miercuri, 25 mai 2016

Rebela

Sabina de Rochefort
Rebela
Editura Vremea, 2016



*****
Intro

Sabina de Rochefort, scriitoare de origine română stabilită în Statele Unite, revine cu un nou roman, după Domnişoara Bovary în New York - "o carte de debut pe măsura originalului".

Amellia, o tânără născută într-un orăşel de lângă coasta Atlanticului, se confesează încă dinainte de a vedea lumina zilei, şi creşte sub ochii avizi ai cititorului, intersectându-se cu nenumărate personaje şi cu vieţile lor. Aflată sub vraja lui Samuel, un Pygmalion american, ea nu devine nici Galateea, nici Eliza Doolittle, ci reuşeşte să-şi creeze o nouă personalitate, plină de farmec şi prospeţime, în această rescriere contemporană a celebrului mit al metamorfozei şi al idealului de neatins.

Acţiunea se petrece în America zilelor noastre, între Florida, New York şi Long Island, dar eroii sunt înconjuraţi de aura magică a Greciei antice, care transformă o virtuală poveste romantică de box office hollywoodian într-o subtilă "tragedie americană".

Fragment

MARŢI e o zi cu nume urât, pe care nu îşi poate explica de ce o urăşte întotdeauna, chiar şi atunci când i se întâmplă lucruri bune. E adevărată vorba că marţea nici iarba nu creşte. Azi, mai mult ca oricând, nu poate funcţiona aşa cum ar trebui şi din păcate e o zi cu operaţii de dimineaţă şi o şedinţă importantă la amiază. Îi vine să se împuşte, pesemne dacă ar avea cu ce, ar face-o, nu înainte de a-l împuşca pe directorul spitalului pe care îl urăşte mai mult decât pe tatăl lui, pe care nu l-a văzut de când avea trei ani. De fapt, nu şi-l aminteşte, e ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată, iar escrocul, după ce i-a părăsit pe el şi pe nevastă, adică pe mama lui, nu a mai apărut vreodată în viaţa lor. A auzit de la nişte neamuri că ar fi murit cu vreo cinci ani în urmă, dar nu-l interesează, a vrut o dată să-l caute, dar s-a gândit bine şi şi-a dat seama că nu avea niciun rost. Ce să discute cu un străin? Să-i reproşeze că i-a abandonat? La ce mai folosea? Doar să se enerveze şi să-i crească tensiunea, la altceva nu ar fi folosit.

Seara trecută a fost o tragedie. Abia acum ii vede amplitudinea. Şi dacă el, doctorul Harriman, căruia nu îi păsa de nimeni şi nimic în viaţă, şi nu i-a fost uşor să ajungă aici - să fie fără de frică, dacă până şi el recunoaşte că a fost o tragedie, înseamnă că a fost. Au ajuns la restaurant cam în acelaşi timp. Heleni, mai frumoasă ca niciodată, îmbrăcată într-o rochie albastru închis, albastru de Prusia, cu şiruri nesfârşite de corali la gât, Heleni mirosea precum oceanul înainte de furtună. Heleni folosea un parfum, La Pluie, nu prea interesant în sticluţă, dar care, în combinaţie cu pielea ei, dădea naştere unui miros ce îl înnebunea. A lăsat-o să mănânce stridiile, să bea două pahare de şampanie şi abia apoi i-a spus. Scurt, ca la diagnosticul de cancer:
- În seara asta ne despărţim. Nu întreba de ce, nu e loc de discuţii şi explicaţii, nu ajută la nimic. Hotărârea mea e irevocabilă.

O să moară, când va fi să fie, şi nu o să uite expresia feţei ei când a auzit ce i-a spus. Brusc nu a mai fost frumoasă, era chiar urâtă, toate trăsăturile îi căzuseră, ochii deveniseră gri spălăciţi, buzele care îl sărutaseră de atâtea ori de credea că va înnebuni de plăcere, da, ăsta era cuvântul, nebunie, buzele cărnoase ce numai cu o secundă înainte erau umede de la şampanie, se umpluseră de bube, se întâmplase cu Heleni ceva ce numai în filmele ştiinţifico-fantastice văzuse - un chip uman perfect, transformat într-o secundă într-o faţă hidoasă. Asta se întâmplase, frumoasa devenise bestia. Chiar şi el cu experienţa lui de peste 25 de ani în medicină, el, care credea că văzuse tot ce există mai rău pe pământ, mai ales în Africa, când pentru şase luni a lucrat voluntar la Doctori fără Frontiere, unde a înţeles că Iadul e pe pământ şi o duce bine mersi, chiar şi el nu a mai văzut pe un chip atâta durere. Heleni, care cu câteva minute înainte fusese atât de frumoasă, mai frumoasă ca niciodată, a deschis gura, a inspirat adânc de s-au auzit alveolele din plămâni umplându-se cu aer, iar limba ei, care numai cu 20 de ore în urmă, roză şi picantă, îi umezise ceafa lui de taur, a lins buzele umplute acum de bube negricioase. Apoi Heleni a închis gura, a încercat să spună ceva, dar a ieşit numai un sunet ascuţit care lui i s-a înfipt în timpane. Era scâncetul unui copil care moare, îl auzise de atâtea ori în Africa, când copiii aceia cu burţile umflate îşi agăţau degetele descărnate de mâna lui, milogindu-se de încă nişte clipe de viaţă, pe care nimeni, orice ar fi făcut, nu mai putea să le dea. Heleni scâncea ca un copil care moare, şi a văzut cu ochii lui cum ceva din sufletul Helenei, sufletul ei cel tăcut şi pur ca de nou-născut, s-a ridicat deasupra lor, a plutit puţin, de parcă nu ar fi ştiut în ce direcţie să o ia, şi apoi a dispărut în înalt ca un abur.

După câteva secunde, Heleni s-a ridicat, s-a uitat în jur de parcă ar fi ajuns brusc pe altă planetă, şi-a oprit privirea pe el, i-a zâmbit politicos ca unui străin şi a spus încet:
- Nu înţeleg, eu nu înţeleg.

A plecat mergând drept ca un somnambul, iar când a ieşit din încăperea luxoasă a restaurantului, lumina s-a stins brusc ca şi cum până atunci becurile ar fi luat energie de la trupul ei pierdut acum în întunericul de afară.

El a luat trei albăstrele din portofel, le-a înghiţit cu apa din paharul Helenei, a plătit, a ieşit, şi s-a dus la Kitty, fiindcă numai o curvă îl putea face să doarmă în noaptea aia.

Acum e marţi, şase dimineaţa, spitalul forfoteşte, infirmierele spălă podelele, doctorii stagiari râd ca proştii la glume tembele, iar el ştie că nu e în stare să opereze la nivelul la care ar trebui. Se uită la lista operaţiilor - are de pus stenturi la patru pacienţi, dar trei pot să aştepte până mâine, aşa că o să îi amâne, să mai aştepte şi ei, o să mute operaţiile, oricum au şansa să îi opereze cel mai bun chirurg din oraş, până şi duşmanii recunosc că e bun profesionist, idioţii, măcar asta să recunoască. Când te operează un chirurg bun, chiar dacă are o zi proastă, tot ai mai multe şanse decât dacă te operează un chirurg prost, care are o zi normală.

Ce dimineaţă oribilă, ce dimineaţă de zgură, parcă e mai rea decât aia când fosta nevastă i-a spus că niciodată nu a avut încredere în el, că a ştiut că o minte, că a ştiut că a înşelat-o cu toate asistentele tinerele, cu toate prietenele de familie, cu toate curvele din oraş, cu toate, cu toate.... Ce criză de isterie, cum numai Nina putea face, era specialistă în biochimie şi crize de isterie, bună la amândouă, şi blestemul ei nu îl poate uita nici acum, după cinci ani: "să nu mori, să te usuci ca lemnul de pe crucea maică-tii, să nu mori până nu mă chemi pe mine la căpătâi şi-mi ceri să te iert. Şi nu o să te iert, nu o să te iert nici măcar atunci"!

Oricum, iertat sau neiertat, până la urmă tot o să moară şi el, nu a auzit de nimeni să fie nemuritor, aşa că blestemul e zero, dar uite cum i-a înnegrit şi mai mult dimineaţa când şi l-a amintit.

În cabinet intră doctoriţa cea nouă, pila directorului, cică e fata unui politician important, o fi, şi ce dacă, chestia e, ştie meserie, sau e o viţică ca atâtea altele?
- O să operezi cu mine în dimineaţa asta, domnişoară Sandra, sper să nu ai emoţii, începem într-o oră, du-te şi te pregăteşte.

Doctoriţa îl priveşte uimită, venise doar să se învoiască pentru mâine când trebuie să îşi facă liposucţiunea, abia acum o anunţaseră că s-a ivit un loc pe agenda atât de încărcată a doctorului Silvain, francezul cu mâini de aur şi ochi de azur, venit în America să îşi prezinte metoda lui specială de a opera, fără dureri, fără anestezie totală, fără urme. Vrea să întrebe ce fel de operaţii vor fi, dar doctorul Harriman nu are timp de discuţii şi iese din cabinet.

Pe coridor îl aşteaptă soţia pacientului pe care l-a operat cu trei zile în urmă şi care va mai trăi poate o lună, cel mult două. Când i-a zis că îl operează şi o să îi pună stenturi, dar şansele ca să îi ajute la ceva sunt sub 5%, tipul i-a răspuns: "5% e mult, domnule doctor, poate am noroc şi trăiesc încă vreo câţiva ani".

Auzi, cum să trăiască câţiva ani când are inima terminată, zdrenţe, insuficienţă cardiacă în ultimul stadiu, nici nu se punea problema unui transplant, mai ales că avea şi diabet şi insuficienţă renală cronică. Ce ghinion la un om de 45 de ani, dar asta e viaţa, astea sunt genele şi destinul cu care ne naştem. Îşi mai spune vorba şi destinul, o zice el, doctor burduşit de carte şi informaţie ştiinţifică, în multe cazuri intervine şi neprevăzutul, ceva ce niciun savant nu înţelege prea bine. Dar ce nevastă are tipul! Ce femeie frumoasă, focoasă şi îl mai şi iubeşte, se vede după cum îl îngrijeşte, mai cu grijă decât cea mai bună infirmieră din spital.

Culmea e că atunci când a întâlnit-o pentru prima dată, lângă patul soţului, şi frumoasa nevastă l-a privit cu ochi întrebători şi verzi, a citit în privirea ei că instinctiv îl place, a plăcut-o şi el imediat, asta nu se poate ascunde, a fost clar că se plăceau amândoi, acolo lângă bărbatul pe moarte, soţul ei şi pacientul lui, amândoi au simţit atracţia, forţa aia pe care nici nu trebuie să o explici, nici nu poţi să o opreşti. Şi-a dat seama că nu e o iluzie când s-a apropiat de pat şi din greşeală a atins-o pe braţul gol, rumenit de soare, electricitatea a fost atât de mare că s-au speriat amândoi. Noroc că bolnavul avea ochii închişi şi sigur nu mai simţea nicio electricitate în jur.

Femeia vrea să ştie care e situaţia soţului ei, aseară i s-a părut că se simte mai rău ca niciodată, vrea adevărul, fără termeni ştiinţifici. Se uită la ea puţin mirat şi dacă ar fi fost altcineva ar fi pus-o la punct, dar e prea frumoasă ca să o facă, o place cu adevărat, aşa că îi spune doar: "Aşa e, nu e mai bine, sigur că nu e mai bine, v-am spus de la început că prognosticul e rezervat. Îmi pare rău, dar nimeni nu poate face ceva. Minunile în medicină sunt rare, şi sincer, nu cred că în cazul soţului se va produce una".

Nevasta pacientului îl priveşte în ochi cu răutate, se vede că nu îl mai place, pesemne atunci când s-au curentat a avut o clipă de slăbiciune, acum e un duşman, dar o înţelege, nu e uşor prin ce trece, va fi şi mai greu. Femeia nu mai spune nimic, pleacă repede spre salonul în care se scurge viaţa bărbatului ei, el rămâne pentru o secundă nemişcat, apoi înjură scurt şi se îndreaptă spre sala de operaţii.

Îi revine în minte vorba bunicii Leonora: "Bine de cei care s-au dus, cei rămaşi sunt în suferinţă mai mare". Biata Leonora, rămasă văduvă, cu cinci copii, cel mai mare doar de 14 ani, a muncit ca o roaba până i-a văzut la casele lor.

De s-ar termina operaţiile mai repede, să scape şi de şedinţă, de toţi şi toate, nu vrea decât să se ducă acasă şi să se culce. Trebuie să doarmă măcar două ore înainte să se ducă la aeroport să o aştepte pe Sonia, altfel nu o să facă faţă când o să o vadă. Dar până atunci mai e mult, dimineaţa abia a început, o zi de marţi la fel de oribilă ca toate zilele de marţi.
Publicat de la Niciun comentariu:

Unchiul Serenus

Cristian Bădiliţă
Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus
Editura Vremea, 2016


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cele 33 romane-haiku pulsând între copertele acestei cărţi parabolă-pamflet-poem sunt tot atâtea reacţii ale unei conştiinţe ultragiate de formele înşelătoare pe care le îmbracă "adevărul" - fie el cel filozofic, fie el cel religios, fie el cel literar, fie el cel moral. Dacă şi-ar fi scris autobiografia de suflet, Don Quijote nu ar fi făcut-o altfel decât ne-o împărtăşeşte astăzi Cristian Bădiliţă pe a sa. Tatăl ar dori să-i dea dreptate Fiului care-i spune "Papa, les méchants sont partis, les méchants sont partis, je les ai chassés", dar nu o face spre a nu spori minciuna lumii. (Dorin Tudoran)

Scrise cu acurateţe borgesiană, romanele-haiku ale lui Cristian Bădiliţă îşi schimbă, spre final, haina parabolică, pentru a adapta un ton ludico-profetic, punctat de amărăciune sarcastică şi umor. Avem de-a face cu o carte fascinantă, ce se citeşte parcă de la sine, o carte cu multiple înţelesuri şi un sens pierdut în labirintul propriilor noastre întrebări şi utopii. (Nichita Danilov)

Un text absolut minunat şi uimitor. N-am întâlnit niciodată un asemenea stil de povestire care te lasă cu respiraţia tăiată, la propriu. Cărţile lui Cristian Bădiliţă ar trebui să se vândă împreună cu măşti de oxigen. (Alice Năstase Buciuta)

Cristian Bădiliţă, n. 1968.
Dintre publicaţii: Manual de anticristologie (ed. a II-a, Vremea, 2010); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea Veche, 2007); Singurătatea păsării migratoare (Curtea Veche, 2007); Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (Polirom, 2008); Godul nordian. Însemnări din clandestinitate (Galaxia Gutenberg, 2009); Patristique et oecumenisme. Themes, contextes, personnages (Beauchesne, Paris, 2010); Calendar poeticesc (Grinta, 2011); Fructele Absenţei. Surâsuri şi exorcizări (Vremea, 2012); Fată frumoasă. Poeme de dragoste şi amor (Vremea, 2013); Balade, ofuri şi romanţe (Vremea, 2014); Cu praştia după îngeri (Vremea, 2014). Traduceri comentate din greacă şi latină: Patericul (ed. a V-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Apocalipsa lui Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Matei (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Marcu (ed. a II-a, Vremea, 2015). Din 2013 expune "poeme pentru păsări şi extratereştri", "foto poeme" sau "poeme de îmbrăcat, degustat şi agăţat pe perete". Informaţii suplimentare pe site-ul cristianbadilita.ro

Unchiul Serenus

Unchiul Serenus a murit anul trecut, după câţiva ani de autoexil. Din motive necunoscute a renunţat la cetăţenia franceză, şi-a vândut locuinţa de pe ţărmul Atlanticului şi s-a retras într-o mai veche proprietate din România, unde copilărise. Aici avea o căsuţă modestă, cu trei încăperi, o bucătărie de vară şi o livadă. Nu dorea să mai vadă pe nimeni. Şi-a renegat întreaga familie, cu excepţia mea. De ce a făcut această excepţie, n-aş putea spune. Nu l-am cunoscut decât târziu, după ce m-am exilat eu însumi, o vreme, în Occident. E drept, mi-a fost naş de botez, dar acest lucru nu cred să aibă vreo importanţă. Tatăl meu, fratele mai mare al unchiului Serenus, se instalase, după terminarea facultăţii, la Bucureşti, unde se şi căsătorise cu mama. Pe unchiul Serenus l-am întâlnit abia după ce am ajuns la Paris. M-a ajutat cu bani, mi-a găsit un studio pe rue Barbusse, m-a pus în legătură cu profesori de la École Normale Supérieure şi de la Sorbona. El emigrase încă din anii '80 fiind unul din apropiaţii lui Eliade, Vintilă Horia, Jean Pârvulesco, Theodor Cazaban şi Paul Barbăneagră.

Acum trei sau patru ani, după ce s-a izolat în livada sa, mi-a telefonat rugându-mă să trec să-l văd. Nu avea nimic special să-mi spună, dar am înţeles că vizitele mele i-ar face plăcere. În anii următori l-am întâlnit aproape săptămânal, pentru că eu însumi, din motive personale, revenisem în România. Unchiul Serenus ducea o viaţă simplă şi austeră. Deşi vădit măcinat de o dramă interioară, încerca "să-şi facă datoria până la capăt". Pentru el viaţa nu avea cum să fie o plăcere sau "un dar", "fiindcă nimeni nu se naşte liber, mon cher; fiecare dintre noi se naşte din voinţa altora sau dintr-un accident". "Dar, adăuga el imediat, ideea îndeplinirii unei datorii este, în sine, o plăcere". Aflasem că bea foarte mult, noaptea, pe terasă, în compania celor două pisici ale sale. Vecinii îl pândeau şi-mi "dădeau raportul". Ce puteam face eu? Constatam doar, cu uimire, că aceste orgii solitare nu lăsau niciun rid, niciun semn de îmbătrânire pe chipul său. La şaizeci şi doi de ani unchiul Serenus avea părul negru şi bogat, ochii sclipitori, pielea foarte fină. "Suferinţa conservă, cher neveu", comenta el autoironic.

Lucra mai multe ore pe zi. Scria, traducea, confecţiona "cărţi artizanale pentru nimeni". A publicat enorm în aceşti ani, dar numai sub pseudonime. Nu-l interesau nici succesul, nici banii, cu atât mai puţin "posteritatea". Lucra "din datorie", aşa cum "supravieţuia". L-am vizitat cu câteva zile înainte de a muri. Ştiam că aştepta din partea cuiva un semn miraculos, care l-ar fi putut repune cât de cât pe picioare, dar acel semn nu venea. "A nu primi atâta vreme niciun semn este cel mai clar semn", mi-a spus, cu un aer trist şi sibilinic, după care mi-a arătat, pentru prima dată de când îl cunoşteam, "comorile din grotă". Câteva zeci de mape cu manuscrise, o valiză plină cu volume-unicat, "planşele împoemate", de existenţa cărora habar nu aveam şi dinaintea cărora am rămas pur şi simplu mut. Apoi mi-a întins o foaie scrisă de mână, cu titlul "Testament pentru liniştea imbecililor", prin care mă desemna unic moştenitor. Peste câteva zile murea sub cerul înstelat, lângă o sticlă de şampanie.

În "testamentul" său, unchiul Serenus menţionează doar atât, cu privire la "capodopurile" sale: "Nu ţin să fie publicate. Dar nici nu mă opun. Nepotul meu va face cum va crede el de cuviinţă." Am "crezut de cuviinţă" să încep cu publicarea acestui volum de "romane". E un volum nedatat, dar scris spre sfârşitul vieţii. Îmi povestise la o cină, râzând "sardonic", câteva scene dintr-o "carte de bazaconerii, o culegere de romane-haiku, de care m-am apucat zilele acestea". Apoi mi-a ţinut o mică prelegere despre acest nou gen literar "inventat pentru cititorul zilelor noastre, grăbit, dar în acelaşi timp însetat de profunzime, incult, dar cu un simţ estetic mult mai dezvoltat decât la cititorii din secolele trecute". Inutil să spun că n-am intervenit deloc în texte. Alesesem ca titlu iniţial Romanele unchiului Serenus, dar editorul m-a convins să renunţ şi să accept titlul actual. Să dăm cezarilor ce-i al cezarilor!
(11 iunie 2015)
Publicat de la Niciun comentariu:

Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus

Cristian Bădiliţă
Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus
Editura Vremea, 2016


Citiţi introducerea la această carte.

*****

Fragment

Impozitul pe geniu

N-am înţeles niciodată de ce Borges, Michel Tournier, Fellini, Sophia Loren, Monica Vitti şi aşa mai departe au fost ori sunt obligaţi să plătească impozite ca orice muritor de rând, atâta vreme cât nimeni (cu excepţia idioţilor şi a "intelectualilor angajaţi") nu le contestă geniul, adică, excepţionalitatea. Pentru creştini, geniul e un dar al Duhului Sfânt, la fel ca discernământul, profeţia sau bunătatea. A impozita geniul înseamnă a impozita Duhul Sfânt. E drept, societatea nu funcţio­nează pe spinarea geniilor, ci a contribuabililor. Dar aceştia din urmă sunt victimele incoerenţei sistemului. Contribuabilul recunoaşte starea de geniu, o admiră şi o recompensează. Inclusiv financiar. Oare cine, mă refer strict la homo sapiens erectus, nu-şi doreşte să aibă un Chagall în salon, fie şi o reproducere, să asculte un concert al lui Fabrizio de André, ori să citească un poem de Christian Bobin? Asemenea "delicii" nu au preţ. Asemenea delicii se plătesc fără niciun regret. Contemplarea unui Chagall, ascultarea unei piese de Fabrizio de André sau citirea unei pagini din scrierile lui Bobin ne fac să ne simţim, pentru câteva minute, perfecţi şi nemuritori. Altfel spus, ne revelează condiţia supraumană a omului. Există un sentiment mai înalt şi mai necesar decât acesta? A impozita harul este cea mai cumplită meschinărie inventată vreodată.

Într-o toamnă, aflându-mă la Roma, cu ocazia unui congres de patristică, l-am întâlnit pe Papă. Un atlet desăvârşit, un spirit rafinat, dar mai ales un om de-o simplitate divină. M-a luat de braţ şi m-a întrebat amical: "Aţi auzit de un poet sud-american, Pablo Zamora, care a trăit în secolul al XIX-lea?" Nu auzisem şi stăteam cu "inima ciulită", cum obişnuia să spună una din străbunicile mele. "Pablo Zamora", a continuat Sfântul Părinte începând o lungă plimbare prin grădinile castelului Gandolfo, "s-a născut într-o familie nobilă şi bogată. A fost educat de iezuiţi. La paisprezece ani cunoştea, pe lângă latină şi greaca veche, ebraica, sanscrita, etiopiana şi copta. La optsprezece ani a scris prima istorie ştiinţifică a Imperiului inca şi făcuse descoperiri senzaţionale în istoria artei. Conform teoriei sale, arta vechilor populaţii sud-americane se datorează unei secte gnostice, emigrată din Asia Mică la începutul secolului al VI-lea, dar vestigiile au fost deformate sau distruse, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată reconstitui, cu exactitate, chipul trecutului. Totuşi nu despre asta vreau să vă povestesc. Pablo Zamora avea şi un formidabil talent muzical (a compus câteva "liturghii ecumenice", cum le numise el) şi respira poezie. Cunoştea limba tuturor păsărilor tropicale şi a fiarelor junglei. Uneori dispărea cu săptămânile în mijlocul pădurilor întunecoase ale Amazonului şi, la întoarcere, părea şi chiar era, spun martorii oculari, mult mai tânăr decât la plecare. A compus o sută de ludicidades, cuvânt inventat chiar de el, adică, "pereţi" de poeme policrome, din care însă nu ni s-a păstrat nimic. O ludicidad era un fel de cameră sau casă-poem, construită pe un anumit subiect şi "scrisă" pe dinăuntru şi pe dinafară, aşa cum sunt pictate bisericile voastre din Bucovina. Uneori poemele erau incizate în lemn, alteori creşteau din muşchi, licheni sau iederă zburătoare. Pablo Zamora îşi permitea luxul artei totale, având la dispoziţie, pe lângă geniu, şi mijloace financiare din belşug. Doar că excesul, îndrăzneala, superbia se plătesc şi în artă, sau mai ales în artă. Când nu avea decât patruzeci şi patru de ani şi tocmai terminase a o suta ludicidad, alcătuită din patruzeci de încăperi scrise şi sculptate pe suprafaţa unui hectar, într-un amurg de vară, o furtună s-a iscat din senin spulberând TOTUL în doar câteva minute. Pablo Zamora a fost găsit fără viaţă, pe o plajă. Salvase o singură scoică, pe care o ţinea strâns în pumnul mâinii stângi. Când a fost dezbrăcat pentru a fi pregătit de înmormântare, pe spatele său, cu irizări de pergament, s-a descoperit, tatuată, o partitură muzicală (într-un sistem încă nedescifrat) şi următorul poem scris în limba română (de aceea am ţinut să vă spun povestea):
Ardeţi focul care nu arde
şi apa care nu curăţă.
Ardeţi lumina care nu fecundează noaptea
şi întunericul fără străfulgerări.
Ardeţi pustiul care nu rodeşte sfinţi
şi mările care-şi abandonează, laş, corăbiile pe ţărm."

Sub nicio formă nu înţeleg cum se poate impozita sacra nebunie a geniului.

Îngerul de pe autostradă
 
pentru Enrique

De sub haina cenuşie, năclăită de sânge, se vedeau doar mâinile şi o claie uriaşă de păr. Omul se chircise în el însuşi nu pentru a se apăra, ci pregătindu-se parcă de reîntoarcerea în pântecele cosmic. Murise pe loc. Impactul nu i-a lăsat nicio şansă. Bolidul mergea cu aproape 150 de kilometri pe oră şi, din cauza ceţii care acoperea autostrada, şoferul nu l-a putut zări la timp. "Ce caută nebunul ăsta pe banda a doua, stând pe valiză şi citind o carte? De unde-a apărut?" Peste câteva secunde valiza, de culoare albastră, zbura pe câmp, la sute de metri distanţă, cartea rămânea suspendată în aer, fără să mai cadă înapoi pe pământ, iar cititorul ei devenea un morman de carne şi oase zdrobite. Am oprit maşina pe banda de avarii, am coborât în grabă şi m-am apropiat de locul accidentului. Strecurându-mă printre cele zece, douăsprezece persoane adunate ciorchine, am ajuns lângă trupul neînsufleţit şi i-am ridicat, cu sfială, dar şi ros de curiozitate, şuviţele de pe ochi. Zâmbea. Îmi zâmbea, nu aveam nicio îndoială. Mortul îmi zâmbea de pe lumea cealaltă. După zâmbetul acela sticlos, nepământean l-am recunoscut. Era "îngerul de pe autostradă".

Îl întâlnisem de trei ori în peregrinările mele prin Europa. Prima dată chiar la ieşirea din Paris spre Rouen, pe A13. Din cauza ploii n-am apucat să frânez când trebuia şi am intrat din plin într-o camionetă. Nimeni n-a păţit nimic, cu excepţia celor două maşini. În timp ce eu şi celălalt şofer completam procesul verbal, s-a apropiat de noi un ins îmbrăcat cu un fel de rasă călugărească, murdară şi peticită, având în mâna stângă o valijoară de lemn, iar pe cap un coif ridicol, care-l proteja de ploaie. La început ne-a vorbit în spaniolă, dar apoi a trecut la franceză, deşi se vedea că nu franceza era limba maternă. Ne-a întrebat dacă ne putea fi de vreun ajutor, iar după replica noastră, pe jumătate enervată, pe jumătate amuzată, nu, acum doar un service ne mai poate fi de ajutor, s-a îndepărtat salutându-ne politicos.

L-am regăsit trei sau patru sute de metri mai încolo. Stătea chircit pe valiză, de data aceasta avea o umbrelă roşie deschisă deasupra capului, şi citea. Nimic nu părea să-l distragă, nici vuietul infernal de pe autostradă, nici ploaia torenţială, nici jeturile de apă care ţâşneau de sub pneuri şi-l izbeau nemilos. Fără să-mi dau seama, am oprit maşina şi l-am invitat să urce. Cu greu şi-a dezlipit ochii de pe carte. A luat sub braţ ridicola umbrelă şi a urcat lângă mine. Pe drum, până la Rouen, mi-a vorbit despre "peştera lui" aflată în subsolul unui seminar din Madrid, despre un pelerinaj pe care-l făcuse la Ierusalim, despre un film al lui Buñuel, Calea lactee ("Luis Buñuel, compatriotul meu, a fost un sfânt, dar nu unul obişnuit, ci un fel de iurodivîi din tradiţia ortodoxă rusă")... Apoi, după o tăcere de câteva minute, şi-a strâns pleoapele într-un chip dureros, rostind înfundat, cu palmele la tâmple: "Teribilă tragedie, teribilă tragedie. Într-un minut..." M-am speriat şi, convins că aveam de-a face cu un nebun, am oprit maşina pretextând că uitasem ceva în portbagaj. Când am revenit, înarmat cu o cheie franceză şi un extinctor, necunoscutul nu mai era acolo. Acasă, aflam de la televizor că turnurile gemene de la New York se prăbuşiseră. A fost rândul meu să închid ochii şi să mă ţin cu palmele de tâmple.

L-am reîntâlnit pe ciudatul autostopist după câţiva ani, de data aceasta pe marginea autostrăzii care leagă Torino de Roma. Aceeaşi valiză albastră de lemn, altă carte. Probabil m-a recunoscut şi el, pentru că imediat a reluat conversaţia, în franceză, ca şi cum anii care se scurseseră nu erau decât un mănunchi de secunde. "Îmi pare nespus de rău că te-am speriat atunci. Te rog să mă ierţi, dar uneori am anumite viziuni pe care nici eu nu le pot controla... Am umblat mult în ultima vreme, din Irlanda până în sudul Greciei, trecând prin ţările scandinave şi Olanda. Cumplită singurătate e pe autostrăzi. De aceea le-am şi ales ca loc pentru asceză. Nicăieri nu eşti mai singur, dragul meu Serenus, decât pe marginea unei autostrăzi (de unde-mi ştia numele, din librării, de la televizor?). Ascultând nimicul vuitor de lângă tine... Din când în când mai opreşte câte un curios, aşa, ca tine, merg cu el o sută, două sute de kilometri, apoi iar singurătate, singurătate cât cuprinde... uneori luni de zile. De aceea am valijoara asta plină cu cărţi. Le schimb mereu, ca să nu mă plictisesc recitind acelaşi lucru. Aş vrea să-ţi dăruiesc şi ţie una, amintire pentru mai târziu." Şi scoase din buzunarul de la piept o cărţulie roasă la colţuri, dar elegantă, cu o copertă verde, simplă, pe care scria William Blake, Poems. La prima benzinărie, în dreptul oraşului Pisa, unde intenţionam să trag peste noapte, călugărul meu girovag dispăru din nou.

A treia şi ultima dată l-am întâlnit, cu câteva luni înainte de accident, pe inelul care ocoleşte centrul Pragăi. Stătea pe aceeaşi valiză, citind nestingherit un in-folio gros, cu o pălărie gen Roland Garros pe cap. Se tunsese, îşi pieptănase şi barba. Auzindu-mi glasul a tresărit emoţionat, parcă m-ar fi aşteptat tocmai pe mine, şi-a închis repede cărţoiul şi a zvâcnit spre maşină cu o vioiciune de care nu l-aş fi crezut în stare. De data aceasta am avut aproape o zi întreagă la dispoziţie să vorbim. A dispărut, ca şi rândul trecut, lângă o staţie de benzină din Arad, dar până acolo mi-a povestit câte-n lună şi-n stele cu un patos, cu o eleganţă, pe alocuri cu un dramatism pe care aveam să le înţeleg abia în momentul când m-am aplecat deasupra cadavrului său, câteva luni mai târziu.

Aşa am aflat că, după ce a renunţat la statutul de profesor şi duhovnic al seminarului din Madrid şi după ce a făcut pelerinajul la Ierusalim, şi-a ales ca loc de asceză reţeaua de autostrăzi, din motivul pe care mi-l explicase la întâlnirea precedentă. Călugărul iubeşte singurătatea. Noul Egipt, raiul (sau iadul, depinde cum priveşti lucrurile) al călugărilor de astăzi sunt autostrăzile. Pe marginea lor eşti cel mai singur om de pe pământ. Nimeni nu opreşte, nimeni nu te bagă în seamă. Autostrăzile sunt fluvii care curg spre nicăieri cu o viteză incredibilă. Să ne închipuim Dunărea, sau Gangele, sau Nilul curgând cu o sută cincizeci de kilometri pe oră. Ar fi sfârşitul lumii... Mai bine de treizeci de ani i-a petrecut pe "malul acestor fluvii ale tehnicii moderne" citind, rugându-se, spovedindu-i pe unii, fiind batjocorit de alţii, de câteva ori stâlcit în bătaie. I se spunea "îngerul de pe autostradă", dar auzise şi porecla opusă, "demonul de pe autostradă", demonicul "nefiind decât cealaltă faţă a angelicului". După ce mi-a vorbit îndelung despre Pateric, îndemnându-mă să nu-l citesc dintr-o sorbitură, ci treptat, în doze mici şi rumegând fiecare frază, după ce mi-a povestit despre sora sa ajunsă în fruntea statului german şi despre unul din fraţii săi vitregi ales de curând preşedinte al Statelor Unite ale Americii, mi-a dat de înţeles că doreşte să meargă în România pentru a-şi reîntâlni maestrul spiritual. Văzându-mi uimirea din ochi, a început să-şi mângâie barba cu un aer mucalit, dar n-a mai scos un cuvânt. Tocmai atunci am rămas fără benzină şi, intrând în staţie să plătesc, la întoarcere nu l-am mai găsit.

A patra şi ultima întâlnire s-a petrecut aici, în apropierea Bucureştiului acoperit de aburi străvezii. Ce căutase "îngerul de pe autostradă", strănepotul lui Don Quijote de la Mancha, tocmai în celălalt capăt al Europei? Şi de ce se aşezase el cu cartea în mână pe banda a doua a autostrăzii, ademenindu-şi astfel moartea? Am privit încă o dată sus, la cartea ce rămăsese suspendată în văzduh şi, sub ochii mei obosiţi de miracol, ea se preschimbă într-o pasăre verde, apoi începu să fâlfâie şi se îndreptă majestuos spre apus. În dreptul inimii pulsau versurile lui William Blake.

Ateul mântuit

Mitropolitul Epifanie se întorcea de la Paris, unde participase la întronizarea unui confrate. Ieşit pentru prima dată din fostul lagăr comunist, se simţise pretutindeni stingher, năucit de forfota destinsă din jurul său. O zi întreagă se izolase în micul apartament pe care o familie de francezi convertiţi la ortodoxie i-l pusese la dispoziţie. O zi cât un secol. Nu-şi găsea locul, nici rostul. Simţea că ajunsese într-o "lume normală" şi tocmai asta îl deruta: între el şi lumea normală se afla un hău. N-a putut mânca, n-a închis ochii niciun minut. A stat la fereastra camerei urmărind şuvoiul de maşini care se scurgea molcom pe bulevardul Sébastopol, dar mai ales privind chipurile trecătorilor. Parcă vedea oameni pentru întâia dată în viaţă. Oameni vii, cu feţele deschise, luminoase, hristice, mergând elegant şi demn, fără bâjbâiala nesigură pe care o transmite mersul compatrioţilor săi. Iar la căderea nopţii contemplase, cu un soi de invidie fericită, spectacolul vitrinelor.

Totul se prăbuşi în sufletul său. Iar prăbuşirea aduse cu sine amintirile, stârni şerpii memoriei din cuibarul lor fetid. Şi-a amintit cum a fost smuls, pe vremuri, din orfelinat de către un tânăr ofiţer al Securităţii, care avea să-i devină tată şi mentor. Cum a fost înscris la seminarul teologic din oraşul N., unde învăţase nu doar să scrie şi să citească, dar şi să "creadă". Era o credinţă fanatică în propriul său destin ghidat de o Pronie favorabilă. El, Orfanul Ales, va deveni Cineva. Pronia îl va ocroti tocmai datorită acestei credinţe nestrămutate în Sine Însuşi. Au urmat facultatea de teologie, apoi noviciatul într-o mânăstire de lângă Bucureşti. Aici a cunoscut iadul, întrupat de un stareţ care nu se dădea în lături să ucidă "pentru a-şi servi patria şi partidul". Şi ucidea. Epifanie a avut coşmaruri ani de zile din cauza bătăilor cumplite şi a jignirilor îndurate. "Destinderea" din anii '60 i-a adus avansarea. A devenit el însuşi stareţul mânăstirii, după ce bătrânul tartor fusese înlăturat.

Se angajase fără ezitare pe calea compromisurilor tocmai pentru că nu avea sentimentul săvârşirii vreunui compromis. Se născuse într-un timp fals, nu i se oferea decât o singură opţiune. Şi totuşi, auzise de stareţii viteji din munţi, de arestarea a sute de preoţi şi credincioşi, de martirizarea unor biserici surori. Toate făceau parte din altă lume, nu dintr-a lui. Lumea lui era El Însuşi faţă în faţă cu propriul său destin. Nimic altceva. Citea evangheliile cu certitudinea că Isus nu-i vorbeşte decât lui şi-i aprobă orice pas. A urcat "ţopăind" (cum îi plăcea să se laude) treptele ierarhiei bisericeşti fiind "uns" episcop, la propunerea dictatorului, de către ateii care alcătuiau Marea Adunare Naţională. Cumplita mascaradă nu i-a stârnit nicio problemă de conştiinţă, întrucât "aşa era normal". Într-o lume închisă, ca melcul, în cochilia ei minciuna juca şi rolul adevărului, era şi adevăr, pentru că acolo unde nu există decât un singur adevăr, antonimul dispare.

Revoluţia l-a prins "la datorie", încercând să o salveze in extremis pe fiica dictatorului. Oamenii au vrut să-l linşeze, dar până la urmă au cedat milei stârnite de entuziasmul victoriei. Episcopul Epifanie a scăpat cu viaţă. După instaurarea mocirlei "de tranziţie", a candidat pentru un loc în parlament, fiind ales în două legislaturi. S-a luptat din răsputeri să-şi salveze trecutul, nepăsându-i de nimic altceva. Avea banduliera plină de grenade. Cum deschidea gura, aceste grenade fumigene: "ţară", "patriot", "român", "Isus", "ortodoxie" explodau intoxicând aerul pe kilometri împrejur. "Poporul" se întorsese, bleg, în staul. Epifanie redevenise zbirul salvator.

Până acum două zile, când aerul curat, veselia şi luminozitatea de pe chipurile parizienilor l-au dat peste cap. A fost mai mult absent la slujba din biserica Jean de Beauvais, a încasat fără să crâcnească apostrofările exilaţilor. N-a putut scoate un cuvânt, ceva s-a blocat (ori s-a deblocat) într-însul. Pentru prima dată frica, ruşinea, un vag sentiment de vinovăţie i-au anihilat orice reacţie. A refuzat să participe la agapa finală, s-a fofilat prin sacristie, i-a dat o poruncă scrâşnită secretarului şi, peste două ceasuri, se aflau amândoi în aeroport aşteptând îmbarcarea. Ce-a urmat nu mai ţine de istorie, nici de literatură. Episcopul Epifanie a recunoscut public colaborarea cu Securitatea, din vina lui zeci de preoţi şi credincioşi pierzându-şi pâinea cea de toate zilele şi libertatea. Spre deosebire de alt confrate pocăit, a părăsit imediat funcţia episcopală, conform hotărârii primului Sinod de la Niceea. Nu s-a închis în mânăstire, n-a cerut îndurare din partea nimănui. S-a instalat, în veşminte arhiereşti, lângă borna Kilometrului 0 din Piaţa Universităţii şi, cât timp a mai trăit, vreo două luni şi ceva, a rostit neîntrerupt aceste cuvinte: "Doamne, am fost un ateu." Într-o seară, spectatorii care ieşeau de la Teatrul Naţional au văzut un porumbel alb aşezându-se pe umărul episcopului ateu şi oferindu-i din cioc sfânta euharistie.
Publicat de la Niciun comentariu:

joi, 19 mai 2016

Oaspeţii din străinătate ai Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti, ediţia a VII-a

Publicat de la Niciun comentariu:

miercuri, 18 mai 2016

Umilirea publică în epoca internetului

Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache


***
Intro

Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în The Guardian, City Life şi Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.

Cărţile lui, printre care Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries, abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere. Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată, dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.

The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care s-au bucurat de un mare succes.

*
Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online." (The Financial Times)

"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self, The Guardian)

Inimă neînfricată

Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine. Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa, care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?", l-am întrebat într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban, smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să mi-o verific pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu pe site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre spambots[1], făcut de mine. "I-am construit lui Jon propriul infomorf[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de spambot", mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia că-mi va plăcea un spambot. Iar când va afla că nu-mi place, o să-l dezactiveze.
Aşa că i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar mi-a preluat identitatea", i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate", mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale, într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu propria-mi versiune robotică.

A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.

I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva spambot-ul era de neclintit, n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord, spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului. I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele spambot-ului. Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care CV-ul online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o conferinţă despre Aleister Crowley[3]. El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo treizeci-patruzeci de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o carte despre J.G. Ballard, intitulată Metafore extreme, şi o alta intitulată Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai să-i facem pe plac, le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică "să-mi faceţi pe plac"? l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic, mi-a răspuns.
- Crezi că eu v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De ce-ai vrea să-ţi controlezi psihologic studenţii? l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil? l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da, i-am răspuns.
- De ce? m-a întrebat Dan.
Şi am început să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi: O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap, aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine, i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
- N-aş putea spune că avem exact aceeaşi problemă, i-am zis, fiindcă problema mea propriu-zisă e că trei străini mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă tu ne sâcâi pe noi, a continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online - brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală, mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele, i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva? De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta. De-asta cred că foloseşti Twitter-ul ca strategie de brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu mi-a trecut prin minte să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră. I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj mi-e complet străin.
- La fel şi cu spambot-ul vostru, i-am zis. Limbajul pe care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da, mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite, le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene mai mult cu tine? m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar, mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce? l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat, m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL[4]! am ţipat la el.

Imediat după ce am terminat interviul, m-am avântat în aerul după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal. M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau", mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe faţa pământului. Dacă i-aş putea întâlni faţă-n faţă, le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău", mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii l-au dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării spambot-ului. Au scris un articol în The Guardian, explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot n-am înţeles cum faptul că se pretindea c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire, i-am scris într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că se putea.

Mi-au venit atunci în minte alte exemple recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul Jan Moir a scris în Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea n-are cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks & Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe pagina web a Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase. I-am rănit pe cei de la Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul social media.
Apoi, când cei puternici şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "Mail, care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu care-şi pierduse joburile şi nu-şi mai permitea să-l plătească, ne-am raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că, într-o zi, mi-a picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult. @jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.

[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.
[2] Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.
[3] Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.
[4] În argoul online, un troll este o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80, sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru plăcerea de a le face zile negre altora.
[5] Aluzie la Braveheart, filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva Regelui Edward I al Angliei.
Publicat de la Niciun comentariu:

Secolul lui Günter Grass

Günter Grass
Secolul meu
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie


Citiţi un fragment din această carte.

***

În Secolul meu (carte publicată în 1999), Günter Grass a portretizat un întreg secol, întorcînd, inteligent, Istoria pe toate feţele. Şi pe cea de est, şi pe cea de vest, şi pe cea luminată, dar mai ales pe cea întunecată. A scos la iveală un veac întreg, sculptîndu-l în 100 de "poveşti", purtînd ca titlu anii şi prezentate din perspectiva unor naratori cu identităţi distincte, aparţinînd unor categorii sociale sau profesionale variate - soldaţi, reporteri, oameni politici şi de stînga şi de dreapta, femei, copii, mineri, ciclişti, prinţi, arhitecţi, cercetători, boxeri, evrei, elevi, profesori, poeţi, pensionari, ţărani, studenţi, ba chiar personaje literare.

Aşa cum au stat lucrurile şi pe harta politică reală a Europei Centrale, Germania este, bineînţeles, punctul nodal al majorităţii evenimentelor. Deşi proze scurte de două-trei pagini, cu naratori diferiţi şi cu problematică, pînă la un punct diferită, volumul lui Günter Grass are acea inefabilă coerenţă a scurgerii timpului într-un univers cu aspect de mozaic (cum altfel!?), care îşi filtrează substanţa şi culoarea după o logică numai de el ştiută. Mai mereu surprinzătoare, evident.

Două războaie mondiale şi consecinţele inerente, prima călătorie cu telefericul, Răscoala Boxerilor din China, progresul măsurat în pălării de pai, primul zepelin, grevele din minele de cărbune, uciderea în masă a evreilor, apariţia noii monede, şomaj, lagăre de muncă, Jocuri Olimpice, curăţarea Berlinului de molozul rămas după bombardamente, foamete, valuri de fig, scumpiri devastatoare, broscuţa produsă de Wolkswagen, primul Tv, bomba atomică, dezvoltarea căştii de oţel germane, scindarea Germaniei, primele cover girls din paginile revistei Life, rivalitatea dintre Puma şi Adidas, deportări, pantaloni de piele, gazări, acţiuni la bursă, procesele criminalilor de război, Gagarin, drepturile de televizare a războaielor, interesele internaţionale din jurul terenurilor petrolifere, embargoul asupra Africii de Sud, haine de firmă şi rachete, desecretizarea activităţilor Securităţii, spectacolul oferit de Love Parade comparabil (sic!) cu spectacolul căderii Zidului, apariţia rolelor - toate acestea compun imaginea unui secol de poveste, ale cărui sfîrleze se rotesc în toate sensurile, interacţionînd între ele. Şi vîntul bate pînă la noi, deschide uşi prin care trecem şi ne instalăm uimiţi în fantasticul realităţii lăsate în urmă.

Grass îşi răscoleşte secolul, dilatîndu-şi la maximum mecanismele de văzut, de ascultat, de gîndit, de amintit, de imaginat. Imaginaţia sa însă nu are nevoie să se cocoţeze în nori ori pe planeta marţienilor pentru a ne impresiona. Îi este suficientă scufundarea în măruntaiele realului, ale cărui cute le întinde şi le scutură de praf. Ori le întoarce pe faţă, dacă sînt pe dos, arzînd aţa albă cu care sînt cusute. Şi o face cu minimum de cuvinte, zîmbind ironic şi mustrător. Efectul asupra cititorului este straniu, căci acesta se simte ca un străin debarcat pe propria-i planetă, căruia i se transmite ori i se sporeşte starea de veghe.

Asociaţiile lui Günter Grass sînt mereu surprinzătoare, subtile, secretînd maximum de sugestivitate şi de atitudine critică. În 1900, naratorul ne anunţă: "Eu, luînd locul eului meu de-acum, am fost prezent în mijlocul evenimentelor an de an". Îi dăm crezare şi ne lăsăm conduşi pe vremea lui Wilhelm al II-lea, cînd trupele germane înăbuşeau Răscoala Boxerilor din China. Şi, cum nu se luau niciodată prizonieri, aceştia erau legaţi unul de altul prin cozi şi apoi împuşcaţi sau decapitaţi. Doar că ei ar fi preferat să fie împuşcaţi "pentru că le era frică să alerge prin iad cu capul la subraţ"...

În 1906, asistăm la bătălia submarinelor şi ne întîlnim cu Căpitanul Sirius, eroul lui Conan Doyle, care-şi deconspiră autorul, informaţii de securitate militară, dar mai ales entuziasmul tinerilor militari care visau la scufundarea rapidă. Dar: "Nici măcar eu, care am fost acolo încă de la început, n-am bănuit cîţi dintre băieţii noştri aveau să nu se mai trezească din visul lor submarin [...]".

În 1910, cu trei ani înainte de război, facem cunoştinţă cu Bertha, o femeie dolofană, care trăieşte într-o colonie săracă, bogată însă în fumul provenit de la o topitorie, unde se va face cel mai mare tun, care va purta numele de "Bertha Grăsana" (tunul Howitzer de 42 de centimetri). În război nu le merge bine - "era să moară de rîs franţujii, cînd ai noştri or tras pe lîngă" - , dar în colonie, de pe urma tunului, apar gîşte, găini şi chiar porci în coteţe...

În 1913, un arhitect ridică un monument imens, care să fie inaugurat la 100 de ani de la înfrîngerea lui Napoleon la Leipzig. Din fericire, monumentul este ridicat pe un maidan, căci dacă ar fi fost ridicat pe cîmpul de luptă, ar fi scos la lumină "o grămadă de cranii, oase, săbii şi lănci, uniforme zdrenţuite, coifuri întregi sau despicate, trese de ofiţer şi nasturi tociţi, iar sub ele, nasturi de-ai prusacilor, suedezilor, habsburgilor [...]". Profesioniştii implicaţi găsesc acest proiect (de douăzeci de mii de metri cubi de beton şi de cincisprezece mii de metri cubi de granit) "demn de cei care-au pierit". Şi iată cum, mai puternică decît orice, rămîne mîndria de a ridica monumente în amintirea oamenilor morţi...

În 1934, un evreu răspunde la interogatorii în versuri, enervîndu-i pe ofiţeri. Este înecat în vasul de la toaletă (total neprofesionist!) şi nu i se mai poate înscena spînzurarea, pentru că nu au reuşit să-i mai scoată limba. Pentru a se acoperi greşeala - tragedie! -, se închide lagărul. Prizonierii sînt mutaţi în alt lagăr, desigur...

Ajungem şi la anul de graţie 1989, cînd unii germani, în timpul marii minuni, fac jogging: "Nimic neobişnuit în asta, pentru că pînă şi locuitorii Berlinului de Est au adoptat această formă de autoflagelare americană". Apoi merg acasă. Un Pilsner şi un şnaps completează decorul în care cei doi prieteni privesc la televizor, închipuindu-şi că văd "un film în care nişte tineri se caţără pe un zid şi se aşază pe partea de sus cu picioarele răşchirate, în timp ce vameşii se uită la ei cu mîinile în sîn".

În ultima poveste - 1999, Grass îşi alege drept personaj o femeie moartă la 58 de ani, pe care însă fiul (ce altceva decît scriitor!?) o reînvie la vîrsta de 103 ani. Mai bătrînă decît secolul, aceasta priveşte în urmă şi încearcă să-şi amintească cum a trăit: "nu-mi amintesc decît c-a fost război, cu mici întreruperi cînd şi cînd". Totuşi, recunoaşte şi schimbarea: dacă pe vremea Kaizerului, copiii mergeau la fabrica de bere, dezmembrau butoaie vechi şi îşi legau doagele de pantofii cu şireturi, prefăcîndu-se că sînt schiuri, acum îşi priveşte nepoţii din balcon cum alunecă în mare viteză cu "patinele" pe aleile parcului. "Dar bine că au perniţele alea peste tot"...

Evenimente - cu raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte - compun, în viziunea genială a lui Günter Grass, o lume a deşertăciunii, a absurdului. Liniile de forţă ale marii istorii par trasate de un condei de sub peniţa căruia ies doar farse. Iar lumea noastră, precum un şarpe, îşi schimbă pielea an de an, neputînd, totuşi, decît să se rotească în jurul cozii şi să lase pe nisip tot felul de urme caricaturale.
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)