Solomon Marcus
Nevoia de oameni
Editura Spandugino, 2015
Citiţi
prefaţa acestei cărţi.
*****
Iubire, dăruire, jertfă: Sima Marcus
Am fost al optulea şi ultimul copil al părinţilor mei, Sima şi Alter
Marcus. Despre tatăl meu, croitor de talent, a scris un frate al meu,
Marius Mircu, o carte întreagă sub formă de roman (
Croitorul din Back). Mama mea, şi ea croitoreasă, nu
şi-a
mai practicat meseria, fiind nevoită să se dedice creşterii copiilor,
dintre care doi au murit în urma unei epidemii de tifos exantematic, în
timpul Primului Război Mondial. Relaţia dintre părinţii mei nu a fost
una de la egal la egal, ea fiind dominată de el, supusă lui, dar a
suportat această umilinţă ca o axiomă a mentalităţii dominante a vremii.
Fragilitatea ei fizică era în puternic contrast cu masivitatea lui. Se
întâmpla
s-o văd plângând pe ascuns, de una singură, şi
nu-mi pot ierta reacţia mea slabă la această situaţie, dar nici să fug
de-acasă nu-mi venea, că
n-aveam
unde. Toată această nedreptate rămânea însă o taină a casei, care nu se
manifesta în relaţia cu rudele şi cu alţi cunoscuţi ai familiei. Acolo
se jucau alte roluri, conform unei alte axiome a mentalităţii de atunci.
Îmi stăruie amintirea ei trebăluind la bucătărie, mergând la
cumpărături, spălând, făcând curăţenie, pregătind masa şi câte altele.
Pe el îl servea cel dintâi la masă, apoi pe copii, iar ea se aşeza
ultima,
într-un colţ al mesei şi în farfuria
ei era porţia cea mai modestă. Se trezea prima, dimineaţă, şi se culca
ultima, seara, treburile nu se mai terminau. Am putut urmări evoluţia ei
de la o femeie frumoasă, cu trăsături fine, la una cu păr cărunt, cu un
obraz cu tot mai multe riduri, cu o frunte cu tot mai multe
încreţituri. Era de o sensibilitate extremă, suferinţa umană a oricăruia
o prelua ca a ei. Această sensibilitate parcă venea să compenseze lipsa
ei de cultură, rămăsese la patru clase primare. Era bunătatea
întruchipată. Neştiind de unde îi veneau, spun că le avea de la natură.
Ei îi datorez rezervele mele de afectivitate, capacitatea mea, atâta cât
este, de a iubi, de a mă dărui. Dar acest lucru îl spun acum, ei nu i
l-am spus niciodată,
mi-a trebuit această distanţă în timp pentru
a-l conştientiza.
Bănui că portretul mamei mele este şi al multor altor mame, de aceea îi atribui o semnificaţie emblematică. Primele cuvinte
care-mi vin pe buze, cu gândul la ea: iubire, dăruire, jertfă.
O mamă, Sima; un frate, Marcel; o soră, Olga; o soţie, Paula Diaconescu
Revista
ESQUIRE îmi propune cinci întrebări privind mentorii mei.
Simt nevoia să mă abat puţin de la traiectoria lor, dar sper că
mărturisirea mea satisface intenţia revistei.
Multă vreme, la întrebarea "cine îmi sunt mentorii?", am răspuns
referindu-mă în primul rând la cei care
m-au
format profesional, marii mei dascăli: Miron Nicolescu şi Grigore
Moisil, Dan Barbilian şi Gheorghe Vrănceanu; Simion Stoilow şi Octav
Onicescu.
Apoi am realizat că şi unii dintre profesorii profesorilor mei, ca
Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu sau alţi savanţi, din generaţii mai
vechi, ca Matila Ghyka şi Pius Servien îmi sunt mentori, prin ceea ce au
publicat.
Ulterior am lărgit cadrul şi am realizat că unii dintre foştii mei
discipoli, ca Vasile Ene, Şerban Buzeţeanu, Mihai Dinu, Dan Tudor Vuza,
Gheorghe Păun, Cristian Calude au devenit pentru mine surse de
înţelepciune şi îmi restituie cu dobândă ceea ce eu
le-am dăruit.
Acum, aflat la o vârstă mai înaintată, simt nevoia să adaug o altă
perspectivă. Dacă interpretez "mentor" drept cineva căruia îi datorez
foarte mult, atunci primul meu gând se îndreaptă spre mama mea. Câtă
vreme am trăit în casa părintească, eu, al optulea şi ultimul ei copil,
nu am realizat semnificaţia majoră a exemplului ei. Aşa se întâmplă în
viaţă: nu înţelegem evenimentele atunci când le trăim, ci mult mai
târziu, când ne amintim de ele; şi cu cât trece timpul, cu atât
aprofundăm mai bine semnificaţia lor. De când o ştiu, mama mea
s-a dăruit cu întreaga ei fiinţă copiilor ei,
s-a
dedicat lor, a văzut în aceasta dedicaţie sensul vieţii ei. Aplecată
asupra unei cămăşi, cu acul cu aţă în mână, sau deasupra oalelor cu
mâncare la bucătărie, sau mergând la piaţă la cumpărături, de dimineaţă
până seara trebăluia. La masă, se aşeza ultima,
într-un
colţ, şi totdeauna în farfuria ei era mai puţin decât în a noastră. Cu
un soţ dominator, care avea conştiinţa de stăpân al familiei, aşa a
trăit o viaţă întreagă, suferind în sine şi nepretinzând nicio
recompensă. Şi dacă eu, aşa cum mărturisesc mulţi dintre foştii mei
studenţi, am putut lăsa în amintirea lor un gând de recunoştinţă, dacă
am simţit, la rândul meu, nevoia de a mă dedica unei acţiuni sociale
majore, îmi dau seama că energia, forţa de a o face
mi-au venit în primul rând din exemplul mamei mele.
Dar când am devenit conştient de toate acestea şi am simţit o nevoie aprigă de a mă înclina în faţa ei şi de
a-i mulţumi, ea de mult nu mai era în viaţă.
La exemplul mamei mele, voi adăuga un al doilea, pe cel al fratelui meu Marcel Marcian, de la a cărui naştere
s-au
împlinit în septembrie 2014 o sută de ani. Era deci cu 11 ani mai în
vârstă decât mine. El este cel căruia îi datorez faptul că în casa
părintească am avut acces la cărţi esenţiale de filosofie şi de
literatură. Atunci când tatăl meu decisese că "nu sunt bun de nimic",
deoarece rămăsesem repetent în clasa a doua de gimnaziu şi
m-am
dovedit incapabil să preiau de la el meseria de croitor, el, fratele
meu Marcel Marcian, este cel care a luat iniţiativa de a mă înscrie să
repet clasa a doua de gimnaziu, în speranţa că poate mai am o şansă. Şi,
peste ani, pariul a fost câştigat. Dar anii '30 şi primii ani '40 ai
secolului trecut au fost pentru mine încărcaţi de dramatism şi nu ştiu
cât din acest dramatism mai este înţeles azi de noile generaţii.
Sora mea Olga (Olga Marcus Iser), cu trei ani mai mare decât mine, de la
care am învăţat tandreţea şi care mă ducea cu sania la grădiniţa de pe
strada Negel din Bacău,
şi-a dedicat viaţa profesiei de învăţătoare de grădiniţă;
s-a dăruit cu toată fiinţa acestei profesii, iar experienţa pe care a
acumulat-o în această privinţă
mi-a împărtăşit-o de-a
lungul anilor, fie direct, fie prin scrisori. Ceea ce am învăţat de la
ea în legătură cu problemele educaţiei a constituit pentru mine un
stimulent extraordinar în activitatea mea în aceeaşi direcţie.
Soţia mea, Paula Diaconescu, a fost marea şansă a vieţii mele, o alegere
la fel de fericită ca aceea privind profesia de matematician. Cu ea am
construit o relaţie profundă de afecţiune, de comunicare erotică şi
intelectuală deopotrivă, încât ajunsesem să continue fiecare dintre noi
fraza începută de celălalt.
Eminescu sau poezia ca încântare
Academica, anul XXIII, nr. 1 (267), ianuarie 2013, p.14
Pe Eminescu am început să-1 iubesc încă înainte de a-1 pricepe. Aveam şapte ani când am ascultat pe un copil recitând
Somnoroase păsărele şi nu înţelegeam cui îi spune poetul să doarmă în pace, căci se adresa la singular, deci nu păsărelelor le spunea.
Citindu-i
şi alte poezii, constatam, fără a înţelege mare lucru din ele, că
totuşi îmi plăceau. Era o mlădiere a versului, ceva ca o legănare, între
mătăsos şi cristalin, care îmi inunda fiinţa. Apoi, în adolescenţă,
Eminescu
mi-a modelat primul fior în faţa
chipului feminin şi în contemplarea boltei cereşti. Manualul şcolar al
lui Nedioglu, în a doua parte a anilor '30 ai secolului trecut,
m-a
nedumerit prin poziţia centrală ocupată de Vasile Alecsandri, care
părea în bună măsură motivată de rolul său major în culegerea şi
valorificarea folclorului. Variantele Alecsandri din
Mioriţa şi din
Meşterul Manole aveau prioritate. Eminescu era prezent cu
Epigonii şi
Scrisoarea III, iar în imediata apropiere îl aveam pe Vlahuţă, cu versurile sale admirative la adresa lui Eminescu (
Tot mai citesc măiastra-ţi carte / Deşi ţi-o ştiu pe dinafară...) şi cu fragmente din
România pitorească.
A venit însă anul 1941, cu
Istoria literaturii române, de la origini până în prezent a lui G. Călinescu.
Într-o Românie aflată la numai 20 de ani după întregire, deci
care-şi
căuta şi îşi construia o nouă identitate, o altă viziune apare aici, în
care capitolul despre Eminescu se intitulează "Poetul naţional".
Călinescu ducea astfel mai departe gândul lui Maiorescu, după care
întreaga evoluţie a poeziei române în secolul al
XX-lea
urma să se afle sub semnul lui Eminescu. Era, deci, clar că Eminescu
devenea o parte constitutivă a identităţii româneşti. Şi în acel moment,
unele lucruri din Eminescu mă depăşeau, dar simţeam că limba sa
românească suna altfel decât până atunci. Îmi devenise clar că el
răspundea unei nevoi preexistente în mine, Eminescu venea pe un teren de
foame de poezie, care
s-a convertit în ceea
ce aş putea numi acum foame de Eminescu. În primul rând prin acest poet
am înţeles că, dincolo de a fi o specie literară, poezia este o stare de
încântare, un ingredient fără de care viaţa mea ar fi searbădă.
În anul 1964, puţin timp înainte de a muri,
într-un
discurs despre Eminescu, Călinescu înlocuieşte "poetul naţional" prin
"poet naţional". Era vizibil că lăsa loc şi altora de a beneficia de
această etichetă, dar tot el preciza: "
cel mai mare poet naţional, pentru că a exprimat cel mai bine şi mai complet spiritualitatea românească".
Înainte, şi mai ales după Călinescu, o pleiadă de exegeţi avea să ne
dezvăluie comorile creaţiei poetice eminesciene. Ca un produs colateral
al acestei exegeze, dar pe care unii
s-au grăbit să-1 plaseze
într-un
loc central, au apărut superlativele: "poetul nepereche", "universal",
"geniu", "simbol naţional", "omul deplin al culturii româneşti". Apărea
pericolul ca aceste epitete (cu o legitimitate a lor în contextul în
care ele fuseseră propuse) să se propage în manuale, pe pereţii
şcolilor, la serbări, în
mass-media şi să înlocuiască asimilarea poeziei sale, transformându-1 pe poet
într-un
monument de contemplat. În locul unui Eminescu viu, riscam să avem doar
o statuie. Marea răspundere a şcolii de a educa la noile generaţii
foamea, nevoia de a-1 citi şi de a te întoarce la el a fost greu pusă la
încercare. Tot mai mulţi elevi au ajuns
să-l recite fără
a-l înţelege şi fără măcar a simţi această nevoie. Eminescu nu este un poet uşor; iar examenele şcolare, bacalaureatul
l-au redus la şablon, la clişeu.
Nu putem prevedea în ce fel noua civilizaţie modifica percepţia lumii,
în ce fel aparentul "deficit de afectivitate" al noilor generaţii poate
influenţa nevoia de poezie, orice creator este supus probei de
rezistenţă în timp. Spiritualitatea unui popor nu este ceva încremenit,
ea se află
într-o dinamică neîntreruptă. Îi
rămânem datori lui Eminescu atâta vreme cât nu înlesnim noilor generaţii
calea spre ceea ce are el mai profund; dar rămâne un pariu al istoriei
rezistenţa în timp a unui creator.
S-au lansat cu mare fast, în urmă cu mai mulţi ani,
Caietele manuscrise ale lui Eminescu,
prezentate ca un eveniment de însemnătate naţională. Dar, deocamdată,
impactul acestui eveniment este derizoriu, revistele de cultură nu prea
i-au acordat atenţie, iar exegeza eminesciană nu prea dă impresia că are nevoie de
Caietele
respective. Nu cumva cultura românească nu este încă pregătită să le
valorifice? A se vedea contrastul cu publicarea, mai demult, în Franţa a
Caietelor facsimilate ale lui Paul Valéry, cu un impact cultural imens.
Sunt zece ani de când o echipă condusă de profesorul Dumitru Irimia, de la Universitatea din Iaşi, a publicat
Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume (Editura Axa, Botoşani, 2002). O operă de câteva mii de pagini, care face radiografia poeziilor antume eminesciene,
dându-ne
posibilitatea de a stabili legătura dintre aspectele locale şi cele
globale. Toate marile culturi au elaborat astfel de lucrări pentru
scriitorii lor de seamă. Dar pentru cultura noastră, exegeza eminesciană
dă impresia că acest
Dicţionar a venit prea devreme,
surprinzând-o nepregătită de
a-l valorifica.
Poate că cea mai dureroasă datorie neîmplinită faţă de Eminescu este
faptul că nu-1 putem arăta lumii. Încercările de echivalare în alte
limbi a creaţiei sale poetice nu-1 mai recuperează, ceva esenţial se
pierde. Eminescu este prea dependent de limba română pentru
a-l putea scoate din ea. Prin modul în care a
îmbogăţit-o, nu a făcut decât să accentueze această dependenţă.
George Bariţiu, între ceea ce continuă şi ceea ce începe
Academica, anul XXIII, nr. 8-9 (262-263), august-septembrie 2012
Cu ochii pe Bariţiu
Sunt foarte onorat de faptul că Institutul "George Bariţiu" din
Cluj-Napoca nu numai că a dat curs dorinţei mele de a spune câteva cuvinte la acest bicentenar, dar a şi
primit-o cu totală deschidere. Mulţumesc pentru această onoare şi sper să vă spun lucruri care să prezinte un anumit interes.
În urmă cu câteva luni, profesorul Ştefan Sorin Mureşan
mi-a pus în mână cartea sa (premiată de Secţia de Istorie a Academiei Române)
Discursurile
parlamentare ale unui român transilvănean la Viena între 1863 şi 1865.
George Bariţiu, deputat în Parlamentul Monarhiei Austriece, Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2008. Am
parcurs-o
ca pe un roman poliţist. Eram destul de bine documentat în ceea ce
priveşte istoria culturală a Moldovei şi a Ţării Româneşti - am scris
despre aceasta de mai multe ori - dar nu ştiam prea multe despre
problema similară pentru Transilvania.
Mi-a
atras atenţia de la început prefaţa cărţii, scrisă de doctorul Günther
Schefbeck. Am să citez din această prefaţă câteva rânduri:
"S-a spus că vechiul parlament austriac a fost,
într-o oarecare măsură, primul parlament european. El a adus,
într-adevăr, la masa tratativelor, cel puţin opt naţionalităţi diferite".
Prefaţa se încheie cu următoarele rânduri: "Un om ca Bariţiu este cel
care face tangibil marele potenţial de care dispunea vechiul parlament
al Austriei. Pentru noi, el reprezintă tipul de parlamentar care, dacă
ar fi reuşit, ar fi fost capabil să imprime dezvoltării politice şi
constituţionale a Austriei, sau a monarhiei
austro-ungare, o altă direcţie, mult mai durabilă".
Cu o asemenea evaluare din partea unei personalităţi actuale a Austriei, o evaluare pe care lectura mea a
confirmat-o, mi-am pus imediat întrebarea:
S-a ştiut în România despre parlamentarul de la Viena?
Anticipez răspunsul negativ, pe cât de surprinzător, pe atât de adevărat. Iată acum faptele:
Am fost imediat interesat să văd cum a primit cultura românească acest
aspect al activităţii lui Bariţiu - activitatea de parlamentar la Viena,
care, în contextul Parlamentului european actual şi al prezenţei
României în acest Parlament, capătă o deosebită actualitate.
M-am dus la trei dicţionare care mi
s-au
părut cele mai semnificative şi de la care aşteptările erau cele mai
mari. Îmi pare rău că trebuie să vă spun şi unele lucruri neplăcute.
Am început cu cel mai important, dicţionarul Dorinei N. Rusu,
Membrii Academiei Române 1866-2010,
Ediţia a patra, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2010. Să ne amintim că George Bariţiu a fost unul dintre preşedinţii
Academiei Române şi unul dintre membrii săi fondatori, în 1866. Dar, în
mod surprinzător, Dicţionarul îngrijit de Dorina N. Rusu, secretara
Secţiei de Istorie a Academiei Române, nu face nicio referire la
activitatea lui Bariţiu în Parlamentul de la Viena.
Lucrurile se repetă
într-un alt dicţionar, coordonat de trei intelectuali de prestigiu din
Cluj-Napoca: Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români, literele
A-C, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.
În ambele dicţionare menţionate mai sus, Bariţiu e prezentat cu foarte
multe detalii, dar activitatea lui de parlamentar la Viena este
ignorată.
În sfârşit,
m-am dus, la 20 mai 2012, la un dicţionar mai recent,
Wikipedia. Aceeaşi situaţie. Am revizitat articolul în limba română din
Wikipedia la 15 august 2012 şi constat că, la patru ani de la apariţia cărţii lui Mureşan, tot nu
s-a aflat despre prezenţa lui Bariţiu în parlamentul de la Viena.
O tradiţie instaurată de G. Călinescu
În
Dicţionarul Scriitorilor Români, coordonat de cei trei
clujeni, se pune accentul, evident, pe activitatea literară şi se vede
clar că e menţionată cu respectul cuvenit pentru înaintaşi, dar fără
prea mare încântare. Se face o apreciere destul de rezervată a ei.
Lucrul acesta vine
dintr-o tradiţie care cred că ar trebui să fie reconsiderată acum, să vedem în ce măsură mai este ea legitimă.
La liceu, înainte de Al Doilea Război Mondial, aveam manualul de Limbă
şi Literatură Română al lui Gheorghe Nedioglu, unde Şcoala Ardeleană
beneficia de un mare capitol. În 1941, a venit
Istoria literaturii române de la origini până în prezent
a lui G. Călinescu. Ea a schimbat complet optica asupra Şcolii
Ardelene. Chiar în Prefaţă, G. Călinescu scrie: "Oricât de înaltă va fi
activitatea latiniştilor, niciodată Petru Maior nu va interesa pe
literat.
S-a făcut deci o pioasă confuzie între cultură şi literatură". Cu toate acestea, Micu, Maior şi Şincai nu lipsesc din
Istoria
lui Călinescu, unde este pe larg prezentat contextul istoric şi
cultural, fără de care literatura nu poate fi înţeleasă. Pentru motive
similare, nu lipseşte din
Istoria lui Călinescu nici Bariţ (cum e
numit de Călinescu şi de mulţi alţii în epocă), acesta beneficiind şi
de trei prezentări ale chipului său.
Istoria lui Călinescu a
orientat, prin prestigiul ei, toate deceniile care au urmat, astfel
încât Bariţiu, menţionat cu respect, a fost totuşi scos din literatura
română. Poate colegul academician Camil Mureşan, care văd că
s-a
înscris cu o comunicare relativă la unele lucrări literare ale lui
Bariţiu, să ne spună ceva în această privinţă. În orice caz, aprecierea
despre Bariţiu e similară celeia privind Şcoala Ardeleană.
Receptarea lui Bariţiu în istoria literară actuală
În recenta
Istoria Critică a Literaturii Române (Ed. Paralela 45,
2008), a lui Nicolae Manolescu, avem aceeaşi situaţie. E doar menţionat
în treacăt, în legătură cu unele fenomene de ordin istoric. La fel,
Bariţiu este lăsat deoparte de Mihai Zamfir în a sa
Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I (Ed. Polirom, Cartea Românească, 2011). Mai recent, Ion Buzaşi, care, în articolul
200 de ani de la naşterea lui George Bariţiu
("România literară" 27, 6 iulie 2012) propune o sinteză a întregii
activităţi a lui Bariţiu, merge pe urmele lui Călinescu atunci când
afirmă că "posteritatea
nu-l va reţine pe
Bariţiu-scriitorul".
Îl omagiază pe Bariţiu, animatorul vieţii culturale şi politice a
românilor din Transilvania şi opera sa de istoric al Transilvaniei,
incluzând aici, fapt semnificativ, şi opera sa de istorie literară. Tot
Ion Buzaşi comentează în "Convorbiri literare", iulie 2012, p.113-114,
cartea Elenei Mihu
Un apel către cei morţi, pe care o consideră o
carte-document
relativă la activitatea revoluţionară a lui Bariţiu din anii 1848 şi
1849. Să observăm totuşi că şi Ion Buzaşi ignoră o bună parte din opera
lui Bariţiu, nici el nu a aflat de activitatatea acestuia în parlamentul
de la Viena. În acelaşi timp, poate că întreaga problemă a legăturii
lui Bariţiu cu literatura ar trebui repusă în discuţie.
O confuzie care trebuie înlăturată
Ceea ce găsim în dicţionarul
Membrii Academiei Române, care are
ca autor pe Dorina Rusu, secretar al Secţiei de Istorie a Academiei -
putem spune deci că acest dicţionar a fost oarecum girat de această
Secţie -, este o informaţie despre care, acum, după ce am citit o serie
de alte lucrări, îmi dau seama că este falsă: se pretinde că Bariţiu ar
fi fost parlamentar în Parlamentul de la Pesta. Îmi dau seama psihologic
de unde provine confuzia, deoarece aflu din cartea colegului Sorin
Mureşan ce
s-a întâmplat. Sistemul parlamentar al Imperiului
Austro-Ungar
a fost suspendat în 1865, când se încheia şi activitatea parlamentară a
lui Bariţiu, şi amendat în 1867, după pierderea războiului din 1866,
prin crearea unui nou sistem, dual, care va împărţi imperiul în partea
austriacă şi cea ungară, cu parlamente centrale la Viena şi, respectiv,
Budapesta. Această perioadă care începe la 1867 este cunoscută sub
numele
dualismul austro-ungar. La Bucureşti, în zilele premergătoare venirii mele la
Cluj-Napoca, discutând cu un coleg foarte cultivat şi
relatându-i această situaţie, când
i-am
spus că Bariţiu a fost parlamentar la Viena, am fost pe loc corectat:
"nu la Viena, la Budapesta". Acest fapt îmi dă de bănuit că există la
unii intelectuali impresia că Bariţiu ar fi fost membru în Parlamentul
de la Budapesta sau că o atare apartenenţă li se părea plauzibilă. Au
fost şi la Budapesta parlamentari români, de exemplu, Iuliu Maniu, dar
în orice caz nu Bariţiu.
Nedreptate accentuată de un context de civilizaţie avansată
Unul dintre lucrurile care
m-au şocat în
cartea lui Sorin Mureşan e această simultaneitate a unei părţi bune şi a
unei părţi rele. Partea bună, climat de civilizaţie şi cultură, import
de modele de gândire raţională şi iluministă din Occident spre
Transilvania, deschiderea spre Occident şi Europa Centrală, care vine
după 1700, după o lungă perioadă dominată de influenţa turcească şi din
sud-estul
Europei. Pe de altă parte, partea rea: românii din principatul
Transilvaniei nu erau recunoscuţi ca naţiune constituţională a
Transilvaniei, deşi formau majoritatea populaţiei, erau iobagi, fără
drepturi politice, cu limba română nerecunoscută ca una dintre cele
oficiale. Erau recunoscuţi ca naţionalităţi doar maghiarii, secuii şi
saşii. Voi da ca exemplu două elemente care arată cât de mare era
discrepanţa aceasta. Contextul părţii bune nu făcea decât să pună şi mai
puternic în evidenţă partea rea. În Transilvania, încă în secolul al
XIV-lea, saşii introduc şcoli primare. La începutul secolului al
XVI-lea, era câte o şcoală primară în fiecare comună sătească, iar în secolul al
XVIII-lea învăţământul era obligatoriu la sate (încă din 1722), conform unor reguli austriece.
Contrastul faţă de Principatele Unite
Puneţi în contrast faptul că lucrurile acestea se întâmplau în
Transilvania, începând cu secolele XIV, XVI, XVIII, în timp ce în
Moldova şi Ţara Românească abia la sfârşit de secol al
XIX-lea
Spiru Haret se lupta pentru existenţa unor şcoli în fiecare comună şi
pentru comună şi pentru primii paşi în marele proces de alfabetizare, pe
care până la urmă Spiru Haret
l-a câştigat. Moldova a beneficiat,
într-o mai mare măsură decât Muntenia, de contextul de civilizaţie şi cultură al Poloniei, al
Austro-Ungariei
etc.; Iaşiul a avut mereu un avans faţă de Ţara Românească, de aceea
era considerat "Atena culturii româneşti", aşa cum, în altă ordine de
idei, Blajul devine o mică Romă. Aceste metafore sunt foarte
semnificative.
Datorită contextului, în ciuda condiţiilor grele, procesul de
alfabetizare a românilor din Transilvania a avut un avans faţă de cel
din Moldova şi din Muntenia.
Ce anume continuă Bariţiu
Pe de o parte, Bariţiu preia ştafeta Şcolii Ardelene, dar pe de altă
parte aş spune că preia şi ştafeta lui Gheorghe Lazăr, care tot din
Transilvania a pornit. Regret că nu am putut identifica articolul lui
Bariţiu despre Lazăr, mi se pare important să aflăm ce anume ştia şi
credea primul despre al doilea. Biografia lor are multe puncte comune.
Amândoi au intrat în conflict cu ierarhia bisericească, erau spirite
prea creatoare, prea puternice ca să se poată supune unui singur for.
Ceea ce e comun Şcolii Ardelene, lui Gh. Lazăr, tuturor discipolilor lui
Gh. Lazăr (Heliade Rădulescu, Simion Marcovici, Petrache Poenaru), lui
Bariţiu, Bărnuţiu, Cipariu, (şi aş merge până la Spiru Haret şi Traian
Lalescu) e că toţi aceştia au avut
conştiinţa trăirii unor momente aurorale ale românilor, momente în care trebuiau începute foarte multe lucruri. Faptul acesta era corelat şi cu
un simţ al responsabilităţii sociale şi a funcţionat până prin deceniul al
III-lea al secolului trecut. După aceea, a început să slăbească, iar la noile generaţii rareori se mai întâlneşte. Toţi cei pe care
i-am enumerat
s-au
implicat în treburi dintre cele mai variate de cercetare, de educaţie,
de activism şi militantism social. Au acordat atenţie atât domeniilor
socio-umane, cât şi celor
ştiinţifico-inginereşti
şi economice, atât teoriei, cât şi practicii. Prezenţa lor a fost
insistentă în domeniul gramaticii, al logicii, al aritmeticii, al
retoricii. Atât corifeii Şcolii Ardelene, cât şi urmaşii lor, Bariţiu pe
de o parte, Gh. Lazăr, Heliade Rădulescu etc. pe de altă parte, au
purtat, evident,
marca iluminismului şi a romantismului, dar cred
că nu e suficient să spunem atât. Ca şi Micu, Maior şi Şincai, Bariţiu a
urmat traiectoria de la teologie la limbă, istorie şi educaţie. Ca şi
Lazăr, care a parcurs drumul de la teologie la inginerie, Bariţiu a
evoluat de la teolog la profesor de fizică. Toţi cei evocaţi au ştiut că
trebuie să fie buni la toate.
În tradiţia artelor liberale
În cultura românească,
s-a mai preluat o ştafetă, una mai îndepărtată, aceea a artelor liberale din antichitatea latină şi apoi din perioada medievală.
Trivium, care aşeza alături gramatica, logica şi retorica, şi
quadrivium, care asocia aritmetica, geometria, muzica şi astronomia. Laolaltă, alcătuiau cele
şapte arte liberale, la care aveau acces oamenii liberi (deci nu şi sclavii). Tradiţia lor a străbătut istoria şi o vedem şi azi, în structura de
college of liberal arts
din Statele Unite şi din unele ţări ale Europei occidentale sau
scandinave. Desigur, formula iniţială a cunoscut modificări, dar
esenţialul
s-a păstrat: artele liberale
actuale au reţinut din cele vechi libertatea de a asocia discipline şi
preocupări dintre cele mai eterogene, libertate pe care birocraţia
educaţională din ultimii 200 de ani nu prea a mai
permis-o. Iată-l
pe Dimitrie Cantemir, la care găsim de toate, muzică, arhitectură,
istorie, lingvistică, literatură, cartografie, filosofie (cu accent pe
cea stoică, din care nu avea cum lipsi logica), puţină matematică, dar
mare interes pentru matematică la fiul său, Antioh. Un alt exemplu
frapant, Titu Maiorescu, la care componentele lui
trivium se
regăsesc întocmai. În schimb, Micu, Maior şi Şincai asociază interesul
pentru limbă, gramatică şi istorie cu cel pentru alcătuirea unor manuale
de matematică şi ştiinţe, preocupare pe care o regăsim, în secolul al
XIX-lea,
la Lazăr, Asachi şi continuatorii lor. Transilvănenii încep cu
teologia, continuă cu istoria şi filologia, trec apoi la ştiinţe şi la
inginerie.
O imagine pregnantă a tradiţiei artelor liberale o găsim la Bariţiu. Transcriu din
Dicţionarul
Dorinei N. Rusu: "profesor de fizică la liceul din Blaj (1835) şi de
gramatică română şi germană, de limbă latină, istorie, geografie,
aritmetică şi contabilitate la Braşov (1836-1854),...". Dar prea puţin
am putut afla despre aceste îndeletniciri ale lui Bariţiu. Observaţi că,
predând fizică, aritmetică şi geografie, nu putea evita astronomia şi
obţinem aproape întregul repertoriu al artelor liberale. Nu e ciudat,
dar semnificativ, faptul că, în bogata exegeză care i
s-a
dedicat, se manifestă acest dezechilibru între numărul mare al
scrierilor despre istoric şi gazetar şi sărăcia, aproape inexistenţa
scrierilor despre activităţile sale educaţionale? Acest dezechilibru mai
are şi alte aspecte, la care ne vom referi în cele ce urmează.
De la viziunea sincretică la împărţirea pe discipline
Lucrurile trebuie puse în legătură şi cu un alt proces istoric. Toţi aceşti oameni de seamă trăiesc
într-un
moment al istoriei apropiat trecerii de la o cultură predominant
sincretică, la una împărţită pe discipline. Puţin înaintea lor, Auguste
Comte propunea clasificarea disciplinelor după gradul lor de
generalitate. Faptul acesta se configurează la începutul secolului al
XIX-lea. Dar acest proces ajunge la noi abia spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, când Spiru Haret se luptă
să-l promoveze în sistemul nostru educaţional. Românii anteriori acestei perioade au trăit
într-o
perioadă dominată de o viziune sincretică, în care cultura avea o
anumită unitate şi au preconizat o cultură unitară, pe care noi acum
facem eforturi disperate să o recuperăm, pentru că am devenit sclavii
unei segmentări exagerate pe discipline, care ne împiedică să mai
înţelegem lucrurile cum trebuie. Cultura nu era încă acomodată cu
împărţirea pe discipline, era ceva foarte proaspăt. O relativă
distincţie a preocupărilor exista, o observăm încă la Şcoala latină de
la Cotnari, din secolul al
XVI-lea, la Academia Vasiliană, din secolul al
XVII-lea, sub Vasile Lupu, la Academiile Domneşti din secolul al
XVIII-lea,
la Bucureşti şi la Iaşi, cu predare în limba greacă, în programul
preconizat de Gheorghe Lazăr, la Şcoala de la Sfântul Sava, la Academia
Mihăileană şi la Junimea maioresciană, dar şi în Transilvania, la
corifeii Şcolii Ardelene, la Cipariu şi la Bariţiu. Un numitor comun al
lor a fost prioritatea acordată istoriei şi limbii şi literaturii
române, pentru ca,
într-o etapă ulterioară, să
se treacă la ştiinţe şi la matematică. Dar, în cele mai multe cazuri,
una şi aceeaşi persoană realiza întregul itinerar. Exemple emblematice:
Gheorghe Lazăr şi George Bariţiu.
Un alt numitor comun: studii la şcoli şi universităţi străine
Altă trăsătură comună este faptul că toţi cei evocaţi au beneficiat de
studii în universităţi străine, iar toate momentele importante ale
istoriei româneşti au fost marcate de prezenţa unor intelectuali care
veneau de la studii în Occident sau în Europa Centrală.
E important să mergem până în zilele noastre, pentru că trebuie să
observăm cu atenţie rolul din ce în ce mai mare al românilor care revin
în România după studii în universităţi americane sau
vest-europene
efectuate în perioada următoare lui Decembrie 1989 şi care au această
vocaţie a lucrurilor care trebuie începute sau schimbate fundamental.
Acum, participăm la emergenţa internetului, care este o problemă tot
atât de importantă legată de alfabetizarea computaţională, cum era
problema alfabetizării clasice pentru Spiru Haret.
Toţi cei evocaţi, după o baie de Europă Centrală sau de Occident, au
fost capabili să dezvolte o prestaţie superioară culturală, socială,
politică etc. În urmă cu trei sute de ani,
s-a produs o schimbare majoră de reorientare a intereselor culturale ale românilor.
Ce s-a întâmplat după anul 1700?
Răspunsul pe care
l-am dat, la expunerea din mai 2012 de la
Cluj-Napoca, la această întrebare, a fost superficial, dar ulterior am primit o reacţie critică din partea acad. Emil Burzo, care
mi-a explicat cum stau lucrurile şi
mi-a semnalat cartea lui Cornel Sigmirean
Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă (Presa universitară clujeană,
Cluj-Napoca, 2000, 802 pagini), care
m-a edificat. Tot acad. Burzo
mi-a
semnalat o lucrare a lui Szögi László privind prezenţa studenţilor
români din Transilvania în universităţi străine. Este semnificativ să
urmărim spre ce instituţii de cultură se îndreptau tinerii români, în ce
domenii şi în ce proporţii. Din noianul de date care ne stau la
dispoziţie în lucrările semnalate, aleg mai întâi informaţia următoare:
Timp de 200 de ani, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, doar 66 de studenţi de naţionalitate română din Transilvania au fost semnalaţi la universităţi străine:
18 la universităţi şi academii vieneze, 9 la cele germane, 13 la mici
universităţi din Imperiul Habsburgic, 24 la universităţi italiene, unul
în Polonia şi unul la o universitate franceză. Situaţia se schimbă
radical în perioada 1801-1918, în care se semnalează 1820 de studenţi de
naţionalitate română din Transilvania, la universităţi străine, după
cum urmează: 1098 la cele vieneze, 316 la cele germane, 180 la cele mici
din Imperiul Habsburgic, 61 la cele italiene, 64 la cele din Polonia,
Galiţia şi Bucovina, 53 la cele franceze şi belgiene, 47 la cele
elveţiene şi unul la o universitate din Marea Britanie.
Este deci clar că au fost preferate universităţi din Europa Centrală, de limbă germană.
Situaţie deficitară faţă de maghiari, în toate profesiile
Este important să urmărim orientarea profesională a studenţilor români,
s-o
comparăm, pe de o parte, cu aceea a maghiarilor, pe de altă parte, cu
aceea a tinerilor din Moldova şi Ţara Românească. Vom alege, din cartea
lui Sigmirean, situaţia de la Universitatea din Cluj, în anul 1892-93
(p.116). La Drept şi ştiinţe politice, 229 maghiari, 31 români. La
Medicină, 119 maghiari, 26 români. La Filosofie, limbi şi istorie, 71
maghiari, 10 români. La Matematică şi ştiinţe ale naturii, 47 maghiari, 3
români. În acelaşi an, în institutele de învăţământ superior din
ansamblul Ungariei istorice, la Teologie erau 1642 de studenţi, din care
278 români. La Drept erau 2903 studenţi, din care 92 români. La
Medicină 1174, din care 35 români. La Filosofie 523, din care 24 români.
La Politehnică 714, din care 6 români. La Minerit şi silvicultură 167,
niciun român. La Agronomie 473, niciun român. La Medicină veterinară
278, niciun român. Doi ani mai târziu, deci în 1894-95, apare primul
student român în Medicină veterinară. În acelaşi an, apar 54 de studenţi
în specialitatea Comerţ, dar printre ei niciun român. Tot atunci apar
primii studenţi români (trei) în Minerit şi silvicultură. Primii
studenţi români în Agronomie (patru) apar abia în anul 1896-97. Primii
studenţi români în Comerţ, 2
dintr-un total de 56, apar abia în 1897.
Din nou, avansul transilvan
Acestea sunt cifrele, cu dublă semnificaţie. Ele arată clar situaţia de
nedreptate în care trăiau românii transilvăneni, dar, în acelaşi timp,
ca urmare a unui context de civilizaţie şi cultură mult mai avansat faţă
de cel din Moldova şi Ţara Românească, trebuie să constatăm că în
perioada considerată universităţile româneşti de la Iaşi şi Bucureşti şi
Politehnica din Bucureşti se aflau la primii lor paşi şi nu puteau încă
rivaliza cu cele de care beneficiau transilvănenii. La sfârşit de secol
XIX, Haret se lupta în Parlament pentru recunoaşterea faptului că legea
din 1864 a învăţământului, care nu vedea decât nevoia de umanioare,
este caducă şi trebuie înlocuită cu o alta, în care nevoia de cultură
ştiinţifică şi inginerească să fie clar formulată, cu aceeaşi
legitimitate cu care este susţinută nevoia de discipline
socio-umane.
Ce începe Bariţiu?
Consideraţiile de mai sus ne vor permite să înţelegem la dimensiunea ei
reală isprava lui Bariţiu. Unele fapte sunt prea bine cunoscute şi nu
este cazul să insist asupra lor. Nu le aflaţi de la mine, le ştie toată
lumea. Sunt clar formulate şi în
Dicţionarul Membrilor Academiei Române.
Ele privesc rolul său în Revoluţia de la 1848, militantismul său
social, opera sa de istoric al Transilvaniei, de iniţiator al presei de
limba română din Transilvania, al teatrului în limba română de acolo,
este unul dintre fondatorii ASTRA, editor al
Enciclopediei României,
în zece volume, autor al unei opere de lingvist, folclorist, filosof şi
istoric literar. Activitate prodigioasă ca avocat şi ca preşedinte de
partid politic. A dezvoltat o activitate educaţională totală, de la A la
Z, de la matematică şi fizică la gramatică, istorie, geografie şi
contabilitate, de la română la germană şi latină. Din cât am putut
consulta, am aflat prea puţin despre această activitate educaţională, la
Blaj şi la Braşov, şi ard de curiozitate să cunosc, de exemplu, ce fel
de fizică preda Bariţiu.
Această activitate impresionantă prin bogăţie şi varietate ne permite să
bănuim ce ar fi putut realiza Gheorghe Lazăr, dacă nu murea la vreo 40
de ani, ci ajungea octogenar, ca Bariţiu. Ei sunt spirite din aceeaşi
încrengătură.
Revelaţia Bariţiu
Bariţiu a fost un mare deschizător de drumuri, cum am amintit în
secţiunea precedentă. Dar mai este ceva, esenţial. Faţă de toţi cei care
l-au precedat, este
înţelegerea şi
conştiinţa faptului că acţiunea de păstrare şi dezvoltare a identităţii
naţionale trebuie corelată cu o altă acţiune, la fel de importantă, de
concepere şi consolidare a unui proiect politic, social şi economic.
Cât de actual este acest scop! Nu din stângăcia, din lipsa de
experienţă în această direcţie vine dificultatea actuală de asimilare a
fondurilor europene? Dacă Blajul
l-a educat
spiritual, Braşovul, prin intensitatea vieţii sale economice,
industriale şi comerciale, îi oferea lui Bariţiu terenul optim de
dezvoltare a proiectului său. A stabili o punte între ceea ce simboliza
Blajul şi ceea ce reprezenta Braşovul, iată pariul pentru care a militat
Bariţiu.
N-a făcut-o numai teoretic, retoric;
s-a
implicat personal, în toate felurile. A predat istorie şi latină, dar
şi economie şi contabilitate. A devenit un autentic om de afaceri,
director al fabricii de hârtie din Zărneşti, a sprijinit înfiinţarea
primei bănci agricole, Albina, la care a fost consilier, a parcurs
întregul itinerar de la teologie, istorie şi gramatică la economie,
comerţ şi contabilitate. O prefigurare a acestei performanţe o găsim la
Gheorghe Lazăr, care
n-a avut probleme în a trece de la teologie la inginerie, dar şi la Gheorghe Asachi, în pendularea sa între inginerie şi poezie.
Din cartea profesorului Mureşan se desprinde abilitatea cu care Bariţiu a
monitorizat punerea în legătură a tradiţiilor care veneau de la Blaj,
cu problemele care apăreau la Braşov, un centru comercial foarte
puternic. Să dezvolţi la cei care se ocupă de economie şi comerţ o
conştiinţă a faptului că activitatea lor trebuie să se încadreze în
idealul naţional şi, pe de altă parte, să educi la cei care militează
pentru idealul naţional înţelegerea faptului că acest ideal are nevoie
de o baza economică, iată în ce constă acţiunea sa de pionierat. Să ne
amintim de cele semnalate anterior, în legătură cu slaba prezenţă a
studenţilor români la facultăţile de inginerie, la jumătate de secol
după acţiunea lui Bariţiu care a reuşit să deschidă la Braşov, în 1836,
mult înainte să apară măcar o lege, o instituţie de învăţământ naţional
cu cursuri de gramatică românească, germană, istorie, geografie şi
ştiinţe economice. Aşa ceva era de neconceput în Moldova sau în
Muntenia, nu doar la 1836, dar nici în 1896. Abia în 1898 reuşeşte Haret
să treacă prin Parlament liceul cu două feluri de secţii, clasică şi
reală. Deci, un decalaj de civilizaţie şi cultură între Transilvania pe
de o parte, Moldova şi Muntenia pe de altă parte.
Iată un episod semnificativ. După Primul Război Mondial, când
Universitatea din Cernăuţi a trecut în administraţie românească, a fost
nevoie să se trimită acolo cele mai bune forţe ştiinţifice, pentru a se
amortiza posibilul şoc al trecerii de la profesorii austrieci, unii de
mare faimă, ca matematicianul Hans Hahn, la alţii, care poate că nu mai
erau de acelaşi ordin de mărime. Aşa se face că au ajuns acolo cei mai
de vază matematicieni români ai acelui moment, Simion Stoilow, Gheorghe
Vrănceanu, Miron Nicolescu etc.
Dimensiunea europeană
Discursurile lui Bariţiu în Parlamentul multinaţional de la Viena nu
s-au limitat la revendicările româneşti (pe care
le-a
susţinut impecabil). Bariţiu a acţionat ca un adevărat parlamentar
austriac, atacând cu competenţă, cu inteligenţă şi cu argumente care se
hrăneau
dintr-o cultură surprinzător de vastă
toate problemele care se puneau, unele foarte delicate, privind o
naţiune sau alta din acel parlament. De aici, aprecierea şi respectul de
care a beneficiat. A fost un adevărat parlamentar european, pe care
românii de azi din Parlamentul European ar trebui
să-l citească foarte atent.
Deocamdată, însă, constatăm că receptarea lui Bariţiu rămâne
unilaterală, foarte aprofundată în linie istorică, filologică şi de
activism
socio-cultural, dar încă deficitară sub aspectul dimensiunii ei europene.
Este clar că, ţinând seama de toate aspectele creativităţii lui Bariţiu,
o sesiune a Academiei Române dedicată acestuia ar trebui să reunească
aproape toate Secţiile sale.
Citiţi un alt fragment din această carte
aici.
