Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog

José Saramago
Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba portugheză şi note de Simina Popa
Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru



*****
Intro

Ultimul caiet al lui José Saramago reproduce textele scrise pentru blog din martie 2009 şi pînă în iunie 2010, pe lîngă alte cîteva eseuri din arhiva autorului, "adormite", cum spune în prologul său Pilar del Rio, soţia autorului, însă de mare actualitate. Acest prolog, împreună cu cîteva dintre însemnările din perioada octombrie 2009 - iunie 2010, reproduse la sfîrşitul volumului de faţă, au fost preluate din ediţia spaniolă a Ultimului caiet şi traduse de Lavinia Similaru, în timp ce corpul volumului respectă ediţia portugheză, în traducerea Siminei Popa. Ediţia românească şi-a dorit să cuprindă ultimele cuvinte ale lui Saramago, dictate familiei, cînd nu mai putea să scrie, însă continua să observe lumea din jur, cu aceeaşi vigilenţă faţă de cauzele sociale, menţinînd tăişul polemicilor politice şi religioase, continuînd critica literară, conştient şi fascinant pînă în ultima clipă.

"Aş zice că în aceste scurte scrieri Saramago trăieşte în continuare experienţele lumii, aşa deplorabilă cum e ea, pentru a o revedea apoi de la o distanţă mai senină, sub forma moralităţii poetice (iar alteori mai rău decît este - deşi poate părea imposibil să se ajungă mai departe). Ca să nu mai vorbim (şi iată întoarcerea la marile teme ale operei sale) de momentele în care sare de la analiza cotidianului, la marile chestiuni metafizice, la realitate şi aparenţă, la natura speranţei, la cum sînt lucrurile atunci cînd nu ne uităm la ele." (Umberto Eco)

"Într-un stil provocator şi simplu, dulce-amar, cu divagaţii insolite la viaţa şi cărţile sale, la idei şi poveşti, Ultimul caiet este o delectare." (The Independent)

"Lui Saramago îi face plăcere să preia un gînd trecător sau un eveniment şi să compună pe marginea lui, cu indignare în discursurile despre ororile politicii, senin în aprecierile faţă de prieteni, rezonabil în memorabilele critici la adresa culturii." (The Times)

***
Fragment

8 iunie
CHESTIA BERLUSCONI

Articolul de faţă, chiar cu titlul ăsta, a fost publicat ieri în ziarul spaniol El País, care mi-l ceruse în mod expres. Având în vedere că pe acest blog am făcut unele comentarii despre grozăviile prim-ministrului italian, ar fi ciudat să nu pun textul şi aici. Vor mai fi şi altele în viitor, cu siguranţă, din moment ce Berlusconi nu va renunţa la ceea ce este şi la ce face. Şi nici eu.

Chestia Berlusconi

Nu văd ce alt nume i-aş putea da. O chestie periculos de asemănătoare cu o fiinţă umană, o chestie care dă petreceri, organizează orgii şi porunceşte într-o ţară numită Italia. Chestia asta, boala asta, virusul ăsta ameninţă să fie cauza morţii morale a ţării lui Verdi, dacă o vomă profundă nu reuşeşte să-l scoată din conştiinţa italienilor înainte ca veninul să roadă venele şi să sfâşie inima uneia dintre cele mai bogate culturi europene. Valorile de bază ale convieţuirii umane sunt călcate în picioare zi de zi de labele unsuroase ale chestiei Berlusconi care, printre multiplele sale talente, are abilităţile unui echilibrist în a abuza de cuvinte, pervertindu-le intenţia şi sensul, ca în cazul Polului Libertăţii, căci aşa se cheamă partidul cu care a furat puterea. L-am făcut delincvent şi nu îmi pare rău. Din motive de natură semantică sau socială pe care alţii le vor putea explica mai bine decât mine, termenul delincvent are în Italia o încărcătură mult mai puternică decât în orice altă limbă vorbită în Europa. Tocmai pentru a traduce în mod clar şi contondent ceea ce gândesc despre chestia Berlusconi, am folosit termenul în accepţia pe care limba lui Dante i-o atribuie în mod normal, deşi e mai mult decât îndoielnic faptul că Dante l-ar fi folosit vreodată. Delincvenţa, în portugheza mea, înseamnă, conform dicţionarelor şi practicii curente de comunicare, "actul de a comite delicte, nesupunere în faţa legilor sau a normelor morale". Definiţia i se potriveşte chestiei Berlusconi fără cusur, fără greşeală, într-atât încât pare mai degrabă o a doua piele decât hainele care se pun pe deasupra. De ani de zile chestia Berlusconi tot comite delicte de o gravitate variată, dar întotdeauna demonstrată. În afară de asta, nu doar pentru că s-a opus legilor, mai rău, le-a fabricat pentru a-şi pune la adăpost interesele publice şi particulare, de politician, om de afaceri şi însoţitor de minori, cît despre normele morale, nici nu merită să vorbim, nu e nimeni care să nu ştie, în Italia şi în lume, despre chestia Berlusconi că a căzut de mult timp în cea mai desăvârşită josnicie. Acesta este prim-ministrul italian, asta e chestia pe care poporul italian a ales-o de două ori, ca să-i servească drept model, asta e calea spre ruina către care sunt târâte valorile, care cu libertate şi demnitate au impregnat muzica lui Verdi şi activitatea politică a lui Garibaldi, cei care au făcut din Italia secolului al XIX-lea, în timpul luptei pentru unificare, un ghid spiritual al Europei şi pentru europeni. Asta vrea chestia Berlusconi să arunce în lada de gunoi a istoriei. Vor permite italienii aşa ceva?

9 iunie
PARADOXAL

M-am întrebat de mai multe ori pe unde umblă stânga, iar azi am răspunsul: pe undeva pe-acolo, umilită, numărându-şi voturile mizere primite şi în căutarea unor explicaţii la vederea unui număr aşa de mic. Ce-a ajuns una din cele mai mari speranţe ale umanităţii cândva, în stare să mobilizeze voinţe printr-un simplu apel la ceea ce caracteriza cel mai bine specia umană, şi care şi-a creat, odată cu trecerea timpului, schimbările sociale şi greşelile proprii, propriile corupţii la nivel intern, cu fiecare zi mai departe de promisiunile iniţiale, asemănându-se din ce în ce mai mult cu adversarii şi duşmanii săi, ca şi când ar fi fost singurul mod de a se face acceptată, a ajuns să cadă în simple simulări, în care concepţii din alte vremuri sunt acum folosite pentru a justifica acţiuni pe care aceleaşi concepţii le combătuseră. Alunecând progresiv către centru, mişcare proclamată de promotorii săi drept o demonstraţie de genialitate tactică şi de modernitate năvalnică, stânga nu pare să fi înţeles că se apropie de dreapta. Cu toate astea, dacă mai este încă în stare să înveţe dintr-o lecţie, cea pe care tocmai a primit-o văzând cum dreapta i-o ia înainte în toată Europa, atunci va trebui să se întrebe despre cauzele profunde ale distanţării indiferente de sursele sale naturale de influenţă, cei săraci, cei nevoiaşi, dar şi cei visători, faţă de ceea ce a mai rămas din propunerile ei. Nu se poate vota cu stânga, dacă stânga nu mai există.

Curios, şi ăsta este paradoxul, omul politic la care se referă titlul acestui comentariu, este întocmai cel ce conduce în momentul de faţă destinele unei ţări care a dezvoltat de foarte mult timp o politică din toate punctele de vedere imperialistă şi conservatoare: Barack Obama. Dă de gândit. O acţiune politică, ce, aşa cum am zis, nu pretinde mai mult decât salvarea obiectivelor unui capitalism dereglat, pe punctul de a se devora pe sine însuşi, ne apare acum aproape ca realizarea unui vis al stângii. Pun pariu că mulţi, progresişti, socialişti, comunişti, se întreabă: "Şi dacă Obama ar fi fost preşedintele partidului meu?". Poate situaţiile de genul ăsta se cheamă ironii ale istoriei... Sau poate că este vorba, pur şi simplu, de importanţa factorului personal.

Puteţi achiziţiona Ultimul caiet de José Saramago la adresa: http://www.targulcartii.ro/jose-saramago/ultimul-caiet-polirom-2011-468393
Pentru alte cărţi ale aceluiaşi scriitor accesaţi: http://www.targulcartii.ro/cauta/saramago