Disperare

Vladimin Nabokov
Disperare
Editura Polirom, 2009
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu



*****
Intro

Disperare abordează una dintre temele predilecte ale operei nabokoviene: aceea a dublului. Protagonistul cărţii, Hermann Karlovici, este "un afacerist de mîna a doua, cu idei", care a emigrat din Rusia bolşevică la Berlin. Aflat într-o călătorie de afaceri la Praga, Hermann îl întîlneşte întîmplător pe Felix, un vagabond cu care i se pare că seamănă în chip izbitor. Acest capriciu al naturii îi provoacă atît nelinişte, cît şi încîntare, iar în curînd în mintea lui Hermann încolţeşte un plan bizar.

Disperare, romanul care a anticipat Lolita, tradus în premieră în limba română.
Criticii au comparat romanul cu scrierile lui Puskin, Gogol, Turgheniev, Dostoievski, Oscar Wilde sau Arthur Conan Doyle.
Disperare a fost ecranizat în 1978 de Rainer Werner Fassbinder, scenariul fiind semnat de Tom Stoppard.

"Deşi Nabokov a scris Disperare cu aproape două decenii înainte de Lolita, cele două române au mult mai multe elemente comune decît viziunea extrem de originală a autorului. Hermann Karlovici din Disperare este însuşi Humbert Humbert, neobositul admirator al Lolitei, poate ceva mai tînăr şi mai puţin sofisticat, dar la fel de orbit de propriile obsesii autodistructive." (The New York Times)

"Cărţile lui Vladimir Nabokov ocupă pe rafturile bibliotecii mele cam un metru şi jumătate din spaţiu, singurul care îl întrece fiind Shakespeare... Pentru mine, Nabokov este cel mai important romancier al secolului XX." (Martin Amis)

"Sunt incapabil să prevăd şi să parez inevitabilele tentative de a găsi în alambicurile Disperării ceva din veninul retoric pe care l-am injectat în tonul naratorului dintr-un roman mult mai târziu. Hermann şi Humbert sunt asemănători numai în măsură în care doi dragoni pictaţi de acelaşi artist în diferite perioade ale vieţii sale seamănă între ei. Ambii sunt nişte ticăloşi nevrotici, şi totuşi există o fâşie de verdeaţă în Paradis unde lui Humbert i se permite să hoinărească o dată pe an, în amurg; Hermann însă nu va primi niciodată bilet de voie din iad." (Vladimir Nabokov)

"La finalul lui 1936, pe când încă mai locuiam în Berlin - unde altă monstruozitate începuse să se reverse din megafoane - am tradus Otceaianie (Disperare) pentru un editor londonez... Rezultatul mi s-a părut stângaci din punct de vedere stilistic, aşa că am rugat un englez cam mofluz, ale cărui servicii le-am obţinut printr-o agenţie din Berlin, să citească materialul; a găsit câteva greşeli gramaticale în primul capitol, însă apoi a refuzat să continue, spunând că dezaprobă cartea; bănuiesc că se întreba dacă nu cumva era o confesiune reală." (Vladimir Nabokov)

***
Fragment

- Cum arată? am îngăimat.
- Aşteaptă în hol, a zis Elsie, contemplând cu o extraordinară indiferenţă armura mea perlată.
- Ce fel de bărbat e?
- Cam sărăntoc, domnule, cu o geantă pe umăr.
- Atunci zi-i să se ducă naibii! am urlat. Să se care imediat. Nu-s acasă, nu-s în oraş, nu-s nicăieri în lumea asta.

Am trântit uşa, am tras zăvorul. Inima părea că-mi bate undeva sus, chiar în gât. A trecut cam jumătate de minut. Nu ştiu ce m-a apucat, dar, deja strigând, am deschis dintr-o mişcare uşa şi, tot dezbrăcat, am ţâşnit din baie. În hol m-am ciocnit de Elsie, care se întorcea de la bucătărie.
- Opreşte-l, am strigat. Unde e? Opreşte-l.
- A plecat, a zis, eliberându-se politicoasă din îmbrăţişarea mea neintenţionată.
- De ce naiba ai..., am început, dar nu mi-am terminat propoziţia, m-am grăbit înapoi, mi-am pus pantofi, pantaloni, palton, am fugit în jos pe scări şi afară, în stradă. Nimeni. M-am dus până la colţ, am stat acolo un timp, privind împrejur, iar în cele din urmă m-am întors în casă. Eram singur, căci Lidia ieşise foarte devreme, ca să se întâlnească cu o femeie, o cunoştinţă de-a sa, zisese. Când s-a întors, i-am spus că nu mă simt în apele mele şi că nu voi merge cu ea la cafenea, aşa cum fusese stabilit.
- Sărăcuţul de tine, a zis. Ar trebui să te întinzi şi să iei ceva; e aspirină pe undeva. Bine. Mă duc la cafenea singură.

A plecat. Servitoarea plecase şi ea. Am ascultat în agonie, aşteptând să sune soneria.
"Ce prost", repetam într-una, "ce prost incredibil!"

Eram într-o stare de-a dreptul morbidă. Nu ştiam ce să fac, eram gata să mă rog la un Dumnezeu inexistent, doar să aud soneria. Când s-a întunecat, nu am aprins lumina, ci am rămas întins pe divan - ascultând, ascultând. Sigur avea să vină înainte ca uşa de la intrare să fie închisă pentru noapte, iar dacă nu, ei bine, atunci mâine sau poimâine cu siguranţă, cu siguranţă avea să vină. O să mor dacă nu vine, of, trebuia să vină... În sfârşit, pe la ora opt, a sunat soneria. Am alergat spre uşă.
- Uuuf, sunt obosită! a zis Lidia simplu, scoţându-şi pălăria de cum a intrat şi răvăşindu-şi părul.

Era însoţită de Ardalion. El şi cu mine ne-am dus în salon, în timp ce nevastă-mea şi-a făcut de lucru în bucătărie.
- Înfrigurat şi-nfometat e pelerinul, a zis Ardalion, încălzindu-şi palmele de calorifer şi citând greşit din poetul Nekrasov.

Tăcere.
- Poţi să zici orice, a continuat el, scrutând cu privirea portretul meu, însă există o asemănare, ba chiar o asemănare remarcabilă. Ştiu că sunt infatuat, dar, serios, nu mă pot abţine să nu-l admir de fiecare binecuvântată dată când îl văd. Şi bine-ai făcut, dragă prietene, că ţi-ai ras mustaţa aceea.
- Cina e servită, a intonat Lidia tandră din sufragerie.

Nu m-am putut atinge de mâncare. Îmi tot trimiteam o ureche la plimbare, iar şi iar, până la uşa apartamentului, deşi acum era mult prea târziu.
- Două vise dragi mie, spunea Ardalion, rulând feliile de şuncă de parcă ar fi fost clătite şi molfăind cu poftă. Două vise dumnezeieşti: expoziţia şi excursia în Italia.
- Omul ăsta nu s-a atins de-un strop de votcă de mai mult de-o lună, a spus Lidia în chip de explicaţie.
- Apropo de votcă, a zis Ardalion, te-a vizitat Perebrodov?

Lidia şi-a dus mâna la gură.
- Am uidad ză-i zbun, a zis printre degete. Sigur.
- N-am mai pomenit aşa o gâscă. Chestia e că o rugasem să-ţi spună... E vorba de un biet artist - Perebrodov pe nume -, vechi amic de-al meu şi aşa mai departe. A venit pe jos de la Danzig, ştiţi, sau cel puţin aşa spune c-a făcut. Vinde tabachere pictate de mână, aşa că i-am dat adresa voastră - Lidia s-a gândit că o să-l ajuţi.
- A, da, m-a căutat, am răspuns, da, sigur că m-a căutat. Şi i-am zis frumuşel să se ducă naibii. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă nu mi-ai mai trimite fel şi fel de şnapani milogi. Poţi să-i zici prietenului tău să nu se mai deranjeze să vină din nou. Serios - e puţin cam prea mult. Oricine ar crede că sunt vreun binefăcător de profesie. Du-te încolo cu cum-îi-zice al tău - pur şi simplu nu voi...

Puteţi achiziţiona romanul Disperare de Vladimir Nabokov la adresa: http://www.targulcartii.ro/vladimir-nabokov/disperare-polirom-2009-403341
Pentru alte cărţi ale aceluiaşi autor accesaţi: http://www.targulcartii.ro/vladimir-nabokov

Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim

Jonathan Coe
Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba engleza si note de Luminiţa Gavrilă



*****
Intro

Înspăimîntătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim este cel mai recent român al lui Jonathan Coe, publicat în 2010.

Maxwell Sim, protagonistul romanului, se află într-un moment de criză existenţială acută. Proaspăt divorţat, incapabil să comunice cu fiica sa, înstrăinat de toţi prietenii, nu îşi poate mărturisi nimănui angoasele. Atunci cînd primeşte o bizară propunere de afaceri care implică o lungă călătorie din Londra în insulele Shetland, Maxwell nu poate decît să accepte, pornind la drum cu inima deschisă, însoţit doar de vocea prietenoasă a sistemului de navigare prin satelit. Nu peste mult timp însă, călătoria ia o turnură ceva mai serioasă, purtîndu-l nu doar în cel mai îndepărtat punct al regatului, cît şi într-unul din cele mai întunecate unghere ale propriei sale vieţi. Romanul examinează noţiunile de identitate şi izolare, explorînd paradoxul singurătăţii într-un timp în care tehnologia înlesneşte contactul între oameni mai mult ca niciodată.

"Speram să fac din eroul romanului meu, Maxwell Sim, un om obişnuit; mă întreb însă dacă, în lumea contemporană, fracturată de tot soiul de ambiţii politice, aşa ceva mai e posibil. Oricum, am vrut să fac din el un personaj fără nimic ieşit din comun: un om obişnuit, cu un serviciu obişnuit, într-un oraş obişnuit. De fapt, cred că asta e marea ambiţie a romanului: să găsească misterul, fiorul amorului, stranietatea pornirilor neaşteptate în cel mai comun loc cu putinţă." (Jonathan Coe)

"Ca întotdeauna la Coe, simţul realităţii respiră din fiecare rînd şi face din lectura fiecărei pagini o rară plăcere." (The Guardian)

"Construit după bine-cunoscutul reţetar al lui Coe, Maxwell Sim este că un explorator pentru care lumea nu trebuie să aibă nici un fel de secrete: curajos, spiritual şi lipsit de complexe." (The Evening Standard)

"Coe ştie să gestioneze fără efort o abordare plină de riscuri a unei realităţi în aparenţă fără prea multe promisiuni." (The Times)

Fragment

- Înşelătoria este un concept interesant, nu crezi? zise Chris.
- Cum adică? întrebă Max.

Caroline, sprijinită de chiuveta din bucătărie, îi privea pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă. Chiar şi din acest schimb de replici aparent banal îşi dădea seama că între ei exista o diferenţă ca de la cer la pământ. Chris era un interlocutor care ştia să poarte discuţii interesante şi captivante: oricât de banal era subiectul, el îl aborda cu interes şi curiozitate, străduindu-se întotdeauna să pătrundă în esenţa lucrurilor şi încrezător că va ajunge la ea. Max era în permanenţă agitat şi nesigur - agitat chiar şi acum, când discuta cu omul care era (sau cel puţin aşa îi plăcea să le spună tuturor, inclusiv lui însuşi) cel mai vechi şi cel mai bun prieten al său. Asta o făcea să se întrebe - şi nu pentru prima oară în timpul acestei vacanţe - cum de prietenia dintre cei doi bărbaţi dura de atâta timp.
- Ce vreau să spun este că noi, adulţii, nu vorbim despre înşelătorie, nu crezi?
- Poţi să-ţi înşeli soţia, a zis Max, poate cam prea gânditor.
- Evident că asta este o excepţie, a recunoscut Chris. Dar altfel, conceptul pare să dispară, nu-i aşa, în preajma adolescenţei. Adică, în fotbal, spunem că fotbaliştii se fentează unul pe altul, nu se înşală. Atleţii iau substanţe anabolizante, dar dacă o astfel de ştire apare la televizor, nu ni se spune că au prins pe cutare sau cutare că înşală. Şi totuşi pentru copii este un concept incredibil de important.
- Să ştii că îmi pare rău pentru...a început Max să spună.
- Nu, nu mă refer la ce s-a întâmplat azi, a zis Chris. Lasă asta. Nu e mare lucru.

Mai devreme, în după-amiaza aceea, avusese loc o ceartă cu ţipete şi plânsete între fiica lui Max, Lucy, şi mezina lui Chris, Sara, din cauză că una o acuza pe cealaltă că a trişat la jocul de crichet franţuzesc. Se jucau pe gazonul imens din faţa casei, iar ţipetele lor şi acuzaţiile reciproce se auzeau până înăuntru, făcându-i pe ceilalţi membri ai ambelor familii să dea fuga afară să vadă ce s-a întâmplat. Din acel moment, cele două fetiţe nu si-au mai vorbit. Chiar şi acum stăteau separat în casă, una jucându-se încruntată pe o consolă Nintendo DS, cealaltă schimbând canalele la televizor, doar-doar va găsi ceva interesant de urmărit la televiziunea irlandeză.

Chris continuă:
- Lucy este curioasă în legătură cu banii?
- Nu prea. Îi dăm câte o liră în fiecare săptămână. O pune în puşculiţă.
- Da, dar vă întreabă de unde vin banii? Cum funcţionează băncile şi alte lucruri din astea?
- păi n-are decât şapte ani, zise Max.
- Mm. Pe Joe încep să-l intereseze foarte mult astfel de lucruri. Astăzi mă ruga să-i ţin o scurtă lecţie de economie.

Da, e şi normal, se gândi Max. La vârsta de opt ani şi jumătate, Joe începea deja să manifeste aceeaşi curiozitate avidă ca şi tatăl său, în timp ce Lucy, cu doar un an mai mică, părea mulţumită în lumea ei alcătuită în întregime din elemente fantastice: o lume de păpuşi şi zâne, pisoi şi hamsteri, jucării de pluş şi alte bucurii inocente. Max încerca să nu se îngrijoreze din cauza asta sau să aibă resentimente.
- Aşa că i-am spus câte ceva despre investiţiile bancare. Ştii, doar chestiile mai simple. I-am spus că în ziua de azi, când spui despre cineva că e bancher, nu înseamnă că stă la un ghişeu şi încasează cecuri de la clienţi toată ziua. I-am explicat că un bancher adevărat nu vine niciodată în contact cu banii. I-am spus că în ziua de azi, aproape peste tot în lume, banii nu mai există într-o formă tangibilă, nici măcar sub forma unor hârtii pe care sunt scrise nişte promisiuni. Şi el m-a întrebat: "Dar, tată, ce face un bancher?". Aşa că i-am explicat că multe activităţi financiare moderne se bazează pe fizică. De aici vine şi termenul de pârghie financiară. Angrenaje, mecanisme şi aşa mai departe - tot timpul găseşti astfel de noţiuni în teoriile moderne din domeniul bancar. Mă rog, cred că ştii lucrurile astea.

Max a dat din cap că ştie, deşi habar n-avea. Caroline, care îşi cunoştea bine (prea bine) soţul după atâţia ani de căsnicie, l-a văzut dând din cap şi şi-a dat seama că blufează. Şi-a plecat privirea în podeaua bucătăriei, zâmbind în sinea ei cu amărăciune.
- I-am zis că multe operaţiuni bancare moderne constau în a împrumuta bani - bani care nu sunt ai tăi - şi a căuta să-i reinvesteşti pentru a putea să-i returnezi cu dobândă persoanei de la care i-ai împrumutat. Când i-am spus asta, Joe s-a gândit puţin şi a zis următorul lucru foarte interesant: "Deci bancherii sunt de fapt nişte oameni care fac o mulţime de bani prin înşelătorii".

Puteţi achiziţiona romanul Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwel Sin de Jonathan Coe la adresa: http://www.targulcartii.ro/jonathan-coe/inspaimantatoarea-viata-personala-a-lui-maxwell-sim-polirom-2011-469886
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom

Lucruri transparente

Vladimin Nabokov
Lucruri transparente
Editura Polirom, 2009
Traducere din limba engleză de Anca-Gabriela Sîrbu



*****
Intro

Penultimul roman (1972) al lui Nabokov este dedicat, o dată în plus, puterii evocatoare a memoriei. Lucrurile transparente la care se referă titlul sînt, de fapt, oglinzi ale trecutului, mai mult decît ferestre spre acesta, căci ceea ce caută eroul romanului, "Hugh, un tip nu prea rafinat din punct de vedere sentimental şi nici un Personaj foarte bun", este doar o iluzorie epifanie. Centrată în jurul a patru călătorii, toate avînd efecte dramatice, ale protagonistului din America sa natală în Elveţia, acţiunea romanului, cu amestecul de intrigă poliţistă şi un aparent interes pentru senzaţional cunoscute din alte cărţi ale lui Nabokov, este doar un pretext pentru o ţesătură densă de aluzii literare şi culturale, polemici deghizate şi acrobaţii lingvistice.

"Lucruri transparente este poate cea mai bună carte din cîte s-au scris pînă acum despre facerea şi desfacerea ficţiunii... Iar Nabokov este într-adevăr un connaisseur, un student insaţiabil al gustului pe care îl au şi al felului în care ajung să fie resimţite micile evenimente mentale, cineva care poate să vorbească cu tact şi autoritate unice despre deliciile ameţitoare şi jalnicele umilinţe pe care le presupune munca de a fi autor." (Times Literary Supplement)

"După ce şi-a petrecut mare parte din viaţă construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la vîrsta de şaptezeci şi trei de ani - pentru propriul lui amuzament şi, întîmplător, spre încîntarea noastră - să construiască şi o replică caricaturală a marelui monument. Miniatura nu are nici o fisură, dar cele mai splendide trăsături ale magnificului model au fost uşor parodiate. Vedeţi, parcă ar vrea să ne spună, că trecutul nu-i decît o joacă." (The New York Times)

"Cu cît mai important devine un subiect, cu atît încetează să mă intereseze. Unele dintre cele mai rodnice preocupări ale mele sînt peticele microscopice de culoare." (Vladimir Nabokov)

"Vladimir Nabokov scrie proză în singurul fel în care ar trebui scrisă - în extaz!" (John Updike)

"Prefer să accept un singur fel de putere: puterea artei asupra gunoaielor, triumful magiei asupra brutei." (Vladimir Nabokov)

***
Fragment

În timp ce îşi savura pe îndelete romul pe terasa însorită de la Café du Glacier, ceva mai jos de Drakonita Hut, Hugh contempla fericit, ameţit de băutură şi de aerul de munte, întinderea de zăpadă (un tablou încântător după atâta apă şi iarbă călcată în picioare!); în timp ce admira strălucirea pârtiilor de la înălţime, ţesătura albăstruie a celor de la poalele muntelui, minusculele siluete multicolore evidenţiate parcă din întâmplare pe fundalul alb scânteietor de mâna unui maestru flamand, Hugh îşi spunea că această imagine s-ar potrivi de minune pe coperta volumului Christiane şi alte fetiţe, autobiografia unui mare schior (temeinic revizuită şi completată de câţiva angajaţi ai editurii) pe care el o redactase de curând, plin de îndoială în privinţa unor termeni precum "godilles"^[1] şi "wedeln"^[2] (cu drepte?). Era o plăcere să urmăreşti din priviri, peste buza celui de-al treilea pahar de băutură, omuleţii pictaţi lunecând la vale, pierzându-şi un schi într-o parte, un băţ în alta sau reuşind un viraj într-un evantai de pulbere argintie. Hugh Person, care trecuse acum la vişinată, se întreba dacă şi-ar putea găsi resurse să urmeze sfatul lui Armande ("un american aşa de drăguţ şi de voinic, sportiv şi adus de spate ca tine să nu ştie să schieze!") şi să facă ceea ce făcea tipul ăla sau ăla, să se lanseze drept în jos ghemuit elegant pe schiuri, sau dacă va fi condamnat să rămână veşnic un începător stângaci, care repetă căzătură după căzătură şi rămâne lat la pământ, fără speranţă, dar binedispus.

Cu ochii săi apoşi orbiţi de lumină nu reuşea să identifice printre schiori silueta lui Armande. O dată, totuşi, a fost convins c-a reperat-o, cu capul gol, în canadiana roşie, într-un zbor strălucitor plin de graţie ucigătoare, acolo, acolo, sărind peste un dâmb, avântându-se la vale, mai aproape, tot mai aproape, dispărând într-o viroagă... pentru ca apoi să se transforme brusc într-o persoană necunoscută, cu ochelari de schi.

În scurt timp ea îşi făcu apariţia dintr-un alt colţ al terasei, într-un costum lucios din nailon verde, cu schiurile în mână, dar încălţată cu bocancii ei formidabili. Hugh îşi petrecuse destul timp studiind magazinele elveţiene de echipament sportiv şi constatase că bocancii din piele fuseseră înlocuiţi cu unii din plastic şi că în locul şireturilor apăruseră legăturile rigide.
- Arăţi ca prima femeie care a păşit pe Lună, îi spuse el arătând spre bocanci şi, dacă aceştia nu i-ar fi stat foarte strâns pe picior, cu siguranţă ea şi-ar fi mişcat degetele în interior, cum fac femeile în general când le sunt admirate încălţările (degete care zâmbesc, preluând expresia gurii).
- Ştii ce, răspunse ea studiindu-şi bocancii Mondstein Sexy (un nume incredibil pentru un produs), o să-mi las schiurile aici, o să-mi pun altceva în picioare şi am să mă întorc cu tine la Witt à deux. M-am certat cu Jacques, iar a plecat cu scumpii lui prieteni. Slavă Domnului că s-a terminat!

Stând în faţa lui în minunatul teleferic, ea îi oferi o versiune politicoasă a ceea ce avea să-i relateze mai târziu cu amănunte dezgustător de colorate. Jacques îi ceruse să ia parte la întrunirile onanistice pe care el şi gemenii Blake le desfăşurau în cabana lor. Deja îl pusese o dată pe Jack să-i arate scula lui, dar ea bătuse furioasă din picior şi le ceruse să se poarte cuviincios. Acum Jacques îi dăduse un ultimatum - ori participă împreună cu ei la jocul lor mizerabil, ori nu mai e iubitul ei. Ea era dispusă să fie o persoană ultramodernă din punct de vedere social şi sexual, dar asta era deja ceva jignitor, vulgar şi vechi de când lumea.

Puteţi achiziţiona romanul Lucruri transparente de Vladimir Nabokov la adresa: http://www.targulcartii.ro/vladimir-nabokov/lucruri-transparente-polirom-2009-403355
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom

---

[1] Slalom (în fr. în orig.)

[2] Şerpuire (în germ. în orig.).

Umilirea publică în epoca internetului

Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache


***
Intro

Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în The Guardian, City Life şi Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.

Cărţile lui, printre care Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries, abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere. Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată, dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.

The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care s-au bucurat de un mare succes.

*

Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online." (The Financial Times)

"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self, The Guardian)

Inimă neînfricată

Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine. Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa, care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?", l-am întrebat într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban, smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să mi-o verific pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu pe site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre spambots^[1], făcut de mine. "I-am construit lui Jon propriul infomorf^[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de spambot", mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia că-mi va plăcea un spambot. Iar când va afla că nu-mi place, o să-l dezactiveze.
Aşa că i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar mi-a preluat identitatea", i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate", mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale, într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu propria-mi versiune robotică.

A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.

I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva spambot-ul era de neclintit, n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord, spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului. I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele spambot-ului. Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care CV-ul online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o conferinţă despre Aleister Crowley^[3]. El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo treizeci-patruzeci de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o carte despre J.G. Ballard, intitulată Metafore extreme, şi o alta intitulată Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai să-i facem pe plac, le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică "să-mi faceţi pe plac"? l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic, mi-a răspuns.
- Crezi că eu v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De ce-ai vrea să-ţi controlezi psihologic studenţii? l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil? l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da, i-am răspuns.
- De ce? m-a întrebat Dan.
Şi am început să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi: O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap, aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine, i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
- N-aş putea spune că avem exact aceeaşi problemă, i-am zis, fiindcă problema mea propriu-zisă e că trei străini mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă tu ne sâcâi pe noi, a continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online - brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală, mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele, i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva? De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta. De-asta cred că foloseşti Twitter-ul ca strategie de brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu mi-a trecut prin minte să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră. I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj mi-e complet străin.
- La fel şi cu spambot-ul vostru, i-am zis. Limbajul pe care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da, mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite, le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene mai mult cu tine? m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar, mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce? l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat, m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL^[4]! am ţipat la el.

Imediat după ce am terminat interviul, m-am avântat în aerul după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal. M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau", mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe faţa pământului. Dacă i-aş putea întâlni faţă-n faţă, le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată^[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău", mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii l-au dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării spambot-ului. Au scris un articol în The Guardian, explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot n-am înţeles cum faptul că se pretindea c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire, i-am scris într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că se putea.

Mi-au venit atunci în minte alte exemple recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul Jan Moir a scris în Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea n-are cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks & Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe pagina web a Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase. I-am rănit pe cei de la Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul social media.
Apoi, când cei puternici şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "Mail, care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu care-şi pierduse joburile şi nu-şi mai permitea să-l plătească, ne-am raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că, într-o zi, mi-a picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult. @jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.

---

[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.

[2] Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.

[3] Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.

[4] În argoul online, un troll este o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80, sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru plăcerea de a le face zile negre altora.

[5] Aluzie la Braveheart, filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva Regelui Edward I al Angliei.

Rebela

Sabina de Rochefort
Rebela
Editura Vremea, 2016



*****
Intro

Sabina de Rochefort, scriitoare de origine română stabilită în Statele Unite, revine cu un nou roman, după Domnişoara Bovary în New York - "o carte de debut pe măsura originalului".

Amellia, o tânără născută într-un orăşel de lângă coasta Atlanticului, se confesează încă dinainte de a vedea lumina zilei, şi creşte sub ochii avizi ai cititorului, intersectându-se cu nenumărate personaje şi cu vieţile lor. Aflată sub vraja lui Samuel, un Pygmalion american, ea nu devine nici Galateea, nici Eliza Doolittle, ci reuşeşte să-şi creeze o nouă personalitate, plină de farmec şi prospeţime, în această rescriere contemporană a celebrului mit al metamorfozei şi al idealului de neatins.

Acţiunea se petrece în America zilelor noastre, între Florida, New York şi Long Island, dar eroii sunt înconjuraţi de aura magică a Greciei antice, care transformă o virtuală poveste romantică de box office hollywoodian într-o subtilă "tragedie americană".

Fragment

MARŢI e o zi cu nume urât, pe care nu îşi poate explica de ce o urăşte întotdeauna, chiar şi atunci când i se întâmplă lucruri bune. E adevărată vorba că marţea nici iarba nu creşte. Azi, mai mult ca oricând, nu poate funcţiona aşa cum ar trebui şi din păcate e o zi cu operaţii de dimineaţă şi o şedinţă importantă la amiază. Îi vine să se împuşte, pesemne dacă ar avea cu ce, ar face-o, nu înainte de a-l împuşca pe directorul spitalului pe care îl urăşte mai mult decât pe tatăl lui, pe care nu l-a văzut de când avea trei ani. De fapt, nu şi-l aminteşte, e ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată, iar escrocul, după ce i-a părăsit pe el şi pe nevastă, adică pe mama lui, nu a mai apărut vreodată în viaţa lor. A auzit de la nişte neamuri că ar fi murit cu vreo cinci ani în urmă, dar nu-l interesează, a vrut o dată să-l caute, dar s-a gândit bine şi şi-a dat seama că nu avea niciun rost. Ce să discute cu un străin? Să-i reproşeze că i-a abandonat? La ce mai folosea? Doar să se enerveze şi să-i crească tensiunea, la altceva nu ar fi folosit.

Seara trecută a fost o tragedie. Abia acum ii vede amplitudinea. Şi dacă el, doctorul Harriman, căruia nu îi păsa de nimeni şi nimic în viaţă, şi nu i-a fost uşor să ajungă aici - să fie fără de frică, dacă până şi el recunoaşte că a fost o tragedie, înseamnă că a fost. Au ajuns la restaurant cam în acelaşi timp. Heleni, mai frumoasă ca niciodată, îmbrăcată într-o rochie albastru închis, albastru de Prusia, cu şiruri nesfârşite de corali la gât, Heleni mirosea precum oceanul înainte de furtună. Heleni folosea un parfum, La Pluie, nu prea interesant în sticluţă, dar care, în combinaţie cu pielea ei, dădea naştere unui miros ce îl înnebunea. A lăsat-o să mănânce stridiile, să bea două pahare de şampanie şi abia apoi i-a spus. Scurt, ca la diagnosticul de cancer:
- În seara asta ne despărţim. Nu întreba de ce, nu e loc de discuţii şi explicaţii, nu ajută la nimic. Hotărârea mea e irevocabilă.

O să moară, când va fi să fie, şi nu o să uite expresia feţei ei când a auzit ce i-a spus. Brusc nu a mai fost frumoasă, era chiar urâtă, toate trăsăturile îi căzuseră, ochii deveniseră gri spălăciţi, buzele care îl sărutaseră de atâtea ori de credea că va înnebuni de plăcere, da, ăsta era cuvântul, nebunie, buzele cărnoase ce numai cu o secundă înainte erau umede de la şampanie, se umpluseră de bube, se întâmplase cu Heleni ceva ce numai în filmele ştiinţifico-fantastice văzuse - un chip uman perfect, transformat într-o secundă într-o faţă hidoasă. Asta se întâmplase, frumoasa devenise bestia. Chiar şi el cu experienţa lui de peste 25 de ani în medicină, el, care credea că văzuse tot ce există mai rău pe pământ, mai ales în Africa, când pentru şase luni a lucrat voluntar la Doctori fără Frontiere, unde a înţeles că Iadul e pe pământ şi o duce bine mersi, chiar şi el nu a mai văzut pe un chip atâta durere. Heleni, care cu câteva minute înainte fusese atât de frumoasă, mai frumoasă ca niciodată, a deschis gura, a inspirat adânc de s-au auzit alveolele din plămâni umplându-se cu aer, iar limba ei, care numai cu 20 de ore în urmă, roză şi picantă, îi umezise ceafa lui de taur, a lins buzele umplute acum de bube negricioase. Apoi Heleni a închis gura, a încercat să spună ceva, dar a ieşit numai un sunet ascuţit care lui i s-a înfipt în timpane. Era scâncetul unui copil care moare, îl auzise de atâtea ori în Africa, când copiii aceia cu burţile umflate îşi agăţau degetele descărnate de mâna lui, milogindu-se de încă nişte clipe de viaţă, pe care nimeni, orice ar fi făcut, nu mai putea să le dea. Heleni scâncea ca un copil care moare, şi a văzut cu ochii lui cum ceva din sufletul Helenei, sufletul ei cel tăcut şi pur ca de nou-născut, s-a ridicat deasupra lor, a plutit puţin, de parcă nu ar fi ştiut în ce direcţie să o ia, şi apoi a dispărut în înalt ca un abur.

După câteva secunde, Heleni s-a ridicat, s-a uitat în jur de parcă ar fi ajuns brusc pe altă planetă, şi-a oprit privirea pe el, i-a zâmbit politicos ca unui străin şi a spus încet:
- Nu înţeleg, eu nu înţeleg.

A plecat mergând drept ca un somnambul, iar când a ieşit din încăperea luxoasă a restaurantului, lumina s-a stins brusc ca şi cum până atunci becurile ar fi luat energie de la trupul ei pierdut acum în întunericul de afară.

El a luat trei albăstrele din portofel, le-a înghiţit cu apa din paharul Helenei, a plătit, a ieşit, şi s-a dus la Kitty, fiindcă numai o curvă îl putea face să doarmă în noaptea aia.

Acum e marţi, şase dimineaţa, spitalul forfoteşte, infirmierele spălă podelele, doctorii stagiari râd ca proştii la glume tembele, iar el ştie că nu e în stare să opereze la nivelul la care ar trebui. Se uită la lista operaţiilor - are de pus stenturi la patru pacienţi, dar trei pot să aştepte până mâine, aşa că o să îi amâne, să mai aştepte şi ei, o să mute operaţiile, oricum au şansa să îi opereze cel mai bun chirurg din oraş, până şi duşmanii recunosc că e bun profesionist, idioţii, măcar asta să recunoască. Când te operează un chirurg bun, chiar dacă are o zi proastă, tot ai mai multe şanse decât dacă te operează un chirurg prost, care are o zi normală.

Ce dimineaţă oribilă, ce dimineaţă de zgură, parcă e mai rea decât aia când fosta nevastă i-a spus că niciodată nu a avut încredere în el, că a ştiut că o minte, că a ştiut că a înşelat-o cu toate asistentele tinerele, cu toate prietenele de familie, cu toate curvele din oraş, cu toate, cu toate.... Ce criză de isterie, cum numai Nina putea face, era specialistă în biochimie şi crize de isterie, bună la amândouă, şi blestemul ei nu îl poate uita nici acum, după cinci ani: "să nu mori, să te usuci ca lemnul de pe crucea maică-tii, să nu mori până nu mă chemi pe mine la căpătâi şi-mi ceri să te iert. Şi nu o să te iert, nu o să te iert nici măcar atunci"!

Oricum, iertat sau neiertat, până la urmă tot o să moară şi el, nu a auzit de nimeni să fie nemuritor, aşa că blestemul e zero, dar uite cum i-a înnegrit şi mai mult dimineaţa când şi l-a amintit.

În cabinet intră doctoriţa cea nouă, pila directorului, cică e fata unui politician important, o fi, şi ce dacă, chestia e, ştie meserie, sau e o viţică ca atâtea altele?
- O să operezi cu mine în dimineaţa asta, domnişoară Sandra, sper să nu ai emoţii, începem într-o oră, du-te şi te pregăteşte.

Doctoriţa îl priveşte uimită, venise doar să se învoiască pentru mâine când trebuie să îşi facă liposucţiunea, abia acum o anunţaseră că s-a ivit un loc pe agenda atât de încărcată a doctorului Silvain, francezul cu mâini de aur şi ochi de azur, venit în America să îşi prezinte metoda lui specială de a opera, fără dureri, fără anestezie totală, fără urme. Vrea să întrebe ce fel de operaţii vor fi, dar doctorul Harriman nu are timp de discuţii şi iese din cabinet.

Pe coridor îl aşteaptă soţia pacientului pe care l-a operat cu trei zile în urmă şi care va mai trăi poate o lună, cel mult două. Când i-a zis că îl operează şi o să îi pună stenturi, dar şansele ca să îi ajute la ceva sunt sub 5%, tipul i-a răspuns: "5% e mult, domnule doctor, poate am noroc şi trăiesc încă vreo câţiva ani".

Auzi, cum să trăiască câţiva ani când are inima terminată, zdrenţe, insuficienţă cardiacă în ultimul stadiu, nici nu se punea problema unui transplant, mai ales că avea şi diabet şi insuficienţă renală cronică. Ce ghinion la un om de 45 de ani, dar asta e viaţa, astea sunt genele şi destinul cu care ne naştem. Îşi mai spune vorba şi destinul, o zice el, doctor burduşit de carte şi informaţie ştiinţifică, în multe cazuri intervine şi neprevăzutul, ceva ce niciun savant nu înţelege prea bine. Dar ce nevastă are tipul! Ce femeie frumoasă, focoasă şi îl mai şi iubeşte, se vede după cum îl îngrijeşte, mai cu grijă decât cea mai bună infirmieră din spital.

Culmea e că atunci când a întâlnit-o pentru prima dată, lângă patul soţului, şi frumoasa nevastă l-a privit cu ochi întrebători şi verzi, a citit în privirea ei că instinctiv îl place, a plăcut-o şi el imediat, asta nu se poate ascunde, a fost clar că se plăceau amândoi, acolo lângă bărbatul pe moarte, soţul ei şi pacientul lui, amândoi au simţit atracţia, forţa aia pe care nici nu trebuie să o explici, nici nu poţi să o opreşti. Şi-a dat seama că nu e o iluzie când s-a apropiat de pat şi din greşeală a atins-o pe braţul gol, rumenit de soare, electricitatea a fost atât de mare că s-au speriat amândoi. Noroc că bolnavul avea ochii închişi şi sigur nu mai simţea nicio electricitate în jur.

Femeia vrea să ştie care e situaţia soţului ei, aseară i s-a părut că se simte mai rău ca niciodată, vrea adevărul, fără termeni ştiinţifici. Se uită la ea puţin mirat şi dacă ar fi fost altcineva ar fi pus-o la punct, dar e prea frumoasă ca să o facă, o place cu adevărat, aşa că îi spune doar: "Aşa e, nu e mai bine, sigur că nu e mai bine, v-am spus de la început că prognosticul e rezervat. Îmi pare rău, dar nimeni nu poate face ceva. Minunile în medicină sunt rare, şi sincer, nu cred că în cazul soţului se va produce una".

Nevasta pacientului îl priveşte în ochi cu răutate, se vede că nu îl mai place, pesemne atunci când s-au curentat a avut o clipă de slăbiciune, acum e un duşman, dar o înţelege, nu e uşor prin ce trece, va fi şi mai greu. Femeia nu mai spune nimic, pleacă repede spre salonul în care se scurge viaţa bărbatului ei, el rămâne pentru o secundă nemişcat, apoi înjură scurt şi se îndreaptă spre sala de operaţii.

Îi revine în minte vorba bunicii Leonora: "Bine de cei care s-au dus, cei rămaşi sunt în suferinţă mai mare". Biata Leonora, rămasă văduvă, cu cinci copii, cel mai mare doar de 14 ani, a muncit ca o roaba până i-a văzut la casele lor.

De s-ar termina operaţiile mai repede, să scape şi de şedinţă, de toţi şi toate, nu vrea decât să se ducă acasă şi să se culce. Trebuie să doarmă măcar două ore înainte să se ducă la aeroport să o aştepte pe Sonia, altfel nu o să facă faţă când o să o vadă. Dar până atunci mai e mult, dimineaţa abia a început, o zi de marţi la fel de oribilă ca toate zilele de marţi.

Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog

José Saramago
Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba portugheză şi note de Simina Popa
Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru



*****
Intro

Ultimul caiet al lui José Saramago reproduce textele scrise pentru blog din martie 2009 şi pînă în iunie 2010, pe lîngă alte cîteva eseuri din arhiva autorului, "adormite", cum spune în prologul său Pilar del Rio, soţia autorului, însă de mare actualitate. Acest prolog, împreună cu cîteva dintre însemnările din perioada octombrie 2009 - iunie 2010, reproduse la sfîrşitul volumului de faţă, au fost preluate din ediţia spaniolă a Ultimului caiet şi traduse de Lavinia Similaru, în timp ce corpul volumului respectă ediţia portugheză, în traducerea Siminei Popa. Ediţia românească şi-a dorit să cuprindă ultimele cuvinte ale lui Saramago, dictate familiei, cînd nu mai putea să scrie, însă continua să observe lumea din jur, cu aceeaşi vigilenţă faţă de cauzele sociale, menţinînd tăişul polemicilor politice şi religioase, continuînd critica literară, conştient şi fascinant pînă în ultima clipă.

"Aş zice că în aceste scurte scrieri Saramago trăieşte în continuare experienţele lumii, aşa deplorabilă cum e ea, pentru a o revedea apoi de la o distanţă mai senină, sub forma moralităţii poetice (iar alteori mai rău decît este - deşi poate părea imposibil să se ajungă mai departe). Ca să nu mai vorbim (şi iată întoarcerea la marile teme ale operei sale) de momentele în care sare de la analiza cotidianului, la marile chestiuni metafizice, la realitate şi aparenţă, la natura speranţei, la cum sînt lucrurile atunci cînd nu ne uităm la ele." (Umberto Eco)

"Într-un stil provocator şi simplu, dulce-amar, cu divagaţii insolite la viaţa şi cărţile sale, la idei şi poveşti, Ultimul caiet este o delectare." (The Independent)

"Lui Saramago îi face plăcere să preia un gînd trecător sau un eveniment şi să compună pe marginea lui, cu indignare în discursurile despre ororile politicii, senin în aprecierile faţă de prieteni, rezonabil în memorabilele critici la adresa culturii." (The Times)

***
Fragment

8 iunie
CHESTIA BERLUSCONI

Articolul de faţă, chiar cu titlul ăsta, a fost publicat ieri în ziarul spaniol El País, care mi-l ceruse în mod expres. Având în vedere că pe acest blog am făcut unele comentarii despre grozăviile prim-ministrului italian, ar fi ciudat să nu pun textul şi aici. Vor mai fi şi altele în viitor, cu siguranţă, din moment ce Berlusconi nu va renunţa la ceea ce este şi la ce face. Şi nici eu.

Chestia Berlusconi

Nu văd ce alt nume i-aş putea da. O chestie periculos de asemănătoare cu o fiinţă umană, o chestie care dă petreceri, organizează orgii şi porunceşte într-o ţară numită Italia. Chestia asta, boala asta, virusul ăsta ameninţă să fie cauza morţii morale a ţării lui Verdi, dacă o vomă profundă nu reuşeşte să-l scoată din conştiinţa italienilor înainte ca veninul să roadă venele şi să sfâşie inima uneia dintre cele mai bogate culturi europene. Valorile de bază ale convieţuirii umane sunt călcate în picioare zi de zi de labele unsuroase ale chestiei Berlusconi care, printre multiplele sale talente, are abilităţile unui echilibrist în a abuza de cuvinte, pervertindu-le intenţia şi sensul, ca în cazul Polului Libertăţii, căci aşa se cheamă partidul cu care a furat puterea. L-am făcut delincvent şi nu îmi pare rău. Din motive de natură semantică sau socială pe care alţii le vor putea explica mai bine decât mine, termenul delincvent are în Italia o încărcătură mult mai puternică decât în orice altă limbă vorbită în Europa. Tocmai pentru a traduce în mod clar şi contondent ceea ce gândesc despre chestia Berlusconi, am folosit termenul în accepţia pe care limba lui Dante i-o atribuie în mod normal, deşi e mai mult decât îndoielnic faptul că Dante l-ar fi folosit vreodată. Delincvenţa, în portugheza mea, înseamnă, conform dicţionarelor şi practicii curente de comunicare, "actul de a comite delicte, nesupunere în faţa legilor sau a normelor morale". Definiţia i se potriveşte chestiei Berlusconi fără cusur, fără greşeală, într-atât încât pare mai degrabă o a doua piele decât hainele care se pun pe deasupra. De ani de zile chestia Berlusconi tot comite delicte de o gravitate variată, dar întotdeauna demonstrată. În afară de asta, nu doar pentru că s-a opus legilor, mai rău, le-a fabricat pentru a-şi pune la adăpost interesele publice şi particulare, de politician, om de afaceri şi însoţitor de minori, cît despre normele morale, nici nu merită să vorbim, nu e nimeni care să nu ştie, în Italia şi în lume, despre chestia Berlusconi că a căzut de mult timp în cea mai desăvârşită josnicie. Acesta este prim-ministrul italian, asta e chestia pe care poporul italian a ales-o de două ori, ca să-i servească drept model, asta e calea spre ruina către care sunt târâte valorile, care cu libertate şi demnitate au impregnat muzica lui Verdi şi activitatea politică a lui Garibaldi, cei care au făcut din Italia secolului al XIX-lea, în timpul luptei pentru unificare, un ghid spiritual al Europei şi pentru europeni. Asta vrea chestia Berlusconi să arunce în lada de gunoi a istoriei. Vor permite italienii aşa ceva?

9 iunie
PARADOXAL

M-am întrebat de mai multe ori pe unde umblă stânga, iar azi am răspunsul: pe undeva pe-acolo, umilită, numărându-şi voturile mizere primite şi în căutarea unor explicaţii la vederea unui număr aşa de mic. Ce-a ajuns una din cele mai mari speranţe ale umanităţii cândva, în stare să mobilizeze voinţe printr-un simplu apel la ceea ce caracteriza cel mai bine specia umană, şi care şi-a creat, odată cu trecerea timpului, schimbările sociale şi greşelile proprii, propriile corupţii la nivel intern, cu fiecare zi mai departe de promisiunile iniţiale, asemănându-se din ce în ce mai mult cu adversarii şi duşmanii săi, ca şi când ar fi fost singurul mod de a se face acceptată, a ajuns să cadă în simple simulări, în care concepţii din alte vremuri sunt acum folosite pentru a justifica acţiuni pe care aceleaşi concepţii le combătuseră. Alunecând progresiv către centru, mişcare proclamată de promotorii săi drept o demonstraţie de genialitate tactică şi de modernitate năvalnică, stânga nu pare să fi înţeles că se apropie de dreapta. Cu toate astea, dacă mai este încă în stare să înveţe dintr-o lecţie, cea pe care tocmai a primit-o văzând cum dreapta i-o ia înainte în toată Europa, atunci va trebui să se întrebe despre cauzele profunde ale distanţării indiferente de sursele sale naturale de influenţă, cei săraci, cei nevoiaşi, dar şi cei visători, faţă de ceea ce a mai rămas din propunerile ei. Nu se poate vota cu stânga, dacă stânga nu mai există.

Curios, şi ăsta este paradoxul, omul politic la care se referă titlul acestui comentariu, este întocmai cel ce conduce în momentul de faţă destinele unei ţări care a dezvoltat de foarte mult timp o politică din toate punctele de vedere imperialistă şi conservatoare: Barack Obama. Dă de gândit. O acţiune politică, ce, aşa cum am zis, nu pretinde mai mult decât salvarea obiectivelor unui capitalism dereglat, pe punctul de a se devora pe sine însuşi, ne apare acum aproape ca realizarea unui vis al stângii. Pun pariu că mulţi, progresişti, socialişti, comunişti, se întreabă: "Şi dacă Obama ar fi fost preşedintele partidului meu?". Poate situaţiile de genul ăsta se cheamă ironii ale istoriei... Sau poate că este vorba, pur şi simplu, de importanţa factorului personal.

Puteţi achiziţiona Ultimul caiet de José Saramago la adresa: http://www.targulcartii.ro/jose-saramago/ultimul-caiet-polirom-2011-468393
Pentru alte cărţi ale aceluiaşi scriitor accesaţi: http://www.targulcartii.ro/cauta/saramago

Libertate

Bogdan Teodorescu
Libertate
Editura Cartea Românească, 2016



*****
Intro

Bucureşti. România. Secolul XXI. Ea, doctoriţă de succes, proprietară a unui cămin de lux pentru bătrîni cu mulţi bani. El, chirurg faimos, venit dintr-o familie de medici foarte influentă. Un copil reuşit. O casă splendidă. Un grup de prieteni vechi, bine aranjaţi în viaţă. O existenţă proiectată să funcţioneze perfect pînă la adînci bătrîneţi. Doar că, de nicăieri, apare un şoc. Şi totul se rupe - familie, prieteni, avere, poziţie socială, relaţii, siguranţă -, iar personajele se trezesc singure în faţă unei lumi cu care nu mai au nicio legătură, lumea reală - frică, neîncredere, vinovăţie, abuz, tăcere. Bucureşti. România. Secolul XXI.

"Aici avem toate datele pentru o carte de succes: acţiune palpitantă, suspans, personaje puternice care-şi prezintă hotărîte punctele de vedere, ironie şi un final neaşteptat. Dar este mai mult decît o naraţiune antrenantă. Există un plan de profunzime tulburător, o privire în abisul unei societăţi întocmite greşit, imprevizibilă, capabilă să distrugă vieţi cu un cinism absolut. Un strat social, destinat aparent succesului, relaxat şi superficial, trăieşte, fără s-o ştie sau ignorînd pericolul, pe muchia prăpastiei. Libertate este unul dintre cele mai bune, dar şi unul dintre cele mai neliniştitoare române despre dilemele şi riscurile existenţei noastre fragile." (Horia Gârbea)

"Am fost întotdeauna interesat de felul în care se comportă individul pus faţă în faţă cu ceilalţi, cei pe care îi cunoaşte sau cei pe care nu-i cunoaşte, dar este judecat de ei; cum se comportă individul acuzat de comunitatea să ori de societate, fie că se consideră sau nu vinovat; cum se comportă individul adus în situaţia de a se lupta cu forţe mult superioare lui nu pentru un tel impresionant, ci doar pentru propria lui supravieţuire şi pentru reîntoarcerea la normalitatea pierdută - reîntoarcerea la viaţă din interiorul iluziei." (Bogdan Teodorescu)

Fragment

- Cum s-a întâmplat? Ca la proşti... Dimineaţa, la micul dejun, el să plece la firmă, ea să plece la firmă, copiii fojgăind pe acolo, bona şi ea să se bage în seamă... Îţi imaginezi scena, da? El îşi făcea nodul la cravată şi muşca dintr-un colţ de pâine, ea cu un ochi la cafeaua de pe aragaz şi cu un altul la ăia mici, ţipa şi un radio, curgea apa la chiuvetă că bona spăla nişte vase. Ei bine, pe fundalul ăsta şi cu toată lumea asta acolo, el îi spune că are pe una. Deci cum e asta? Cât de aiurea să fii? Femeia întâi a crezut că e o glumă. Dar s-a uitat la el şi a înţeles că dobitocul vorbeşte serios. Aşa că şi ea, altă lumină, a luat ibricul de pe foc şi l-a aruncat pe el. I-a ratat faţa de puţin, dar l-a opărit pe gât şi pe piept. Îţi dai seama că acum sunt la divorţ, cu toate alea. Copii, partaj, că e vorba de bani mulţi-mulţi, avocaţi, martori... Totul, foarte urât.
-  Nu mai vorbesc şi de gaşcă. Lumea s-a împărţit în două. Cine e cu ea şi cine e cu el. Şi alţii puţini, ca noi, care s-au dat deoparte. Fiindcă, dacă nu te dai deoparte, vine el şi o înjură pe ea. După aia, vine ea şi-l înjură pe el. Şi fiecare îţi cere să fii de partea lui. Noi am fost prieteni cu amândoi şi nu e treaba noastră să judecăm pe nimeni.

Nu ştiam despre cine era vorba. Nu ascultasem de la început, iar Dan era prea absorbit, ca să-l întreb. Oricum, voiam să-i povestesc despre balansul pe care l-a făcut avionul la aterizare. Nu au trecut nici măcar trei ore de când, pentru câteva secunde, mi-am zis că s-a terminat.
-  Nu mi-a fost frică, dar m-am gândit că e păcat. L-am luat pe Alex în braţe, dar el era liniştit. Dormise tot drumul şi nu simţise nimic. Nu-l deranjase nici măcar exclamaţia colectivă a celor din jurul nostru. L-am trezit eu, l-am mângâiat pe păr, l-am pupat de mai multe ori. Nu cred că a înţeles mare lucru, dar oricum...
- Ce vorbeşte familia Craiu acolo, în şoaptă? Doamna doctor, domnul doctor...
- Îmi povestea Sonia despre drumul la Londra. N-am apucat să ne vedem.
- Afaceri sau plăcere?
- Afaceri... Vrem să aducem nişte aparatură pentru clinică. Şi fiindcă l-am luat şi pe Alex cu mine, am mai stat două zile să-i arăt oraşul.
- Şi Londra cum e, bine? Se descurcă, au de mâncare, au câte ceva prin magazine?
-  Sper că nu le-ai dat turbeculoză ălora de pe acolo...
- Ce să le dau?
-  Tuberculoză, gagico... Nu ştii că scriau ăia, pe la ei, că, dacă vin românii, îi umplu de tuberculoză, de SIDA, de lepră, de boli grave şi de aia e mai bine să ne retragă vizele.

Prietenii lui Dan au mereu această calitate a zgomotului. E atâta zarvă în jurul lor, încât uiţi de orice şi te simţi eliberat. Eşti înghiţit de o voioşie de împrumut, ceva ce n-are niciodată legătură cu tine, dar care te acoperă şi te rupe de orice supărare. Când am aflat că tata are cancer şi că nu mai aveam ce să-i facem, s-au strâns toţi, au venit la noi acasă şi au stat până dimineaţă. Şi la un moment dat m-am surprins zâmbind şi mi-am dat seama că au trecut orele repede. Tata urma să moară, dar eu şi Dan şi Alex şi ceilalţi din jur vom trăi mai departe şi probabil vom trăi aşa cum trebuie.
- Ce-i Sonia, te văd cam apăsată? Hai la o ţigară. A mea, că tu eşti doctor şi nu fumezi.
- Acum, fumez şi eu una.
- Probleme?

Afară se făcuse deja întuneric şi deşi, aparent, venise primăvară era frig, era nor, era umed. Peste lac bătea vântul şi mirosea a stătut şi a mâl. Nu mi-e bine, deşi ar trebui să-mi fie. Pe geam îl vedeam cu coada ochiului pe Dan care râdea în hohote şi gesticula larg, frenetic. Transpirase de atâta mişcare, petele i se lăţeau pe cămaşa albastru închis, şi broboane mărunte i se formaseră pe frunte. Spunea un banc sau comenta un banc sau povestea una dintre faimoasele istorii cu pacienţi sau cu doctori sau cu doctori şi pacienţi. Vorbea porcos ca toţi chirurgii şi după ce ieşea din operaţie avea nevoie de agitaţie. Când eram un pic mai tineri, avea nevoie şi de amor. Până la urmă tot un soi de agitaţie. Poate o idee mai direcţionată.
- Probleme?
-  Nu, Irina. Doar că m-a zgâlţâit rău avionul la aterizare, m-am speriat şi nu mi-a trecut încă.
- Atât?
- Atât... În rest, ce să mai fie?
- Ştii care e nenorocirea noastră? Avem prea multe de pierdut. Şi ne e frică. Când eram tânără-tânără, înainte de facultate, am lucrat vreo doi ani stewardesă. Mi-a pus tata o pilă şi am reuşit. Am avut toate experienţele din lume. Şi gol de aer şi trăsnet, şi depresurizare, şi furtună, şi vânt la aterizare. Tot. Nu mi-a păsat. Acum mi-e frică. Fiindcă mi se pare că mai am atât de multe de trăit, încât ar fi foarte-foarte urât să cad dracului de acolo de sus şi gata.

Am primit un telefon de la clinică ceea ce nu putea fi decât rău. Am ascultat vocea stridentă a uneia dintre asistente, am întrebat unde era Mirela, am aflat că lipsea, m-am enervat, mi-a trecut, i-am spus ce avea de făcut, pe cine să mai sune şi am intrat înapoi în restaurant să mă îmbrac şi să plec.
-  Sonia. Ia zi repede. Ştii cine e prim-ministru?
-  Normal că ştiu.
- Dan zicea că nu te interesează politica
-  Nu mă interesează, nu mă duc la vot, nu mă uit la televizor şi nu citesc ziarele, dar ştiu cine e prim-ministru. Am şi o scuză... Am fost colegă de facultate cu sora lui. L-am întâlnit de câteva ori în studenţie la nişte petreceri.

La clinică, o fată agitată, Marilena, parcă, sau Mariana, mi-a ieşit în cale şi a început să vorbească tare şi precipitat. Îi mirosea gura a ceapă şi era pătată pe bluză cu nişte sos maroniu. După ea a apărut o altă asistentă, Dorina, mult mai calmă, care nu mi-a spus nimic nou. Am întrebat de Mirela care tot nu venise. Pe canapelele din holul mare, trei paciente, care păreau foarte interesate de ce se întâmplase, au tăcut când am trecut prin dreptul lor şi s-au apucat să se uite la filmul de la televizor. Sora Clara, îmbrăcată în roba ei alburie m-a prins de braţ, mi-a zâmbit trist ca întotdeauna şi mi-a şoptit aceleaşi informaţii ca primele două.
-  Săraca doamnă Minulescu. A vrut să îşi ia viaţa. Nu a reuşit şi acum e foarte zbuciumată.

Bătrâna plângea în hohote şi ţipa de furie, de ruşine, de supărare. Se tăiase anapoda pe mână, se umpluse de sânge, dar slavă domnului nu-şi pusese viaţa în pericol. Era bandajată, perfuzată şi pusă în poziţie Trendelenburg. I-am cerut asistentei să o aşeze înapoi la orizontală. I-am luat tensiunea şi era stabilă. Bătăi regulate şi profunde. Şi-a întors faţa spre mine, a vrut să-mi spună ceva, dar s-a înecat cu salivă şi a început să tuşească. I-am vorbit încet despre cât de important este să se odihnească, am mângâiat-o, i-am relatat convorbirea pe care, de fapt, n-am avut-o cu băieţii ei - nu-mi răspunsese niciunul la telefon - am minţit că se supăraseră foarte tare şi că acum se vor bucura când o să afle că totul este bine şi că nu a păţit nimic grav, apoi sora Clara a luat-o de mâna nepansată şi a început să-i murmure monoton şi liniştitor ceva despre Dumnezeu, oameni şi viaţă.
-  Salut... E totul bine acum. S-a împuns cu o furculiţă în mâna stângă, şi-a ciupit o arteră şi a sângerat ceva. La un moment dat a şi căzut lângă chiuvetă şi s-a lovit la un cot.
- Ce căuta la chiuvetă?
- În cameră avem monitorizare. Am fi văzut-o. S-a dus la baie. Dar a stat prea mult acolo şi aşa s-au prins fetele de la gardă. Însă vreau să-ţi comunic aproape oficial că Mirela nu a fost aici şi nu este nici acum. Nu ştiu ce să fac. În mod normal ar trebui să o dau afară mâine dimineaţă.
- De ce nu mi-ai spus? O sunam eu...
- Dan, nu asta e tema. Cine o sună... Tema e că ea nu are voie să plece de aici niciodată. Iar dacă are probleme, mă anunţă. Nu poate să lipsească din clinică atunci când eu nu sunt în ţară. Şi nu poate să lipsească din clinică în general.

Era vorba de soră-sa şi tăcea din gură. Fiindcă nu avea ce să zică. Iar eu vorbeam de pomană fiindcă ştiam că nu o pot da afară. Şi ar fi trebuit să ne certăm, ca în aproape toată viaţa noastră de cuplu, din cauza familiei lui şi din cauza incapacităţii mele de a-i înţelege şi de a-i aprecia. Dar nu aveam energie pentru asta. El e un doctor excelent, soră-sa e o loază. Profitoare şi invidioasă. Tot neamul lui sucit se uită la ea ca la un soare şi la el ca la omul a cărui menire e să o facă să lumineze. Doar că fata a ajuns la 45 de ani, nemăritată, grasă şi fudulă şi ne încurcă pe toţi. În zece secunde mi-au trecut prin cap toate ciocnirile mele cu ea şi cu maică-sa, boieroaica, şi am simţit cum acea furie violentă pe care mi-o ponderez şi pe care încerc să o ascund sub explicaţii logice îmi întunecă din nou mintea. Dar m-am calmat. Am vorbit de Alex, de Londra, i-am spus să nu-l lase la calculator la noapte, fiindcă eu rămân la clinică şi apoi mi-am amintit de petrecere.
- Care a fost povestea cu prim-ministrul?
- Prim-ministrul?
-  La petrecere, m-a întrebat unul dintre voi dacă ştiu cine e.
- Da... Corect. O prostie. Mi-a povestit Nicu despre o cunoştinţă a lor, ceva mare printr-o bancă sau ceva de tipul ăsta care, la o petrecere, spunea că nu ştie cine e premierul şi că de fapt, în actuala epocă este tot mai puţin important cine sunt politicienii, fiindcă nu ei conduc.
- Şi care era legătura cu mine?
-  ¥Le-am zis că şi tu ai cam aceeaşi părere.
- Da. Mai mult sau mai puţin. Dar în principiu nu cred că e important cine e prim-ministru. Mai ales pentru oameni care se pot descurca singuri. Nu cred că politica are vreo legătură cu mine sau îmi poate influenţa în vreun fel viaţa. Tu sau Alex puteţi să-mi influenţaţi viaţa. Chiar şi soră-ta sau maică-ta pot. Dar nu un politician. Şi nimeni altcineva din lumea lor.

Am mai făcut o plimbare pe coridoarele acum pustii, din camere se auzeau sunetele mici ale nopţii, foşnetele aşternuturilor, scârţâitul subţire al patului sub răsucirea unui corp adormit, o tuse provocată de aerul prea uscat, un oftat. La mama în cameră era aprinsă lampa de veghe. Ea dormea pe spate, cu părul răsfirat pe pernă şi cu mâinile aşezate deasupra păturii. Aproape nu se mişca în timpul somnului, asistentele îmi spuneau că o găseau în fiecare dimineaţă în aceeaşi poziţie şi, de multe ori, pătura nu avea nicio cută. Avea flori proaspete într-o glastră din sticlă de Murano, avea tablouri pe pereţi şi poze cu toţi membrii familiei, şi cei vii şi cei morţi, avea un mic turn muzical la care i se puneau câteva ore pe zi simfonii şi concerte de pian sau de vioară, avea un raft cu albume de pictură pe care uneori le mai răsfoia, avea o fructieră plină mereu cu mandarine şi o cutie, tot din sticlă de Murano, umplută cu biscuiţi şi cu bomboane, avea un balcon cu şezlong şi cu cea mai frumoasă vedere din clinică, dar probabil că niciodată de acum înainte nu ar putea să mă mai recunoască pe mine, pe soră-mea sau pe oricine altcineva cunoscuse până acum trei ani. Toate femeile sunt Georgeta, aşa o chema pe o mătuşă care a crescut-o, şi toţi bărbaţii sunt Sandu, pe care nu ştim exact de unde să-l luăm. Se pare că în timpul războiului, când s-au refugiat din calea ruşilor undeva în Oltenia, a existat un băiat din sat de acolo care a avut grijă de ea.
- Am stat mai mult la mama, de asta am întârziat. Dormeai?

Vorbesc enorm la telefon. Este viciul real al vieţii mele, este plăcerea cotidiană şi singurul lucru la care nu pot şi nu voi renunţa. Am avut cele mai cumplite certuri ale adolescenţei cu părinţii nu pentru băieţi sau pentru vreo ţigară fumată ilegal, ci pentru costul facturii de telefon. Primii bani câştigaţi în liceu, în vacanţa de vară, i-am pus într-un plic şi i-am dat victorioasă şi sfidătoare lui taică-meu pentru achitarea unei părţi dintr-o factură lunară. Înainte de a ne muta împreună, vorbeam noapte de noapte cu Dan, adormeam cu telefonul la ureche auzindu-l, iar primul lucru pe care-l făceam după ce mă trezeam înainte chiar de drumurile fiziologice era să-l sun. Mie vocea mi se pare mai interesantă decât figura. Discuţia mai emoţionantă decât prezenţa. Cât mama era încă sănătoasă, vocea ei de la telefon avea aceleaşi vibraţii şi aceleaşi nuanţe şi aceeaşi vârstă ca în primii mei ani de studenţie, când plecată fiind de acasă, vorbeam cu ea de multe ori pe zi. Ridurile, oboseala, paloarea, tremura- tul mâinilor, rictusurile, nu se simt la telefon. Până şi tăcerea este diferită. Imaginea tăcerii este mult mai agresivă decât sunetul ei.

Nemesis

Philip Roth
Nemesis
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo. Ediţie revizuită de Ramona Gönczöl



*****
Intro

Nemesis, cel mai recent roman al lui Philip Roth, relatează istoria dramatică a lui Bucky Cantor, profesor de sport şi supraveghetor de teren de joacă în Newark. În anul 1944, în oraş izbucneşte o epidemie de poliomielită care ucide sau schilodeşte sute de copii. Bucky Cantor se străduieşte din răsputeri să oprească asaltul ucigaş al bolii, dar eforturile lui par inutile.

Criza morală a lui Bucky, un erou american tipic, este accentuată de faptul că a fost declarat inapt pentru armată, în timp ce prietenii săi cei mai buni luptă pe front în al Doilea Război Mondial. Stors de puteri după eforturile făcute pentru a împiedică răspîndirea bolii, ispitit de logodnica lui, Marcia, să fugă din oraş într-o tabără din munţi, unde boala şi moartea nu îi pot ajunge, şi mîniat împotriva unui Dumnezeu nemilos, care ucide copiii fără apărare, onestul Bucky Cantor se trezeşte pus într-o dilema morală teribilă: orice ar face, riscă să regrete amarnic.

"Philip Roth, unul dintre cei mai de succes scriitori americani de azi, nu are rival în alegerea detaliului de atmosferă a secolului XX din New Jersey. În Nemesis, el atrage atenţia prin fineţea rece a observaţiei, prin felul în care sînt descrise efectele remuşcării asupra psihicului, futilitatea furiei îndreptate către Dumnezeu sau soarta şi înăbuşirea fără rost a frustrărilor." (Library Journal)

"Cartea lui Philip Roth are eleganţa unei fabule şi iminenţa tragică a unei drame greceşti." (The New Yorker)

"Nemesis este o revelaţie a prozei americane la fel de surprinzătoare precum descoperirea unei planete sau alinierea unei noi constelaţii. Dintre toate romanele scrise de Philip Roth, Nemesis este poate cel mai întunecat, una dintre cele mai provocatoare cărţi contemporane." (Kirkus Reviews)

***
Fragment

Nu mai fusese niciodată în munţii Pocono şi nici nu trecuse prin ţinuturile rurale din nord-vestul statului New Jersey, înspre Pennsylvania. Drumul cu trenul, în timpul căruia a traversat dealuri, păduri şi cîmpii întinse, l-a făcut să îşi imagineze că s-ar fi pornit într-o expediţie de o amploare mult mai mare decît o călătorie pînă în statul vecin. Exista o dimensiune epopeică în trecerea lină printr-un peisaj ce-i era complet nefamiliar, o senzaţie pe care o mai avusese şi în cele cîteva rînduri trecute, cînd călătorise cu trenul - inclusiv cu o cursă de Jersey, care îl ducea pe coastă -, aceea că un viitor nou, ce-i era încă necunoscut, era pe cale să se desfăşoare. Vederea Cheilor Delaware, unde rîul ce despărţea statele New Jersey şi Pennsylvania îşi croia calea în chip dramatic printre culmile munţilor, la doar cincisprezece minute după ce trenul oprise la Stroudsburg, amplifică intensitatea călătoriei şi îl convinse - ce-i drept, fără nici o justificare - că nici o forţă distrugătoare nu ar avea cum să escaladeze o barieră naturală atât de masivă pentru a-l putea prinde.

Momentul de faţă marca prima dată de după moartea bunicului său, petrecută cu trei ani în urmă, cînd o lăsa pe bunică-sa în grija altcuiva mai mult de un weekend şi prima dată cînd pleca din oraş pentru mai mult de o noapte sau două. Şi era pentru prima dată după multe săptămîni cînd nu mai era sufocat de gînduri legate de poliomielită. Încă mai jelea după cei doi băieţi care muriseră, încă mai era bîntuit de gîndul la ceilalţi băieţi din grija lui care fuseseră loviţi de o boală atît de mutilantă, însă nu mai avea sentimentul că nu făcuse faţă exigenţelor impuse de nenorocirea aceasta sau că altcineva ar fi putut face slujba respectivă cu mai multă rîvnă decît el. Plin de devotament, el îşi pusese toată energia şi priceperea în slujba unei lupte cu o forţă nimicitoare - asta pînă cînd decisese să renunţe la luptă şi să fugă din oraşul dogoritor, cutremurat de epidemie şi străbătut de vaierele sirenelor de pe ambulanţele ce nu stăteau o clipă locului.

La gara Stroudsburg, în vechea maşină break a taberei, îl aştepta Carl, şoferul de la Indian Hill, un bărbat masiv, cu chip de copil, ţeasta cheală şi o atitudine sfioasă. Carl venise în oraş ca să cumpere provizii şi să-l ia pe Bucky de la tren. În timp ce dădea mîna cu acesta, mintea lui Bucky era străbătută de un unic gînd acaparator: Nu e purtător de poliomielită! Şi - îşi dădu el seama - aici e răcoare. Chiar şi la soare tot răcoare e!

După ce au părăsit oraşul, cu sacul marinăresc al domnului Cantor adăpostit în spatele breakului, au străbătut agreabila stradă principală, cu clădiri de cărămidă cu un etaj sau două - adăpostind un şir de magazine la parter şi cu birouri de firma la etajele superioare -, după care au virat spre nord şi au început urcuşul lent al dealurilor, pe şoselele în serpentină. Au trecut pe lîngă nişte ferme, iar domnul Cantor a văzut cai şi vaci pe cîmpuri, şi din cînd în cînd, privirea i-a prins imaginea cîte unui fermier pe tractor. Peste tot erau silozuri, hambare, garduri scunde de sîrmă, cutii poştale de ţară puse în vîrful unor ţăruşi de lemn şi nici urmă de poliomielită. Ajunşi la capătul unui urcuş lung, au făcut un viraj strîns pe asfaltul şoselei, luînd-o pe un drum îngust şi nepavat, marcat de un indicator al cărui lemn fusese ars în aşa fel încît să formeze cuvintele "TABĂRA INDIAN HILL", dedesubtul cărora se găsea o imagine cu un cort indian într-un cerc de flăcări - aceeaşi emblemă care apărea şi pe o latură a breakului. După ce s-au zgîlţîit cîţiva kilometri prin pădure, pe şleaurile întărite ale drumului de ţară - drum sinuos şi plin de gropi care, după cum i-a spus Carl, era lăsat în mod intenţionat astfel, pentru a îngrădi accesul la Indian Hill oricăror alte maşini în afara celor ce aparţineau cu adevărat taberei -, au ieşit într-un spaţiu deschis, oval şi verde, care era intrarea pe teritoriul taberei. Impactul asupra lui a fost foarte asemănător cu ceea ce trăise atunci cînd a pătruns pe Ruppert Stadium, împreună cu Jack şi Dave, ca să îi vadă pe cei de la Newark Bears jucînd în primul cuplaj de duminică al campionatului şi - după ce a ieşit din tunelul întunecat de la intrare pe aleea însorită ce ducea la locurile lor - a măturat cu privirea întinderea surprinzătoare de iarbă tunsă, tăinuită într-una din cele mai urîte zone ale oraşului. Însă aceea era o arenă de sport închisă. Aici erau spaţii larg deschise. Aici perspectiva era nemărginită şi refugiul chiar şi mai frumos decît terenul celor de la Bears.

Puteţi achiziţiona romanul Nemesis de Philip Roth la adresa: http://www.targulcartii.ro/philip-roth/nemesis-polirom-2011-465996
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom