Cărți de luat cu tine în concediu vara aceasta

Bookaholic Dependența de cărți se tratează cu cărți! - 11.07.2016

Cărți de luat cu tine în concediu vara aceasta Salutări bookaholice! Am revenit în inbox cu zeci de sugestii de cărți de luat cu tine în bagaje în concediul (concediile? Ce bine!) tău, de la volume scrise de autori israelieni foarte faini – dacă citești interviurile cu ei (Zeruya și Meir Shalev, Dror Mishani, Fania Oz-Salzberger ș.a.), sigur vei vrea să pui mâinile pe cărțile lor -, la cele semnate de scriitori de pe la noi – Irina Georgescu Groza, Simona Antonescu, Ana Blandiana, Matei Călinescu, Veronica D. Niculescu etc. – sau de pretutindeni – Orhan Pamuk, Eric Ries, Salim Ismail, Burhan Sönmez, Paula McLain, David Sedaris ș.a.m.d. Îți urăm vacanță lungă și lecturi pe măsură! Autori israelieni în interviuri Zeruya Shalev, una dintre cele mai apreciate scriitoare israeliene, despre „Durere”, cea mai recentă carte de-ale sale tradusă la noi: „Iubirea are multe chipuri. Chiar și în cartea aceasta, dragostea vine cu mai multe roluri și mai multe fețe. Cred că, în final, Iris realizează că trebuie să aleagă între dragostea romantică, dar demonică, totală, solicitantă, și cea matură, care îți permite să ai o viață individuală – o iubire poate mai puțin atractivă și pasională, dar, cred eu, mai puțin distructivă”. Hai să citești tot interviul! Meir Shalev, verișorul Zeruyei Shalev, și el un binecunoscut autor, tradus la noi cu „Roman rusesc” (Univers): „E o tradiție în familia noastră: bucuria, tristețea și umorul locuiesc împreună tot timpul. Spunem bancuri la înmormântare în timp ce plângem, apoi râdem. Într-o altă carte care, bănuiesc, nu e chiar ficțiune, ci memorialistică, în care e vorba de bunica mea, locuind în același sat pe care îl descriu în Roman rusesc, oamenii fac exact acest lucru. Noi găsim întotdeauna ceva haios ca să râdem din toată inima”. Hai pe site! Fania Oz-Salzberger, istoric israelian de renume și fiica lui Amos Oz, împreună cu care a scris volumul Evreii și cuvintele: „… cartea noastră, Evreii și cuvinetele, este scrisă de un romancier și de un istoric, iar oamenii cred greșit că istoria are drept obiect faptele, iar literatura miturile. În realitate, istoria și literatura comunică între ele, leagă o conversație interesantă, pentru că amândouă caută adevăruri despre natura umană”. Citește mai mult… Dror Mishani, autor de romane polițiste, are un singur roman tradus în română, Dispariția, apărut în 2013 la Editura Trei: „… eroii culturii israeliene sunt în continuare cei percepuți drept simboluri naționale, mai ales cei care luptă cu dușmanii din exterior, cum sunt soldații sau agenții Mossad, și nu cei care se luptă cu violența dinăuntru, așa cum o face polițistul”. Musai de continuat lectura! Rony Oren este unul dintre cei mai cunoscuți și premiați animatori din lume, dar și un foarte talentat scriitor de cărți pentru copii: „Cred foarte tare că trebuie să fie cărți foarte atrăgătoare și bune pentru a-i face pe cei mici să citească. Fiica mea, care are acum aproape 12 ani, și-a schimbat părerea în ceea ce privește lectura datorită seriei Harry Potter. A vrăjit-o, pur și simplu. A citit-o în întregime imediat, a devorat-o. Și acum caută alte cărți, vrea, în continuare, să citească”. Tot interviul, poate? Istanbulul lui Burhan Sönmez Istanbul Istanbul este prima carte a scriitorului turc Burhan Sönmez care a fost tradusă în limba română. Scriitorul a participat, în decembrie 2015, la Festivalul Internațional de Literatură de la București, la scurt timp după îi apăruse acest roman (al treilea), rapida traducerea în română pentru Editura Polirom fiind semnată de Leila Ünal. Îți recomandăm atât romanul său, cât și un interviu cu scriitorul. Burhan Sönmez: „Istanbul nu este un singur oraș, ci este compus din multe orașe, epoci și continente diferite. Oamenilor le place să vorbească despre civilizațiile trecute, cum ar fi otomanii, bizantinii, romanii, dar în cartea mea nu am mers atât de departe. Am vrut să îmi concentrez atenția pe problemele de astăzi. Chiar și în zilele noastre, fără să ne întoarcem în trecut, putem vedea că sunt mai multe orașe în Istanbul. Unul este sub pământ, atât fizic, cât și metaforic. Iar eu aveam nevoie să scriu din diferite unghiuri. Dacă aș fi scris numele Istanbulului o dată, nu ar fi fost suficient pentru această carte”. Istanbul Istanbul este un roman ce are în centru deopotrivă iubirea față de un oraș privit din multipele unghiuri, dar și puterea poveștilor de a aduce în interior lumea inaccesibilă de afară, de a atenua suferința ori de a ajunge la adevăruri incomode. Biblioteca scriitoarei Irina Georgescu Groza Irina Georgescu Groza a debutat cu un volum de proză scurtă, Dincolo de ferestre, apărut recent la Editura Casa de Pariuri Literare. Irina a acceptat imediat invitația de a lua parte la rubrica Bibliotecă de scriitor, și, astfel, am ajuns într-un apartament nou, amenajat cu mult bun gust, unde cele trei biblioteci, fiecare cu personalitatea sa, aveau rafturile pline cu cărți și obiecte înțesate de povești. Citește mai departe… Cărți de luat cu tine în concediu E întotdeauna greu să răspunzi la întrebarea: „Și ce carte îmi iau în vacanță?”. Așa că am făcut o listă cu 10 cărți noi numai bune de pus în bagajul din vara aceasta. E musai însă să lași loc și de haine și cremă de protecție solară. Dacă în concediu îți dorești să înveți lucruri practice, să primești sfaturi și soluții utile în domeniul antreprenoriatului de la profesioniști, avem pentru tine o altă listă, 7 cărți grozave pe care orice antreprenor ar trebui să le citească în viața asta. Îți mai dăm spre lectură și o nouă listă de bookaholic – volume pe care noi ne propunem să le citim curând -, nu foarte comodă, dar cel puțin interesantă: 5 cărți noi pe tema evoluției omului ca specie. Nu te feri de ele, sunt mi-nu-na-te! Recomandări de cărți scrise de autori români Hibernalia este un roman-poem al singurătății, din care se alunecă înspre moarte, tristețea ce învăluie totul fiind însă una discretă, plină de liniște și de tandrețe. Nici gând de revoltă întoarsă în afară, de lamentații abisale. Citește mai mult… Cioran se dezvăluie ca un pasionat sfâşiat între extazul muzical şi conştiinţa lui „a muri”, înţelegând la tot pasul câte „pierdem trăind”. Niciodată parcă nu s-a mai făcut cu atâta vervă o apologie a ceea ce înseamnă plăcerea în faţa muzicii, bucuria de a asculta şi, într-un final, extazul muzical. Citește continuarea cronicii! O critică făţişă se face prin aceste nuvele la adresa comunismului. Fantasticul, mijloc de evadare dintr-o societate care nu reuşea să se mişte decât până acolo unde gratiile închisorii imateriale îi permiteau, devine şi un instrument de portretizare şi de diagnosticare a traiului comunist prin acest volum de nuvele fantastice. Mai multe aici. Tonul lipsit de patetism, de abisuri întunecate exhibate în pagină face ca deznădejdea înnebunitoare și speranțele răvășite să își strângă marginile și să se topească în tandrețea iubirii, făcând din Portretul lui M o carte unică, o confesiune amplă, împărtășire a unei experiențe existențiale pline de emoții delicate, un exercițiu spiritual îndreptat spre înseninarea din mijlocul tristeții. Toată cronica? Mesaje pentru donatori – Bookaholic la Swimathon Dan Lupu: „E foarte ușor să fii de acord, să dai un like, însă pasivitatea asta nu mută vreun fir de praf. Haideți să donăm împreună și, poate, apoi, să ne cumpărăm o carte pe care s-o și citim”. Iuliana Dumitru: „Te rog să te gȃndești de cȃte ori ai aflat răspunsuri din cărţi, de cȃte ori te-ai refugiat ȋn ele pentru că era mai liniște decȃt aici sau de cȃte ori ai citit cu porţia pentru că nu doreai să se termine. Ei, pentru toate aceste dăţi, cred că poţi, măcar o dată, să dai puţin ȋnapoi. Pariază pe literatura română, autorii sunt mai buni ca fotbaliștii. De sute de ori”. Vasile Ernu: „Pentru că nu mai ai timp să visezi, dă un ban ca altul să viseze pentru tine, dar nu neapărat în locul tău…”. Alte bunătăți pe Bookaholic Cărți de legendă: „Aici”, de Richard McGuire Cele mai neobișnuite studiouri de scriitor. Șase ateliere cu design inedit „Lumea văzută de Bob”, de James Bowen – fragment „Un an de studiu”, de Anne Wiazemsky – fragment în avanpremieră „Cazemata”, de Tudor Ganea – fragment în avanpremieră Te așteptăm pe pagina de Facebook Bookaholic să ne spui ce cărți ți-ai luat în concediu!

You have received this message because you subscribed to our newsletter. If you want to unsubscribe: visit this link http://www.bookaholic.ro/?lang=en&emunsub=MTU3Njl8MGQ5MzZlOWIzMGVkMDYyNzVkOWExNWE0 Bookaholic Dependența de cărți se tratează cu cărți!

30 de noi titluri la pretul promotional de 9,99 lei!

Copilăria lui Isus

Copilăria lui Isus
povestită de Cristian Bădiliţă,
plecînd de la cele mai vechi texte ale tradiţiei creştine
ilustraţii de Malvine Mocenco, concepţia grafică: Liliana Grecu
Editura Tracus Arte, 2015



*****
Fragment. Isus în Egipt

În Egipt s-au întîmplat o mulţime de minuni, dintre care vom povesti aici doar cîteva, aşa cum ni s-au transmis de către cei din vechime. Într-o zi, pe la chindii, sfînta familie a poposit într-o cetate unde tocmai se punea la cale o nuntă. Numai că, prin urzelile diavolului şi prin tot felul de farmece, mireasa amuţise şi nu mai putea vorbi. Cînd Maria a intrat în cetate cu pruncul în braţe, mireasa cea mută a zărit-o. A întins mîinile către Domnul Hristos şi, smulgîndu-l de la pieptul Mariei, l-a strîns tare la sînul ei şi l-a sărutat; apoi a început să-l legene dintr-o parte într-alta stînd aplecată deasupra lui. Şi, minune mare, cîteva clipe mai tîrziu limba i se dezlegă şi ea se întoarse fericită în braţele mirelui, mulţumindu-i Mariei şi închinîndu-se Domnului. Au rămas acolo trei zile, ţinuţi la mare cinste şi petrecînd cum nu se poate mai bine. Apoi şi-au pus în desagi merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun de la gazde şi de la tot poporul şi au plecat în altă cetate unde aveau de gînd să înnopteze. Aici trăia o femeie cumsecade, credincioasă şi plină de virtuţi. Dar o mare nenorocire se abătuse peste ea. Odată, cînd îşi spăla rufele la rîu, diavolul cu chip de şarpe s-a năpustit asupra ei, i s-a încolăcit în jurul pîntecului şi n-a mai vrut să se dea jos de acolo. De atunci, în fiecare noapte, o chinuia cumplit, nelăsînd-o să doarmă şi bătîndu-şi joc de ea. Ei bine, femeia aceasta, văzînd-o pe stăpîna Maria cu pruncul în braţe, a rugat-o cu lacrimi în ochi: "Stăpînă, lasă-mă să iau în braţe pruncul şi să-l sărut!" Maria a lăsat-o. Şi îndată ce L-a atins cu mîinile, diavolul cel rău cu chip de şarpe a slobozit-o din strînsoare şi a luat-o la fugă prin pustiu. Nici că l-a mai văzut femeia de atunci.

A doua zi, aceeaşi femeie a luat apă înmiresmată ca să-l spele pe Isus. Şi după ce l-a spălat şi l-a aşezat în scutece, a adunat apa şi a vărsat o parte din ea peste trupul mîncat de lepră al unei copile care locuia acolo. Şi îndată copila s-a vindecat şi pielea i-a devenit catifelată şi albă peste tot. Atunci locuitorii cetăţii au zis: "Fără nicio îndoială Iosif, Maria şi Pruncul acesta sînt zei, nu oameni." Şi pe cînd cei trei se pregăteau să plece de acolo fata vindecată se apropie de ei şi rugă s-o ia cu dînşii, ca să-i slujească. Ei încuviinţară, iar fata li se alătură.

Aşa au ajuns într-un oraş a cărui cetăţuie, zidită pe o culme, aparţinea unui prinţ vestit. În cetăţuie erau şi camere pentru oaspeţi, aşa că sfînta familie făcu popas aici. Fata vindecată de lepră a intrat, din întîmplare, în odaia soţiei prinţului şi, găsind-o pe aceasta tristă şi cu faţa înecată-n lacrimi, a întrebat-o care era pricina durerii ei? "Să nu te mire, a răspuns aceasta, că mă vezi plîngînd. Căci mare mîhnire mă apasă şi pînă acum n-am îndrăznit să mă destăinui nimănui". Fata i-a zis: "Poate dacă-mi spui mie despre ce este vorba, am să-ţi găsesc un leac." "Te rog numai să păstrezi secretul şi să nu-l destăinui nimănui", a mai rugat-o soţia prinţului şi a început să-i povestească: "Eu sînt căsătorită cu un prinţ care stăpîneşte o sumedenie de cetăţi. Deşi au trecut ani mulţi de cînd ne-am căsătorit, nu i-am dăruit niciun fiu pînă de curînd. Numai că fiul s-a născut lepros. Atunci, prinţul, de supărare, l-a renegat, iar mie mi-a zis: «Una din două: ori îl omori cu mîna ta, ori i-l dai unei femei străine care să-l crească în pustiu, aşa încît nimeni să nu ştie de el! De tine mă despart, căci după ce mi-ai făcut nici nu vreau să te mai văd.» De atunci parcă mi-am pierdut minţile şi zac răpusă de durere. Copila, slujnica Mariei, i-a zîmbit prinţesei cu subînţeles şi i-a zis: "Nu-ţi spuneam că voi găsi leac pentru nenorocirea ta? Ascultă-mă! Şi eu eram leproasă, dar m-a curăţit un zeu care se numeşte Isus, fiul Mariei." Femeia, recăpătîndu-şi brusc speranţa, a întrebat-o: "Unde-i zeul despre care îmi vorbeşti?" "Chiar lîngă tine, a răspuns copila. Au mas cu toţii sub acoperişul casei tale." "Cum se poate aşa ceva?", grăi atunci femeia, "Arată-mi, unde sînt? Du-mă la ei." Atunci, de bucurie, ea pregăti pentru Iosif un ospăţ strălucitor, la care veniră cei mai de seamă bărbaţi din cetate. A doua zi de dimineaţă luă apa înmiresmată unde tocmai fusese îmbăiat Isus şi, aducîndu-l pe fiul său lepros, îl stropi cu ea din belşug, pe toate părţile trupului. Şi pe loc fiul se curăţă de boală. Iar mama, slăvind şi mulţumindu-i lui Dumnezeu, zise: "O, Isuse, fericită mama care te-a născut!" Apoi o copleşi cu daruri pe Maria şi-şi luă rămas bun de la ea cu toată cinstirea cuvenită. Iar prinţul nu doar că s-a împăcat cu soţia lui, dar a iubit-o şi mai tare decît o iubise la început, iar pe fiul său l-a numit moştenitor al tronului şi al împărăţiei.

*

Pe cînd sfînta familie se apropia de altă cetate, văzură trei femei care se întorceau plîngînd de la cimitir. Cuprinsă de milă Maria îi zise copilei care-i însoţea: "Mergi iute şi întreabă-le cine sînt şi ce nenorocire li s-a întîmplat?" Dar femeile, de ruşine, ori poate din altă pricină, n-au vrut să răspundă. Au întrebat-o însă pe copilă dincotro vin drumeţii, unde se duc şi dacă au unde să doarmă peste noapte? Fata le-a răspuns că abia au sosit în cetate şi că tocmai căutau un loc de înnoptare. Atunci femeile i-au zis fără să mai lungească vorba: "Veniţi şi înnoptaţi la noi." Şi au fost primiţi cu toţii într-o casă nouă, frumos gătită, ce mai!, gospodărie în toată regula. Copila intră în odaia celor trei femei şi le găsi din nou plîngînd în hohote şi jelindu-se. Nu mică i-a fost însă mirarea cînd a văzut lîngă ele un... măgar acoperit cu un veşmînt fastuos. Femeile îi puseseră dinainte un braţ de susan, îl sărutau întruna şi-i tot dădeau să mănînce. Copila întrebă ce-i cu măgarul acela în mijlocul odăii? Femeile răspunseră printre lacrimi: "Măgarul pe care-l vezi era fratele nostru, născut din acelaşi pîntece ca şi noi. După moartea tatălui nostru ne-a rămas o avere uriaşă. Cum nu aveam decît un frate, am hotărît să-l însurăm şi să-i facem o nuntă pe cinste. Dar nişte femei roase de invidie, geloase şi maştere l-au vrăjit pe ascuns. Şi, într-o noapte, puţin înainte de mijirea zorilor, cînd uşile casei erau încuiate, am văzut că fratele nostru s-a preschimbat într-un măgar, aşa cum îl vezi şi tu, cu ochii tăi. Ce n-am făcut ca să-l lecuim! I-am chemat pe toţi învăţaţii, pe toţi magii şi vrăjitorii din lume. Degeaba! De cîte ori ne copleşeşte durerea ieşim împreună cu mama şi plîngem la mormîntul părintelui nostru. Apoi ne întoarcem acasă." Cum auzi copila vorbele acestea le zise: "Mai înduraţi puţin şi n-o să mai plîngeţi! Căci leacul durerii voastre se află aproape, chiar aici, în casă. Cîndva eu însămi am avut lepră, dar îndată ce-am cunoscut-o pe femeia cu pruncul Isus, abia născut, care m-a stropit cu apa de la îmbăierea lui, m-am vindecat. Sînt încredinţată că are leac şi pentru necazul vostru. Aşa că mergeţi la stăpîna mea, Maria, chemaţi-o la voi în odaie şi destăinuiţi-i secretul. Apoi, cu umilinţă, rugaţi-o să vă ajute."

Auzind cuvintele fetei, cele trei femei au dat buzna în odaia Mariei, i s-au închinat, au adus-o în faţa măgarului şi i-ai vorbit aşa: "Ai milă de roabele tale! Căci nimeni nu se îngrijeşte de noi. Iată, măgarul acesta din faţa ta este fratele nostru. Dar nişte femei l-au vrăjit şi l-au adus în halul în care-l vezi. De aceea te rugăm, îndură-te de noi!" Mariei i se făcu milă de nenorocirea lor. Îl luă pe Domnul Isus şi-l aşeză călare pe spatele măgarului, plîngînd laolaltă cu cele trei femei şi zicîndu-i: "Fiule, vindecă măgarul acesta prin puterea ta nemăsurată şi fă-l iarăşi om înzestrat cu judecată precum era la început!" Şi numai ce-au ieşit cuvintele acestea din gura stăpînei Maria, că măgarul a şi luat chip de om, un tînăr fără cusur.

Apoi cu toţii - tînărul, mama şi surorile lui - s-au închinat stăpînei Maria. Iar pe Copil l-au ridicat deasupra capului, chiar de mai multe ori, zicînd: "Fericită este femeia care te-a născut, o, Isuse, Mîntuitorul lumii! Fericiţi sînt ochii care se înfruptă din bucuria chipului tău!"

Atunci surorile i-au spus mamei lor: "Acum, întrucît fratele nostru şi-a redobîndit chipul omenesc cu ajutorul lui Isus, se cuvine să i-o dăm de soţie chiar pe copila care ne-a ajutat, slujitoarea Mariei." Şi după ce şi mama şi Maria, stăpîna fetei, şi-au dat, fericite, încuviinţarea, au pus la cale o nuntă ca-n poveşti. Tristeţea li s-a preschimbat în bucurie şi bocetul în horă. Au rîs, s-au veselit, au cîntat şi au jucat în haine mîndre şi strălucitoare. Iosif şi Maria au rămas acolo zece zile. La plecare au fost conduşi cu mare cinste de către gazde care, după ce-şi luară bun rămas, începură din nou să plîngă. Dar mai amarnic decît toţi plîngea copila, tînăra mireasă.

*

De acolo începea un ţinut pustiu, bîntuit de hoţi şi de tîlhari. Deşi Iosif şi Maria ştiau ce-i aşteaptă, totuşi au hotărît să traverseze locul pe timp de noapte. La un moment dat, zăresc doi tîlhari întinşi pe pămînt, iar alături o mulţime întreagă, tovarăşi de-ai lor, care dormeau somn greu. Cei doi tîlhari se numeau Titus şi Damachus. Şi i-a zis Titus lui Damachus: "Te rog, lasă-i pe oamenii aceştia în pace, ca să nu-i simtă tovarăşii noştri!" Damachus însă nici n-a vrut s-audă. Atunci Titus i-a zis: "Uite, ia de la mine patruzeci de drahme despăgubire." Ba i-a întins şi brîul cu care era încins, pentru ca acela să nu deschidă gura şi să-i trezească pe ceilalţi. Văzînd Maria binele pe care l-a făcut tîlharul, i-a zis: "Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa şi-ţi va ierta păcatele!" Atunci, scoţînd năsucul de sub pătura cu care era învelit, Isus i-a răspuns Maicii sale: "Mamă, să ştii că peste treizeci de ani, cînd voi fi răstignit la Ierusalim, aceşti doi tîlhari vor fi ridicaţi pe cruce împreună cu mine: Titus, la dreapta, iar Damachus, la stînga mea. Şi-n ziua următoare, Titus, tîlharul cel bun, va intra înaintea mea în rai."

Copiii bătuţi ai României

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Copiii bătuţi ai României

Un copil povesteşte scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beţie ale mamei.
Povesteşte şi despre iubirea părinţilor, după care a tânjit şi pe care, deseori, a simţit-o.

Un copil ajunge în sala de gimnastică şi ridică ochii către norocosul şir de antrenori, admirând-o şi bătând-o. O relaţie tandră şi nepermisă.
Bătaie, cafteală, atingere, mângâiere, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, pentru bătaie! Şi câte sinonime avem, tot atâtea generaţii avem de fete şi băieţi care au suportat o educaţie cu palma.

Un copil povesteşte, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la şcoală, în ateliere, la rude şi în internate.
Un copil a trăit toate aceste lucruri.
Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută şi campioană olimpică.

Un copil şi-a amintit mereu de momentul în care tatăl unei colege intră în sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu şi Mariana Bitang.
Antrenorii erau furioşi că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete.

"Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Acolo, în sală, pe aparatul numit "sol", în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!... Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar... jart... trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!... Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele."

Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.

***
Un copil a văzut toate aceste lucruri când nu mai era copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii...

Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care îi lipseşte chiar şi Nadiei Comăneci. Imediat, televiziunea a căutat-o în ţară pe mama campioanei. Dar, într-un interviu televizat, s-a văzut doar că, fericită după victorie şi după Sfânta Parascheva, mama campioanei pilise ceva şi nu putea vorbi.
Departe, la Tianjin, copilul câştigase şi titlul cu echipa, şi titlul individual. Tot ce se putea câştiga.

Şi vine ziua a treia. Concursul pe aparate.
Copilul simte cum antrenoarea se îndreaptă spre el, la încălzire. "Hai, Olaru, că maică-ta... iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe".

Un copil cade. Ea are aproape 18 ani şi nu mai e copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii!

"M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă.
M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.
Nu ştiu cum, dar aveam impresia că fiecare dintre miile de ochi care mă priveau acolo, în spaţiul de concurs, aşteptând evoluţia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflaseră de nefericitul recital al mamei. Şi că mă priveau cu dispreţ, plini de curiozitate: «Ia uite şi la asta! Ce mai caută aici?»."

E o descriere uluitor de precisă a mecanismului ruşinii. A felului în care ruşinea ne tăvăleşte şi ne reduce la zero.
Pentru că ruşinea nu e despre un gest sau despre eroare.
După o expresie a lui Brene Brown, ruşinea nu ne spune "am greşit", ci "eu sunt greşit!".

Ei, hai, nu ziceţi că n-aţi trăit acelaşi sentiment, poate când aţi luat o notă mică, poate când aţi fost bătuţi, poate când v-aţi masturbat, habar n-am când, când aţi făcut ceva şi aţi avut senzaţia că toată lumea din jur cunoaşte motivul precis al ruşinii prefăcute în vinovăţie de nepurtat!

***

Nu ştiu dacă Maria Olaru va publica această carte.
E despre un copil care are puterea să vină şi să-şi apere antrenorii, scriind că Bellu şi Bitang n-au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar nu se lasă şi cartea aduce ceva chiar şi în acest misterios episod de la Antipozi.
E despre un copil care şi-a iubit părinţii, antrenorii, supraveghetorii şi pe toţi cei de la care n-a pretins nimic.
Şi pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie.
Nimic din ce scrie Olaru nu coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o.
Cartea e necesară şi insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Îşi cunoaşte valoarea, îşi aminteşte efortul.
E o carte despre toţi copiii de sub comunism.
Maria s-a născut în 1982. Noi, ceilalţi, n-am ajuns atât de departe pe scena lumii, nu avem reuşitele Mariei. Sau ale colegelor ei.

Dar, indiferent cât de mici au fost Mondialele şi Olimpiada fiecăruia, ne-am străduit să ni le respectăm şi să le ducem la bun sfârşit.
Pentru că noi suntem copiii caftiţi ai României.
Semnaţi-vă sub mine!

Un SELFIE literar

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Un SELFIE literar

Mărturisesc faptul că am încercat, dintotdeauna, unele reţineri faţă de scrierile autobiografice. Probabil că greşesc eu, dar... nu asta contează.

De unde această lipsă de apetenţă? Probabil, pentru că - în accepţia mea - ele reprezintă, îndeobşte, abordări orânduite în funcţie de memoria afectivă, dar şi de caracterul semnatarului. Se presupune că majoritatea relatărilor izvorăsc din evenimente trăite, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, din temeritate sau din sinceritatea autorului, dar şi din responsabilitatea pe care o presupune dorinţa de a le face publice. Fatalmente, acest gen scoate în evidenţă faptele unora, dar şi personalitatea naratorului, aşa cum doreşte acesta să fie percepute de către cititor. O obiectivare prin subiectivism - doar suntem în ţara care a produs 3 genii ale absurdului: Urmuz, Caragiale, Ionesco.

În orice demers memorialistic asumat la persoana I, ca şi în cazul de faţă, te aştepţi (şi este cât se poate de normal) să întâlneşti evenimente, persoane, puncte de vedere şi impresii, nu neapărat cum au fost ele în realitate, ci aşa cum au fost percepute şi păstrate în memorie de către cel hotărât să le împărtăşească, la un moment dat şi din motive proprii, celorlalţi.

Din fericire, cartea Mariei Olaru (Preţul aurului. Sinceritate incomodă - Editura Vremea, 2016) reuşeşte performanţa să-mi spulbere o bună parte din temerile asupra acestui gen literar şi ale avatariilor sale. Iar, pe de altă parte, să-mi confirme anumite aşteptări. Pagină după pagină, capitol după capitol, cititorul este purtat într-un univers articulat coerent şi verosimil, însufleţit din amintiri şi alte trăiri selectate - se pare - de o prodigioasă memorie. De un cult al detaliului semnificativ, al preciziei şi corectitudinii - toate fiind nişte obsesii specifice gimnasticii. Dar şi de multă responsabilitate, detectabilă prin grija argumentaţiei care însoţeşte şi completează cele trăite şi povestite de ea. Nimic din cele relatate în carte nu pare rezultat doar din aproximări sau impresii vagi, puse la socoteală şi expediate doar aşa, ca să "iasă pasienţa". Nu! Există în paginile ei o asumare plină de responsabilitate şi de respect a celor trăite, un amestec (altfel, foarte uman) de simpatie şi dragoste, de contrarietate şi revoltă şi încrâncenare şi durere, dar şi de generozitate şi înţelepciune. Pentru Maria Olaru, oamenii - aşa cum îi prezintă în carte - nu sunt nici albi, nici negri. Sunt oameni, cu calităţi sau defecte, cu fapte şi atitudini care pot fi înţelese mai greu sau mai uşor. Ea, cel puţin, pare că se străduieşte şi acum să se înţeleagă. Iar rezultatul acestor căutări îi este oferit cititorului cu respect, dar şi cu fermitate, cu umor sau cu durerea rănilor incomplet cicatrizate, cu o sinceritate absolut incomodă... totul sub autoritatea supremă a unui jurământ cum este "Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

M-a surprins plăcut adevărata obsesie a credibilităţii, obţinută în cele din urmă; precizia rememorării faptelor, a unor vorbe sau reacţii. Am admirat onestitatea care reprezintă, pentru mine, firul roşu al acestui volum. Mai simplu spus: buna credinţă. Bucurii sau dureri, vise ori şocuri, neplăceri sau speranţe, toate sunt trecute, de către campioana mondială şi olimpică, prin filtrul nelipsit al verificărilor, al argumentărilor faptice. Abia apoi, eventual, lasă loc unor reflecţii personale - câteodată, pline de un umor bine temperat dar, de cele mai multe ori amare, chiar scrâşnite. Scoase, parcă, din suflet cu cleştele.

Aflându-i - din paginile cărţii - viaţa de copil, apoi de adolescentă şi, ulterior, de tânără femeie, ieşită dintr-un univers aproape concentraţionar şi reintegrată numai prin forţele sale în lumea unei relative normalităţi cotidiene, realizezi ce urme adânci, pe alocuri dureroase, poate lăsa o carieră sportivă - cât va fi fost ea de glorioasă şi de binefăcătoare pe anumite planuri. Dar pe altele...

Ceea ce se desprinde, în primul rând, din acest demers realmente curajos al ei mi se pare a fi nevoia de descărcare, de clarificare şi limpezire în raport cu lumea şi cu sine însăşi. Autoarea pare că s-ar teme, în permanenţă, de judecata celorlalţi. Nu-i vine a crede că va fi crezută câte a suportat şi a răbdat. Atunci, se simte obligată să pluseze: aduce, în sprijinul spuselor sale, detalii, multe detalii. Explică, se justifică, se întreabă... O face cu decenţă, cu stăpânire de sine, cu inteligenţă şi cu o perceptibilă ironie, îndreptată în egală măsură asupra sa, dar şi a celorlalţi. Nu râsul, ci remarca picantă sau interogaţia retorică vin să tempereze parcă, să contrabalanseze nemulţumirea, revolta pentru ceea ce ea consideră că a suportat, deşi n-ar fi meritat. Mirându-se, parcă, în cele din urmă, câte-a fost în stare să îndure spre a ajunge ceea ce este.

Mi se pare evident că materialul strâns între paginile acestei cărţi a stat "la dospit" ani de zile, fiind supus unor nesfârşite tentative de înţelegere, de reevaluare, de împăcare cu aspectele dureroase, adânc şi ireversibil cronicizate. Azi, când dă naştere unui copil şi unei poveşti personale a vieţii sale, Maria Olaru îşi are (şi nu se teme să afirme asta) certitudinile ei solide, o mulţumire sufletească de invidiat pentru unii. Deşi conţin amintiri nu întotdeauna roz bombon, cartea şi mărturisirile care o alcătuiesc nu mi se pare că ar avea nimic reavnşard, ranchiunos ori demonstrativ. Şi, cu atât mai puţin, nu reprezintă o încercare de a se afişa public, de a crea impresie sau chiar senzaţie. Aşa cum le-am citit eu, cred că este doar o problemă de aerisire. De igienă a sufletului.

Dacă acesta a fost rostul scrierii ei - atunci cred că se poate considera ca fiind atins.

Cartea aceasta mai seamănă, dacă vreţi, cu un fel de exorcizare. Argumentul autoarei ţine de bun simţ şi de sensibilitate: scriind şi "ţinându-se cu mâinile de burtă", ea nu râde. Cel mult, zâmbeşte, cu unele încruntături, ce se dovedesc fără leac, asemeni unor bătături pe suflet. Dar scopul mărturisit este acela de a se elibera şi a face loc (un loc curat, plăcut şi cald) în sufletul acesta mare, dar îndelung şi greu încercat, pruncului ce va să vină. Lui Mihai - întâiul ei născut.

Parcurgându-i paginile, am regăsit, cu o încântare pe care nu ezit să o recunosc, valorile ce alcătuiesc spiritul olimpic: excelenţa, prietenia, strădania constantă pentru depăşirea propriilor limite, respectul faţă de parteneri, onoarea, demnitatea, obsesia corectitudinii şi a respectării regulilor.

După părerea mea, volumul s-ar fi putut intitula, la fel de fericit, "Un ochi pe bârnă", "Rebela", "O altă privire", "Echilibru instabil", "Victorii scump plătite", "Aşa a fost" sau "Ceea ce nu se vede". Atâtea nume dintr-o dată - vorba unei bătrâne şi frumoase melodii - şi toate, pentru o singură fată! Şi pentru a ei carte...

O viziune postumă a unei poezii postume

Maria Octavian Pavnotescu
O viziune a poeziei
Editura Junimea, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Poetă discretă şi cultivată, din generaţia lui Nichita Stănescu (Poezii, 1960, Paradis arhaic, 1969, Anotimpuri, 1977, Galeria cu antichităţi, 2013), prozatoare înscrisă creaţiei de frontieră (romanul epistolar "Viaţa ca reprezentare", Ed. Junimea, Iaşi, 2012 conţine "elemente biografice, prezentarea realităţii interioare, însemnările zilnice într-un spaţiu şi timp"), Maria Pavnotescu a fost, aproape jumătate de secol, o eminentă profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional "Sfântul Sava" din Bucureşti şi autoare a unora dintre cele mai valoroase manuale şcolare pentru liceenii din perioada postbelică. Critica şi istoria literară le-a practicat din raţiuni eminamente didactice, fapt evidenţiat şi de "istoria" acestui original volum: "O viziune a poeziei", apărut postum, prin grija fiicei sale Roxana Pavnotescu (trăitoare la New York, de profesie informatician, dar scriitoare "poliedrică" - poetă, romancieră, eseistă, cronicar dramatic şi cinematografic) în Colecţia "Efigii", a Ed. Junimea, Iaşi, 2015 (cu Note de lectură de Roxana Pavnotescu, Cuvânt înainte de prof. D. Micu, îndrumătorul ştiinţific în pregătirea doctoratului susţinut la facultatea de litere a Universităţii Bucureşti în 1975 cu teza: Direcţii în poezia contemporană şi În loc de prefaţă, semnat de Maria Pavnotescu).

Incursiunea Mariei Pavnotescu în universul liricii postbelice pe durata unui pătrar de veac (1950-1975) s-a născut, după cum mărturiseşte autoarea, "dintr-un sentiment de dezaprobare generat de atitudinea unor profesori din liceele noastre în raport cu fenomenul poetic actual. Descumpăniţi în faţa sensurilor schimbate în lumea cuvintelor în faţa metamorfozelor petrecute în viaţa metaforelor şi simbolurilor şi rezistenţei la ce este nou, predau capitolele destinate poeziei actuale cu rezerve şi cu multă prudenţă" (p. 19). Radiografia analitică riguroasă a evoluţiei poeziei româneşti postbelice de până în 1975, se constituie într-un document reprezentativ al epocii cuprinzând concomitent valorile lirice esenţiale grupate în direcţii, tendinţe şi întemeindu-se pe parcurgerea a peste 450 de volume de poezie (aparţinând nu numai celor 56 de poeţi portretizaţi ci şi altor vreo 20, reprezentanţi ai perioadei) şi luând în considerare opiniile critice de valoare existente în epocă (cca 30 de autori români sunt menţionaţi la Bibliografie).

De altfel demersul analitic şi critic al Mariei Pavnotescu în acest volum original şi curajos (pentru contextul politic abuziv, dictatorial) este susţinut şi de o temeinică stăpânire a categoriilor estetice ale poeziei autentice, ale lirismului european (la Bibliografie figurează 12 titluri şi autori de lucrări de Poetică, Retorică, structura liricii, anatomia şi conceptele criticii, curente literare, istoria poeziei vivante de astăzi) şi denotă abordarea dezinhibată de critică comparativă a fenomenului poetic românesc, formulând judecăţi de valoare răspicat despre poeţii pe care-i consideră valoroşi şi neezitând să taxeze neîmplinirile, indiferent de aprecierile oficiale pentru poeţii consacraţi. Diagnosticul de "poet autentic" este dat după o îndelungată cumpănire, stăruitoare analiză a textului poetic, dar în legătură cu aclamaţii zilei să constate că chiar dacă "prin gestul liric a impulsionat evenimentul aclamând ponderat sau euforic momentul istoric... reuşeşte să revele doar cu intermitenţe semnificaţia majoră, supra-istorică a momentului" (p. 41, Mihai Beniuc). Şi "Eugen Jebeleanu este un poet autentic, un poet tragic, un poet al iubirii, un poet al mesajului civic. El susţine un întreg univers cu exemple concentrate şi simboluri şi alegorii care pledează pentru nobleţea omului şi a împărţirii lumii justiţiar, ca într-o fabulă modernă în buni şi răi, sancţionând nedreptatea în orice manifestare a ei" (p. 44), dar în obsedantul deceniu a cultivat poemele ample, de accentuat militantism social, în care însă "realizarea estetică lasă de dorit".

De astfel, întregul volum a fost călăuzit de gândul: "să mediteze la efortul poeţilor de a transcende evenimentul imediat din actualitatea politico-socială, istoria, formulările teoretice şi programatice, în lumina unor semnificaţii generale cuprinse într-un limbaj în care cuvântul să reziste timpului" (p. 17) spre a ajunge la o judecată de valoare. Maria Pavnotescu este conştientă că mişcarea poetică actuală este fenomen în devenire, vivant, îşi concepe studiul-sinteză în viziunea lui Piere de Boisdeffre (autorul celebrei istorii literare: Une anthologie vivante de la littérature d'oujurd'hui, Libraire Academique Perrin, Paris, 1962, tradusă în româneşte în 1972 - ediţia a şaptea - şi publicată la Editura Univers), volum menţionat la Bibliografie.

Din poezia postbelică analizată a sfertului de secol XX, autoarea selectează poeţi notabili pentru anii tranziţiei 1945-1948 când coexistă structurile lirismului interbelic cu textele ideologizante, angajate politic, în afara esteticului, simple versificări dogmatice, fotografiind mimetic noua realitate socială, netransfigurată artistic. Acest pătrar de veac este divizat în două secţiuni: obsedantul deceniu (1950-1960), când prevalează poezia de altitudine civică, în formula reportajului amplu versificat şi 1960-1975 când esteticul este restaurat, condiţie esenţială a lirismului autentic, universul poetic lărgindu-se neocolind nimic din ceea ce este specific omului şi deci poeziei. Această nouă viziune asupra poeziei se prefigurează în prima secţiune prin prezenţa (după 1955) lui Tudor Arghezi (cu 1907 - peisaje şi Cântare omului), George Bacovia şi Lupta cu inerţia declanşată de "buzduganul generaţiei" - Nicolae Labiş, ori "Resurecţia baladei" iniţiată de Radu Stanca în Cercul literar de la Sibiu încă din 1945 (când balada era socotită modalitate esenţial lirică prin infiltrarea epicului şi mai ales a dramaticului în substanţa poeziei autentice) şi evidentă ulterior în poezia lui Ştefan Augustin Doinaş (odată cu republicarea lor în vol. Cartea mareelor - 1964) pentru care "baladele au fost candele aprinse ale poeziei adevărate care emiteau lumini şi umbre, transmiţând misterul inefabilului poetic" (p. 48). Şi A.E. Baconski prin ipostaza romantică introdusă în poezie "se vrea piatră de hotar în direcţionarea poeziei", autoarea considerând că poezia lui aduce: "O lume care ne aminteşte prin suferinţă de Goya, prin nelinişte de Poe, prin melancolie apăsătoare de Byron. Baconsky este un destin singular în istoria noastră literară" (p. 32).

Chiar din primul capitol al acestei concentrate, dense panorame a poeziei contemporane: "Experienţe poetice şi valori în evoluţia liricii contemporane" se conturează concepţia că lirică noastră postbelică este creaţie a poeţilor din toate generaţiile mulţi traversând toate mutaţiile, atât de contradictorii, în perioada postbelică, dar prin reconsiderări succesive integrând nu numai marile voci lirice interbelice (L. Blaga, I. Barbu, G. Bacovia, T. Arghezi, V. Voiculescu şi I. Pilat, A. Maniu, A. Cotruş, Al. Philippide) ci şi pe cele antebelice (Oct. Goga, Al. Macedonski) "universul liric naţional îşi va integra o componentă esenţială, exprimată în revitalizarea prin numeroşi poeţi a tematicii şi a modalităţilor artistice proprii poeziei pătrunse de spiritul tradiţiei. Va patrona o redirecţionare a poeziei, vizibilă prin orientarea unui întreg grup de tineri poeţi, care îşi vor asuma şi-şi vor stimula personalitatea poetică în spiritul tradiţiei" (p. 51).

Reconsiderarea avangardei, descoperirea ei în epoca postbelică şi recunoaşterea rolului poeţilor avangardişti revelaţi în deceniul al IV-lea (Gellu Naum, Virgil Teodorescu, C. Tonegaru, ori Geo Dumitrescu, I. Caraion) duce la o nouă dimensiune a modernismului românesc şi sincronizarea mişcării literare de la noi cu cea universală. Între aceşti poli de evoluţie (tradiţie - modernitate), studiul Mariei Octavian Pavnotescu se structurează plurimensional grupând poeţii din perspectivă estetică, tematică a tendinţelor şi experienţelor de creaţie în capitole: Spaţiul şi timpul românesc, Registre moderne - unitate în diversitate, poezie eclectică, substanţializarea lirismului feminin, poezie militantă. Poeţilor analizaţi le compune dosare de creaţie, fişe critice, portrete estetice, medalioane, schiţe şi chiar micro-sinteze critice pe baza unui modul analitic complet dar flexibil în care găsim detalii de ars poetica, univers tematic, încadrare în curent literar şi-n serie de creaţie prin conexiuni, corelaţii comparative cu marii creatori autohtoni şi străini definind vocea lirică, timbrul individualizant, unic.

Discursul critic are virtuţile metaforice ale poeziei topind în comentariu inefabilul expresiei plastice şi adâncind înţelegerea actului creator. Portretele sunt memorabile: "Temperament romantic, tumultos, trecut prin şcoala lui Baudelaire şi Rimbaud, poetul umple spaţiul poeziei româneşti cu toate frământările însinguratului astenizat de visuri clădite pe «pe coşmarul unor vremi rele». Elegiac şi meditativ ca un adevărat «spirit al adâncurilor»" (p. 36- Nicolae Labiş). Se detaşează portretele Ninei Cassian, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, cărora le configurează vocea lirică şi timbrul unic prin text aforistic, vrajă poetică în marginea poeziei autentice.
"Nina Cassian este o poetă a iubirii şi a morţii, a raţiunii, a credinţei în «viaţa de dincolo a poemului»... scrisul rămâne vrajă aşa cum şi pe noi cititorii scrisul ei ne vrăjeşte" (p. 174).

Ioan Alexandru abordează lumea din perspectivă sacră asumându-şi ipostaza de psalmist în descendenţa lui T. Arghezi şi Lucian Blaga de care se detaşează. Se individualizează: "Imnul năzuinţei spre cer e contrapunctat de cântarea închinată vieţii simple, împărtăşită de roadele pământului... întoarcerea la un principiu vitalist nu se fac cu entuziasmul dezmărginit dionisiac, din poemele de tinereţe ale lui Lucian Blaga, nici cu gingăşia miniaturală a panteismului arghezian", (p. 217) Poetul se zbate nu între dorinţa de certitudine în cunoaştere şi înfăptuirea ei totală, ci între "îndemnul vieţii obişnuite şi a unei existenţe purificate până la starea de imn divin". Această aspiraţie spre înalt, spre cer, este intuită de poet "în principiul formativ al individuaţiilor din toate regnurile" în nuntirea oului dogmatic (barbian). Buruiana şi firul de grâu absorb deopotrivă cerul, realizând nuntă între cele două specii. În viziunea Mariei Octavian Pavnotescu "Imnele bucuriei sunt poeme ce par a fi rodul unei experienţe poetice contemporane" tocmai prin această perspectivă sacră asupra lumii pe care autoarea o surprinde printre primii critici, încă de la începuturile poetului care închină imnuri nu doar divinităţii, lui Hristos, ci şi "garoafei, munţilor, vulturului, luceafărului de seară, cerului, lui Brâncoveanu. Şi toţi acei referenţi sunt în permanentă relaţie cu transcendentul, cu ilimitatul, cosmicul". (p. 218) Drumul omului pe pământ este anevoios până la moarte, dar "motivul dublului apare mereu" şi "Dumnezeu priveşte cu înţelegere zbaterea poetului" care "are vână, are emoţie dincolo de trupul împodobit de mătăsuri şi zdrenţe se află scheletul crucificat ca o rugăciune. Ioan Alexandru este un poet autentic" (p. 228).

Ion Gheorghe, autorul unei "poezii ostentativ folclorice de expresie ciudată, suprarealistă, ezoterică, dintr-o muzică nepământeană, sau de joc absurd, dar şi într-o incantaţie severă şi gravă specifică bocetului sau blestemului popular. În pofida reţinerilor, toţi criticii recunosc în Ion Gheorghe un poet autentic" (p. 229).

Nichita Stănescu (colegul său de facultate) este unic, la data redactării studiului (1976) nu s-au spus încă toate adevărurile esenţiale despre poet, înnoitor fundamental al limbajului: "...tonul este retoric sau elegiac, imperativ sau meditativ; imaginile sunt rare, dar rare şi ca valoare estetică prin noutate, prospeţime. Căutările sunt obsedante, încercările sunt faustice, stările sunt elegiace; universul şi tainele lui potenţate creează o stare de nelinişte de aici şi gigantizarea eroilor, a căutărilor, hiperbolizarea sentimentelor între cei doi poli eul şi cosmicul la fel de fascinanţi şi necunoscuţi" (p. 267). Este cel mai mare în generaţia sa, dar "Îi lipseşte lui Nichita Stănescu o anume «seninătate» pe care o descoperim în lirica blagiană" (p. 267).

La Marin Sorescu remarcă teatralitatea, libertatea în interpretarea miturilor "...creând o nouă simbolistică, cu deschideri spre existenţa noastră, nu numai lipsită de strălucire, ci şi grotesc de banală. El vrea să ne convingă că existenţa omului contemporan este sufocată de civilizaţie şi protestul tragic se transformă în discurs epigramatic şi caricatural absurd sau trivial, ori pur şi simplu ne face să zâmbim" (p. 284). Adrian Păunescu "descinde din Macedonski cu un vers hugolian... un romantic din familia lui Heliade, fiind un poet al gesturilor enorme, angajat într-o teribilă confruntare cu existenţa. Ancorează poezia în problema destinului individual şi a unei colectivităţi în istorie" dar descoperim în volumele sale şi "un lirism discret, în afara ostentaţiei atât de caracteristică poeziei sale" (p. 294).

Originală şi îndrăzneaţă, redactată cu patru decenii în urmă, sinteza Mariei Octavian Pavnotescu, atât de actuală şi azi, ne face să regretăm mult că este: "O viziune postumă a unei poezii postume", cum apreciază Roxana Pavnotescu în dedicaţia făcută pe volumul încredinţat nouă.

Posteritatea te dă repede uitării

Antoaneta Ralian
Nu cred în sfârşitul lumii. Articole, amintiri, interviuri
Volum coordonat de Marius Chivu
Editura ART, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Poate cea mai cunoscută traducătoare din ultimii douăzeci de ani, Antoaneta Ralian vorbeşte cu dragoste despre cărţi pe care le-a redat în română. Se gândeşte dacă nu cumva ficţiunile la care a lucrat sunt mai reale, pentru ea, decât chiar viaţa ei.

Când vine vorba despre sine, încearcă să nu se pună deloc într-o lumină favorabilă. Vrea să rămână cu picioarele pe pământ. Potrivit educaţiei conservatoare primite, ale cărei urme le resimte şi la o vârstă înaintată, nu se iubeşte mai deloc pe sine. Dar tocmai prin asta i-a cucerit Antoaneta Ralian pe toţi cei care au cunoscut-o, direct sau prin traducerile ei.

***
Ultima carte a Antoanetei Ralian

Ce şanse de posteritate are un traducător a cărui muncă e prea puţin apreciată în timpul vieţii? În România traducerea este plătită foarte prost (cel mai prost din toată Uniunea Europeană), unele traduceri se retipăresc chiar fără acordul şi ştiinţa traducătorului, numele lui nu apare pe copertă, iar premiile pentru traducere sînt puţine (vreo două) şi nu întotdeauna corecte. Şi ca şi cum toate astea n-ar fi de-ajuns, o traducere nu ţine pasul cu schimbările limbii mai mult de 25 de ani, astfel zis, viaţa unei traduceri este şi foarte scurtă.

De departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limba engleză de la noi - în cei peste şaizeci de ani de carieră a tradus 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru -, Antoaneta Ralian (24 mai 1924 - 26 noiembrie 2015) s-a bucurat în ultimul deceniu de viaţă de o atenţie din partea presei şi o simpatie din parte a cititorilor rar întîlnite la noi. Longevitatea şi charisma cred că au fost secretele şi, poate, faptul că, în ciuda muncii de traducere, a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. Într-un interviu mărturisea: "Soţul meu mă visa scriitoare, aşa cum mă visa mama mea doamnă de salon. Eu am cultul lucrului bine făcut. Dacă aş scrie, aş fi un scriitor destul de mediocru şi, în loc să îngroş rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara a doua, de joc secund, să fiu un fel de alter ego al scriitorilor, decît să mă pun în prim-plan cu ceva lipsit de valoare. La traduceri mulţi nici nu se uită la numele traducătorilor."

Antoaneta Ralian a scris însă constant, în ultima parte a vieţii, proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Probabil că jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române, deopotrivă în partea memorialistică (spectaculoasă prin vremurile prinse), dar şi în cea de observaţie a actualităţii, şi nu doar a celei culturale. ("Pe mine mă interesează tot, toate fenomenele. Mă uit şi la fotbal, nu-mi place, dar mă uit. Ascult şi muzică rock, şi rap... Mă uit la ştiri cu religiozitate.") De aceea, acest volum compozit de publicistică, a treia carte pe a cărei copertă apare numele Antoanetei Ralian drept autoare, arată o parte, destul de consistentă, din ceea ce ar fi putut fi o carte de memorii.

(Din Dilema veche, 9-15 iunie 2016)

***
Cuvânt înainte: "Posteritatea te dă repede uitării"

Nu cred că există cineva căruia să-i placă literatura şi să nu fi citit cel puţin o traducere semnată de Antoaneta Ralian (24 mai 1924 - 26 noiembrie 2015). A fost de departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limbă engleză de la noi, dar oricât de mult a tradus în cei peste şaizeci de ani de carieră - mai exact: 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru -, Antoaneta Ralian a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. În ultima parte a vieţii a scris constant proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române.

Prima secţiune a acestui volum de publicistică adună aproape toate textele ocazionale scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viaţă: articole publicate în special în Dilema veche, răspunsurile la anchetele Dilematecii ("În ce aţi vrea să vă transformaţi peste noapte?", "V-aţi îndrăgostit vreodată de personajul cărţii traduse?", "Care este personajul-animal favorit?", "Cînd aţi fost prima dată la teatru?", "Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi?" etc.), un portret dedicat poetei Angela Marinescu, o prefaţă la romanul postum al lui Alex. Leo Şerban Litera din scrisoarea misterioasă şi, mai ales, toate textele memorialistice scrise special pentru volumele tematice colective apărute la editurile Humanitas (Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiţă, Casele vieţilor noastre, Cartea simţurilor, Prietenii noştri imaginari, Şi eu am trăit în comunism) şi ART (Primul meu job / fum / porno / călătorie în străinătate / dezamăgire în dragoste). Aceste articole, împreună cu cele adunate în volumul Amintirile unei nonagenare (Humanitas, 2014) alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi corpusul publicistic al operei Antoanetei Ralian.

În cea de-a doua secţiune, am pus laolaltă, în ordine cronologică, şapte interviuri pe care traducătoarea le-a acordat, în perioada anilor 2002-2015, diverselor ziare, reviste şi bloguri. Din motive care ţin de redundanţa confesiunilor, aceste interviuri reprezintă o selecţie dintr-un număr aproape dublu de dialoguri cu traducătoarea apărute în presă mai ales în ultimii ani. Această secţiune de dialoguri, împreună cu volumul realizat de Radu Paraschivescu Toamna decanei. convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2013), alcătuieşte partea memorialistică a operei sale. Îmi exprim speranţa ca acest volum compozit, alături de numărul impresionat de traduceri, să infirme temerea Antoanetei Ralian cum că posteritatea ar avea o memorie scurtă.

Le mulţumesc Editurii Humanitas şi autorilor interviurilor pentru bunăvoinţa cu care mi-au acordat tot sprijinul în realizarea acestui volum; îi mulţumesc Laurei Albulescu, cea care a crezut într-o astfel de culegere, şi, nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Dragoş Dodu, împreună cu care am gândit structura cărţii şi am făcut selecţia textelor.

Sunt convins că Antoaneta Ralian ar fi fost copleşită de emoţie văzând bucuria cu care am conspirat cu toţii pentru a-i alcătui această a treia, ultimă carte.

Cinema-ul, un pretext şi un context / Un jurnal în care filmul joacă rolul de revelator

Marian Rădulescu
Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi cărţi
Editura Filos, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Dacă în primele două volume din Pseudokinematikos Marian Sorin Rădulescu naviga ţinându-se foarte aproape de linia ţărmului filmelor vizitate, în acest al treilea volum autorul se avântă în larg: în largul lui însuşi. Cea mai personală carte de până acum a lui Rădulescu, acest al treilea volum din Pseudokinematikos se dovedeşte a fi şi cel mai bogat în sugestii de lectură cinematografică. Frumuseţea e, cu siguranţă, în sufletul privitorului, al eseistului cinefil care ne dăruieşte acest volum. O carte prin care autorul ne trece, prin el şi prin filme, către noi înşine. O developare a unei pelicule interioare de mare calitate. (Mircea Platon)

Dintre cărţile lui Marian Sorin Rădulescu (trei, deocamdată), apărute sub sugestivul titlu generic Pseudokinematikos, cea de faţă este în măsura cea mai mică un volum de critică de film, căci paginile despre cinematograf şi cineaştii favoriţi (alături de inevitabilul Andrei Tarkovski, intră aici români precum "şaptezeciştii" Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Veroiu, dar şi mai nou veniţii Cristian Mungiu şi Radu Jude) cedează acum teren în faţa altora de eseistică (deseori hermeneutică), memorialistică şi diaristică. Şi, totuşi, referinţele cinematografice - la fel ca cele literare, muzicale, filosofice sau teologice - apar la tot pasul, căci, în esenţă, această carte dă mărturie despre "devenirea întru fiinţă" a autorului ei, proces în care, printre alte opere artistice, filmele (dar nu orice filme, ci acele "filme-oază, tulburătoare şi încântătoare", ce le solicită spectatorilor "o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei") au jucat un rol fundamental. Iar quest-ului spre "făptura cea nouă" şi "viaţa cea nouă" a multor protagonişti din asemenea filme exemplare stimulează, pentru Marian Sorin Rădulescu, căutarea Adevărului atât în viaţă, cât şi în artă. Şi nu e exclus ca lectura cărţii să vă schimbe modul în care vă raportaţi la cinema. (Mihai Fulger)

Postfaţă de Lucian Mircu

"Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mişcare?..." (Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)

Ca întotdeauna, depinde ce lumini şi ce mişcare.

E posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă? Putem pătrunde în ea prin cinema?

Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext şi un context (şi câteodată, text), e fundalul pentru călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne sunt aceleaşi filme-far, filme-reper şi aceiaşi autori de suflet ai autorului (chiar dacă pe lista de usual suspects mai intră şi descoperiri recente, precum Radu Jude).

Mai mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în rândul 1) la "întemeierea" lui. Pentru fiecare moment important din viaţa sa, găseşte corespondenţe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (şi regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane şi pur şi simplu icoane (între care icoana mamei este cea mai emoţionantă).

În secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos 3 cere (ca şi filmele de autor pomenite) atenţie, răbdare şi (tot ca ele) transmite multă bucurie.

Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puţin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos.

*

În acest ev post-industrial, în care cei mai mulţi sunt atraşi de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană. Şi te face părtaş la căutare cu aceeaşi bucurie pe care ţi-o dau numai filmele mari.

Postfaţă de Paul Slayer Grigoriu

"Filmul va începe în cinci secunde, a anunţat vocea impersonală. Toţi cei care nu au locuri vor aştepta următoarea reprezentaţie. Am intrat în şir indian, încet, apatici în sală. Auditoriul era mare şi tăcut. Ne-am aşezat, s-a întunecat, iar vocea a continuat: programul din această seară nu e nou. Aţi văzut şi aţi revăzut acest spectacol. V-aţi văzut naşterea, viaţa, moartea, de restul vă amintiţi. Aţi avut parte de o lume bună când aţi murit? Suficient de bună încât să se facă un film după ea?"

Cuvintele lui Jim Morrison au trezit în mine conştiinţa adormită de cinefil. Folosesc acest cuvânt în lipsă de altceva, pentru că nu-mi place asocierea lui cu erudiţia seacă într-ale filmului. "Poezia autentică este greu de realizat, pe când erudiţia se dobândeşte mult mai uşor", scria odinioară în jurnalul său părintele Alexander Schmemann. Şi tocmai această poezie, aşa cum se rosteşte ea prin film, mi-a fost dezvăluită de Marian Sorin Rădulescu. L-am cunoscut - cum altfel? - prin intermediul unui film. Scrisesem o recenzie de nespecialist la După dealuri, lui i-a plăcut şi de aici a crescut o legătură prin corespondenţă, apoi şi faţă către faţă. A fost un prim semn că cinematograful poetic, uman, real, e generator de asemenea întâlniri, fereastră către alţii, către sine şi, poate, către Însuşi Dumnezeu. Am citit primele două volume din Pseudokinematikos, iar la al doilea lectura a fost însoţită de vizionarea filmelor pe care Marian Rădulescu mi le punea cu generozitate la dispoziţie. Încet-încet, am învăţat să desluşesc această poezie din spatele peliculei însă, mărturisesc, de multe ori, imediat după ce se termina filmul, alergam la recenzia din carte sau de pe blog. Aşa s-a format şi propria mea grilă de lectură, mereu atentă la îndemnul din volumul pe care îl ţineţi în mână: "A scrie despre un film cu spirit de fair play presupune o dorinţă sinceră, temeinică, de a-i desluşi accentele şi limbajul cinematografic, de a înţelege filmul precum este, iar nu aşa cum - datorită ideilor noastre preconcepute - ni se pare nouă că ar fi. A te apropia obiectiv de un film, a descoperi filmul aşa cum este (adesea în urma unor vizionări repetate, a unei îndelungi documentări) presupune o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei. Se formează astfel o triadă: regizor - film - spectator."

Nu vă aşteptaţi să găsiţi în cartea de faţă o serie de recenzii cu aer didactic! Şi nu vă aşteptaţi să fie vorba doar despre cinematograf. Marian Rădulescu are viziunea unitară care face din orice iubitor de artă un artist la rândul său, un om care se împărtăşeşte de frumos în toate aspectele vieţii şi de aceea nu creează diviziuni artificiale. Pseudokinematikos 3 este mai degrabă un jurnal - atât personal, cât şi de idei - în care filmul joacă rolul de revelator. Cultura extrem de vastă a autorului ne duce de la capodopere recunoscute aproape unanim până la mici bijuterii ascunse sub colbul ideologic sau conjunctural, cărora însă, cu pricepere de meşteşugar, le este scoasă la iveală strălucirea ascunsă. Se vorbeşte despre Tarkovski, Bergman, Mircea Săucan, Dan Piţa, dar şi despre obscurul Viaţa nu iartă al lui Manole Marcus şi Iulian Mihu, film uitat şi uneori desfiinţat (de pildă, într-un comentariu acid al lui Cristian Tudor Popescu), căruia Marian Rădulescu nu se sfieşte să-i scoată la iveală doza de sensibilitate poetică profundă şi - doar superficial - ascunsă de propagandă.

Fascinantă este însă permanenta reîntoarcere la punctele definitorii ale "creşterii" cinematografice a autorului şi a unei întregi generaţii de cinefili, o revenire permanentă la "zona" din Călăuza lui Andrei Tarkovski, imagine a Împărăţiei aflate înăuntrul fiecăruia dintre noi, dar care, după cum ne învaţă Hristos, "se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea". Iar această silinţă, văzută ca lupta cu propriile slăbiciuni, îşi găseşte în arta adevărată, "proptele". Avem aici propriile noastre proptele care să ne lumineze înţelegerea din întunericul sălii de cinematograf, fie că vorbim despre filme luate separat fie că sunt creionate schiţe de portret: Tarkovski (veşnicul, mult-iubitul), Mircea Daneliuc sau Radu Jude. Sunt redate întâlniri faţă către faţă - cum e cea cu fostul actor, astăzi ieromonah Dragoş/Valerian Pâslaru - şi / sau în duh: cu convertitul Frank Schaeffer, cu nonconformistul teolog ortodox Christos Yannaras şi, mai presus de toţi, cu Nicu Steinhardt, "monahul cinefil", a cărui interpretare integratoare a culturii străbate şi din scrisul şi înţelegerea lui Marian Sorin Rădulescu. De fapt, autorul nostru adoptă chiar şi o "viclenie" a lui Steinhardt care, repetând mereu că nu este critic literar profesionist, ne oferă, la adăpostul "amatorismului", unele dintre cele mai vii pagini de lectură avizată a literaturii de la noi şi de aiurea. Tot astfel se procedează şi în cartea de faţă: cheia câte unui film ne este livrată laolaltă cu amintiri vii despre prima vizionare, meşteşugul artistic este pus în legătură cu meditaţii asupra vieţii, a morţii şi a marilor întrebări, accentele polemice - care nu lipsesc, o mărturisesc, nici din corespondenţa pe care o port cu autorul - duc înapoi la câte un cadru memorabil, într-o îmbinare lipsită de preţiozitate şi, ar spune unii, de rigoare, dar tocmai de aceea vie şi autentică. Pseudokinematikos 3 este scrisă într-un stil viu, aproape oral, ca o convorbire în care se revine la subiecte abandonate temporar, se cotrobăie în bibliotecă după un citat, se fac pauze de cugetare, se divaghează creativ şi se dialoghează aprins. Am avut, cât am citit cartea, sentimentul prezenţei autorului în acelaşi spaţiu cu mine, am căutat răspunsuri la problemele ridicate, în memorie şi prin cărţi, i-am scris nu o dată. Şi m-am oprit de câteva ori să adâncesc cele citite, să le las să rezoneze liber în mine.

Ultima parte a cărţii este închinată despărţirii - de fapt, împreună-trăirii în alt plan - de cea care i-a dat viaţă autorului şi i-a deschis ochii (şi) spre frumuseţile peliculei. Şi aici, imaginile agoniei - o agonie dureroasă, dar senină - se suprapun cu secvenţe din filme. Este poate împlinirea acelui ideal exprimat de Tarkovski, ca filmul să devină rugăciune. Iar finalul, deschis, evident, ca orice final din viaţa aceasta, este însuşi un crescendo care încă îşi aşteaptă punctul culminant. Ultima replică din Ulise de James Joyce, mult-iubit de autor, dar compătimit pentru rătăcirea sa în cursa unui trist demonism, ultima replică din filmul Meandre, de Mircea Săucan - deja aici un strigăt de speranţă - încheie, nu triumfător, ci smerit-încrezător şi acest nou volum din Pseudokinematikos, ca un răspuns peste ani, la întrebarea lui Jim Morrison: "Da!"!