Moartea la Deptford

Moartea la Deptford
Anthony Burgess
Traducere din engleză de George Volceanov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917 - 22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox.

Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor Is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor.

Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby's End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby's Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993).

Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste treizeci de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

*

Scris de Anthony Burgess în ultimul său an de viaţă, 1993, romanul Moartea la Deptford este un pandant la Ochii doamnei mele (dedicat Marelui Will) şi reconstituie, pe fundalul Angliei elisabetane, viaţa tumultuoasă a lui Christopher Marlowe, dramaturg, poet şi traducător adulat de Shakespeare şi de mulţi dintre contemporanii săi, dar şi agent secret al Coroanei.

În egală măsură roman istoric şi palpitant thriller în tradiţia romanului de spionaj, acest veritabil testament literar al lui Burgess readuce la viaţă figura uimitoare, marcată de un nonconformism exacerbat, a lui Christopher Marlowe, şi argumentează convingător de ce Shakespeare l-a eclipsat în timp, fără a-l depăşi însă niciodată.

Provenit din modesta familie a unui ciubotar din Canterbury, Kit Marlin ajunge student bursier la Cambridge, este recrutat ca agent secret al Coroanei şi duce o existenţă dublă, pendulând între lumea teatrului şi a poeziei şi nenumăratele misiuni primejdioase pe care se vede silit să le îndeplinească. Devenit membru al faimoasei Şcoli a Nopţii, prezidate de Sir Walter Raleigh (în realitate un grup de rafinaţi intelectuali care încearcă să armonizeze dogma religioasă cu descoperirile ştiinţei), suspectat de ateism şi homosexualitate, de practici oculte şi satanism şi, în ultimă instanţă, de trădare, Kit se trezeşte prins în menghina forţelor politice antagoniste ale epocii elisabetane, sfârşind în împrejurări dubioase.

"Este mai mult decât un thriller extrem de meşteşugit... E de-a dreptul firesc şi normal ca acest ultim roman să fie o capodoperă în genul său - un veritabil triumf."
(Washington Times)

"O incursiune îndrăzneaţă prin istorie, teologie, sex, limbă şi spionaj... Un thriller dezarmant de realist, avându-l pe Marlowe ca erou... Un omagiu nimerit adus de un mare autor englez geniului unui confrate." (Kirkus Reviews)

"Unul dintre scriitorii cei mai productivi, ingenioşi, dispuşi să-şi asume riscuri... O poveste inteligentă, explicită sexual, depănată în ritm rapid, plină de viaţă." (Irish Times)

Fragment

Îmi închipui c-ar trebui să-mi închipui că, după beţie, Kit era turtit când s-a prezentat dinaintea domnului secretar de stat, a doua zi dimineaţa, la ora opt, cu soarele năucitor al verii în ochi. Domnul, care nu avea decât rangul de cavaler, era Sir Francis Walsingham, şeful Serviciului, cum i se zicea. Era un bărbat brunet, firav, căruia regina, care nu prea îl agrea, îi spunea Maurul. Iată o mostră de ingratitudine regală, căci, în numele ei şi parţial din propriu-i buzunar, care nu era chiar fără fund, plătea cincizeci şi trei de agenţi puşi să adulmece totul între Calais şi Constantinopol. Îi numea ochii lui. Spuse, cu un ecou straniu, ca şi cum şi el unul ar fi avut ochi ce pot citi în sufletul cuiva:
- Fă-ţi datoria cu precauţie. Semnează-te aici. Împinse brusc, înainte, o coală de hârtie de pe masa ticsită de hârţoage, cu un scris îngrijit, pe care Kit, cu privirea lui împăienjenită de beţie, desluşi cu chiu cu vai ceva ce aducea cu un jurământ prin care se obligă să păstreze secretul, să slujească pe viaţă şi alte legăminte de-astea. Kit se simţi ca şi cum ar fi avut o funie petrecută în jurul gâtului, de care trăgeau întruna, în direcţii opuse, doi bărbaţi. Spuse:
- Staţi puţin. Nu puteţi dispune de mine chiar într-atât. Sunt student, mai am un an de studiu. Domnul Watson v-a povestit, de bună seamă, care-i situaţia mea.
- Că urmează să fii hirotonisit, dar că eşti şi un poet mediocru şi încă nu te-ai hotărât pe ce cale să apuci. Rostul acestei semnături este să te lege de cauza ultimă, care-i mai presus de celelalte două. În privinţa asta, nu tolerăm nici o ezitare. (Şi îl pironi pe Kit cu privirea lui aspră, cu ochi negri ca dracii din iad.) Regina, regina şi sfânta ei Biserică. Pe cel ce refuză să semneze un asemenea legământ îl putem lesne considera trădător.
- Nu sunt trădător, dar am nişte îndoieli legate de semnătură.
- Îndoiala în sine e şi ea un fel de trădare. Semnează. Aşa că Kit iscăli, măcinat de îndoieli, cu o pană de lebădă şi cu cerneală la fel de neagră ca privirea celui ce avea să-i fie stăpân. Sir Francis se încruntă văzând mâzgălitura de nume şi zise:
- Văd că prenumele e Christopher şi asta e de bine, e cineva care îl duce pe Cristos în spinare, dar ce vrea să fie celălalt nume?
- Primele litere sunt, cu siguranţă, Merl sau Marl, uneori şi Morl, însă ne e neclar dacă numele de familie e Marley, Morley sau Marlowe. Mi s-a spus şi Merlin, ca vrăjitorului. Cred că am scris Marlowe. Acum pot să mă aşez?
- Mai bine ai lua poziţia de drepţi, soldăţeşte, pentru că de-acum eşti soldat în slujba cauzei.

La auzul acestor cuvinte, Tom Watson, care până atunci se lăfăise într-un jilţ spaniol cu tot felul de protuberanţe şi volute, un obiect ce ar fi trebuit să fie, pentru Walsingham, o erezie cioplită în lemn, dar care, de fapt, îi trăda firea ironică, zâmbi şi o ţinu tot într-un zâmbet, iar Walsingham îi răspunse cu un zâmbet acru, care parcă l-ar fi costat o avere şi făcu:
- Ei, ei, Thomas?

Cabinetul din conacul lui Walsingham era mic şi înghesuit, de-ai fi zis că-i şi asta o penitenţă, cu fereastra închisă straşnic, să nu pătrundă aerul văratic al Londrei gălăgioase, ca şi cum până şi firicelele de praf ar purta în ele otrava duşmanilor. Teancuri de hârţoage legate cu panglici stăteau să se reverse de pe rafturi şi exista şi o hartă a Europei, cu ace cu gămălii înroşite, marcând locurile unde se află spionii din slujba Angliei, nu toţi neapărat şi englezi. Walsingham spuse:
- Va trebui să te întâlneşti cu Poley, căci el te va ajuta şi te va îndruma şi îţi va fi stăpân, până la mine, dar deocamdată este închis în temniţa Fleet, pentru o presupusă crimă, una născocită, l-am băgat acolo ca să dibuie nişte preoţi. O să iasă curând. Ai să te întâlneşti cu el la Dover, căci el îţi va fi călăuză într-o Europă neagră ca iadul.
- Aha. Trebuie să plec în Europa.

Kit nu-şi putu stăpâni tremurul iscat de mândrie la gândul că urmează să plece în Europa.
- Da, cât de curând. Ai să vizitezi oraşul Reims. Spune-mi ceva despre Reims.
- E în Franţa. Altceva nu prea mai ştiu.
- Trădătorii noştri catolici şi-au plănuit viitorul lor atac împotriva regatului şi-a monarhului său legitim în orăşelul Douai. Au fost izgoniţi din Ţările de Jos de către Wilhelm de Orania şi bine le-a făcut. Filip al Spaniei, pe care-l aşteaptă focul gheenei, a întemeiat universitatea de la Douai deoarece se temea de protestantismul supuşilor săi olandezi şi acolo s-a înfiinţat aşa-numitul Colegiu Englez. Creat pentru instruirea preoţilor jegoşi, care să vină la noi în ţară deghizaţi în maeştri de dans, să bolborosească liturghii în camere secrete şi să sfideze riscul de-a fi capturaţi şi sfârtecaţi în patru. E şi acesta un fel de curaj, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre pisoiul înecat în ciubăr, care se zbate să înoate. Papa de la Roma, pe care îl aşteaptă diavolul să-i smulgă unghiile cu cleştii, în vecii vecilor, contribuie, în fiecare lună, cu câte o sută de coroane la această iniţiativă. Colegiul s-a mutat de la Douai la Reims, un oraş mai deosebit, unde se încoronează regii. Aşadar, Reims s-a dat cu Roma, cu Spania şi cu însuşi iadul, ca locuri diavoleşti ce ne ameninţă regina şi împotriva cărora trebuie să înălţăm rugăciuni. Aici îţi faci tu intrarea, ca inamic al lor.
- Ce trebuie să fac deci la Reims?
- Să priveşti, să priveşti şi să înveţi. Află ce se pune la cale, ascultă discuţiile despre asasinat şi rebeliune, descoperă numele trădătorilor cu gânduri trădătoare. Ştii franţuzeşte?
- Am învăţat franceza pe stradă, de la copiii hughenoţi. Am luat lecţii date pe gratis de către un învăţător hughenot. Sunt de fel din Canterbury şi oraşul meu e infestat de hughenoţi.
- Infestat, ai zis infestat? Ei sunt fraţii noştri de arme, ţin de credinţa reformată. N-ai auzit de masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu? Să foloseşti alt cuvânt.
- Îmi cer scuze c-am fost lipsit de tact, dar ăsta-i adevărul, hughenoţii nu sunt prea îndrăgiţi în Canterbury. Au fost mutaţi de pe coastă în inima ţării ca să nu se mai ţină de piraterie. Oraşul colcăie de ei. Au luat râul în stăpânire, să aibă apă pentru ţesut. Nu ajută cu nimic negoţul local, îşi au propriii brutari şi măcelari.
- Ba chiar şi ciubotari, îmi închipui, se amestecă Tom Watson.
- Exact. Îşi au lumea lor şi îşi vorbesc limba lor. Ba mai mult, rugăciunile şi le fac tot în ea. O parte a catedralei le este rezervată lor şi-acolo răsună franceza.
- Ce-ai prefera, îl descusu Walsingham încruntându-se, un englez catolic sau un francez protestant?
- Încercaţi să mă duceţi cu preşul. Adevărul este însă că în Canterbury sunt oameni care se lasă ademeniţi de practicarea în secret a vechii credinţe tocmai din cauză că nu-i suferă pe aceşti hughenoţi, cu cărţile lor de rugăciuni franţuzeşti. Asta ţine de firea oamenilor. Sângele bate credinţa.

La auzul acestor vorbe, Tom Watson hăuli ca un ogar, vrând s-o dea pe glumă, dar Walsingham, cu mâinile împreunate la spate, aruncă o privire tăioasă pe fereastră, unde văzu mai ales nişte căruţe. Pe urmă, se întoarse cu faţa la Kit şi spuse pe un ton tăios:
- Credinţa este forţa care-i uneşte pe oameni. Acest fapt este dovedit de către musulmanii de toate rasele. Când eram ambasador la Paris, am deschis porţile protestanţilor de toate neamurile care erau înspăimântaţi de cuţitele şi ciomegele catolice. Maiestatea Sa, Dumnezeu s-o ocrotească, a pledat împotriva costurilor unei asemenea ospitalităţi, dar i-am amintit că atacul viza propria ei credinţă. Nu ne aflam acolo ca martori englezi imparţiali ai masacrului parizian. Duşmanii noştri erau vrăjmaşii catolici, iar prietenii ne erau protestanţii persecutaţi. Iar ea tot turuie - vreau să zic argumentează - ce grozavă e politica prin care să ne păstrăm Franţa drept prietenă împotriva Spaniei. Te-ai gândit la treaba asta? Ţi-ai format o părere proprie despre Franţa?
- Sir Philip Sidney numeşte Franţa un dulce inamic.
- Ah, Sir Pip. E un ginere de treabă, floarea cavalerismului Reformei, nu există în lumea întreagă om mai viteaz şi duşman mai mare al papalităţii.

Walsingham se dispensa de el aşa cum se dispensase şi de Poley, indiferent cine ar fi fost el, de parcă ar fi fost doar o pânză de păianjen mai rezistentă.
- E însă poet, iar poeţii se dedau jumătăţilor de minciună, după Platon - minciunilor întregi. El se referea la dulceaţa femeilor, vinurilor şi cofeturilor lor. Dar bagă la cap cuvântul

inamic. Urmează să intri pe teritoriul inamicului. Ai vreo întrebare?
- Aş vrea să ştiu cum e cu banii, cu cheltuielile. La ce dată pornesc. Sunt în vacanţa mare, dar nu ţine la nesfârşit.
- Ah, Isuse Cristoase, vechea poveste cu banii. Pe data de 6 iulie trebuie să fii la Dover, la un han care se numeşte, ia să văd, aha, Luce, nu mi-e clar dacă se referă la peşte sau la floare (în limba engleză, luce înseamnă şi "ştiucă", şi "crin" - n.trad). Acolo ai să te-ntâlneşti cu Robert Poley şi o să-ţi dea el banii. Nu pentru câştig te-ai băgat în povestea asta.
- Pentru câştigul ţării, spuse Kit dintr-o poziţie de drepţi şi mai băţoasă, deşi cam artificială. Dumnezeu să ocrotească şi ţara, şi pe ea.

Walsingham îl scrută, să vadă dacă nu-l persiflează, dar nu văzu nimic. Dădu din cap a încuviinţare şi spuse:
- Asta e. Noroc că din Canterbury nu-i cale lungă până la Dover. În orice caz, ai să faci o vizită de familie, aşa că nu-I nevoie să ceri Serviciului bani de cheltuială până acolo. Pe urmă, lucrurile s-ar putea schimba. Dumnezeu s-o ocrotească pe regină.
- Înţeleg că mă pot retrage, zise Kit, dar când dădu să facă o plecăciune şi să iasă, uşa se deschise şi cineva păşi înăuntru.
- Eşti lipsit de bune maniere, domnule, spuse Walsingham încruntându-se. Aici se discută chestiuni importante, iar tu dai buzna ca într-o cârciumă. Te rog să ieşi şi să vii când vei fi chemat.

Intrusul mugi ca un viţel şi privi cu neruşinare în jurul lui. Îl văzu pe Kit. Kit îl văzu pe el. Dar nu, nu se rezumă totul la faptul că se văzură. Ai fi zis că i-a trăsnit Jupiter. Era, împrumutând vorba papistaşilor, ca şi cum ar fi bătut clopotul sfinţirii. Era revelaţia posibilităţii, ba nu, certitudinea probabilităţii sau cam aşa ceva, cam pe-acolo. Era cuţitul ascuţit al unui fel de adevăr deghizat în primejdie. Ieşiră amândoi deodată şi ai fi zis că mai curând intră, decât ies, pe coridorul de-afară, cu servitorul lui acru şi lenevos, care dădea cu mătura, cu majordomul cu livrea, care se-nvârtea de colo-colo, coridor transformat în dulce bordel, deşi nici unul dintre ei nu-l cunoştea pe celălalt decât printr-o înţelegere la care ajunseseră printr-o experienţă neconsemnată şi neconsemnabilă, ai cărei termeni nu ţineau de timp şi pentru care spaţiul era aidoma unei enigme nedezlegate de un copil. Era un tânăr ce părea să fie de-o vârstă cu Kit, cu şuviţe de păr drept, castaniu-roşcat, pieptănate, lungi, cu o faţă prelungă în prelungirea unui trup prelung, aşa încât Kit trebuia să-şi ridice privirea spre ochii albaştri, mari, şi spre gura largă, zâmbitoare, gulerul alb desfăcut pe gâtul ca de fată, pantalonii încreţiţi şi şireturile legate neglijent, cu pielea discret înrourată, de parcă ar fi venit de la o partidă de tenis sau rugby.

Emana un discret miros de sudoare amestecat cu parfum de trandafiri.
- Chestiuni importante, ai? întrebă el.
- În nici un caz chiar atât de importante şi formidabile, răspunse Kit şi îşi dădu seama că vorbeşte pe un ton flegmatic, aşa că îşi drese gâtlejul şi urmă: Şi tu eşti băgat în chestia asta de-i zice Serviciu?
- Se mai foloseşte şi de mine câteodată, nu prea des. Mi-e văr, însă dă în mine ca un unchi. E foarte serios, dar nu trebuie luat în serios. Cred că ne-am mai întâlnit cândva.
- Tu şi eu? Nu cred. Nu ai absolvit la Cambridge?
- Nu am absolvit nimic, sunt doar cel mai neisprăvit din neamul Walsingham. Fiul mai mic, care nu moşteneşte nimic. Thomas, al cărui nume l-a învăţat să fie neîncrezător. Hai să ieşim de-aici. Miroase a stratageme şi moarte.
- Bine, dar nu doreai să-ţi vezi vărul?
- Nici o grabă. Mi s-a făcut sete după partidă. Coroana e după colţ.
- Ai fost la scrimă?
- Mă consider un fel de spadasin.

Iar când majordomul le deschise uşa, în nări îl izbi aerul Londrei, care nu era deloc plăcut, nefiind înţesat, ca la ţară, de pomi în floare şi cântecul păsărelelor.
- Nu-mi place oraşul, e plin de balegă de cal şi negustorie.

Mâine mă-ntorc la Scadbury.
- Asta pe unde vine?
- E cale de-o plimbare în buiestru, prin Chislehurst. Nu pari londonez sadea. Cine eşti, de fapt?
- Marlowe, Marley sau Morley. Poţi să alegi. Prenumele e fără echivoc: Christopher.
- Adică, Kit, aşadar, eşti Kit, hai, Kit, Kit, Kit. Un tânăr universitar în formare - şi de ce nu? Ai veleităţi de spion?
- Mai degrabă de poet. Şi poate şi de dramaturg.

Omul de ianuarie

Omul de ianuarie
David Mitchell
Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016



*****
Intro

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Îşi face studiile de literatură engleză şi americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia şi apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ţine cursuri de limba engleză timp de opt ani.

Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câştigător al John Llewellyn Rhys Prize şi nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, number9dream, nominalizat la Booker Prize, şi Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câştigător al British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks şi Hale Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică şi de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize şi distins cu Commonwealth Writer's Prize, The Bone Clocks (2014) şi Slade House (2015).

În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanţi tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Printre numeroasele premii primite se află Geoffrey Faber Memorial Prize, South Bank Show Literature Prize şi Richard and Judy Best Read of the Year Prize.

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Romanele lui David Mitchell sunt traduse în peste treizeci de limbi.

*

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniştit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor '80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume - e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de ţigani nomazi ajunşi şi în satul Black Swan Green -, o lume şocantă, greu de înţeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, şi de la şcoală, unde luptele dintre băieţi sunt dure şi lasă urme adânci asupra unei firi contemplative şi sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgosteşte, Dawn Madden, îi întoarce spatele, şi de la culpa morală resimţită când provoacă, fără intenţie, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârşesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor şi chiar viaţa.

Romanul de faţă urmăreşte un an (din ianuarie 1982 până în ianuarie 1983) din viaţa lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani dintr-un sat situat în Worcestershire (al cărui nume este chiar titlul original al cărţii - Black Swan Green), unde ecourile Războiului Rece abia îşi fac simţite prezenţa. O lume necruţătoare, în ciuda aparenţei bucolice, mai ales pentru băieţii aflaţi la vârsta adolescenţei, se dezvăluie treptat, odată cu destrămarea familiei lui Jason, prima dragoste, veştile legate de moartea, în Insulele Malvine, a unor tineri soldaţi din Black Swan Green şi apariţia unei tabere de ţigani în pădurea din apropiere. Roman al devenirii, semiautobiografic, Omul de ianuarie e considerat cea mai subtilă şi luminoasă carte a lui David Mitchell.

Roman câştigător al American Library Association Alex Award, 2007 / Finalist la Costa Novel Award, 2006 / Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 / Nominalizat la Booker Prize, 2006 / Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 / Menţionat pe listele celor mai bune cărţi ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

"Omul de ianuarie este De veghe în lanul de secară britanic, un nou triumf al lui David Mitchell, unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi scriitori contemporani." (Kirkus Reviews)

"David Mitchell a creat unul dintre cei mai inteligenţi, îndrăzneţi şi amuzanţi tineri naratori care s-au născut vreodată din paginile unui roman. Limbajul său mereu proaspăt, strălucitor îi aduce pe cititori înapoi în adolescenţa lor. Un roman încântător." (The Boston Globe)

"David Mitchell e un autor extrem de curajos şi imaginativ. Ca în romanele lui Thomas Pynchon sau Herman Melville, când îl citeşti ai senzaţia că acoperişul literaturii s-a ridicat şi ţi se permite să te strecori înăuntru." (Time)

"Un roman când nostalgic, când amuzant, când dramatic." (The Washington Post)

Fragment

Regula Numărul Unu este: Nu te gândi la consecinţe. Dacă ignori această regulă, o să eziţi, o să faci totul varză şi-o să fii prins ca Steve McQueen în sârma ghimpată, în Marea evadare. Iată de ce azi-dimineaţă, la prelucrarea metalelor, m-am concentrat la cele două semne din naştere ale domnului Murcot, de parcă viaţa mi-ar fi depins de asta. Are două pete lungi pe gât, de forma Noii Zeelande.
- Bună să vă fie vremea, băieţi! (Profesorul s-a prefăcut că izbea-ntre ele talgerele.) Dumnezeu s-o apere pe Regină!
- Bună să vă fie vremea, domnule Murcot, am intonat noi, după care ne-am întors în direcţia Palatului Buckingham şi-am salutat: Şi Dumnezeu s-o apere pe Regină!

Neal Brose, proptit de menghina pe care o-mparte cu Gary Drake, s-a-ntors şi s-a uitat fix la mine. "Să nu crezi că te-am uitat, Vierme", am citit în ochii lui.
- La proiect, înainte, băieţi. (Jumate din clasă-s fete, dar domnul Murcot ne spune-ntotdeauna "băieţi", cu excepţia cazului în care ne ia la rost. Atunci, suntem cu toţii "fetelor".) Azi este ora finală pe 1982. Dacă nu vă terminaţi proiectul azi, vă paşte o deportare în colonii, pentru tot restul vieţilor voastre.

Proiectul nostru, în trimestrul de faţă, a fost să proiectăm şi să construim un fel de răzuitoare. Al meu era să curăţ între crampoanele ghetelor mele de fotbal.

Am lăsat să treacă vreo zece minute, până când Neal Brose a început să lucreze ceva la bormaşină.

Îmi bătea inima nebuneşte, dar mă hotărâsem.

Din ghiozdanul negru, marca Slazenger, al lui Neal Brose, am scos calculatorul lui matematic cu energie solară Casio, model-colegiu. Cel mai scump calculator de la W.H. Smith. O atracţie sumbră mă-ndemna să continui, aproape încurajându-mă, ca pe-un canoist care-ar fi vâslit de-a dreptul către cascada Niagara, în loc să-ncerce să lupte împotriva curentului. Am scos nepreţuitul calculator din carcasa lui specială.

Holly Deblin m-a văzut. Tocmai îşi lega părul la spate, ca să nu şi-l prindă-n strung. (Domnului Murcot îi face plăcere să reia subiectul morţilor hidoase, cu desfigurare, la care a fost martor de-a lungul anilor.) Cred că ne place, a şoptit Geamănul Nenăscut. Trimite-i o bezea.

Am prins calculatorul lui Neal Brose în menghină. Leon Cutler a observat şi el, dar n-a făcut altceva decât să se uite fix, nevenindu-i să creadă. Nu te gândi la consecinţe. Am rotit cu putere levier-mâner-manivela. Vagi proteste au sunat a pârâituri în carcasa calculatorului. Apoi, m-am lăsat cu toată greutatea pe levierul-pârghie. Scheletul lui Gary Drake, tigva lui Neal Brose, şira spinării lui Wayne Nashend, viitoarele lor, sufletele lor. Şi mai tare. Carcasa, pân' la urmă, s-a făcut ţăndări, circuitele dinăuntru s-au terciuit, fărâme din toate s-au revărsat pe podea, iar calculatorul gros de cinşpe milimetri s-a transformat într-un calculator gros de trei milimetri. Aşa. Praf şi pulbere. Vacarmul a izbucnit de peste tot din atelierul de prelucrarea metalelor.

Regula Numărul Doi este: Fă-o până nu se mai poate des-face.
Regulile-astea două sunt singurele pe care trebuie să le ţii minte.
Splendide şi-ameţitoare căderi de apă - am luat-o la vale pe ele.

- Domnul Kempsey mă informează - domnul Nixon şi-a încrucişat degetele, formând cu ele o bâtă - că tatăl tău şi-a pierdut serviciul de curând.

"Pierdut" - ca şi cum un serviciu ar fi un portmoneu pe care-l pierzi, dacă nu eşti atent. Şi totuşi, da, e-adevărat. La ora 8.55 dimineaţa, tati se dusese la Oxford, unde-şi avea biroul, şi, până la ora 9.15, părăsea deja sediul firmei, escortat de-un angajat de la pază. "Trebuie să mai strângem cureaua", zice Margaret Thatcher, cu toate că ea n-o strânge - nu ea personal. "Nu avem altă soluţie." Magazinele Universale "Groenlanda" l-au dat afară pe tati, fiin'că fusese găsită o lipsă de 20 de lire într-un cont de cheltuieli. După unşpe ani. În felul ăsta, i-a explicat mami la telefon mătuşii Alice, nu mai trebuiau să-i plătească lui tati nici măcar un penny daune pentru concediere. Danny Lawlor îl ajutase pe Craig Salt să-i tragă preşul de sub picioare, adăugase mami. Danny Lawlor pe care l-am cunoscut eu în august era simpatic rău de tot. Dar a fi simpatic nu-i totuna cu a fi bun, mă gândesc. Fiin'că el conduce-acum Roverul 3500 al firmei, care a fost maşina lui tati.
- Jason! a lătrat domnul Kempsey.
- Ăăă... (Da, eram într-un rahat cât casa.) Da, domnule?
- Domnul Nixon ţi-a pus o întrebare.
- Da. Tati a fost dat afară-n ziua cu Bâlciul. Acum... câteva săptămâni.
- O întâmplare nefericită. (Domnul Nixon are nişte ochi de om care se ocupă cu disecţiile.) Dar întâmplările nefericite sunt banale, Taylor, şi relative. Iată ce întâmplare nefericită a trebuit să suporte Nick Yew anul acesta. Sau Ross Wilcox. Cum îl ajută pe tatăl tău distrugerea unui bun al colegului tău de clasă?
- Nu-l ajută, domnule. (Atât de jos era scaunul elevului rău, că domnul Nixon ar fi putut foarte bine să-i reteze picioarele complet.) Faptul c-am distrus calculatorul lui Brose n-are absolut nimic de-a face cu faptul că tatăl meu a fost dat afară, domnule.
- Şi-atunci, cu ce anume, a întrebat domnul Nixon, modificând unghiul sub care-şi ţinea capul, va fi avut de-a face?

Fă-o până nu se mai poate des-face.
- Cu lecţiile de popularitate ale lui Brose, domnule.

Domnul Nixon s-a uitat la domnul Kempsey, căutând o explicaţie.
- Neal Brose? (Domnul Kempsey şi-a dres glasul, neştiind ce să spună.) Lecţii de popularitate?
- Brose - Călăul mi l-a reţinut în gură pe "Neal", dar asta era chiar bine - ne-a ordonat mie, lui Floyd Chaceley, Nicholas Briar şi Clive Pike să-i plătim câte o liră pe săptămână pentru lecţii de popularitate. Eu am refuzat. Aşa că i-a pus pe Wayne Nashend şi Ant Little să mă convingă de ce-o să se-ntâmple dacă nu-mi asigur mai multă popularitate.
- Ce modalitate de persuasiune - vocea domnului Nixon s-a făcut mai dură, semn bun - pretinzi c-ar fi folosit aceşti băieţi?

N-aveam nevoie să exagerez.
- Luni, mi-au golit ghiozdanul pe scări în jos, lângă laboratorul de Chimie. Marţi, m-au bombardat cu bulgări de pământ la ora domnului Carver, de educaţie fizică. În vestiar, azi-dimineaţă, Brose, şi Little, şi Wayne, şi Nashend mi-au spus c-o să-mi tragă şuturi în mutră diseară, pe drum spre casă.
- Vrei să spui - domnului Kempsey i-a crescut uşor temperatura - că Neal Brose conduce un fel de grupare de şantaj? Sub nasul meu?
- "Şantaj" înseamnă, am întrebat eu, cu toate că ştiam foarte bine, să baţi pe cineva care nu vrea să-ţi dea bani, domnule?
- Aceasta ar fi una dintre definiţii. (Domnul Kempsey credea că soarele, luna şi stelele, toate străluceau din curul lui Neal Brose. Toţi profesorii cred la fel.) Ai cumva şi dovezi în acest sens?

Ia-ţi drept aliat viclenia.
- La ce fel de dovezi vă gândiţi, domnule? (Lucrurile evoluau destul de favorabil, ca s-adaug, păstrând o mină serioasă:) Microfoane-ascunse?
- Ei...

Domnul Nixon a preluat iniţiativa:
- Dacă stăm de vorbă cu Chaceley, cu Pike şi cu Briar, ei vor confirma povestea spusă de tine?
- Depinde, domnule, de cine le e frică cel mai tare. De dumneavoastră sau de Brose.
- Îţi promit eu, Taylor, că le va fi cel mai frică de mine.
- Acuzaţiile defăimătoare la adresa caracterului unui coleg sunt lucruri foarte grave, Taylor. (Domnul Kempsey nu era convins, deocamdată.)
- Mă bucur să v-aud spunând asta, domnule.
- Ce nu mă bucură pe mine - doar nu era să lase domnul Nixon ca un interogatoriu să devină o discuţie amicală - este că mi-ai adus în atenţie această problemă nu venind să baţi la uşa mea şi spunându-mi, ci distrugând bunul presupusului tău prigonitor.

"Presupusul" ăsta m-avertiza pe mine că juriul încă mai delibera.
- Dacă implici un profesor, înseamnă că eşti un căcănar, domnule.
- Dacă nu implici un profesor înseamnă că eşti un căcăcios, Taylor.

Viermele Nevricos s-ar fi-ncovrigat sub apăsarea unei nedreptăţi atât de mari.
- Nu m-am gândit chiar atât de departe. ("Găseşte fărâma de adevăr, ţine-te de ea şi suportă consecinţele, fără să te văicăreşti.") A trebuit să-i arăt lui Brose că nu mă tem de el. Nu m-am gândit la nimic altceva.

Dac-ar avea şi plictiseala un miros, ar fi cel din magazia de materiale didactice. Praf, hârtie, ţevi calde, toată ziua, toată iarna. Caiete goale pe rafturi de metal. Stive de Să ucizi o pasăre cântătoare, de Romei şi Juliete, de Moonfleet-uri. Magazia, totodată, e şi celulă de izolare pentru cazuri extreme, cum e-al meu. În afara dreptunghiului de geam givrat din uşă, singura lumină e dată de-un bec deja cafeniu. Domnul Kempsey îmi spusese, tăios, că puteam să-mi fac temele-acolo, până când venea cineva să mă cheme, dar, pentru o dată, eram pregătit. Un poem îmi trăgea şuturi în burtă pe dinăuntru. Fiin'că tot eram într-un asemenea rahat, am şutit un caiet elegant, cu coperţi tari, de pe un raft, în care să scriu. Dar, după numai primul rând, mi-am dat seama că nu era un poem. Era, mai degrabă, o... ce anume? O mărturisire, bănuiesc.

Când a sunat de recreaţia de dimineaţă, am descoperit c-acoperisem trei pagini. Pusul cuvintelor unul după altul face ca timpul să se scurgă prin ţevi mai înguste, dar mai rapid. Umbre treceau prin faţa geamului givrat, pe măsură ce profesorii se grăbeau spre cancelarie, ca să fumeze şi să bea cafea. Umbre care glumeau, care gemeau. N-a intrat nimeni în magazie, să mă recupereze. Toată clasa a şaptea nu vorbea decât despre ce făcusem eu la prelucrarea metalelor - ştiam. Toată şcoala. Oamenii spun că-ţi ard urechile, când vorbeşte lumea despre tine, dar eu simt un vâjâit în străfundurile stomacului. "Jason Taylor, n-a făcut aşa ceva, Jason Taylor, ba chiar a făcut, vai, Doamne, zău aşa, pe cine-a turnat?" Scrisul îneacă vâjâitul respectiv. A sunat de finalul recreaţiei şi umbrele au trecut în direcţia cealaltă. Nici acum n-a venit nimeni. În lumea exterioară, probabil că domnul Nixon îi convoca pe părinţii mei. Nu prea putea să-i surâdă norocul până spre seară. Tati plecase la Oxford, să lege nişte "contacte" pentr-o slujbă nouă. Până şi robotul telefonic al lui tati, cel cu benzi în role mari, fusese trimis înapoi la "Groenlanda". Prin perete, auzeam zuruind, zuruind, zuruind copiatorul Xerox al şcolii.

Un spasm de frică m-a-ncercat, când uşa s-a deschis, dar mi l-am sugrumat singur. Nu erau decât două nasuri-pe-sus dintr-a şasea, trimişi să ia un teanc de Cidru cu Rosie. (Am citit-o şi noi anul trecut. Era o scenă la care tuturor băieţilor din clasă li se scula, de aproape c-auzeai cum creşteau.)
- E-adevăra', Taylor? m-a luat nasul-pe-sus mai mare, de parc-aş fi fost încă în perioada mea de Vierme.
- Ce mă-ta-ţi pasă ţie, bă? i-am dat replica, dup-un moment de tăcere.

Am reuşit să spun asta cu-atâta răutate, că şesarul şi-a risipit cărţile pe jos. Nasului-pe-sus mai mic i-au scăpat şi lui, când a dat să se aplece s-ajute.

Am bătut din palme... încet...

- Ceea ce mă îngrozeşte, clasa 3KM - o fi el, domnul Kempsey, poreclit "Polly", dar e-un pericol, când e-atât de furios -, este că toate aceste acte de intimidare se petrec de săptămânî întregi. Săptămâni.

Clasa 3KM s-a făcut mică-n spatele unei tăceri mormântale.
- SĂPTĂMÂNI!

Clasa 3 KM a tresărit.
- Şi nici măcar unul dintre voi nu s-a gândit să vină la mine! Mă simt dezgustat. Dezgustat şi speriat. Da, speriat. Peste cinci ani, veţi avea drept de vot! Se aşteaptă de la voi să fiţi elita, clasa 3KM. Ce fel de cetăţeni aveţi de gând să deveniţi? Ce fel de ofiţeri de poliţie? De profesori? De avocaţi? De judecători? "Ştiam că nu e bine, dar n-aveam eu treabă, domnule." "Mai bine las pe altcineva s-arate cu degetul, domnule." "Mi-era frică, dacă spuneam orişice, că următorul eram eu, domnule." Ei bine, dacă o asemenea lipsă de şiră a spinării este viitorul societăţii britanice, numai cerul ne mai ajută.

Eu, Jason Taylor, eram un turnător.
- Acuma, sigur, dezaprob cu toată forţa felul în care Taylor m-a făcut atent la toată această jalnică afacere, dar el, cel puţin, a ieşit în faţă. Mai puţin impresionanţi au fost Chaceley, Pike şi Briar, care n-au vorbit decât sub constrângere. Ceea ce constituie o ruşine colectivă pentru voi este c-a trebuit să facă Taylor gestul nesăbuit de azi-dimineaţă, ca să forţeze ieşirea la iveală a lucrurilor.

Fiecare dintre cei din faţă s-a-ntors şi s-a uitat la mine, dar eu de Gary Drake m-am luat:
- Ce vrei, Gary? (Călăul îmi dăduse un salv-conduct pentru acea după-masă. Mă gândesc, uneori, că şi el vrea s-ajungă la o-nţelegere de lucru de-a doamnei De Roo cu mine.) Nu ştii cum arată mutra mea, după trei ani?

Ochii s-au mutat la Gary Drake. Apoi, la domnul Kempsey. Dirigintele nostru ar fi trebuit să deschidă focul asupra mea, fiin'că vorbisem în timp ce vorbea el. Dar uite că n-a tras.
- Deci, Drake?
- Da, domnule?
- Să te prefaci că nu pricepi - este ultima soluţie a prostului, Drake.

Gary Drake avea, de fapt, o figură stânjenită.
- Da, domnule?
- Faci iarăşi acelaşi lucru, Drake.

Gary Drake, bine de tot înghesuit. Wayne Nashend şi Ant Little, suspendaţi. Pe Neal Brose, există şanse ca domnul Nixon să-l exmatriculeze.

Acuma, chiar c-o să vrea să-mi tragă şuturi în mutră.

Pierdutul paradis

Pierdutul paradis
Cees Nooteboom
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Prozator, poet, dramaturg, autor de cărţi de călătorie, eseist şi jurnalist neerlandez, Cees Nooteboom s-a născut pe 31 iulie 1933 la Haga (Ţările de Jos). Nereuşind să se adapteze rigorilor impuse de şcolile confesionale catolice pe care le urmează şi fiind declarat inapt pentru serviciul militar, tânărul Nooteboom începe să călătorească prin Europa, făcând autostopul.

Romanul său de debut, Philip şi ceilalţi (Philip en de anderen, 1955), reprezintă o reflectare literară a experienţelor acestei perioade, fiind urmat, în 1963, de Cavalerul e mort (De ridder is gestorven). În 1956 publică primul volum de poezie, De doden zoeken een huis (Morţii îşi caută o casă), şi îşi începe activitatea de jurnalist, colaborând cu numeroase publicaţii din ţara natală şi din străinătate. Relatează ca martor direct despre Revolta din Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) şi Căderea Zidului Berlinului (1989).

Romanul Ritualuri (Rituelen, 1980) îi deschide drumul recunoaşterii internaţionale, consolidată de apariţia, în 1991, a romanului Următoarea poveste (Het volgende verhaal) şi, în 1998, a romanului Ziua Tuturor Sfinţilor (Allerzielen). În 2004 publică romanul Pierdutul paradis (Paradijs verloren).

Scrierile sale au fost recompensate cu importante premii: Pegasus Prize (1983), Ferdinand Bordewijk Prijs (1983), Aristeion Prize (1991), Constantijn Huygensprijs pentru întreaga operă (1992), Goethe-Preis (2002), P.C. Hooftprijs (2004) şi Prijs der Nederlandse Letteren (2009). De asemenea, Cees Nooteboom este nominalizat de mai mulţi ani la Premiul Nobel pentru literatură. Cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.

*

Într-o seară nefastă, fără să ştie de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuieşte şi ajunge cu maşina într-una dintre favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia şi, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce încearcă în zadar să-şi afle fericirea în braţele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth şi să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton.
Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeaşi perioadă. E de ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei.
Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

Un roman de mare fineţe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire şi regăsire tradusă în peste 25 de ţări.

Alma este o tânără braziliancă fascinată de reprezentările îngerilor în arta Renaşterii. Hotărându-se să plece din iadul care a devenit pentru ea São Paulo, călătoreşte, alături de o bună prietenă, dezinvolta Almut, la Sidney, unde încearcă să-şi refacă viaţa. La un moment dat, în Perth, îngerii capătă pentru Alma o formă concretă.
În partea cealaltă a lumii, criticul literar Erik Zondag se luptă cu propriii demoni: alcoolismul şi obezitatea. În timpul unei cure purificatoare în Austria, destinul îi pregăteşte o surpriză: reîntâlnirea cu fata cu aripi de înger care i-a zdrobit inima în Australia.

"În zilele noastre nu există plăcere mai mare şi mai spirituală decât să îl citeşti pe Cees Nooteboom." (Neue Züricher Zeitung)

"În Pierdutul paradis Nooteboom combină magistral claritatea şi lirismul intens." (The Guardian)

"Geniul lui Cees Nooteboom constă aici în felul unic în care integrează imaginile contemporane, mitice şi istorice." (The Washington Post)

"Un roman îndrăzneţ, provocator, dar şi plin de lumină." (De Volkskrant)

"Romanul lui Cees Nooteboom este plin de îngeri. Paradisul pare să se afle în Australia, în timp ce iadul e în São Paulo. Cees Nooteboom a reuşit să-şi transforme poveştile adunate de-a lungul călătoriilor într-o variaţie surprinzătoare a unei teme eterne." (Trouw)

"Nooteboom este unul dintre cei mai mari romancieri moderni." (A.S. Byatt)

 Mai multe despre această carte a scris Ioana Bâldea Constantinescu aici.

Fragment

- Măcar aţi mai şi râs? întrebă Almut.

Ştiam că avea să întrebe asta. Ştiu şi că e supărată, revoltată. Dacă nu se râde, nu merge. Nu la ea. Mă întorsesem singură la Adelaide, dar ne mai puteam folosi o noapte de căsuţa din Port Willunga, iar ea a vrut s-o vadă. Aceeaşi plajă, acelaşi ocean, aceleaşi păsări, ale căror nume acum le ştiam. Am stat sus, pe o dună, într-un mic restaurant care se numea Star of Greece, fiindcă aici se scufundase odată un vapor grecesc. Era din nou flux, spargerea valurilor de ţărm continua să aibă multe de povestit. Eu nu. Ştiam că Almut aştepta ceva, aşa fusese întotdeauna relaţia noastră, fără secrete. Dar acum ştiam şi că nu puteam spune nimic, nu încă.
- Dar tu ce-ai făcut săptămâna asta? am întrebat-o în cele din urmă.
- Eu? M-am destrăbălat, uite-aşa. Nu, m-am gândit la ce să fac în continuare. Nu ştiam dacă ai să te întorci.
- Dar nu ţi-am spus că după o săptămână o să mă întorc?
- Da, dar grimasa pe care ai făcut-o când ai zis asta putea să însemne exact contrariul. Ca şi cum n-ai mai vrea să te întorci niciodată.

Am ridicat din umeri, însă ea începu să se agite. Am ştiut că nu pot să fac nimic decât să las să treacă furtuna.
- De ce nu recunoşti, pur şi simplu, că sunt lucruri asupra cărora trebuie să reflectăm.

În primul rând, mi s-au terminat banii, dar nu despre asta e vorba. Nu ştiam ce se întâmplă cu tine, nu sunt obişnuită cu asta. Mi-am făcut griji. Şi nu pentru că acel bărbat nici nu m-a băgat în seamă, ci pentru că, după părerea mea, nici pe tine nu te considera potrivită. Picturile lui mi se par minunate, mai ales aceea după care erai aşa de înnebunită. Nu mai ştiu titlul, dar dacă ai fi scris dedesubt "porţile iadului" n-ai fi greşit prea mult. Nu-i de mirare că omul nu râde niciodată. De altfel, pe ei nu i-am văzut niciodată râzând.
- Pe care ei?
- OK, scuze. Însă în Alice Springs, într-o seară, când tu dormeai deja, am plecat la plimbare şi m-am îndepărtat un pic mai mult. Nu ţi-am povestit despre asta.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic. Deodată m-am trezit faţă în faţă cu trei inşi. Ei au rămas nemişcaţi, eu, nemişcată. Duhneau a bere. În rest, nimic. Au stat şi s-au holbat la mine până m-am întors şi am plecat. Asta a fost tot.

După o clipă adăugă:
- A fost ceva îngrozitor de trist.
- Aceeaşi tristeţe o poţi vedea şi la noi, în São Paulo.
- Nu, nu e aceeaşi. În primul rând, acolo se râde mereu, oricât de deplorabil ar fi totul. Sclavii noştri au venit din Africa şi ei cel puţin ştiau să danseze. Vreau să spun, să danseze de-adevăratelea. Îţi poţi închipui aici o şcoală de samba? Dar nu asta am vrut de fapt să zic. Totul e atât de lipsit de speranţă. Ştii fraza aia a lui Groucho Marx? Deodată ne-am trezit la marginea prăpastiei, dar am făcut un pas înainte? Nici măcar asta n-au reuşit să facă aici. I-au prins chiar înainte de buza prăpastiei, chiar dacă pe jumătate sunt falşi.
- Ce-i fals?
- Totul. Mai demult făceau picturile în nisip sau pe propriul corp. Asta însemna ceva, iar apoi dispărea. Bătea vântul, dispărea desenul. Nimic nu era de vânzare. Cum pot să ştiu că e ceva veritabil atunci când cumpăr o scoarţă de copac pictată, care mai demult avea menirea să fie dată unui mort? Câte exemplare poate face un asemenea ins? Ce se întâmplă apoi? Stau acolo undeva, în pădure, cu mai ştiu eu ce obiecte tainice şi aşteaptă până când aterizează iarăşi un proprietar de galerie într-un Piper Cub, cu o sacoşă plină de bani?
- Eşti dezamăgită.
- Poate. Şi poate că am dreptate.
- Fiindcă preţiosul nostru vis din copilărie s-a spulberat? Dar acum o săptămână, la Ubirr, erai încă în extaz. Ai uitat?
- Nu, n-am uitat. Am însă senzaţia că totul e sortit morţii. Şi când am văzut că dispari...
- N-am dispărut.
- Nu, dar păreai aşa de îngrozitor de nefericită...
- Nu eram nefericită. Eram... în altă parte. Încercam să aflu ceva.

Îşi puse mâna pe braţul meu.
- Nu mai întreb nimic. Scuze. Dar, cel puţin, fă-mă să râd puţin. Spune-mi un cuvânt amuzant. Iar apoi trebuie să-ţi spun ceva. Am primit o propunere de care poţi să râzi, cel puţin aşa sper. Dar mai întâi cuvântul.
- Maku.
- Maku, repetă ea. Când trebuie să încep să râd?
- Când ştii ce înseamnă.
- Zi o propoziţie.
- Am mâncat în deşert nişte maku delicioase. Wichetty grubs - larve de fluturi şi gândaci. Se găsesc în apropierea arborilor mulga. Şi tjara, furnicile melifere. După ce plouă, le poţi dezgropa numaidecât de sub orice copac mulga. Furnicile se umflă şi ajung de mărimea unei bile. Sunt pline de o substanţă gălbuie, foarte dulce, folosită de furnicile muncitoare, care vin să o sugă. Vezi, am învăţat foarte multe lucruri. Acum poţi să mă trimiţi în deşert. Mă descurc. Şi propunerea ta?
- E în Perth. E un drum lung, însă rabla noastră o să se descurce, chiar dacă la limită. Are loc un festival literar şi o să fie şi nişte piese de teatru. Caută îngeri, de fapt figuranţi care trebuie să interpreteze nişte îngeri.
- Într-o piesă de teatru?
- Nu. Nu ştiu dacă am înţeles bine, însă mi-au explicat că în timpul festivalului îngerii vor fi ascunşi pretutindeni în oraş, de-a lungul unui traseu marcat, iar oamenii trebuie să-i găsească.
- Şi noi ce trebuie să facem?
- Nimic. Ne dau aripi şi, timp de o săptămână, ne duc în fiecare zi într-un loc ascuns, într-o biserică sau o clădire dărăpănată sau altundeva, într-o bancă, şi-acolo trebuie să rămânem toată ziua şi să ne lăsăm căutate. Toate astea au de-a face cu Paradise Lost.
- N-am citit-o. Poate mai demult, la şcoală, dar nu-mi mai aduc aminte nimic. Ba da, un înger cu o sabie în flăcări care îi izgoneşte pe Adam şi Eva din rai. Dumnezeu, da, şi Satana, o nesfârşită primă parte despre ura lui Satana faţă de Dumnezeu. Şi cum Eva crede că ei chiar trebuie să mănânce acel măr. Totul era foarte trist, însă nu prea mai ştiu exact ce se întâmplă.
- Nici eu. Şi dacă acei oameni ne găsesc?
- N-au voie să vorbească cu noi. De fapt, bineînţeles că o vor face, însă noi n-avem voie să le răspundem în nici un fel. N-avem voie nici să ne mişcăm. Dar se plăteşte bine.
- De unde ai aflat de asta?
- Din revista de teatru de-aici. Am sunat. Se organizează un casting. Cred că pe tine oricum te acceptă. Cu mine o să fie ceva mai dificil.

Arătă spre propriii sâni.
- Ai văzut vreodată vreun înger cu ţâţe?

***

Aşadar, acum sunt un înger. N-a fost greu. Regizoarea m-a ales numaidecât. Important e să poţi sta culcată, fără să te mişti, spusese ea. Şi către asistent:
- E mică, ar încăpea bine în dulapul din clădirea de pe William Street, lângă Gledden Arcade, notează-ţi.

Şi către mine:
- Crezi că poţi să stai culcată fără să te mişti? Căci asta-i important.

I-am spus că n-avea să fie o problemă pentru mine. Aveam destule lucruri la care să mă gândesc. Nici Almut n-a întâmpinat dificultăţi. Şi-a ascuns sânii cât a putut de bine, însă n-ar fi trebuit să-şi dea osteneala.
- O punem sus, pe His Majesty's Theatre, vizavi de Wilson's Car Park. De-abia aştept să văd dacă poate să ţină o sabie în aer timp de câteva ore.

Ieri a fost prima zi. Seara, Almut era frântă de oboseală.
- Stau toată ziua în soarele ăla nenorocit, însă, într-adevăr, am o vedere fantastică. Numai că, bineînţeles, oameni nu văd. Cum e la tine?
- Nici eu nu-i văd.

Nu-i văd, însă îi aud. Îi aud cum urcă scara. Apoi se opresc o clipă, până mă văd; simt acea clipă, şi întotdeauna e ciudat, fiindcă nu pot fi mai mulţi de unu, căci fiecare trebuie să facă traseul singur. Încerc să aud dacă e bărbat sau femeie, însă n-am voie să mă întorc. Stau culcată jos, în acel dulap, cu faţa la perete. Când intră cineva, încerc să-mi ţin respiraţia cât mai mult, numai că, odată cu trecerea timpului, înţepeneşti de tot, iar acolo locul de unde sunt prinse aripile de tine începe să te doară îngrozitor. Slavă Domnului, aud întotdeauna când cineva urcă scara, iar când e linişte pot să-mi mişc încet omoplaţii, altfel aş înnebuni. Îngrozitori sunt oamenii care stau foarte mult, sperând că nu vei rezista şi te vei întoarce spre ei. Ăştia sunt bărbaţi, ştii asta. Atunci mă concentrez pe Bune Vestirile mele, pe ţinuta corpului, pe poziţia aripilor. Şi mă gândesc la el, cum stăteam noi culcaţi acolo, în deşert, chiar şi pe pământ. Păcat că atunci încă n-aveam aripi. Aş vrea să ştiu dacă se gândeşte la mine şi unde e. Şi-apoi visez puţin la ce-ar spune dacă ar intra aici, dacă i-aş recunoaşte pasul şi m-aş întoarce, sfidând toate interdicţiile, însă toate astea sunt, desigur, prostii. Între timp, judecând după stilul de a picta, am descoperit unde se află clanul lui; n-a fost greu să aflu asta. Un întreg grup de familii lucrează aşa, iar în muzeul de-aici am văzut şi picturile celorlalţi, ale celor pe care dorisem să-i cunosc şi pe care el îi ţinuse ascunşi de mine, sau invers, căci, bineînţeles, eu sunt cea pe care el a ascuns-o. Cu astfel de gânduri orele trec repede. Peretele dulapului în care stau culcată nu mai are pentru mine nici un secret, cunosc fiecare crăpătură, zgârietură, denivelare, gândurile mele rătăcesc printre ele ca un drumeţ într-un ţinut pustiu. Atunci când nu-i nimeni, cânt încet, doar pentru mine. După o vreme, te cuprinde o ameţeală sau visezi că poţi zbura. Cel mai tâmpit moment e când vin să ne ia seara - un autobuz plin cu îngeri, un talmeş-balmeş de-a dreptul. Cocaină, sedative, probleme de matematică, fiecare are metodele lui ca să reziste. Toţi sunt morţi de oboseală şi plini de poveşti. Mai ales îngerilor care-i pot vedea pe oameni le e greu, pentru că aceştia le spun cele mai trăsnite lucruri: declaraţii de dragoste, cuvinte porcoase, obscenităţi. Ei ştiu că noi oricum n-avem voie să le dăm nici o replică, iar asta pare să-i aţâţe nespus pe unii oameni.

Despre săptămâna cât am fost plecată n-am mai apucat să vorbesc cu Almut. Acele zile le-am păstrat înăuntrul meu. Uneori mă gândesc la ce ar trebui să facem şi mă întreb dacă vom mai rămâne mult în această ţară. Ştiu că, de fapt, Almut vrea acasă, însă eu încă nu simt asta. Cel mai mult mi-ar plăcea să plec în deşert, însă nu îndrăznesc să-i spun aşa ceva. Seara, în hotel, când ea e încă la bar, desfac pictura şi o pun pe masa de la perete. Apoi mă postez drept în faţa ei, ca o călugăriţă care meditează. După câteva minute începe să funcţioneze şi simt o dorinţă pe care n-o pot descrie în cuvinte şi care ştiu că mă va însoţi întotdeauna. Încă nu vreau să-i spun nimic lui Almut şi, deşi nu ştiu dacă poţi să hotărăşti aşa ceva, cred că voi continua mereu să rătăcesc pentru a transforma lumea în propriul meu deşert. Am destule lucruri la care să mă gândesc, cât pentru o viaţă întreagă. Peste tot sunt larve şi furnici melifere, peste tot sunt fructe cu boabe şi rădăcini, iar acum ştiu cum să le găsesc. Pot supravieţui.

Copilăria lui Isus

Copilăria lui Isus
povestită de Cristian Bădiliţă,
plecînd de la cele mai vechi texte ale tradiţiei creştine
ilustraţii de Malvine Mocenco, concepţia grafică: Liliana Grecu
Editura Tracus Arte, 2015



*****
Fragment. Isus în Egipt

În Egipt s-au întîmplat o mulţime de minuni, dintre care vom povesti aici doar cîteva, aşa cum ni s-au transmis de către cei din vechime. Într-o zi, pe la chindii, sfînta familie a poposit într-o cetate unde tocmai se punea la cale o nuntă. Numai că, prin urzelile diavolului şi prin tot felul de farmece, mireasa amuţise şi nu mai putea vorbi. Cînd Maria a intrat în cetate cu pruncul în braţe, mireasa cea mută a zărit-o. A întins mîinile către Domnul Hristos şi, smulgîndu-l de la pieptul Mariei, l-a strîns tare la sînul ei şi l-a sărutat; apoi a început să-l legene dintr-o parte într-alta stînd aplecată deasupra lui. Şi, minune mare, cîteva clipe mai tîrziu limba i se dezlegă şi ea se întoarse fericită în braţele mirelui, mulţumindu-i Mariei şi închinîndu-se Domnului. Au rămas acolo trei zile, ţinuţi la mare cinste şi petrecînd cum nu se poate mai bine. Apoi şi-au pus în desagi merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun de la gazde şi de la tot poporul şi au plecat în altă cetate unde aveau de gînd să înnopteze. Aici trăia o femeie cumsecade, credincioasă şi plină de virtuţi. Dar o mare nenorocire se abătuse peste ea. Odată, cînd îşi spăla rufele la rîu, diavolul cu chip de şarpe s-a năpustit asupra ei, i s-a încolăcit în jurul pîntecului şi n-a mai vrut să se dea jos de acolo. De atunci, în fiecare noapte, o chinuia cumplit, nelăsînd-o să doarmă şi bătîndu-şi joc de ea. Ei bine, femeia aceasta, văzînd-o pe stăpîna Maria cu pruncul în braţe, a rugat-o cu lacrimi în ochi: "Stăpînă, lasă-mă să iau în braţe pruncul şi să-l sărut!" Maria a lăsat-o. Şi îndată ce L-a atins cu mîinile, diavolul cel rău cu chip de şarpe a slobozit-o din strînsoare şi a luat-o la fugă prin pustiu. Nici că l-a mai văzut femeia de atunci.

A doua zi, aceeaşi femeie a luat apă înmiresmată ca să-l spele pe Isus. Şi după ce l-a spălat şi l-a aşezat în scutece, a adunat apa şi a vărsat o parte din ea peste trupul mîncat de lepră al unei copile care locuia acolo. Şi îndată copila s-a vindecat şi pielea i-a devenit catifelată şi albă peste tot. Atunci locuitorii cetăţii au zis: "Fără nicio îndoială Iosif, Maria şi Pruncul acesta sînt zei, nu oameni." Şi pe cînd cei trei se pregăteau să plece de acolo fata vindecată se apropie de ei şi rugă s-o ia cu dînşii, ca să-i slujească. Ei încuviinţară, iar fata li se alătură.

Aşa au ajuns într-un oraş a cărui cetăţuie, zidită pe o culme, aparţinea unui prinţ vestit. În cetăţuie erau şi camere pentru oaspeţi, aşa că sfînta familie făcu popas aici. Fata vindecată de lepră a intrat, din întîmplare, în odaia soţiei prinţului şi, găsind-o pe aceasta tristă şi cu faţa înecată-n lacrimi, a întrebat-o care era pricina durerii ei? "Să nu te mire, a răspuns aceasta, că mă vezi plîngînd. Căci mare mîhnire mă apasă şi pînă acum n-am îndrăznit să mă destăinui nimănui". Fata i-a zis: "Poate dacă-mi spui mie despre ce este vorba, am să-ţi găsesc un leac." "Te rog numai să păstrezi secretul şi să nu-l destăinui nimănui", a mai rugat-o soţia prinţului şi a început să-i povestească: "Eu sînt căsătorită cu un prinţ care stăpîneşte o sumedenie de cetăţi. Deşi au trecut ani mulţi de cînd ne-am căsătorit, nu i-am dăruit niciun fiu pînă de curînd. Numai că fiul s-a născut lepros. Atunci, prinţul, de supărare, l-a renegat, iar mie mi-a zis: «Una din două: ori îl omori cu mîna ta, ori i-l dai unei femei străine care să-l crească în pustiu, aşa încît nimeni să nu ştie de el! De tine mă despart, căci după ce mi-ai făcut nici nu vreau să te mai văd.» De atunci parcă mi-am pierdut minţile şi zac răpusă de durere. Copila, slujnica Mariei, i-a zîmbit prinţesei cu subînţeles şi i-a zis: "Nu-ţi spuneam că voi găsi leac pentru nenorocirea ta? Ascultă-mă! Şi eu eram leproasă, dar m-a curăţit un zeu care se numeşte Isus, fiul Mariei." Femeia, recăpătîndu-şi brusc speranţa, a întrebat-o: "Unde-i zeul despre care îmi vorbeşti?" "Chiar lîngă tine, a răspuns copila. Au mas cu toţii sub acoperişul casei tale." "Cum se poate aşa ceva?", grăi atunci femeia, "Arată-mi, unde sînt? Du-mă la ei." Atunci, de bucurie, ea pregăti pentru Iosif un ospăţ strălucitor, la care veniră cei mai de seamă bărbaţi din cetate. A doua zi de dimineaţă luă apa înmiresmată unde tocmai fusese îmbăiat Isus şi, aducîndu-l pe fiul său lepros, îl stropi cu ea din belşug, pe toate părţile trupului. Şi pe loc fiul se curăţă de boală. Iar mama, slăvind şi mulţumindu-i lui Dumnezeu, zise: "O, Isuse, fericită mama care te-a născut!" Apoi o copleşi cu daruri pe Maria şi-şi luă rămas bun de la ea cu toată cinstirea cuvenită. Iar prinţul nu doar că s-a împăcat cu soţia lui, dar a iubit-o şi mai tare decît o iubise la început, iar pe fiul său l-a numit moştenitor al tronului şi al împărăţiei.

*

Pe cînd sfînta familie se apropia de altă cetate, văzură trei femei care se întorceau plîngînd de la cimitir. Cuprinsă de milă Maria îi zise copilei care-i însoţea: "Mergi iute şi întreabă-le cine sînt şi ce nenorocire li s-a întîmplat?" Dar femeile, de ruşine, ori poate din altă pricină, n-au vrut să răspundă. Au întrebat-o însă pe copilă dincotro vin drumeţii, unde se duc şi dacă au unde să doarmă peste noapte? Fata le-a răspuns că abia au sosit în cetate şi că tocmai căutau un loc de înnoptare. Atunci femeile i-au zis fără să mai lungească vorba: "Veniţi şi înnoptaţi la noi." Şi au fost primiţi cu toţii într-o casă nouă, frumos gătită, ce mai!, gospodărie în toată regula. Copila intră în odaia celor trei femei şi le găsi din nou plîngînd în hohote şi jelindu-se. Nu mică i-a fost însă mirarea cînd a văzut lîngă ele un... măgar acoperit cu un veşmînt fastuos. Femeile îi puseseră dinainte un braţ de susan, îl sărutau întruna şi-i tot dădeau să mănînce. Copila întrebă ce-i cu măgarul acela în mijlocul odăii? Femeile răspunseră printre lacrimi: "Măgarul pe care-l vezi era fratele nostru, născut din acelaşi pîntece ca şi noi. După moartea tatălui nostru ne-a rămas o avere uriaşă. Cum nu aveam decît un frate, am hotărît să-l însurăm şi să-i facem o nuntă pe cinste. Dar nişte femei roase de invidie, geloase şi maştere l-au vrăjit pe ascuns. Şi, într-o noapte, puţin înainte de mijirea zorilor, cînd uşile casei erau încuiate, am văzut că fratele nostru s-a preschimbat într-un măgar, aşa cum îl vezi şi tu, cu ochii tăi. Ce n-am făcut ca să-l lecuim! I-am chemat pe toţi învăţaţii, pe toţi magii şi vrăjitorii din lume. Degeaba! De cîte ori ne copleşeşte durerea ieşim împreună cu mama şi plîngem la mormîntul părintelui nostru. Apoi ne întoarcem acasă." Cum auzi copila vorbele acestea le zise: "Mai înduraţi puţin şi n-o să mai plîngeţi! Căci leacul durerii voastre se află aproape, chiar aici, în casă. Cîndva eu însămi am avut lepră, dar îndată ce-am cunoscut-o pe femeia cu pruncul Isus, abia născut, care m-a stropit cu apa de la îmbăierea lui, m-am vindecat. Sînt încredinţată că are leac şi pentru necazul vostru. Aşa că mergeţi la stăpîna mea, Maria, chemaţi-o la voi în odaie şi destăinuiţi-i secretul. Apoi, cu umilinţă, rugaţi-o să vă ajute."

Auzind cuvintele fetei, cele trei femei au dat buzna în odaia Mariei, i s-au închinat, au adus-o în faţa măgarului şi i-ai vorbit aşa: "Ai milă de roabele tale! Căci nimeni nu se îngrijeşte de noi. Iată, măgarul acesta din faţa ta este fratele nostru. Dar nişte femei l-au vrăjit şi l-au adus în halul în care-l vezi. De aceea te rugăm, îndură-te de noi!" Mariei i se făcu milă de nenorocirea lor. Îl luă pe Domnul Isus şi-l aşeză călare pe spatele măgarului, plîngînd laolaltă cu cele trei femei şi zicîndu-i: "Fiule, vindecă măgarul acesta prin puterea ta nemăsurată şi fă-l iarăşi om înzestrat cu judecată precum era la început!" Şi numai ce-au ieşit cuvintele acestea din gura stăpînei Maria, că măgarul a şi luat chip de om, un tînăr fără cusur.

Apoi cu toţii - tînărul, mama şi surorile lui - s-au închinat stăpînei Maria. Iar pe Copil l-au ridicat deasupra capului, chiar de mai multe ori, zicînd: "Fericită este femeia care te-a născut, o, Isuse, Mîntuitorul lumii! Fericiţi sînt ochii care se înfruptă din bucuria chipului tău!"

Atunci surorile i-au spus mamei lor: "Acum, întrucît fratele nostru şi-a redobîndit chipul omenesc cu ajutorul lui Isus, se cuvine să i-o dăm de soţie chiar pe copila care ne-a ajutat, slujitoarea Mariei." Şi după ce şi mama şi Maria, stăpîna fetei, şi-au dat, fericite, încuviinţarea, au pus la cale o nuntă ca-n poveşti. Tristeţea li s-a preschimbat în bucurie şi bocetul în horă. Au rîs, s-au veselit, au cîntat şi au jucat în haine mîndre şi strălucitoare. Iosif şi Maria au rămas acolo zece zile. La plecare au fost conduşi cu mare cinste de către gazde care, după ce-şi luară bun rămas, începură din nou să plîngă. Dar mai amarnic decît toţi plîngea copila, tînăra mireasă.

*

De acolo începea un ţinut pustiu, bîntuit de hoţi şi de tîlhari. Deşi Iosif şi Maria ştiau ce-i aşteaptă, totuşi au hotărît să traverseze locul pe timp de noapte. La un moment dat, zăresc doi tîlhari întinşi pe pămînt, iar alături o mulţime întreagă, tovarăşi de-ai lor, care dormeau somn greu. Cei doi tîlhari se numeau Titus şi Damachus. Şi i-a zis Titus lui Damachus: "Te rog, lasă-i pe oamenii aceştia în pace, ca să nu-i simtă tovarăşii noştri!" Damachus însă nici n-a vrut s-audă. Atunci Titus i-a zis: "Uite, ia de la mine patruzeci de drahme despăgubire." Ba i-a întins şi brîul cu care era încins, pentru ca acela să nu deschidă gura şi să-i trezească pe ceilalţi. Văzînd Maria binele pe care l-a făcut tîlharul, i-a zis: "Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa şi-ţi va ierta păcatele!" Atunci, scoţînd năsucul de sub pătura cu care era învelit, Isus i-a răspuns Maicii sale: "Mamă, să ştii că peste treizeci de ani, cînd voi fi răstignit la Ierusalim, aceşti doi tîlhari vor fi ridicaţi pe cruce împreună cu mine: Titus, la dreapta, iar Damachus, la stînga mea. Şi-n ziua următoare, Titus, tîlharul cel bun, va intra înaintea mea în rai."

Sâmbătă seara şi luni dimineaţa

Tudor Stancu
Sâmbătă seara şi luni dimineaţa
Editura Vremea, 2016



*****
Intro

Reprezentând a treia generaţie de scriitori din familia sa, Tudor Stancu s-a născut la Bucureşti, unde a urmat cursurile facultăţii de Limba şi Literatura Română. A frecventat pentru un timp şedinţele Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, şi a debutat editorial în 1985, în volumul colectiv Proze. Antologie debut, la Editura Albatros, volum primit favorabil de critica literară a vremii. A publicat de asemenea proză şi poezie în diverse ziare şi reviste: România Literară, Luceafărul, Contrapunct, Ramuri, printre altele.

Romanul Sâmbăta seara şi luni dimineaţa urmăreşte întâmplările unui grup de tineri ale căror destine se întâlnesc în timpul unei scurte vacanţe într-o staţiune de munte. Aceşti tineri afişează o mondenitate ostentativă, fie prin practicarea schiului - sport care necesită o substanţială investiţie financiară -, fie prin petreceri unde alcoolul se consumă excesiv si sexul se practică fără prejudecăţi. Toate acestea sunt de fapt un înveliş menit să ascundă singurătatea, zbuciumul interior al unei existenţe fără sens si fără ţintă, conturate prin rememorări, conversaţii şi vise. Vor duce însă întâmplările neaşteptate cu care se confruntă personajele în această scurtă vacanţă si imediat după aceea la şansa de a se regăsi pe sine, de a da un sens existenţei fără rost? Vor găsi aceşti tineri ceea ce caută?

***

Sâmbătă dimineaţa

1.

Deşi era murdară, gara mi se părea gri şi atât. Poate pentru că eram puţin vesel, puţin trist, puţin nehotărât în privinţa sentimentelor care mă încercau. Plecam. Ei da, în sfârşit, plecam pentru câteva zile la munte. Geanta de voiaj pe care o ţineam în mână mi se părea grea, poate prea grea pentru mărimea ei. Înghesuisem în ea tot felul de lucruri pe care nici nu ştiam dacă o să le folosesc sau nu. O canadiană cu puf de gâscă, două pulovere de lână, ciorapi groşi, două perechi de izmene, cărora le spuneam în glumă chiloţi cu mânecă lungă, câteva tricouri de corp, pijamaua şi chiar un costum, împachetat şi împăturit cu grijă ca să nu se şifoneze prea tare.

Mergeam agale şi legănat pe peronul umed, puţin aplecat în partea în care ţineam geanta şi mai schimbam din când în când câte o vorbă cu prietenul meu Sergiu, încercând să nu-mi aduc aminte de casa pe care o lăsam în urmă, acum, în ajunul sărbătorilor de iarnă. Mă gândeam cu puţin regret că zilele astea n-o să apuc să mănânc din cozonacii galbeni, pufoşi, făcuţi de bunica în bucătăria fierbinte, n-o să beau din vinul roşu, mirosind aspru, a strugure copt, cumpărat de tata de la ţară şi n-o să mă bucur privind focul puternic în căminul din sufragerie, care acoperea cu duduitul lui vocile bunicilor, mamei, tatei, cu toţii adunaţi în jurul mesei, mâncând cu ochii pironiţi pe ecranul televizorului.

Cadoul îl lăsasem pe masă, neatins. Ei da, primisem un cadou de Crăciun de la mama. Un plic alb pe care numele meu fusese scris repede şi nervos. Înăuntru erau bani. Sute albastre, noi, foşnitoare. Le pipăisem şi mă jucasem cu ele printre degete. Banii miroseau ciudat, a hârtie proaspăt tipărită. Erau ca o carte bună, scrisă într-o limbă străină, o carte pe care trebuie să o citeşti de mai multe ori până s-o înţelegi ca lumea. Parcă mi-era puţin frică de bani, deşi nu erau mulţi. Dar nu, nu mă bucurasem de primirea lor. Aveam şi eu banii mei, muncisem pentru ei şi puteam să fac cu ei tot ce îmi dorea inima. Nu trebuia să dau socoteală nimănui. Reuşisem să strâng ceva la ciorap. Aşa, ca pentru o scurta vacanţă, în care să fac ce vreau. Şi, acum, uite, cadoul ăsta... Poate că o cămaşă sau un pulover ieftin care nu mi-ar fi plăcut, m-ar fi emoţionat mai mult, mi-ar fi adus aminte de vremea când eram copil şi primeam cadouri de la Moş Crăciun. Ehe, de când n-a mai venit Moş Crăciun pe la mine, un Moş Crăciun adevărat, cu barbă lungă şi mustaţă albă şi stufoasă, îmbrăcat într-o haină purpurie ce-i ajungea până la călcâie şi ţinând în mână un sac de pânză, un sac plin cu lucruri misterioase, nemaivăzute, aşteptate cu sufletul la gură, o gură mică şi cărnoasă de copil, o gură ce se va deschide mirată, odată cu cea zbârcită şi legată cu sfoară a sacului. Da, un sac adevărat pe care el să-l lase jos, să-l aşeze cu grijă în faţa lui şi, odată uşurat ca de o povară grea, să fornăie pe nări şi să întrebe cu o voce răguşită de băutură şi tutun: E pe-aici vreun copil care n-a fost cuminte!? Şi atunci toţi copiii de prin preajmă să tremure de frică şi de emoţie, încercând să-şi amintească şi apoi să-şi ascundă într-un ungher al minţii toate micile şi nevinovatele nebunii pe care le săvârşiseră de curând, căci li se părea că el ştie tot, află tot, şi de-abia peste mulţi ani se va dovedi că Moş Crăciun există doar în închipuire.

Aveam doar trei-patru anişori pe vremea primei mele întâlniri cu Moş Crăciun pe care mi-o amintesc. Poate să fi venit şi mai înainte, dar nu mai ştiu. Câteodată, amintirile de pe vremea aceea mi se par atât de aproape, de parcă s-ar fi petrecut ieri, pe strada alăturată. Eram un copil ciudat pentru acea vârsta fragedă, nu prin prisma celorlalţi, ci chiar faţă de mine însumi. Ce mă mai bucuram pe atunci în faţa naturii dezlănţuite! Ce-mi mai plăcea iarna! O iarnă ca-n poveştile citite de părinţi la căpătâiul patului, o iarnă ce răbufnea fantastic pe străzile oraşului sau poate doar în închipuirea mea, cine ştie? Dar în anul acela fusese într-adevăr o iarnă grea, cu mari troiene de zăpadă ce se îngrămădiseră pe lângă case, pe lângă garduri, multă, foarte multă zăpadă ce le dădea de furcă oamenilor mari, pe care însă eu o priveam cu o bucurie extatică, neştiutor.

Când vedeam lopata lată din lemn cum pătrundea adânc în zăpada groasă, imaculată, căzută peste noapte în faţa uşii de la intrare, îmi venea să plâng. Cărarea făcută până în stradă mi se părea o jignire adusă iernii, o rană crudă, nefirească, făcută unei fiinţe dragi. O rupere răutăcioasă de ima­ginarul cald şi plăcut al copilăriei. Un mic avertisment, un semn că voi creşte mare. Dar eu nu prea înţelegeam pe vremea aceea. Când ieşeam afară să mă joc singur cu iarna, înfofolit din cap până-n picioare, cu hăinuţa cu mesadă de blăniţă bine închisă deasupra unui puloveraş tricotat, cu căciuliţa de lână moale înfundată pe cap, cu fularul gros, viu colorat, strâns legat peste gulerul ridicat al hăinuţei, numai cu nasul roşu, cu ochii vioi şi cu jumătate de gură afară, ce fericit eram! Simţeam prin aer mirosul zăpezii proaspăt căzute şi săream în ea până la gât, dând din mâini şi picioare şi adunând-o sub mine să n-o pierd. Răscolind-o astfel, nu-mi închipuiam că aş comite un sacrilegiu.

Zăpada îmi intra pe sub pantaloni, pe sub guler, pe sub mânuşile ce se udaseră. Transpiram. Suflam mereu. Dar nu-mi păsa. Mă tăvăleam, săream, ţipam. Apoi, când oboseam, îl chemam pe tata din casă să-mi facă un om de zăpada, unul mare de tot. Un Moş Crăciun...

Acum însă... Ia banii şi du-te... Îi primisem stingherit. Parcă nu ştiam de ce. Ba nu, ştiam foarte bine. Erau doar bani. Mi-i dăduse mama. Ea le rezolva pe toate în casă. Se ocupase tot timpul de mine şi mai voia să se ocupe şi acum. Când eram elev, mă ducea cu maşina la şcoală. Tata, care era obişnuit să se trezească foarte devreme, încă înainte de a se lumina, îşi băuse ceaiul şi plecase. Institutul unde lucra era aproape, la vreo cincisprezece-douăzeci de minute de mers pe jos şi, înainte de a pleca, ne lăsa în fiecare dimineaţă pe masa din bucătărie pâine tăiată, unt, gem şi apă fiartă pentru ceai sau lapte încălzit. Dis-de-dimineaţă, trezit buimac din somnul dulce, deşi ghiceam soarele care răsărea undeva în spatele clădirilor scunde, acoperite cu ţiglă ruginie sau cu tablă înnegrită de ploi, simţeam aerul rece şi tare... Eu şi mama ne sculam cam în acelaşi timp, în sunetele stridente ale deşteptătoarelor şi, după ce mai leneveam cinci, zece minute în paturile moi şi calde, ne spălam pe dinţi şi ne spălam pe faţă şi la subraţ cu apă călduţă şi puţin săpun. După ce ne îmbrăcam iute, dar cu mişcări nesigure, de oameni îmbătaţi de somn prelungit, mergeam la bucătărie să mâncăm în fugă ce ne lăsase tata pe masă... Atunci apărea şi Lidia, femeia aceea corpolentă, de o vârstă nedefinită, cu trăsături bărbăteşti, care venea să facă treabă prin casă şi mama îi spunea printre îmbucături ce anume să facă, cutare şi cutare, şi după aceea se ducea la garaj să scoată maşina, un Volkswagen vechi, broscuţă, al cărui motor făcea un zgomot ca de tanc... În timp ce mama încălzea motorul, eu fugeam până în camera mea să-mi iau ghiozdanul făcut de cu seara, să verific dacă n-am uitat ceva şi, când ieşeam pe uşă, o auzeam pe mama strigându-mi prin geamul întredeschis al maşinii:
- Tudore! Deschide poarta!

Mă botezaseră Tudor. Săream în sus de bucurie că o să merg cu maşina. Poarta grea de fier era vopsită aproape în fiecare primăvară cu o vopsea îngrozitoare, un verde prăzuliu, dar era întotdeauna vopsită cam în doi peri şi ruginea imediat iar când trăgeai de ea s-o deschizi scârţâia adânc. Zgomotul îmi împungea timpanele şi de fiecare dată când îl auzeam mi se făcea pielea de găină.

În maşină, cu ochii încă tulburi de somn, dar machiată ca într-o revistă de modă, mama ambala motorul. Motorul rece scotea un fum albăstrui, dens, încărcat cu ulei. Uneori se întâmpla să găsim în faţa porţii containerul pe care gunoierii care trecuseră cu o zi înainte îl lăsaseră neglijent acolo... Tot eu trebuia să îl mut ca să poată ieşi maşina.
- Dă gunoiu' la o parte!
- Îl dau, mamă, îl dau...

Într-o zi, m-am nimerit pe stradă la ora când treceau ei, gunoierii, târziu după-amiază. I-am văzut mişcând containerele grele de metal cu o uşurinţă uimitoare. Aveau o tehnică specială. Le luau de cele două toarte laterale şi le înclinau la 45 de grade, împingându-le înapoi cu o mişcare simplă de rotaţie în jurul unei axe imaginare. Containerele alunecau pe muchia de la bază, neverosimil, ca un patinator cu patinele ciobite pe o gheată noduroasă.

După ce mă urcam în maşină, eu ştergeam cu o cârpă moale, din piele de căprioară parbrizul care se aburise deja. Mama îmi strecura în buzunar câţiva lei ca să-mi cumpăr ceva de mâncare de la bufetul şcolii. Îmi plăcea să merg la şcoală cu maşina. Toţi mă invidiau. Rânjeam din spatele geamului la colegii care se adunaseră în faţa şcolii aşteptând să se sune de intrare.

Acum, în gară, priveam la lumea pestriţă din jurul meu, la lumea care lăsa urme noroioase pe gresia alunecoasă a peroanelor. Erau fel de fel de oameni în Gara de Nord din Bucureşti, îmbulzindu-se, atingându-se, agitându-se, alergând împreună după locuri, stând la coadă la bilete, la chioşcurile cu dulciuri sau la cele de ziare şi reviste, înghesuindu-se în faţa biroului de informaţii şi a tabelelor electronice cu plecările şi sosirile trenurilor. Erau muncitori de la căile ferate, cu veste de pânză, portocalii, stridente, legate neglijent pe deasupra unor pufoaice uzate, cărând în spinare târnăcoape şi lopeţi, soldaţi înfriguraţi dar cu obrajii îmbujoraţi, poate venind în permisii, cu mantalele închise până la gât, ferindu-se de patrule mai mult din obişnuinţă, erau ţărani îmbrăcaţi în scurte albastre sau cafenii de fâş peste eternul cojocel din blăniţă de oaie, cu floricele de piele cusute în jurul unor buzunare aparente, cu bocanci grei în picioare, ţărani care veneau să-şi vândă în piaţă roadele pământului pe care le mai păstraseră prin beciuri din toamnă, erau navetişti cu scurte şi hanorace, lucioase de atâta frecat pe banchetele de vinilin ale compartimentelor, cu serviete burduşite în mâini, ale căror mânere fuseseră legate cu sârmă, aşteptând răbdători pe peroane gararea vreunui personal şi, lângă ei, femei fardate, cu căciu1i ruseşti din blană de iepure şi cojoace lungi, cu guler şal, erau turişti români şi străini mirosind a proaspăt, cu hainele impecabile dacă plecau şi cu ele boţite dacă veneau, stând lângă valize şi aşteptând vreun tren rapid sau grăbindu-se spre ieşire să ia un taxi, căutând din ochi cărucioare cu rotile pentru bagaje, erau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni beţi, veseli sau trişti, calmi sau agitaţi... Priveam toata lumea asta din jurul meu şi aveam, la mici intervale de timp, o senzaţie stranie, ca şi cum, pentru o fracţiune de secundă aş fi plutit în gol, picioarele n-ar mai fi atins pavajul gării, înfruntând dintr-o dată gravitaţia.

Pe străzile Bucureştiului, temperatura aerului anunţată de Institutul Meteorologic sau vizibilă pe termometrele agăţate în balcoane de către unii mai curioşi, care abia aşteptau să contrazică prognoza meteorologilor, coborâse bine sub zero grade Celsius. Copacii, părăsiţi de frunze, nu mai înveseleau marginile trotuarelor şi crengile lor răşchirate păreau o mână încremenită într-un spasm care cerşea cerului plumburiu fulgi mari, albi şi graşi ce le-ar fi acoperit goliciunea şi le-ar fi bucurat singurătatea.

Zgomotul nedefinit al marelui oraş răzbătea greu prin aer şi, deşi parcă estompat de o ceaţă cu iz de fum, îmi gâdila urechile cu şoapte bizare. Pornea din centru, din piaţa Universităţii, despre care îmi închipuiam că respira prin cele patru intrări ale pasajului subteran şi arunca în cele patru vânturi aerul uzat de mii de trecători, pornea de lângă Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental, aluneca pe marile artere dus de autobuze, troleibuze şi automobile. O parte ocolea bulevardele îndreptate spre cele patru puncte cardinale - Regina Elisabeta, Bălcescu, Brătianu şi Carol I - şi o lua pe străduţe lăturalnice, traversa grăbit Calea Victoriei cu ajutorul unui taxi luat pe furiş şi, ajungând jos, în Piaţa Palatului, cotea la dreapta şi urca până la catedrala Sfântul Iosif, de unde lua un tramvai care îl ducea până la gară, pe lângă vechea Piaţă Matache, mărginită încă de căsuţe cu un etaj sau cel mult două, căsuţe vechi ce se clătinau de fiecare dată când trecea vreun camion mai greu spre şantierele de construcţii, căsuţe vechi cu mici magazine cu de toate sau cu plăcintării la parter. Aici însă, pe peron, zgomotul ce venea din oraş se amesteca cu zgomotul gării şi parcă mă ţinea strâns în chingi care nu mă lăsau să plec. Aşteptasem prea mult la ieşirea asta din Bucureşti, la o rupere de viaţa monotonă cu care mă obişnuisem, o rupere de clipele pe care mi le petreceam singur între cei patru pereţi ai camerei mele. Voiam să fug de singurătatea comodă care mă închidea în casă, de obsesiile zilelor în care stăteam moale în pat, ascultam fâşâitul radioului şi nu făceam nimic.

Ieri seară, pe la zece, zece şi jumătate, când tocmai mă pregăteam să mă bag în pat şi îmi alesesem din bibliotecă o carte pe jumătate citită, a sunat telefonul. Era Sergiu, bineînţeles.
- Alo, ce mai faci măi, băiete? începuse el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Sergiule! Eşti nebun? Unde naiba ai dispărut? Te-am căutat în neştire zilele astea... nici la telefon nu răspunzi, ţi-am lăsat mesaj după mesaj, nu ştiam ce să mai cred.

Mă rog, aşa se întâmplă când ai de-a face cu prieteni neserioşi. Şi, totuşi, prietenii rămân prieteni şi trebuie iertaţi. Da. Pentru că...

După aia mi-a povestit dintr-o suflare cum a alergat peste tot ca să aranjeze o cameră la hotel, la munte, în plin sezon, d-aia nu l-am găsit cică... Şi mâine dimineaţă plecăm, avem un tren la opt fără douăzeci.
- Nu eşti în toate minţile. Şi ce tren visezi? Ia spune, mergem cu maşina ta sau cu a mea?
- Nu mergem cu nici o maşină, mergem cu trenul!
- Cu trenul? Chiar că ai înnebunit de tot!
- Vreau să mă simt bine din momentul când ies pe uşa casei până când mă întorc, să nu am nici o grijă, să pot să beau cât vreau... O să fim tot timpul beţi... Ha, ha.
- Să bei? Da' ce, asta e o problemă? Dai o şpagă la poliţist şi gata...
- Nu vreau să mai dau nici o şpagă, îmi repugnă...
- Să bei cât vrei şi când vrei?
- Să stăm tot timpul beţi... Ha, ha, ha.
- Bine şi la ora asta îmi spui?
- Ce să fac? La ora asta am aflat şi eu... Nici nu-s acasă.
- Da' unde eşti?
- Ei, şi tu acum, la cineva... Ce importanţă are?... Uite, am rezervat o cameră la Hotel Orion, la Predeal. Costă cinci sute.
- Nu mă interesează cât costă...
- Cum, mă, e pomană curată. La Predeal, în plin sezon... poate nu-ţi convine.
- Gata, am înţeles. Trebuie să-mi fac bagajul acum...
- Ei şi? Ce-i aşa de greu. Îţi iei şi tu acolo ceva... Doar n-o să-ţi cari toată garderoba, nu? De altfel, nici n-ai ţoale multe, da' să nu uiţi costumul de baie.
- De-ăsta să ştii că-mi iau precis...
- Hai, că nu glumesc, avem şi piscină la hotel, cinci stele, ce naiba!
- Zău mă? Auzi, dar spune-mi, un tren mai de dimineaţă n-ai găsit? Nu-mi ajunge că mă scol în fiecare zi cu noaptea'n cap?
- Cine doarme mult trage a sărăcie, he, he, râse el. Ce-ai vrea să-ţi fac eu? Doar pleci la distracţie, nu la muncă, aşa că ar trebui să fii vesel. Îţi pui ceasul să sune, te scoli şi dup-aia o să vezi, poate mai dormi în tren... sau acolo, după-amiază...
- Nu pot să dorm în tren. Nu pot să dorm în nici un mijloc de transport - avion, tren maşina... Hai să mergem cu un alt tren, măcar cu o oră mai târziu, să prind şi eu pic de somn în plus, nu mai vreau să mă scol pe întuneric... Şi-acum, până îmi fac bagajul, chestii, o să mă culc târziu...
- Of, m-ai convins, da' ai un mersul trenurilor?
- De un' să-l am? Ce-i la mine, biroul de informaţii?
- Nu, da' orice om cu bun simţ îl are. O să trebuiască să dam telefon şi să întrebăm. Ia stai o clipă... aflu eu şi te sun.
- Nu închide telefonul, că nu te mai prind...
- Păi nu am cum, te sun imediat înapoi...

L-am aşteptat câteva minute să mă sune din nou. Nu îmi mai păsa dacă nu mă mai suna sau nu. Parcă îmi pierise cheful de plecare, cu trenul, auzi ce idee...
- Uite, mă deşteptule, că am găsit eu, ştii, chestia cu norocul...
- Ti-aş zice şi eu una...
- Da... stai aşa... mai e unul la opt fix - şi ăsta e prea devreme pentru boieri ca tine... şi după aia, de-abia la zece... nu, la zece şi doişpe, ia să văd, da, e bine, e accelerat... mai e unul, dar e prea târziu, la unşpe patruzeci...
- Perfect, mergem cu ăla de zece şi douăsprezece minute.
- Şi ăsta mi se pare cam târziu, da' mă rog, ce nu fac eu pentru tine?
- Au, da' trebuie să şi luăm bilete...
- Ce bilete, mă, eşti prost? Mergem cu naşu'...
- Mie îmi repugnă să dau şpaga... M-am săturat de înghesuială, de stat în picioare pe culoar... Să mă gândesc tot timpul că poate vine supra-controlul şi să stau tot drumul într-o stare de tensiune, parcă spuneai că vrei să te simţi bine...
- Păi asta-i un fel de distracţie...
- Tot drumu' să-mi ţâţâie curu'... Vreau să stau jos, comod, liniştit, într-un compartiment... Dacă-i vorba de bani, nu-i o problemă, plătesc eu...
- Of, mă, cu banii ăia putem să facem şi altceva, da' mă rog, cum vrei, luam şi bilete. Faci cinste?
- Bine, îţi fac, fir-ar să fie!

Un bărbat la singular

Christopher Isherwood
Un bărbat la singular
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Iulia Pomagă


*****
Intro

Considerat o capodoperă, romanul lui Christopher Isherwood Un bărbat la singular (A Single Man) a şocat în momentul apariţiei prin portretizarea empatică, sinceră şi mişcătoare a unui bărbat homosexual. Ca într-un fel de Ulise în variantă LGBT, Isherwood descrie 24 de ore din viaţa personajului său, urmărindu-i lupta cu prejudecăţile, furia şi singurătatea.

George Falconer, un englez de 58 de ani, profesor de literatură la o universitate din Los Angeles, şi-a pierdut de curând partenerul, pe Jim, într-un accident de maşină, iar acum încearcă să depăşească momentul agăţându-se de rutina de zi cu zi. Încet, încet, cititorul descoperă că dincolo de atitudinea rezervată tipic britanică, de valul de durere, mânie şi solitudine se ascunde un om care iubeşte viaţa în ciuda a tot ceea ce i se întâmplă.

Romanul a fost ecranizat în 2009 în regia lui Tom Ford, cu Colin Firth şi Julianne Moore în rolurile principale, şi a fost nominalizat la Leul de Aur (cronici aici).

"O mărturie a talentului genial de romancier al lui Isherwood." (Anthony Burgess)
"Cel mai bun scriitor de proză din limba engleză." (Gore Vidal)
"... o carte foarte tristă şi, în acelaşi timp, colosal de amuzantă pe alocuri." (The Daily Telegraph)

Fragment

Foarte bine şi frumos.

Cum ne explicăm atunci că, după ce păşeşte efectiv pe podul de peste pârâu, George se întoarce brusc, chicoteşte şi, cu o mişcare de copil care se smuceşte să scape de un adult - ortexul, bătrânul paznic -, o ia la fugă râzând pe drum în jos, spre ocean?

Când iese în goană de pe Camphor Tree Lane pe Las Ondas, dincolo de curba autostrăzii care şerpuieşte pe lângă ocean, vede luminile verzi şi rotunde ale hublourilor de la Starboard Side cum strălucesc peste plajă, întâmpinându-l.

Starboard Side e aici încă din primele zile ale coloniştilor. La barul ei, pe vremuri tejghea pentru servit prânzul, au băut coloniştii primele beri post-prohibiţie, iar oglinda din spatele barului a fost de multe ori onorată cu reflexia lui Tom Mix. Dar vremea ei de glorie a venit mai târziu. Vara lui 1945! Războiul era ca şi terminat. Camuflajul nu mai era decât o scuză pentru a ţine luminile stinse la o orgie. La bar era un afiş pe care scria "În cazul unei lovituri directe, închidem imediat". Ceea ce se dorea a fi amuzant, desigur. Şi totuşi, de-a curmezişul golfului, în apa adâncă de sub stâncile din Palos Verdes era un submarin japonez real, plin cu japonezi morţi adevăraţi, bombardaţi la adâncime după ce scufundaseră două sau trei nave pe coasta Californiei.

Dădeai la o parte cortina pentru camuflaj, îţi făceai loc cu coatele prin mulţimea adunată în jurul barului, abia reuşind să respiri sau să vezi ceva din cauza fumului. Aici, în intimitatea totală oferită de zarvă şi de mulţime, tu şi cel pe care-l agăţai vă strigaţi unul altuia avansurile sexuale preliminare. Puteai flirta, dar nu te puteai bate, nu era suficient loc cât să-i spargi faţa cuiva. Pentru asta, trebuia să ieşi afară. Oh, încăierările sângeroase şi vomitatul pe trotuar! Pumnii zburând prin aer, capetele trosnind lovite de boturile maşinilor parcate! Lesbiene forţoase luându-se la pumni, mult mai înspăimântătoare decât bărbaţii. Sirenele anunţând sosirea poliţiei; descinderea bruscă a patrulei de coastă. Fete gonind pe scări din apartamentele lor ca să-i târască pe tinerii beţivi superbi aflaţi în pericol, sus, după ele, în siguranţă şi la un mic dejun servit în pat a doua zi dimineaţa, ca o celebrare a bucuriei. Soldaţi care făceau autostopul oprindu-se în curba asta ore, nopţi, zile în şir; continuându-şi în cele din urmă călătoria cu ochi vineţi, păduchi laţi, gonoree şi cu o amintire extrem de vagă despre cea sau cele care-i găzduiseră.

Apoi a venit sfârşitul războiului cu vâjâiala nebună a maşinilor care mergeau în susul şi-n josul autostrăzii cu benzina brusc neraţionalizată, împrăştiind bucăţi mari şi negre din pneurile reşapate tocmai până-n Malibu. Au urmat acele luni de plajă din 1946. Depravarea magică a nopţilor fierbinţi, când toată plaja era însufleţită de limbi de foc, focurile de veghe ale unui numeros trib barbar despuiat - fiecare grup sau pereche pentru sine, fără să deranjeze pe nimeni, luând totuşi cu toţii parte la viaţa tribală a taberei -, înotând în întuneric, prăjind peşte, dansând pe muzica de la radio, acuplându-se fără ruşine pe nisip. George şi Jim (care abia se cunoscuseră) erau acolo, printre ei, seară de seară, totuşi nu suficient de des pentru a satisface acum pofta aprigă şi tristă a memoriei, în timp ce priveşte înapoi înfometată spre acea vară indiană a desfrâului.

Soldaţii autostopişti sunt mai puţini acum şi în cea mai mare parte sunt domesticiţi, făcând naveta între bazele militare şi casele şi nevestele lor. Focurile pe plajă sunt interzise; cu excepţia zonelor stabilite pentru picnic, unde trebuie să mănânci stând pe bancă la o masă comună şi unde n-ai voie să ţi-o tragi. Dar, cu toate că mare parte din gloria acelor ani a apus, acest ultim cartier din Los Ondas a rămas, totuşi, un cartier rău famat ca urmare a persecutaţilor însă nemuritorilor zei de odinioară ai dezordinii. Oamenii respectabili îl evită instinctiv. Valoarea proprietăţilor e scăzută aici. Motelurile sunt noi, dar înghesuite ieftin unele lângă altele, arătând deja jegos-sordide; se ocupă de închirieri pentru partide de-o noapte. Şi, deşi rămăşiţele cărbunilor acelor focuri orgiastice barbare sunt demult îngropate în nisip, fâşia asta de plajă e încă plină de gunoaie; găştile de liceeni încă mâzgălesc cuvinte scandaloase cu litere uriaşe pe faleză; iar scoicile sunt în continuare mai greu de găsit aici decât prezervativele folosite.

Gloria a apus şi pentru Starboard Side; numai un client devotat cum e George mai poate detecta o ultimă sclipire slabă. Locul a fost deposedat de trofeele ruginite ale marinei militare şi de fotografiile de grup îngălbenite. Imediat după Anul Nou o să aibă loc ceea ce îndrăznesc să numească redecorare; adică o desacralizare a locului pentru bandele de străini cu feţe inexpresive care vor năvăli la vară. Deja au adus un tonomat nou; iar sus pe perete e fixat un televizor nou, aşa că poţi să te întorci pe jumătate spre dreapta, să-ţi sprijini cotul pe bar şi să cazi în prostraţie, uitându-te la el. Asta şi fac cei mai mulţi clienţi atunci când intră George.

Se îndreaptă clătinându-se, dar cu hotărâre spre măsuţa lui preferată din colţ, acolo unde ecranul televizorului nu e vizibil. La masa de lângă el, doi alţi nonconformişti nehipnotizaţi, un cuplu în vârstă care face parte din ultimii colonişti supravieţuitori, îşi arată dragostea în felul lor: o beţie arţăgoasă care le dă posibilitatea de a trăi o relaţie în joacă, ca nişte copii."Hodorog bătrân, boşorog, curvă bătrână, nemernic bătrân": furie fără resentimente, abuz fără venin. Aşa vor sta lucrurile pentru ei până la final. Să sperăm că nu-i va despărţi nimic şi vor muri la aceeaşi oră în aceeaşi noapte, în patul lor pătat cu bere.

Şi acum George îşi plimbă privirea de-a lungul barului, oprindu-se asupra unei siluete singure aşezată la capătul cel mai apropiat de uşă. Tânărul nu se uită la TV; într-adevăr, e chiar concentrat la ceva ce scrie pe spatele unui plic. În timp ce scrie, zâmbeşte pentru sine şi îşi scarpină nasul uriaş cu degetul arătător. E Kenny Potter.

La început, George rămâne ţintuit locului, pare să nu aibă nici o reacţie. Dar apoi un zâmbet uşor insinuant îi traversează buzele. Se apleacă în faţă, privindu-l pe Kenny cu încântarea naturalistului care a identificat un cintezoi trandafiriu nu pe înălţimile sierrei, ci într-un copac din parc. După un minut se ridică, traversează aproape pe furiş cârciuma îndreptându-se spre bar şi se lasă să alunece pe scaunul de lângă Kenny.
- Salutare.

Kenny se întoarce rapid, vede cine e, râde zgomotos, mototoleşte plicul şi-l aruncă peste bar într-un coş de gunoi.
- Bună seara, domnule profesor.
- De ce-ai făcut asta?
- Oh. Nu contează.
- Te-am deranjat. Scriai ceva.
- Nu era nimic. Doar o poezie.
- Şi acum e pierdută pentru umanitate.
- O să mi-o aduc aminte. Acum am scris-o.
- Vrei să mi-o reciţi?

Asta îl face pe Kenny să se zguduie de râs.
- E o nebunie. E..., zice înăbuşindu-şi hohotele - e un... un haiku!
- Şi ce e atât de nebunesc la un haiku?
- Ar trebui să număr silabele mai întâi.

Dar evident Kenny nu o să le numere acum. Aşa că George spune:
- Nu mă aşteptam să te văd prin cartierul ăsta. Nu stai în cealaltă parte a oraşului, pe lângă campus?
- Ba da! Dar câteodată îmi place să mai evadez.
- Dar dă-ţi seama, să alegi tocmai barul ăsta!
- A, asta fiindcă mi-a spus un coleg că veniţi des pe-aici.
- Vrei să spui că ai venit aici ca să mă vezi pe mine?

Poate că George a pus întrebarea un pic cam prea dornic. Oricum, Kenny o dă de-o parte cu un zâmbet tachinator.
- M-am gândit să trec să văd ce fel de cârciumă e.
- Acum nu mai e nimic. A fost ceva pe vremuri, totuşi. Şi m-am obişnuit să vin aici. Ştii, locuiesc foarte aproape.
- Camphor Tree Lane?
- De unde Dumnezeului ştii asta?
- Ar fi trebuit să fie secret?
- A, nu sigur că nu! Mai vin din când în când studenţi să mă vadă. Legat de ce studiază, vreau să spun...

George devine imediat conştient că asta sună al dracului de defensiv şi vinovat. Oare Kenny a observat? Rânjeşte; dar pe de altă parte a rânjit de la început. George adaugă, de-abia perceptibil, aproape:
- Se pare că ştiţi extrem de multe despre mine şi despre obiceiurile mele. Cu mult mai mult decât ştiu eu despre voi...
- Cred că nu-s prea multe de ştiut despre noi! spune Kenny, aruncându-i o privire provocatoare,

tachinându-l. Ce-aţi vrea să ştiţi despre noi, domnule profesor?
- Oh, o să mă gândesc eu la ceva. Dă-mi timp. Şi, ce bei?
- Nimic! chicoteşte Kenny. Nici măcar nu m-a observat până acum.

Şi, într-adevăr, barmanul e absorbit de un meci de wrestling de la TV.
- Bine, ce vrei?
- Dumneavoastră ce beţi?
- Scotch.
- În regulă, spune Kenny pe un ton care sugerează că ar fi acceptat, la fel de iute, şi un lapte bătut.

George îl strigă pe barman - foarte tare, astfel încât să nu poată pretinde că n-a auzit - şi comandă. Barmanul, un pic jigodie, ca de obicei, cere să vadă actul de identitate al lui Kenny. Aşa că trec prin toată scena.
- Ar trebui să mă cunoşti deja, îi spune George plictisit barmanului. Chiar crezi că aş fi atât de idiot încât să încerc să-i cumpăr de băut unui minor?
- Trebuie să verificăm, spune barmanul cel gros de obraz. Apoi le întoarce spatele şi pleacă. George simte un puseu scurt de furie neputincioasă. A fost făcut de râs - şi încă în faţa lui Kenny.

În timp ce-şi aşteaptă băuturile, întreabă:
- Cum ai ajuns aici? Cu maşina?
- N-am maşină. M-a adus Lois.
- Păi şi ea unde e?
- Cred că s-a dus acasă.

George îşi dă seama că ceva nu e în ordine. Dar, orice ar fi, Kenny nu pare să-şi facă griji.
- Mă gândeam să mă plimb o vreme, adaugă el.
- Şi cum te-ntorci acasă?
- Oh, mă descurc eu.

(O voce dinăuntrul lui George spune: Ai putea să-l inviţi să rămână la tine peste noapte. Spune-I că-l duci tu acasă dimineaţă. Drept cine dracu' mă iei? o întreabă George. Era o simplă sugestie, spune vocea.)

Sosesc băuturile. George îi propune lui Kenny:
- Nu vrei să stăm acolo, la masa din colţ? Televizorul ăla blestemat mă tot face să mă uit la el.
- În regulă.

Ar putea fi amuzant, se gândeşte George, dacă tinerii ar fi măcar un strop mai puţin pasivi. Dar e prea mult să le ceri aşa ceva. Trebuie să faci ca ei, altfel ieşi din joc. Când îşi trag scaunele şi se aşază faţă în faţă, George spune:
- Încă mai am ascuţitoarea, şi scoţând-o din buzunar, o aruncă pe masă, ca şi cum ar arunca nişte zaruri.

Kenny începe să râdă.
- Eu deja am pierdut-o pe-a mea.