Moartea la Deptford

Moartea la Deptford
Anthony Burgess
Traducere din engleză de George Volceanov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917 - 22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox.

Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor Is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor.

Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby's End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby's Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993).

Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste treizeci de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

*

Scris de Anthony Burgess în ultimul său an de viaţă, 1993, romanul Moartea la Deptford este un pandant la Ochii doamnei mele (dedicat Marelui Will) şi reconstituie, pe fundalul Angliei elisabetane, viaţa tumultuoasă a lui Christopher Marlowe, dramaturg, poet şi traducător adulat de Shakespeare şi de mulţi dintre contemporanii săi, dar şi agent secret al Coroanei.

În egală măsură roman istoric şi palpitant thriller în tradiţia romanului de spionaj, acest veritabil testament literar al lui Burgess readuce la viaţă figura uimitoare, marcată de un nonconformism exacerbat, a lui Christopher Marlowe, şi argumentează convingător de ce Shakespeare l-a eclipsat în timp, fără a-l depăşi însă niciodată.

Provenit din modesta familie a unui ciubotar din Canterbury, Kit Marlin ajunge student bursier la Cambridge, este recrutat ca agent secret al Coroanei şi duce o existenţă dublă, pendulând între lumea teatrului şi a poeziei şi nenumăratele misiuni primejdioase pe care se vede silit să le îndeplinească. Devenit membru al faimoasei Şcoli a Nopţii, prezidate de Sir Walter Raleigh (în realitate un grup de rafinaţi intelectuali care încearcă să armonizeze dogma religioasă cu descoperirile ştiinţei), suspectat de ateism şi homosexualitate, de practici oculte şi satanism şi, în ultimă instanţă, de trădare, Kit se trezeşte prins în menghina forţelor politice antagoniste ale epocii elisabetane, sfârşind în împrejurări dubioase.

"Este mai mult decât un thriller extrem de meşteşugit... E de-a dreptul firesc şi normal ca acest ultim roman să fie o capodoperă în genul său - un veritabil triumf."
(Washington Times)

"O incursiune îndrăzneaţă prin istorie, teologie, sex, limbă şi spionaj... Un thriller dezarmant de realist, avându-l pe Marlowe ca erou... Un omagiu nimerit adus de un mare autor englez geniului unui confrate." (Kirkus Reviews)

"Unul dintre scriitorii cei mai productivi, ingenioşi, dispuşi să-şi asume riscuri... O poveste inteligentă, explicită sexual, depănată în ritm rapid, plină de viaţă." (Irish Times)

Fragment

Îmi închipui c-ar trebui să-mi închipui că, după beţie, Kit era turtit când s-a prezentat dinaintea domnului secretar de stat, a doua zi dimineaţa, la ora opt, cu soarele năucitor al verii în ochi. Domnul, care nu avea decât rangul de cavaler, era Sir Francis Walsingham, şeful Serviciului, cum i se zicea. Era un bărbat brunet, firav, căruia regina, care nu prea îl agrea, îi spunea Maurul. Iată o mostră de ingratitudine regală, căci, în numele ei şi parţial din propriu-i buzunar, care nu era chiar fără fund, plătea cincizeci şi trei de agenţi puşi să adulmece totul între Calais şi Constantinopol. Îi numea ochii lui. Spuse, cu un ecou straniu, ca şi cum şi el unul ar fi avut ochi ce pot citi în sufletul cuiva:
- Fă-ţi datoria cu precauţie. Semnează-te aici. Împinse brusc, înainte, o coală de hârtie de pe masa ticsită de hârţoage, cu un scris îngrijit, pe care Kit, cu privirea lui împăienjenită de beţie, desluşi cu chiu cu vai ceva ce aducea cu un jurământ prin care se obligă să păstreze secretul, să slujească pe viaţă şi alte legăminte de-astea. Kit se simţi ca şi cum ar fi avut o funie petrecută în jurul gâtului, de care trăgeau întruna, în direcţii opuse, doi bărbaţi. Spuse:
- Staţi puţin. Nu puteţi dispune de mine chiar într-atât. Sunt student, mai am un an de studiu. Domnul Watson v-a povestit, de bună seamă, care-i situaţia mea.
- Că urmează să fii hirotonisit, dar că eşti şi un poet mediocru şi încă nu te-ai hotărât pe ce cale să apuci. Rostul acestei semnături este să te lege de cauza ultimă, care-i mai presus de celelalte două. În privinţa asta, nu tolerăm nici o ezitare. (Şi îl pironi pe Kit cu privirea lui aspră, cu ochi negri ca dracii din iad.) Regina, regina şi sfânta ei Biserică. Pe cel ce refuză să semneze un asemenea legământ îl putem lesne considera trădător.
- Nu sunt trădător, dar am nişte îndoieli legate de semnătură.
- Îndoiala în sine e şi ea un fel de trădare. Semnează. Aşa că Kit iscăli, măcinat de îndoieli, cu o pană de lebădă şi cu cerneală la fel de neagră ca privirea celui ce avea să-i fie stăpân. Sir Francis se încruntă văzând mâzgălitura de nume şi zise:
- Văd că prenumele e Christopher şi asta e de bine, e cineva care îl duce pe Cristos în spinare, dar ce vrea să fie celălalt nume?
- Primele litere sunt, cu siguranţă, Merl sau Marl, uneori şi Morl, însă ne e neclar dacă numele de familie e Marley, Morley sau Marlowe. Mi s-a spus şi Merlin, ca vrăjitorului. Cred că am scris Marlowe. Acum pot să mă aşez?
- Mai bine ai lua poziţia de drepţi, soldăţeşte, pentru că de-acum eşti soldat în slujba cauzei.

La auzul acestor cuvinte, Tom Watson, care până atunci se lăfăise într-un jilţ spaniol cu tot felul de protuberanţe şi volute, un obiect ce ar fi trebuit să fie, pentru Walsingham, o erezie cioplită în lemn, dar care, de fapt, îi trăda firea ironică, zâmbi şi o ţinu tot într-un zâmbet, iar Walsingham îi răspunse cu un zâmbet acru, care parcă l-ar fi costat o avere şi făcu:
- Ei, ei, Thomas?

Cabinetul din conacul lui Walsingham era mic şi înghesuit, de-ai fi zis că-i şi asta o penitenţă, cu fereastra închisă straşnic, să nu pătrundă aerul văratic al Londrei gălăgioase, ca şi cum până şi firicelele de praf ar purta în ele otrava duşmanilor. Teancuri de hârţoage legate cu panglici stăteau să se reverse de pe rafturi şi exista şi o hartă a Europei, cu ace cu gămălii înroşite, marcând locurile unde se află spionii din slujba Angliei, nu toţi neapărat şi englezi. Walsingham spuse:
- Va trebui să te întâlneşti cu Poley, căci el te va ajuta şi te va îndruma şi îţi va fi stăpân, până la mine, dar deocamdată este închis în temniţa Fleet, pentru o presupusă crimă, una născocită, l-am băgat acolo ca să dibuie nişte preoţi. O să iasă curând. Ai să te întâlneşti cu el la Dover, căci el îţi va fi călăuză într-o Europă neagră ca iadul.
- Aha. Trebuie să plec în Europa.

Kit nu-şi putu stăpâni tremurul iscat de mândrie la gândul că urmează să plece în Europa.
- Da, cât de curând. Ai să vizitezi oraşul Reims. Spune-mi ceva despre Reims.
- E în Franţa. Altceva nu prea mai ştiu.
- Trădătorii noştri catolici şi-au plănuit viitorul lor atac împotriva regatului şi-a monarhului său legitim în orăşelul Douai. Au fost izgoniţi din Ţările de Jos de către Wilhelm de Orania şi bine le-a făcut. Filip al Spaniei, pe care-l aşteaptă focul gheenei, a întemeiat universitatea de la Douai deoarece se temea de protestantismul supuşilor săi olandezi şi acolo s-a înfiinţat aşa-numitul Colegiu Englez. Creat pentru instruirea preoţilor jegoşi, care să vină la noi în ţară deghizaţi în maeştri de dans, să bolborosească liturghii în camere secrete şi să sfideze riscul de-a fi capturaţi şi sfârtecaţi în patru. E şi acesta un fel de curaj, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre pisoiul înecat în ciubăr, care se zbate să înoate. Papa de la Roma, pe care îl aşteaptă diavolul să-i smulgă unghiile cu cleştii, în vecii vecilor, contribuie, în fiecare lună, cu câte o sută de coroane la această iniţiativă. Colegiul s-a mutat de la Douai la Reims, un oraş mai deosebit, unde se încoronează regii. Aşadar, Reims s-a dat cu Roma, cu Spania şi cu însuşi iadul, ca locuri diavoleşti ce ne ameninţă regina şi împotriva cărora trebuie să înălţăm rugăciuni. Aici îţi faci tu intrarea, ca inamic al lor.
- Ce trebuie să fac deci la Reims?
- Să priveşti, să priveşti şi să înveţi. Află ce se pune la cale, ascultă discuţiile despre asasinat şi rebeliune, descoperă numele trădătorilor cu gânduri trădătoare. Ştii franţuzeşte?
- Am învăţat franceza pe stradă, de la copiii hughenoţi. Am luat lecţii date pe gratis de către un învăţător hughenot. Sunt de fel din Canterbury şi oraşul meu e infestat de hughenoţi.
- Infestat, ai zis infestat? Ei sunt fraţii noştri de arme, ţin de credinţa reformată. N-ai auzit de masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu? Să foloseşti alt cuvânt.
- Îmi cer scuze c-am fost lipsit de tact, dar ăsta-i adevărul, hughenoţii nu sunt prea îndrăgiţi în Canterbury. Au fost mutaţi de pe coastă în inima ţării ca să nu se mai ţină de piraterie. Oraşul colcăie de ei. Au luat râul în stăpânire, să aibă apă pentru ţesut. Nu ajută cu nimic negoţul local, îşi au propriii brutari şi măcelari.
- Ba chiar şi ciubotari, îmi închipui, se amestecă Tom Watson.
- Exact. Îşi au lumea lor şi îşi vorbesc limba lor. Ba mai mult, rugăciunile şi le fac tot în ea. O parte a catedralei le este rezervată lor şi-acolo răsună franceza.
- Ce-ai prefera, îl descusu Walsingham încruntându-se, un englez catolic sau un francez protestant?
- Încercaţi să mă duceţi cu preşul. Adevărul este însă că în Canterbury sunt oameni care se lasă ademeniţi de practicarea în secret a vechii credinţe tocmai din cauză că nu-i suferă pe aceşti hughenoţi, cu cărţile lor de rugăciuni franţuzeşti. Asta ţine de firea oamenilor. Sângele bate credinţa.

La auzul acestor vorbe, Tom Watson hăuli ca un ogar, vrând s-o dea pe glumă, dar Walsingham, cu mâinile împreunate la spate, aruncă o privire tăioasă pe fereastră, unde văzu mai ales nişte căruţe. Pe urmă, se întoarse cu faţa la Kit şi spuse pe un ton tăios:
- Credinţa este forţa care-i uneşte pe oameni. Acest fapt este dovedit de către musulmanii de toate rasele. Când eram ambasador la Paris, am deschis porţile protestanţilor de toate neamurile care erau înspăimântaţi de cuţitele şi ciomegele catolice. Maiestatea Sa, Dumnezeu s-o ocrotească, a pledat împotriva costurilor unei asemenea ospitalităţi, dar i-am amintit că atacul viza propria ei credinţă. Nu ne aflam acolo ca martori englezi imparţiali ai masacrului parizian. Duşmanii noştri erau vrăjmaşii catolici, iar prietenii ne erau protestanţii persecutaţi. Iar ea tot turuie - vreau să zic argumentează - ce grozavă e politica prin care să ne păstrăm Franţa drept prietenă împotriva Spaniei. Te-ai gândit la treaba asta? Ţi-ai format o părere proprie despre Franţa?
- Sir Philip Sidney numeşte Franţa un dulce inamic.
- Ah, Sir Pip. E un ginere de treabă, floarea cavalerismului Reformei, nu există în lumea întreagă om mai viteaz şi duşman mai mare al papalităţii.

Walsingham se dispensa de el aşa cum se dispensase şi de Poley, indiferent cine ar fi fost el, de parcă ar fi fost doar o pânză de păianjen mai rezistentă.
- E însă poet, iar poeţii se dedau jumătăţilor de minciună, după Platon - minciunilor întregi. El se referea la dulceaţa femeilor, vinurilor şi cofeturilor lor. Dar bagă la cap cuvântul

inamic. Urmează să intri pe teritoriul inamicului. Ai vreo întrebare?
- Aş vrea să ştiu cum e cu banii, cu cheltuielile. La ce dată pornesc. Sunt în vacanţa mare, dar nu ţine la nesfârşit.
- Ah, Isuse Cristoase, vechea poveste cu banii. Pe data de 6 iulie trebuie să fii la Dover, la un han care se numeşte, ia să văd, aha, Luce, nu mi-e clar dacă se referă la peşte sau la floare (în limba engleză, luce înseamnă şi "ştiucă", şi "crin" - n.trad). Acolo ai să te-ntâlneşti cu Robert Poley şi o să-ţi dea el banii. Nu pentru câştig te-ai băgat în povestea asta.
- Pentru câştigul ţării, spuse Kit dintr-o poziţie de drepţi şi mai băţoasă, deşi cam artificială. Dumnezeu să ocrotească şi ţara, şi pe ea.

Walsingham îl scrută, să vadă dacă nu-l persiflează, dar nu văzu nimic. Dădu din cap a încuviinţare şi spuse:
- Asta e. Noroc că din Canterbury nu-i cale lungă până la Dover. În orice caz, ai să faci o vizită de familie, aşa că nu-I nevoie să ceri Serviciului bani de cheltuială până acolo. Pe urmă, lucrurile s-ar putea schimba. Dumnezeu s-o ocrotească pe regină.
- Înţeleg că mă pot retrage, zise Kit, dar când dădu să facă o plecăciune şi să iasă, uşa se deschise şi cineva păşi înăuntru.
- Eşti lipsit de bune maniere, domnule, spuse Walsingham încruntându-se. Aici se discută chestiuni importante, iar tu dai buzna ca într-o cârciumă. Te rog să ieşi şi să vii când vei fi chemat.

Intrusul mugi ca un viţel şi privi cu neruşinare în jurul lui. Îl văzu pe Kit. Kit îl văzu pe el. Dar nu, nu se rezumă totul la faptul că se văzură. Ai fi zis că i-a trăsnit Jupiter. Era, împrumutând vorba papistaşilor, ca şi cum ar fi bătut clopotul sfinţirii. Era revelaţia posibilităţii, ba nu, certitudinea probabilităţii sau cam aşa ceva, cam pe-acolo. Era cuţitul ascuţit al unui fel de adevăr deghizat în primejdie. Ieşiră amândoi deodată şi ai fi zis că mai curând intră, decât ies, pe coridorul de-afară, cu servitorul lui acru şi lenevos, care dădea cu mătura, cu majordomul cu livrea, care se-nvârtea de colo-colo, coridor transformat în dulce bordel, deşi nici unul dintre ei nu-l cunoştea pe celălalt decât printr-o înţelegere la care ajunseseră printr-o experienţă neconsemnată şi neconsemnabilă, ai cărei termeni nu ţineau de timp şi pentru care spaţiul era aidoma unei enigme nedezlegate de un copil. Era un tânăr ce părea să fie de-o vârstă cu Kit, cu şuviţe de păr drept, castaniu-roşcat, pieptănate, lungi, cu o faţă prelungă în prelungirea unui trup prelung, aşa încât Kit trebuia să-şi ridice privirea spre ochii albaştri, mari, şi spre gura largă, zâmbitoare, gulerul alb desfăcut pe gâtul ca de fată, pantalonii încreţiţi şi şireturile legate neglijent, cu pielea discret înrourată, de parcă ar fi venit de la o partidă de tenis sau rugby.

Emana un discret miros de sudoare amestecat cu parfum de trandafiri.
- Chestiuni importante, ai? întrebă el.
- În nici un caz chiar atât de importante şi formidabile, răspunse Kit şi îşi dădu seama că vorbeşte pe un ton flegmatic, aşa că îşi drese gâtlejul şi urmă: Şi tu eşti băgat în chestia asta de-i zice Serviciu?
- Se mai foloseşte şi de mine câteodată, nu prea des. Mi-e văr, însă dă în mine ca un unchi. E foarte serios, dar nu trebuie luat în serios. Cred că ne-am mai întâlnit cândva.
- Tu şi eu? Nu cred. Nu ai absolvit la Cambridge?
- Nu am absolvit nimic, sunt doar cel mai neisprăvit din neamul Walsingham. Fiul mai mic, care nu moşteneşte nimic. Thomas, al cărui nume l-a învăţat să fie neîncrezător. Hai să ieşim de-aici. Miroase a stratageme şi moarte.
- Bine, dar nu doreai să-ţi vezi vărul?
- Nici o grabă. Mi s-a făcut sete după partidă. Coroana e după colţ.
- Ai fost la scrimă?
- Mă consider un fel de spadasin.

Iar când majordomul le deschise uşa, în nări îl izbi aerul Londrei, care nu era deloc plăcut, nefiind înţesat, ca la ţară, de pomi în floare şi cântecul păsărelelor.
- Nu-mi place oraşul, e plin de balegă de cal şi negustorie.

Mâine mă-ntorc la Scadbury.
- Asta pe unde vine?
- E cale de-o plimbare în buiestru, prin Chislehurst. Nu pari londonez sadea. Cine eşti, de fapt?
- Marlowe, Marley sau Morley. Poţi să alegi. Prenumele e fără echivoc: Christopher.
- Adică, Kit, aşadar, eşti Kit, hai, Kit, Kit, Kit. Un tânăr universitar în formare - şi de ce nu? Ai veleităţi de spion?
- Mai degrabă de poet. Şi poate şi de dramaturg.