bucurăm acum, să adoptăm un sistem eficient prin care toată hrana să fie luată în gustări mici, întinse pe toată durata zilei. Distribuirea hranei în timp în felul acesta s-ar putea realiza fără o pierdere exagerată a eficienţei imediat ce modelul cultural s-ar adapta şi ar elimina necesitatea unor întreruperi majore ale altor activităţi datorită actualului sistem cu "masa principală". Dar, datorită trecutului nostru îndepărtat de animale de pradă, sistemul respectiv nu ne-ar putea satisface nevoile biologice fundamentale.

Este, de asemenea, interesant să vedem de ce ne încălzim hrana şi o mâncăm cât încă este caldă. Sunt trei explicaţii posibile. Una este că prin aceasta se poate simula "temperatura prăzii". Deşi nu mai consumăm carne proaspăt ucisă, o devorăm, totuşi, cam la aceeaşi temperatură ca şi alte specii de carnivore. Hrana lor este caldă pentru că n-a apucat încă să se răcească; a noastră este caldă pentru că am reîncălzit-o. O altă interpretare este că avem dinţi atât de slabi, încât suntem nevoiţi să "înmuiem" carnea gătind-o. Dar asta nu explică de ce dorim să o mâncăm cât încă este caldă sau de ce încălzim multe feluri de hrană care n-au nevoie să fi e "înmuiate". A treia explicaţie este că, prin creşterea temperaturii mâncării, îi îmbunătăţim aroma. Adăugând o gamă complicată de ingrediente gustoase la constituenţii principali ai hranei, putem duce procesul chiar mai departe. Aceasta se leagă în timp nu de statutul nostru adoptat, de carnivore, ci de mai îndepărtatul nostru trecut, de primate. Felurile de mâncare ale primatelor tipice au o gamă mult mai variată de arome decât cele ale carnivorelor. Când o carnivoră şi-a parcurs secvenţa complexă a vânătorii, deci şi-a ucis prada şi a pregătit-o, ea se comportă mult mai simplu şi mai primitiv atunci când trece la mestecatul propriu-zis. Ea înfulecă; îşi înghite hrana pe nerăsuflate. Maimuţele cu şi fără coadă, pe de altă parte, sunt foarte sensibile la nuanţele aromelor din bucăţile lor de hrană. Ele le savurează şi trec mereu de la o aromă la alta. Probabil că atunci când ne încălzim şi condimentăm bucatele ascultăm de glasul acestor capricii ale vechilor primate. Probabil că acesta este unul din modurile prin care am rezistat transformării noastre în carnivore sângeroase.

Odată ridicată problema aromei, este o înţelegere greşită ce trebuie clarificată în legătură cu felul în care receptăm aceste semnale. Cum simţim gustul a ceea ce mâncăm? Suprafaţa limbii nu este netedă, ci acoperită cu mici proeminenţe, numite papile, care conţin mugurii gustativi. Fiecare din noi posedă aproximativ 10.000 de astfel de muguri gustativi, dar, la bătrâneţe, ei se deteriorează şi scad la număr, de unde şi cerul gurii sleit al gurmandului bătrân. Surprinzător, reacţionăm doar la patru gusturi de bază: acru, sărat, amar şi dulce. Când punem pe limbă o bucăţică de mâncare, înregistrăm proporţiile celor patru proprietăţi conţinute în ea, iar această combinaţie îi dă mâncării aroma de bază. Diferitele zone ale limbii reacţionează mai puternic la unul sau altul din cele patru gusturi. Vârful limbii este foarte sensibil la sărat şi dulce, părţile laterale ale limbii la acru, iar partea din spate a limbii la amar. Limba, în întregul ei, poate, de asemenea, aprecia structura şi temperatura mâncării, dar dincolo de atât nimic mai mult. Toate "aromele" mai subtile şi variate la care reacţionăm cu atâta sensibilitate nu sunt, de fapt, gustate, ci mirosite. Mirosul mâncării se difuzează în cavitatea nazală unde se găseşte membrana olfactivă. Când remarcăm că un anumit fel de mâncare are un "gust" delicios, spunem, de fapt, că are un gust şi un miros delicios. Este amuzant că atunci când suferim de o răceală puternică şi simţul mirosului ne este mult redus, spunem că mâncarea n-are gust. În realitate, îi simţim gustul la fel de bine ca întotdeauna. Lipsa mirosului este ceea ce ne deranjează. După ce am clarificat acest lucru, mai este un aspect al gustului nostru real care necesită un comentariu special; este preferinţa noastră de netăgăduit pentru dulciuri. Ea îi este străină adevăratei carnivore, dar este tipică primatelor. Pe măsură ce hrana naturală a primatelor se coace şi devine bună de mâncat, de obicei devine şi mai dulce şi maimuţele sunt extrem de sensibile la tot ceea ce este înzestrat cu acest gust. Ca şi altor primate, nici nouă nu ne este uşor să rezistăm "dulciurilor". Originea noastră din maimuţe îşi spune cuvântul, în ciuda puternicei tendinţe de a ne hrăni cu carne, făcându-ne să căutăm substanţe special îndulcite.

Acordăm acestui gust de bază mai multă atenţie decât celorlalte. Avem "magazine de dulciuri", dar nu şi "magazine de acrituri". În mod obişnuit, când servim o masă completă, încheiem succesiunea adesea complexă a aromelor cu ceva dulce, astfel ca el să fie gustul care să persiste după aceea. Mai semnificativ chiar, când luăm ocazional mici gustări între mese (şi astfel revenim, într-o mică măsură, la străvechiul şablon al hrănirii primatelor - pe întreaga durată a zilei), alegem aproape întotdeauna, după obiceiul primatelor, preparate dulci cum ar fi bomboanele, ciocolata, îngheţata sau băuturile cu zahăr.

Tendinţa este atât de puternică, încât ne poate crea probleme. Vreau să spun că într-un preparat culinar sunt două elemente care ni-l fac atractiv: valoarea nutritivă şi măsura în care ne plac aromele sale. În natură, cei doi factori merg mână în mână, dar la produsele alimentare artificiale ei pot fi preparaţi şi acest lucru poate fi periculos. Alimente aproape nule ca valoare nutritivă pot fi făcute foarte atractive prin adăugarea în mari cantităţi a unui ingredient de îndulcire artificială. Dacă speculează vechea noastră slăbiciune de primate pentru gustul "superdulce", le înghiţim unul după altul şi ne umplem cu ele, astfel că ne mai rămâne prea puţin loc pentru altceva: în felul acesta, echilibrul dietei noastre se poate da peste cap. Faptul se aplică, în special, în cazul copiilor în creştere. Într-un capitol anterior am menţionat unele cercetări recente care au demonstrat că preferinţa pentru parfumuri dulcege şi arome de fructe scade spectaculos la pubertate când se petrece o modificare în favoarea parfumurilor florale, uleioase şi de mosc. Slăbiciunea vârstei fragede faţă de dulciuri poate fi uşor exploatată, aşa cum se şi întâmplă de multe ori.

Pe adulţi îi pândeşte alt pericol. Deoarece hrana lor este, în general, atât de gustoasă - cu mult mai gustoasă decât s-ar găsi în natură -, plăcerea de a o consuma creşte vertiginos, iar reacţia de a mânca este hiperstimulată. Urmarea în multe cazuri este o stare supraponderală nesănătoasă. Iar pentru a o combate se inventează tot felul de regimuri "de slăbire" bizare. "Pacienţilor" li se spune să mănânce ba una, ba alta, să elimine ba una, ba alta, sau să facă tot felul de exerciţii fizice. Din păcate, nu există decât o singură soluţie reală a problemei: să mănânce mai puţin. Ea îşi face efectul imediat, dar, cum subiectul rămâne înconjurat de semnale hiperstimulative, îi vine greu să nu se abată de la această linie. Individul supraponderal este torturat în continuare şi de o altă complicaţie. Am menţionat anterior fenomenul "activităţilor de transfer" - acţiuni banale, nesemnificative, cu rol de supape nervoase în momentele de stres. După cum am văzut, o foarte frecventă şi obişnuită formă de activitate de transfer este "transferul prin hrănire". În momentele de încordare ciugulim mici cantităţi de hrană sau sorbim băuturi de care nu avem nevoie. Ceea ce ne poate ajuta să ne calmăm încordarea interioară, dar ne mai ajută şi să ne îngrăşăm, cu atât mai mult, cu cât caracterul "banal" al acţiunii de transfer prin hrănire înseamnă că, de obicei, alegem în acest scop ceva dulce. Dacă o facem în mod repetat şi timp mai îndelungat, ajungem la binecunoscuta stare de "îngrăşate nervoasă" şi putem vedea treptat apariţia familiarelor forme rotunjite datorită sentimentelor de nesiguranţă sau vinovăţie. Pentru o astfel de persoană, metodele obişnuite de slăbire vor avea efect numai însoţite şi de alte modificări comportamentale care să reducă starea de tensiune iniţială. În acest context, merită a fi menţionat rolul gumei de mestecat. Această substanţă pare să se fi dezvoltat exclusiv ca un mijloc de transfer prin hrănire. Ea oferă elementul necesar de "ocupaţie" pentru calmarea nervilor fără ingurgitarea dăunătoare a unui surplus de hrană.

Revenind acum la varietatea hranei înghiţite de un grup actual de maimuţe goale, constatăm că gama este largă. În general, primatele tind să aibă un sortiment mai bogat de feluri de hrană în dietele lor decât carnivorele. Acestea s-au specializat pe un anumit tip de hrană, pe când primele sunt oportuniste. Studii atente efectuate pe o populaţie sălbatică de maimuţe japoneze macac trăind în libertate, de exemplu, au dezvăluit că ele consumă până la 119 specii de plante sub formă de muguri, lăstari, frunze, fructe, rădăcini şi scoarţă de copaci, ca să nu mai vorbim de o largă varietate de păianjeni, gândaci, fluturi, furnici şi ouă. Dieta unei carnivore tipice este mai nutritivă, dar şi mult mai monotonă.

Când am devenit ucigaşi, am avut ce era mai bun din ambele lumi. Am adăugat dietei noastre carnea cu o valoare nutritivă mare, dar nu ne-am abandonat vechile trăsături de primate omnivore. De curând - asta însemnând în cursul ultimelor câteva mii de ani -, tehnicile de obţinere a hranei s-au îmbunătăţit considerabil, dar poziţia fundamentală rămâne aceeaşi. După câte ne putem da seama, primele sisteme agricole au fost de o natură ce s-ar putea numi liber "agricultură mixtă". Domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor au înaintat în paralel. Chiar şi în ziua de azi, cu dominaţia noastră extrem de puternică asupra mediului zoologic şi botanic, încă mergem pe ambele direcţii. Ce ne-a împiedicat să dezvoltăm în continuare doar una din cele două direcţii? Răspunsul pare a fi că, dată fiind creşterea masivă a densităţii populaţiei, o dependenţă totală faţă de carne ar crea dificultăţi în privinţa cantităţii, pe când o dependenţă exclusivă faţă de recolte ar fi periculoasă din punct de vedere al calităţii.

S-ar putea obiecta că, din moment ce strămoşii noştri primate au trebuit să se descurce fără carne ca o component majoră a dietei, noi ar trebui să putem să facem la fel. Am fost mânaţi să devenim mâncători de carne numai de circumstanţele specifice mediului, dar acum, când ţinem mediul sub control şi dispunem de recolte cultivate laborios, ne-am aştepta să revenim la străvechile noastre şabloane de hrănire proprii primatelor. În esenţă, acesta este crezul vegetarienilor (sau, după cum se autonumeşte un astfel de cult, al fructorienilor), dar a avut un succes extrem de limitat. Impulsul de a mânca carne pare a fi unul prea adânc înrădăcinat. Existând posibilitatea de a devora carne, noi nu vrem să renunţăm la şablonul respectiv. În legătură cu aceasta, este semnificativ că vegetarienii rareori îşi explică dieta aleasă doar afirmând pur şi simplu că o preferă oricărei alteia. Dimpotrivă, ei elaborează un eşafodaj de justificare complicat, ce implică tot felul de inadvertenţe medicale şi inconsecvenţe filosofice.

Acei indivizi care sunt vegetarieni de bunăvoie îşi asigură o dietă echilibrată prin folosirea unei largi varietăţi de substanţe din plante, ca şi primatele tipice. Dar, pentru unele comunităţi, o dietă preponderent fără carne a devenit mai curând o necesitate practică severă decât preferinţa etică a unei minorităţi. Datorită tehnicilor avansate de cultivare a recoltelor şi a concentrării pe numai câteva cereale de larg consum, în anumite culturi a proliferat un fel de eficienţă redusă.

Operaţiile agricole la scară largă au permis creşterea unor populaţii numeroase, dar dependenţa acestora de numai câteva cereale de bază a condus la o serioasă malnutriţie. Astfel de populaţii se pot înmulţi mult, dar ele produc specimene slab dezvoltate din punct de vedere fizic. Ele supravieţuiesc, dar atât şi nimic mai mult. În acelaşi mod în care abuzul de arme create pe cale culturală poate duce la dezastru prin proliferarea agresivităţii, abuzul de tehnici de hrănire dezvoltate pe cale culturală poate duce la un dezastru în zona nutriţiei. Societăţile care şi-au pierdut echilibrul fundamental al hrănirii în acest fel pot reuşi să supravieţuiască, dar ele vor trebui să depăşească efectele negative de amploare ale deficitului de proteine, minerale şi vitamine, dacă vor să progreseze şi să se dezvolte calitativ. În toate societăţile care sunt în ziua de astăzi cele mai sănătoase şi cele mai avansate, echilibrul dintre carne şi plante în cadrul dietei este bine menţinut şi, în ciuda schimbărilor spectaculoase ce au avut loc la nivelul metodelor de obţinere a resurselor nutritive, maimuţa goală avansată din ziua de azi se hrăneşte încă în mare parte pe baza aceleiaşi diete ca şi îndepărtaţii săi strămoşi vânători. Încă o dată, transformarea este mai mult aparentă decât reală.