Cezara

Era 'ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi - întindea nesfârşita-i albăstrime , soarele se ridica încet în seninătatea adânc - albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stâncele negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră.
Din nişte colţi de stânci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea câte - un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase , de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gâze roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mâncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decât locuinţă.
În dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului , în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de câte - un colţ de stâncă ce ieşea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cârtiţe . Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta monăstirei , cu mânile unite după spate. Rasa i-e de şiac, e 'ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colţ din sân , papucii de lemn se târie şi clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neespresivi şi cam tâmpiţi ; nimic resignat sau ascetic în el.
Ajuns la poartă, trage clopoţelul , un frate îi deschide, el intră în curtea ce sămăna a părăsită a mănăstirei, cu pardosala ei de pietre pătrate printre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbătăcite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele , sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ei de flori asupra întregei vegetaţii pe care o zugrumă cu încâlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă 'n curte. Bătrânul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei .
În zidul lung şi nalt al monăstirei , privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată 'ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze 'ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate — ici un sfânt , colo un căţel svârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte , flori, tufe, capete de femei, bonete , papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti , un scaun cu spata naltă, haine călugăreşti spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o păreche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea . Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea.
Pe scaun şade un călugăr tânăr . El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe cari le are un dulău când şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită , ochii mulţămiţi , cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care - ar putea deveni cutezare , espresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.
S-apropie de fereastră şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută 'n umbra virgină a copacilor , la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală . Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el, apoi deschise-o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul . Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti! Toate marginele erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfârşit , viaţa în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colţ disponibil .
Deodată intră bătrânul .
— Binecuvintează , părinte.
— Domnul.
— Ei, Ieronomie , zise bătrânul vesel şi 'ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ştrengariule ?
— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte . . . Eu nu lucrez nimica ; mă joc desemnând cai verzi pe păreţi; dar să lucrez ... ? Sunt mai înţelept de cum arăt.
— Faci rău că nu 'nveţi pictura .
— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.
— Îngropi talantul , fiule , îngropi talantul .
— Îngrop pe dracul, părinte.
— Apage Satana ! zise bătrânul sărind într-un picior şi aruncându-i-se -n braţe. Ieronim începu să râdă .
— Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu ... nu cred.
— Eu trist, Ieronime ? Să mă ia dracul, fătul meu, dac - am fost trist vrodată. Tristeţea fuge de mine ca cumătru' meu de tămâie . Dar lasă asta ... hai în oraş cu mine. Azi, intrând la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească ... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comândare , am minţit ca totdeauna — în sfârşit , îţi concede societatea mea serioasă de cioclu 2. Noi, Ieronim , ne-om duce în oraş ... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu ! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne-om uita pe fereşti la duduci ! Se 'nţelege că fără . . .
— Se 'nţelege .
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime ?
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte ?
— Cine? Dracul.
S-ar înşela cineva crezând că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate . Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării , cu toată libertatea vorbelor cu care le 'mbrăcau . Un pahar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun , din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrânări . Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau faţarnic micile lor pasuri lumeşti.
Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră , mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar , şi amândoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraş.
— Contesă , voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea.
— Cine se 'ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine, că eşti în stare s-o faci. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sânteţi ... dar până nu-ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti . . . Vei avea destul timp să mă chinuieşti când îţi voi fi femeie.
Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să râdă , căci văzu pe-un bătrân mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor . Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă ; Onufrei , numărând metaniile ce le ţinea în mânile unite pe pântece , Ieronim c-o faţă de-o adâncă şi nobilă seriozitate.
Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi iute, trântind uşa după sine.
— Ce frumuşel e călăgărul cela, şopti contesa zâmbind . Şi ce mucalit bătrân ... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant . Ce nobile trăsturi are tânărul ...pare un demon... frumos, serios, nepăsători . Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în ,,Căderea îngerilor"... dac - am putea pune mâna pe călugăr. . .
Maiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrân c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze.
— Vino lângă mine... Şezi ici ... Ia te uită la acel călugăr tânăr . Ce frumos demon în ,,Căderea îngerilor", nu-i aşa ?
— Ce frumos Adonis în ,,Venus şi Adonis" zise pictorul surâzând , d-ta Venus, el Adonis.
— Eei ! asta-i prea tare.
Francesco i-apucă mâna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă.
Eşti copilă, zise el încet, şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti ... toată fibra inimei tale tremură la această vorbă... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare , să te ia de soţie... ? Ştii că sunt bogat... ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrânat , jucător ... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte ?... Iată-mă... Vrei o casă ? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara ? ... Iată-l. Şi eu am iubit... cunosc din tinereţă această dulce turbare... Tu eşti însetată după ea... şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mână cel mai frumos model de pictură ... Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu ... ceilalţi cari au rămas în cer sunt cam prostuţi .
— Dar bine, tată, n-o s' alerg eu după el, zise ea roşie ca focul.
— Vrei s' alerg eu după el ?
— Ei, nu ...
— Ei da... Complimentele mele, domnişoară, zise Francesco repezindu-se spre uşă. L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteală,... să nu-l oprească... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zâmbind cu răutate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le tăia Cezara... contrazicătoare , turburi, desperate ...
Ea rămase 'ntr-o confuzie . Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura 'n ea... l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei ... Era nebună.
Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea ! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici . Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rătundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie , astfel
cum şi-l 1 ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous .
Ea-şi culcă capul într-o mână şi privi la acel tânăr călugăr cu o indefinibilă , resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,.. . cum ar fi dorit, ... ce ar fi dorit... ? Ah ! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e 'ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează 'n fereastră ... să viseze numai ... n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei ? ...

III

Onufrei şi Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrân săhastru . Iată ce scria :
Iubite în Cristos nepoate .
Este o frumuseţă de zi acum când îţi scriu şi sunt atît de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor , de gurele înmiite ale naturei, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gândesc , ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde, trăiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stâncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pân' înlăuntrul insulei . Altfel cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o gramadă de stânci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima ? De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei , adâncă şi de sigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afânate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când cîte un nourel alb ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer.In mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc , se sfădesc , răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcându-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncându-se în braţele bulboanelor în care se 'nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, până ce, suspinând de satisfacere , s' adâncesc în lac, în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului , ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o 'n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă 'n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa păreţilor cu ornamente şi basreliefuri cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că, sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva ... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă ... Nici unul din ei nu ştie încă ce 'nsemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie... formele sunt virgine şi necoapte... în espresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune , este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei, nici a goliciunei lor. Ei îmblă 'mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei.
Cu totul altfel e Venus şi Adonis. Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tânăr femeieşte - frumos , timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte , căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o .
În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă . Bărbatul e fireşte agresiv , va să zică natura se repetă în fiece esemplar în astă privinţă şi escepţiile ei sunt tocmai femeile agresive . Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decât ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane , de femei a căror esperienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti . De aceea sculptez acum tocmai pe păretele cel mai alb pe Aurora şi Orion. Ştii că tânăra Aurora răpeşte pe Orion, de care se 'namorase însăşi cruda şi vergina Diana şi-l dusese în insula Delos . În faţa lui Orion esprim acel fond de întuneric şi mândrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor , în Aurora acea veselie nestingibilă a fetelor tinere, — a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu... Un lucru-mi pare ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămâne în om o profundă descuragiare şi tristeţă, ba susţin chiar că în acele momente omul e mai capabil de sinucidere , ba mai nepăsător faţă cu moartea decât orişicând . Găsesc pe de altă parte că un tânăr nesedus e mai greu de a seduce decât o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţă după plăcere. Dar eu nu-l pricep.
Îmblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cumcă toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decât mişcarea corpului însăşi, deşi atârnă de la ea. Mai întâi statul albinelor. Ce ordine, măiestrie , armonie în lucrare. De ar avea cărţi, jurnale , universităţi , ai vedea pe literaţi făcând combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai 1 gândi că-i făptura inteligenţei , pe când vezi că nu inteligenţa , ci ceva mai adânc arangează totul cu o simţire sigură , fără greş . Apoi coloniile . În toată vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizându-se din statul matern , şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se 'mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor . Apoi revoluţiile . În tot anul o revoluţiune contra aristrocraţiei , a curtizanilor reginei — minus contractul soţial , oraţiunile parlamentelor , argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra sumus .
Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură, după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadară organizaţiunile de stat ale animalelor numai întrucât le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă . De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religiuni subiective , fapte rele şi mizerabile , însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strâmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti , te 'nsori , faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradează donjuanii patrupezi , esistă la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosând femelele . Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează escelenţa acestei lumi, şi mori apoi, fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învăţat, a produs maculatură ştiinţifică , ori, după împrejurări, a predicat , a agitat republican ş .a.m .d . Şi poate că din când în când ţi-vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată , fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din când în când cîte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vo influiinţă , să însemneze ceva, să incifreze ceva în natură, ea care nu-i decât o încifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar.
Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe când stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu esplicările ce se dau faptelor, ci faptele înşile sunt adevărul.
Doctrinele pozitive , fie religioase , filozofice, de drept ori de stat nu sunt decât tot atâtea pleduarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest mizerabil advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă esistenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria esistenţei , pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţii gloria, pentru principii strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. Acest din urmă o face pentru-un păhar de vin ce-l are in petto, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie.
Iată ce învăţ eu de la dascalii mei, de la albine — în şcoală la ele văd să suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu ... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face.
Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste veştminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi.
Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pân acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu, . . . nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstrie, căci sunt bătrân şi poate curând să-mi bată ora mântuiriei . Vină tu, dar numai după ce voi muri ... pe cât trăiesc scuteşte - mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrâneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani ... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfârşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi ... de nu m-aş trezi numai iar. . . Îţi sărut fruntea, 1 …. Euthanasius.

IV

Pe când Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dendâi , ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrînului maestro, se 'nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conţinea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strângând cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâşmă 'l invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse.
În vremea asta Cezara, curioasă şi neastâmpărată , cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză , o ridică şi se uită întrucât înaintase lucrarea „Căderei îngerilor". Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre caos ... aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se 'ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era caos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte - o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit.
Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului ea s-ascunse după el . .. şezu pe pat. ... şi se uită. . . Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză ; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc .. . tăcea ca peştele.
_________
Francesco reveni, îşi căută paleta , pinsulele , lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încât camera se împlu de un aer vioriu ... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi ... Cezara era să răcnească ... dar îşi astupă gura c-o mânuţă şi cu alta ochii. Să vorbim încet ... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că li vorbesc la ureche ... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi ? Sânii îi crescuse într - atâta de bătăile inimei încât sărise un bumb de la pieptaraşul cam îngust de catifea neagră... de ce-l şi încheiase ? Dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări ? Ea-şi dezbumbă pieptariul , sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ea răsuflă adânc , deşi încet. Apoi îşi puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul . . . Apoi ridică un degeţel , . . . cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete. . . Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură. . . Acum era să-i pleznească colanul ... ea-l descheie din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa . . . Mânele ei îi căzură 'n jos, căci era obosită de emoţiune , dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-a fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strâns încleştată .
Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pânză şi sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mândru ca un antic Apoll în semiîntunericul vânăt al odăii , pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurei .
— Ieronim ! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte . . . atunci ea era descoperită . . . cu toaleta ei dezorganizată , cu părul vâlvoi , cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sângele . . . Dar nu era asta.
Pictorul zise : ,,Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie , ca să văd ce espresie va lua faţa ta".
Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zâmbire rece, sceptică , îi discleştă puţin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel ! Era o durere mândră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă în ochi.
— Da, da ! asta-i espresia ! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trasături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal .
— Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă faţa — gândi Cezara şi o duioşie dulce şi liniştită îi împlu sufletul ... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum ... buzele ei se discleştară c-o dulce espresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plânge fără să vreie .
— Mi-ar trebui încă câteva şedinţe , zise Francesco.
Cezara 'şi deschise ochii, dar ... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat . Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş - afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş' ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâni . Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmotic îl dezmierdă , îl sărută…
— Ce-i, copila mea ?
— Nimic.
— Îţi place?
Ea şopti ceva neânţeles , cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.

V

Cezara către Ieronim
Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tânără , căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atît de mândru , ştii a privi atît de rece.. . Ah! cum
aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea — iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei ... când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o neruşinată , o rea, o femeie de defaimat ; dară cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt , că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este. . . ce se petrece în acea cămăruţă unde - aş vrea să locuiesc eu.. . numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă?
Cezara
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Cezara

Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de - a-mi jărtfi viaţa pentru tine. Îţi sărut mâna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli când crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi , venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea care te face adorabilă . Dac - ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea —fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare , aceleaşi doruri ... ordinare ; căci care-i scopul lor ? Plăcerea dobitocească , reproducerea în muşinoiul pământului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor , aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le asamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu?
Priveşte-ţi 'i , acei tineri cu zâmbiri banale , cu simţiri muieratice , cu şoapte echivoace , vezi acele femei cari li răspund prin ochiri voluptoase şi mişcându-şi buzele — vezi! împrejurul acestui instinct se 'nvârteşte viaţa omenirei... Mâncare şi reproducere , reproducere şi mâncare !... Şi eu să cad în rolul lor?. . .Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îţi vei descoperi sânul ... sânul care mâni va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi ? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru ... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpâneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea - ntreagă . Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei , decât să animez cu el o simţire pe care o cred nu numai culpabilă , ci ordinară ... Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu, voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria , ca un nebun ! ... numai nu ca ei. Sâmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea ... Lasă-mă în mândria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap? printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea ? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll ... fii steaua cea din cer — rece şi luminoasă ! — ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine !
I.
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această săhăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. /
— Ei, ai de gând să zici ba ?
— Iată ce zic, răspunse arătând pe a sa.
— Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata.
Plecară şi veniră — la Cezara acasă.
— Domnişoara Cezara, recomandă Francesco când intrară.
— Cezara ? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios, în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus ... Francesco ieşi; iar Cezara...s-aruncă la picioarele tânărului cu mânile unite, tremurând şi aproape plângând .
— O ! zise ea încet, ca şi când s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucându-i o mână o duse la buzele ei — poţi suferi amorul meu ? să-l suferi numai . . . căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit . . . ca un copil . . . Am auzit că eşti urâtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te .. .
El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pământ , o aşeză lângă el; apoi îi puse mâna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei . . . Îi era ciudat . . . nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii.
— Drept vorbeşti? întrebă el.
Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zâmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah ! gândi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în această mască de ceară a mea ? Se înţelege ... Alt bărbat s-ar simţi măgulit, el . . . nici măgulit nu-i...Ştie că i se cuvine amor şi mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece ; ,,Adevărat vorbeşti?"
O altă femeie, mai mândră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vânată de mânie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată . Ea? Era tristă. Ar fi plâns ... ar fi plâns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el.
Şi el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ca, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i.
— Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet . . . te voi numi tu, căci îmi eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor.. . dacă. . . ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atâta cât mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de-a le avea.. . Îţi pare ciudat asta.. . dar şi mie. Pare că te-aş săruta . . . dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aşi iubi . . . atunci când ai fi supărată pe mine.
— Nu pot fi ... nu mă pot preface ... în nimic, zise ea. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adânc , căci de la amorul tău atârnă fericirea vieţei mele întregi.. . Acuma Castelmare are jocul liber.. . nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl - meu , căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea , de se poate, prin o altă nenorocire... Sunt femeie ... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte ... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură.
— Cezara, zise el încet şi înduioşat , . . . mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde 'n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată . Cezara,.. . simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzând mort pe uliţă şi momentul întâi nu-mi face nici o impresie .. . abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plânge . . . plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic : ai milă de mine.. . căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă 'nţelegi , numai simt ca amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia ... aceasta o ai întreagă. Iubeşte - mă de voieşti, dacă — lasă să-ţi spun acest dulce cuvânt — dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gândeşti că eu nu te-aş putea iubi ? Te înşeli . .. Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adânc în inima, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gândesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te .
El o sărută pe frunte şi ieşi. . . Ea surâse . Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mâni , şi zise lin, înşirând cărţile :
— Dac-a veni mâni , l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci . . . atunci asemenea l-oi iubi.
…………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Euthanasius

Dezmierd un chip de copilă în felul meu.. . adică împlu un album cu diferitele espresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atît de clari, pot să zic de-o cerească claritate , nu pot cuprinde nimic deodată. Mâzgălesc păreţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă n-o iubesc. . . Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată... Am zugrăvit în cartea mea această espresie. A 'ngenuncheat lângă mine... m-a rugat să-i sufăr iubirea... nu-ţi pot descrie espresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei... dar am schiţat-o ... E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din câte - am zugrăvit. Am pus-o lângă mine. Deconcertare şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc . I-am spus cuvinte bune. O rază de speranţă în acea amabilă măhnire a feţei. O adorabilă schiţă. Dar simt că din ce în ce schiţele se familiarizază cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte.
……………………………………………………………………………………………………………………
O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus.
Euthanasius

VI

Sunt oameni pe cari spiritele de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură — oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, espres , consecvent . Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgând clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească ; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi , apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunând prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi , ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă , fără să-l vadă, să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune : o natură comună, consecventă şi puternică.
Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrînd - nevrînd , lui i - erau toate mijloacele binevenite , deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucât îl servea inteligenţa, el cerca 1 a descoperi dacă nu cumva şirata 2 copilă ar avea vreun amor.
Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră - sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi 'i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa . În asemenea resuveniri , în cari el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare . Simţea parecă un ghimp în inimă când ea era faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. Dacă mi-ar da pace, gândi el în sine, totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mâna ei mică şi ne-am uita în lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane . .. Parecă părul ei e o spumă de aur, atît de moale 'i ... Şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cât lumea pace ... mereu mă gâtuie ... mă sărută — şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel...e chiar frumoasă — să spun dreptul. Bărbia se rotunzeşte ca un măr galben ... guriţa câteodată parcă-i o cireaşă ... şi ochii, ah ochii ! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei ... îmi atinge genele şi mă 'nfioară pân-în tălpi . Atunci nu mai văd ce frumoasă e . . . o negură îmi întunecă ochii... atunci aş omorâ - o ... Asta nu-i trai, asta-i chin ! Dar biata copilă . . . să fiu drept . . . ce ştie ea că mă chinuie.

Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz 1 părul negru şi urcat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi ; buzele 'ntredeschise arătau o energică durere şi numai gâtul se 'ndoia cu mândrie 2, ca şi când nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţeii . — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mânile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gândea lucruri de cari nu-şi da seama şi numai luna lunicând pintre nouri împlea noaptea de vis. S' auzi un foşnet uşor care-l trezi.. . Era ea. Cum se schimbase acum ? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândeţă . Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adâncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă. . . ci, limpeziţi , nespus de adânci , te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adâncimea lor. . . Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surâdea suferitor oarecum gura de purpură ... o roză a Ierihonului a cărei frumuseţă nu se trece. Ea s' - apropia încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul. I ghicise ea caracterul ? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s' - apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El..., rezămându-şi cotul de spata bancei , îşi lăsă bărbia pe mână , mişcându-şi încet degetele şi se uita uimit, cu ochii strălucitori , la strălucitorul ei chip ce s' - apropia . Ea şăzu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mâna — nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată 'n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întâi mâna şi apucă încet mânuţa ei fină şi rece. Ah ! gândi , şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă . . . ah ! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecându-şi gura la urechea ei, îi şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare :
— Priveşte la lună, luna mieze - nopţii — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi — rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci şi tu parte . . . Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată . . . dulce . . . Nu ştii tu că eu te iubesc.. ?
Ea se 'nfioră , dar tăcu.
— Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vârfurile turnurilor şi pânzele de la corăbii pe râu . Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu ! tu ! tu ! . . . Nu s-aude nimic . . . decât departe 'n vro grădină privighetoarea şi s-aude vuind încet o roata de 3 apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi. . . Trandafirii înfloresc pe faţa ta . . . Tu, regină a sufletelor, nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul ? dulce ca filomela? tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar , iubită ca o Dumnezeire ? Priveşte, zise el şi mai încet, strada aceea strâmtă şi întunecoasă ; numai într-un singur colţ îi taie 4 umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins.. . Vino cu mine . . . vino cu mine acasă ... Voi da 'ntr-o parte perdeua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer . .. Ah ! te iubesc ! ... ţipă el apăsat . .. te iubesc ! . .. o văd prea bine că te iubesc !
El o strânse cu atâta putere încât se-ncleştase amândoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă . Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei , îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna 'l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amândouă mânile de spata bancei şi-l sărută, cu ochii pe jumătate închişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic . . . asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă .
S' auzi o foşnire în frunzele unui tufari. ,,D-zeul meu ! — gândi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva ? — Poate Castelmare. Sărmanul copil ! Cum se va întoarce el acasă ? Acest om poate să-l pândească ".
Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie . . . apoi îl întrebă lin, ca şi când n-ar fi vrut să-i întrerumpă decât încet gândirile lui, somnul lui cel aievea 1
— Ştii să mânuieşti sabia ?
— Da ! zise el.
— Să-ţi aduc o sabie — nu-i aşa ?
—Da...
— Şi mi-i da o sărutare pentru ea ?
— Da.
Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse , folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.
?Dulcele meu sloi de gheaţă — tu marmură ! tu, piatră, tu !
— Dă-mi pace Cezara. Îmi vine să mor.
— Nu, nu ! îngerul meu ... mergi acasă ... Să nu ţi se întâmple nimica pe drum ... gândeşte la Cezara ta . . . mărgăritariule . Nu se putu opri de a-i lua capul între mâni şi de a-l mai săruta o dată ... tare şi cu zgomot.
— Acuma mergi, mergi! Te rog.
— De ce mă rogi ?
— Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămânea .
— Cum ?
— Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil.
Ea-l duse pân-la un hăţiş 2 şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşând un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă : ,,Ieronim ! te muşc !" Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupându-şi cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi dezmierdătoare , pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare ... Ieronim.
Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strâmtă , aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decât porumbiţa lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, când auzi în urmă-i un pas sever , regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se 'ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul ... Castelmare sosi ... Tăcere. Ieronim plezni cu vârful sabiei într-un zid de granit şi, la scăpărare , se recunoscură ambii rivali . În acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa , apoi s' auzi un gemet ... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată . . . cealaltă rămase mută.

VII

Ieronim se 'ntinsese pe patu-i şi dedese 'ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în râu , făcând parecă din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, când auzi bătând încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul.
— Tinere, zise el, trebuie să fugi cât mai în grabă din oraş.
— De ce ?
— Ai omorât pe Castelmare.
— Ştiu.
— Ştii. Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podesta din acest oras , că duelele sunt oprite şi că poţi ajunge la spânzurătoare .
— Ei şi?
— Ei şi? De unde - ai învăţat acest limbagiu , Ieronim, adaose bătrânul molcom, copilul meu ! Mi-ar părea rău de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie ... Iat-o.
El îi dete o hârtie mâzgălita în linii strîmbe. Acesta o deschise.

Cezara cătră Ieronim
Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înabuşit de sânge , au zis oamenilor să-l l aducă la noi. A povestit tot, cui îi datoreşte rana, sa. Fugi ... te rog ! Pot să te urmărească încă 'n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista ! . . . Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămâind aici; nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire ... paserea mea ! Fugi, şi poate că .. . ah! unde-i o speranţa de care să mă ţin? ... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice : vino la mine, şi nu pot. Spune-mi : să te pierd, pentru a te mai vedea o dată ? Nu ! Fugi, Ieronim; poate că vro întâmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine, ... poate contele să moară ... îi doresc moartea ... te iubesc ! Nu, nu ! nu crede că te iubesc într-atât încât să-ţi zic să rămâi . .. Adio ... drăguţul meu !
Cezara
Ieronim 2 ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul râului , unde Francesco îi dădu barca lui. El înbrăţoşă pe bătrânul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul râului până ce, ajungând pe luciul înalt al mării, el aruncă cârmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie, şi astfel — un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor—adormi adânc .
A doua zi soarele era sus când îşi deschise ochii . . . El văzu că barca lui se 'nţepenise între nişte stânci de piatră... Soarele stăpânea cerul şi împlea sânul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stânci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmblau cu pas regulat şi încet călugăriţe . O grădină unită cu murii monastirei se 'ntindea până jos la poalele mării, care se mişca urcându-şi apele până lângă un boschet de chiparos si roze tăinuit în ponorârea unei stânci , ca un azil de scăldătoare .
El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stâncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri . Intră în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare 'l arsese în somnu-i ... merse mereu înainte ... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzând însă că ea nu pierea , el s-apropie şi văzu o bortă, cât ai băga mâna , care corespundea undeva . . . se uită pe ea ... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu Puterea mânilor , dar era un granit greu de înlăturat ; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni , bolovanul se întoarse ca-n ţâţâni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece târându-se . El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pământ şi, când îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţa priveliştei .
Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pân-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii Unei prisăci mari.
— E insula lui Euthanasius, gândi el uimit şi păşea încet, minunându-se la fiecare pas. Până şi insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturi curioşi , albaştri , auriţi, roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încât capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor , fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor ... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul şi tânărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată 'n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură , patul, un ulcior cu apă; dar bătrânul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă.
,,Simt că măduva mea devine pământ , că sângele meu e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars Lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu ; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor ... şi-n palmele 'mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, ,,soarele", viespii să-şi zidească fagurii , cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune . Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată".
Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior , văzând că ea-i răsuflată şi băhnită , presupuse că bătrânul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitoriul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adânc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încât fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tânărului . Într-adevăr se familiariză în curând cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi , îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adânceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă , fără durere, fără vis, fără dorinţă.

VIII

În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor şi a conmesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi , gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patime cari aveau să aibă acest sfârşit , era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume.
Când Castelmare se prezintă, începu s-o mângâie :
— Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat.
— Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă . Vei bate iar la uşa mea după un an.
Castelmare ieşi nemulţămit , aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată . Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator , şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de câteva ore — unde ea se şi duse după înmormântarea tatălui ei.
Ea slăbise de grijă, sărmana copilă ... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la ţărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.
În murii liniştiţi ai monastirei ea se regăsi pe sine însăşi 1. Chilia ce i se dedese era cu fereasta 'nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgând zăvorul la uşă 2 ca să nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii până lângă ţărm; sau alte dăţi, pierzându-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranţă.
În zile calde ea se dezbraca şi, lăsându-şi hainele 'n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei . Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi când piciorul ei atinge l marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu 2 toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleştată de energie şi 3 se lasă 4 îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din când în când cu braţele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu 5 marea, iar surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi 6 golise gâtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lasa urme dac-o atingeai . S-aruncă în mare şi începu să 'noate , puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm.
Undele liniştite o duceau şi în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse 'ncetinel de-a lungul lor, răzămându-şi mânile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfâşiat şi strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului şi de odată o panoramă cerească se deschise ochilor ei ...
,,D-zeule ! ce rai!" gândi ea — ,,voi sta aici puţin". Ea merse 'nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul 7 limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea 8 apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine ... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se 'nclinase , ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieşire .
Ce sa facă ? Cu gândul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur ... nicăiri o ieşire ...
,,Ah !" gândi , ,,şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat ? Cine mă vede şi cine mă ştie?"
…………………………………………………………………………………………………………………
— Să făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se 'ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce 'nconjura dumbrava era poleită şi, tremurând , îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi . Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o 'nchipuire de zăpadă , cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie . . . Ea mergea încet . . . Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin ... ar fi plîns ! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu sa treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei . .. Ea se uită l-acea dumbravă încîntată . . . o dorintă de fericire îi cuprinse sînul . . . era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie . . . Deodată ea văzu prin arbori o figură de om .. . gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze . . . şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare ... era el.
,,Ah ! gîndi ea zîmbind, ce nebună sînt ... pretutindenea el, în frumusetea nopţii, în tăcerea dumbravelor" . . . El s-apropie . . . El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui . .. O privi lung, se priviră lung.
Cînd îi luă mîna .. . ea ţipă.
— Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui ... Cezara ! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună ? Sau eşti tu ? tu ?
Ea plîngea .. . nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis.
— Tu eşti ? Chiar tu ? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă ... Ea nu se mai sătura prividu-l...

... şi uitase starea în care era. Era 'ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi - întindea nesfârşita-i albăstrime , soarele se ridica încet în seninătatea adânc - albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stâncele negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră.
Din nişte colţi de stânci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea câte - un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase , de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gâze roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mâncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decât locuinţă.
În dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului , în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de câte - un colţ de stâncă ce ieşea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cârtiţe . Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta monăstirei , cu mânile unite după spate. Rasa i-e de şiac, e 'ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colţ din sân , papucii de lemn se târie şi clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neespresivi şi cam tâmpiţi ; nimic resignat sau ascetic în el.
Ajuns la poartă, trage clopoţelul , un frate îi deschide, el intră în curtea ce sămăna a părăsită a mănăstirei, cu pardosala ei de pietre pătrate printre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbătăcite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele , sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ei de flori asupra întregei vegetaţii pe care o zugrumă cu încâlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă 'n curte. Bătrânul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei .
În zidul lung şi nalt al monăstirei , privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată 'ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze 'ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate — ici un sfânt , colo un căţel svârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte , flori, tufe, capete de femei, bonete , papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti , un scaun cu spata naltă, haine călugăreşti spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o păreche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea . Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea.
Pe scaun şade un călugăr tânăr . El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe cari le are un dulău când şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită , ochii mulţămiţi , cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care - ar putea deveni cutezare , espresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.
S-apropie de fereastră şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută 'n umbra virgină a copacilor , la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală . Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el, apoi deschise-o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul . Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti! Toate marginele erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfârşit , viaţa în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colţ disponibil .
Deodată intră bătrânul .
— Binecuvintează , părinte.
— Domnul.
— Ei, Ieronomie , zise bătrânul vesel şi 'ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ştrengariule ?
— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte . . . Eu nu lucrez nimica ; mă joc desemnând cai verzi pe păreţi; dar să lucrez ... ? Sunt mai înţelept de cum arăt.
— Faci rău că nu 'nveţi pictura .
— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.
— Îngropi talantul , fiule , îngropi talantul .
— Îngrop pe dracul, părinte.
— Apage Satana ! zise bătrânul sărind într-un picior şi aruncându-i-se -n braţe. Ieronim începu să râdă .
— Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu ... nu cred.
— Eu trist, Ieronime ? Să mă ia dracul, fătul meu, dac - am fost trist vrodată. Tristeţea fuge de mine ca cumătru' meu de tămâie . Dar lasă asta ... hai în oraş cu mine. Azi, intrând la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească ... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comândare , am minţit ca totdeauna — în sfârşit , îţi concede societatea mea serioasă de cioclu 2. Noi, Ieronim , ne-om duce în oraş ... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu ! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne-om uita pe fereşti la duduci ! Se 'nţelege că fără . . .
— Se 'nţelege .
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime ?
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte ?
— Cine? Dracul.
S-ar înşela cineva crezând că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate . Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării , cu toată libertatea vorbelor cu care le 'mbrăcau . Un pahar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun , din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrânări . Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau faţarnic micile lor pasuri lumeşti.
Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră , mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar , şi amândoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraş.
— Contesă , voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea.
— Cine se 'ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine, că eşti în stare s-o faci. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sânteţi ... dar până nu-ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti . . . Vei avea destul timp să mă chinuieşti când îţi voi fi femeie.
Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să râdă , căci văzu pe-un bătrân mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor . Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă ; Onufrei , numărând metaniile ce le ţinea în mânile unite pe pântece , Ieronim c-o faţă de-o adâncă şi nobilă seriozitate.
Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi iute, trântind uşa după sine.
— Ce frumuşel e călăgărul cela, şopti contesa zâmbind . Şi ce mucalit bătrân ... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant . Ce nobile trăsturi are tânărul ...pare un demon... frumos, serios, nepăsători . Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în ,,Căderea îngerilor"... dac - am putea pune mâna pe călugăr. . .
Maiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrân c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze.
— Vino lângă mine... Şezi ici ... Ia te uită la acel călugăr tânăr . Ce frumos demon în ,,Căderea îngerilor", nu-i aşa ?
— Ce frumos Adonis în ,,Venus şi Adonis" zise pictorul surâzând , d-ta Venus, el Adonis.
— Eei ! asta-i prea tare.
Francesco i-apucă mâna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă.
Eşti copilă, zise el încet, şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti ... toată fibra inimei tale tremură la această vorbă... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare , să te ia de soţie... ? Ştii că sunt bogat... ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrânat , jucător ... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte ?... Iată-mă... Vrei o casă ? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara ? ... Iată-l. Şi eu am iubit... cunosc din tinereţă această dulce turbare... Tu eşti însetată după ea... şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mână cel mai frumos model de pictură ... Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu ... ceilalţi cari au rămas în cer sunt cam prostuţi .
— Dar bine, tată, n-o s' alerg eu după el, zise ea roşie ca focul.
— Vrei s' alerg eu după el ?
— Ei, nu ...
— Ei da... Complimentele mele, domnişoară, zise Francesco repezindu-se spre uşă. L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteală,... să nu-l oprească... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zâmbind cu răutate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le tăia Cezara... contrazicătoare , turburi, desperate ...
Ea rămase 'ntr-o confuzie . Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura 'n ea... l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei ... Era nebună.
Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea ! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici . Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rătundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie , astfel
cum şi-l 1 ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous .
Ea-şi culcă capul într-o mână şi privi la acel tânăr călugăr cu o indefinibilă , resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,.. . cum ar fi dorit, ... ce ar fi dorit... ? Ah ! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e 'ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează 'n fereastră ... să viseze numai ... n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei ? ...

III

Onufrei şi Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrân săhastru . Iată ce scria :
Iubite în Cristos nepoate .
Este o frumuseţă de zi acum când îţi scriu şi sunt atît de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor , de gurele înmiite ale naturei, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gândesc , ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde, trăiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stâncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pân' înlăuntrul insulei . Altfel cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o gramadă de stânci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima ? De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei , adâncă şi de sigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afânate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când cîte un nourel alb ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer.In mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc , se sfădesc , răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcându-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncându-se în braţele bulboanelor în care se 'nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, până ce, suspinând de satisfacere , s' adâncesc în lac, în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului , ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o 'n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă 'n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa păreţilor cu ornamente şi basreliefuri cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că, sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva ... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă ... Nici unul din ei nu ştie încă ce 'nsemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie... formele sunt virgine şi necoapte... în espresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune , este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei, nici a goliciunei lor. Ei îmblă 'mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei.
Cu totul altfel e Venus şi Adonis. Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tânăr femeieşte - frumos , timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte , căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o .
În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă . Bărbatul e fireşte agresiv , va să zică natura se repetă în fiece esemplar în astă privinţă şi escepţiile ei sunt tocmai femeile agresive . Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decât ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane , de femei a căror esperienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti . De aceea sculptez acum tocmai pe păretele cel mai alb pe Aurora şi Orion. Ştii că tânăra Aurora răpeşte pe Orion, de care se 'namorase însăşi cruda şi vergina Diana şi-l dusese în insula Delos . În faţa lui Orion esprim acel fond de întuneric şi mândrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor , în Aurora acea veselie nestingibilă a fetelor tinere, — a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu... Un lucru-mi pare ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămâne în om o profundă descuragiare şi tristeţă, ba susţin chiar că în acele momente omul e mai capabil de sinucidere , ba mai nepăsător faţă cu moartea decât orişicând . Găsesc pe de altă parte că un tânăr nesedus e mai greu de a seduce decât o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţă după plăcere. Dar eu nu-l pricep.
Îmblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cumcă toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decât mişcarea corpului însăşi, deşi atârnă de la ea. Mai întâi statul albinelor. Ce ordine, măiestrie , armonie în lucrare. De ar avea cărţi, jurnale , universităţi , ai vedea pe literaţi făcând combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai 1 gândi că-i făptura inteligenţei , pe când vezi că nu inteligenţa , ci ceva mai adânc arangează totul cu o simţire sigură , fără greş . Apoi coloniile . În toată vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizându-se din statul matern , şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se 'mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor . Apoi revoluţiile . În tot anul o revoluţiune contra aristrocraţiei , a curtizanilor reginei — minus contractul soţial , oraţiunile parlamentelor , argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra sumus .
Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură, după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadară organizaţiunile de stat ale animalelor numai întrucât le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă . De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religiuni subiective , fapte rele şi mizerabile , însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strâmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti , te 'nsori , faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradează donjuanii patrupezi , esistă la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosând femelele . Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează escelenţa acestei lumi, şi mori apoi, fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învăţat, a produs maculatură ştiinţifică , ori, după împrejurări, a predicat , a agitat republican ş .a.m .d . Şi poate că din când în când ţi-vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată , fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din când în când cîte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vo influiinţă , să însemneze ceva, să incifreze ceva în natură, ea care nu-i decât o încifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar.
Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe când stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu esplicările ce se dau faptelor, ci faptele înşile sunt adevărul.
Doctrinele pozitive , fie religioase , filozofice, de drept ori de stat nu sunt decât tot atâtea pleduarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest mizerabil advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă esistenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria esistenţei , pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţii gloria, pentru principii strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. Acest din urmă o face pentru-un păhar de vin ce-l are in petto, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie.
Iată ce învăţ eu de la dascalii mei, de la albine — în şcoală la ele văd să suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu ... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face.
Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste veştminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi.
Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pân acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu, . . . nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstrie, căci sunt bătrân şi poate curând să-mi bată ora mântuiriei . Vină tu, dar numai după ce voi muri ... pe cât trăiesc scuteşte - mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrâneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani ... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfârşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi ... de nu m-aş trezi numai iar. . . Îţi sărut fruntea, 1 …. Euthanasius.

IV

Pe când Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dendâi , ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrînului maestro, se 'nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conţinea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strângând cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâşmă 'l invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse.
În vremea asta Cezara, curioasă şi neastâmpărată , cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză , o ridică şi se uită întrucât înaintase lucrarea „Căderei îngerilor". Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre caos ... aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se 'ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era caos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte - o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit.
Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului ea s-ascunse după el . .. şezu pe pat. ... şi se uită. . . Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză ; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc .. . tăcea ca peştele.
_________
Francesco reveni, îşi căută paleta , pinsulele , lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încât camera se împlu de un aer vioriu ... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi ... Cezara era să răcnească ... dar îşi astupă gura c-o mânuţă şi cu alta ochii. Să vorbim încet ... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că li vorbesc la ureche ... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi ? Sânii îi crescuse într - atâta de bătăile inimei încât sărise un bumb de la pieptaraşul cam îngust de catifea neagră... de ce-l şi încheiase ? Dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări ? Ea-şi dezbumbă pieptariul , sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ea răsuflă adânc , deşi încet. Apoi îşi puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul . . . Apoi ridică un degeţel , . . . cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete. . . Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură. . . Acum era să-i pleznească colanul ... ea-l descheie din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa . . . Mânele ei îi căzură 'n jos, căci era obosită de emoţiune , dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-a fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strâns încleştată .
Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pânză şi sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mândru ca un antic Apoll în semiîntunericul vânăt al odăii , pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurei .
— Ieronim ! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte . . . atunci ea era descoperită . . . cu toaleta ei dezorganizată , cu părul vâlvoi , cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sângele . . . Dar nu era asta.
Pictorul zise : ,,Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie , ca să văd ce espresie va lua faţa ta".
Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zâmbire rece, sceptică , îi discleştă puţin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel ! Era o durere mândră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă în ochi.
— Da, da ! asta-i espresia ! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trasături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal .
— Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă faţa — gândi Cezara şi o duioşie dulce şi liniştită îi împlu sufletul ... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum ... buzele ei se discleştară c-o dulce espresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plânge fără să vreie .
— Mi-ar trebui încă câteva şedinţe , zise Francesco.
Cezara 'şi deschise ochii, dar ... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat . Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş - afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş' ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâni . Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmotic îl dezmierdă , îl sărută…
— Ce-i, copila mea ?
— Nimic.
— Îţi place?
Ea şopti ceva neânţeles , cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.

V

Cezara către Ieronim
Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tânără , căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atît de mândru , ştii a privi atît de rece.. . Ah! cum
aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea — iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei ... când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o neruşinată , o rea, o femeie de defaimat ; dară cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt , că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este. . . ce se petrece în acea cămăruţă unde - aş vrea să locuiesc eu.. . numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă?
Cezara
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Cezara

Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de - a-mi jărtfi viaţa pentru tine. Îţi sărut mâna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli când crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi , venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea care te face adorabilă . Dac - ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea —fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare , aceleaşi doruri ... ordinare ; căci care-i scopul lor ? Plăcerea dobitocească , reproducerea în muşinoiul pământului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor , aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le asamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu?
Priveşte-ţi 'i , acei tineri cu zâmbiri banale , cu simţiri muieratice , cu şoapte echivoace , vezi acele femei cari li răspund prin ochiri voluptoase şi mişcându-şi buzele — vezi! împrejurul acestui instinct se 'nvârteşte viaţa omenirei... Mâncare şi reproducere , reproducere şi mâncare !... Şi eu să cad în rolul lor?. . .Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îţi vei descoperi sânul ... sânul care mâni va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi ? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru ... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpâneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea - ntreagă . Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei , decât să animez cu el o simţire pe care o cred nu numai culpabilă , ci ordinară ... Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu, voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria , ca un nebun ! ... numai nu ca ei. Sâmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea ... Lasă-mă în mândria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap? printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea ? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll ... fii steaua cea din cer — rece şi luminoasă ! — ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine !
I.
……………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această săhăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. /
— Ei, ai de gând să zici ba ?
— Iată ce zic, răspunse arătând pe a sa.
— Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata.
Plecară şi veniră — la Cezara acasă.
— Domnişoara Cezara, recomandă Francesco când intrară.
— Cezara ? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios, în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus ... Francesco ieşi; iar Cezara...s-aruncă la picioarele tânărului cu mânile unite, tremurând şi aproape plângând .
— O ! zise ea încet, ca şi când s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucându-i o mână o duse la buzele ei — poţi suferi amorul meu ? să-l suferi numai . . . căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit . . . ca un copil . . . Am auzit că eşti urâtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te .. .
El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pământ , o aşeză lângă el; apoi îi puse mâna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei . . . Îi era ciudat . . . nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii.
— Drept vorbeşti? întrebă el.
Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zâmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah ! gândi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în această mască de ceară a mea ? Se înţelege ... Alt bărbat s-ar simţi măgulit, el . . . nici măgulit nu-i...Ştie că i se cuvine amor şi mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece ; ,,Adevărat vorbeşti?"
O altă femeie, mai mândră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vânată de mânie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată . Ea? Era tristă. Ar fi plâns ... ar fi plâns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el.
Şi el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ca, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i.
— Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet . . . te voi numi tu, căci îmi eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor.. . dacă. . . ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atâta cât mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de-a le avea.. . Îţi pare ciudat asta.. . dar şi mie. Pare că te-aş săruta . . . dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aşi iubi . . . atunci când ai fi supărată pe mine.
— Nu pot fi ... nu mă pot preface ... în nimic, zise ea. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adânc , căci de la amorul tău atârnă fericirea vieţei mele întregi.. . Acuma Castelmare are jocul liber.. . nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl - meu , căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea , de se poate, prin o altă nenorocire... Sunt femeie ... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte ... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură.
— Cezara, zise el încet şi înduioşat , . . . mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde 'n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată . Cezara,.. . simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzând mort pe uliţă şi momentul întâi nu-mi face nici o impresie .. . abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plânge . . . plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic : ai milă de mine.. . căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă 'nţelegi , numai simt ca amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia ... aceasta o ai întreagă. Iubeşte - mă de voieşti, dacă — lasă să-ţi spun acest dulce cuvânt — dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gândeşti că eu nu te-aş putea iubi ? Te înşeli . .. Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adânc în inima, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gândesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te .
El o sărută pe frunte şi ieşi. . . Ea surâse . Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mâni , şi zise lin, înşirând cărţile :
— Dac-a veni mâni , l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci . . . atunci asemenea l-oi iubi.
…………………………………………………………………………………………………………………

Ieronim cătră Euthanasius

Dezmierd un chip de copilă în felul meu.. . adică împlu un album cu diferitele espresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atît de clari, pot să zic de-o cerească claritate , nu pot cuprinde nimic deodată. Mâzgălesc păreţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă n-o iubesc. . . Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată... Am zugrăvit în cartea mea această espresie. A 'ngenuncheat lângă mine... m-a rugat să-i sufăr iubirea... nu-ţi pot descrie espresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei... dar am schiţat-o ... E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din câte - am zugrăvit. Am pus-o lângă mine. Deconcertare şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc . I-am spus cuvinte bune. O rază de speranţă în acea amabilă măhnire a feţei. O adorabilă schiţă. Dar simt că din ce în ce schiţele se familiarizază cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte.
……………………………………………………………………………………………………………………
O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus.
Euthanasius

VI

Sunt oameni pe cari spiritele de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură — oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, espres , consecvent . Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgând clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească ; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi , apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunând prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi , ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă , fără să-l vadă, să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune : o natură comună, consecventă şi puternică.
Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrînd - nevrînd , lui i - erau toate mijloacele binevenite , deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucât îl servea inteligenţa, el cerca 1 a descoperi dacă nu cumva şirata 2 copilă ar avea vreun amor.
Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră - sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi 'i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa . În asemenea resuveniri , în cari el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare . Simţea parecă un ghimp în inimă când ea era faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. Dacă mi-ar da pace, gândi el în sine, totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mâna ei mică şi ne-am uita în lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane . .. Parecă părul ei e o spumă de aur, atît de moale 'i ... Şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cât lumea pace ... mereu mă gâtuie ... mă sărută — şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel...e chiar frumoasă — să spun dreptul. Bărbia se rotunzeşte ca un măr galben ... guriţa câteodată parcă-i o cireaşă ... şi ochii, ah ochii ! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei ... îmi atinge genele şi mă 'nfioară pân-în tălpi . Atunci nu mai văd ce frumoasă e . . . o negură îmi întunecă ochii... atunci aş omorâ - o ... Asta nu-i trai, asta-i chin ! Dar biata copilă . . . să fiu drept . . . ce ştie ea că mă chinuie.

Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz 1 părul negru şi urcat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi ; buzele 'ntredeschise arătau o energică durere şi numai gâtul se 'ndoia cu mândrie 2, ca şi când nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţeii . — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mânile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gândea lucruri de cari nu-şi da seama şi numai luna lunicând pintre nouri împlea noaptea de vis. S' auzi un foşnet uşor care-l trezi.. . Era ea. Cum se schimbase acum ? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândeţă . Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adâncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă. . . ci, limpeziţi , nespus de adânci , te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adâncimea lor. . . Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surâdea suferitor oarecum gura de purpură ... o roză a Ierihonului a cărei frumuseţă nu se trece. Ea s' - apropia încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul. I ghicise ea caracterul ? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s' - apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El..., rezămându-şi cotul de spata bancei , îşi lăsă bărbia pe mână , mişcându-şi încet degetele şi se uita uimit, cu ochii strălucitori , la strălucitorul ei chip ce s' - apropia . Ea şăzu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mâna — nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată 'n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întâi mâna şi apucă încet mânuţa ei fină şi rece. Ah ! gândi , şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă . . . ah ! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecându-şi gura la urechea ei, îi şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare :
— Priveşte la lună, luna mieze - nopţii — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi — rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci şi tu parte . . . Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată . . . dulce . . . Nu ştii tu că eu te iubesc.. ?
Ea se 'nfioră , dar tăcu.
— Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vârfurile turnurilor şi pânzele de la corăbii pe râu . Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu ! tu ! tu ! . . . Nu s-aude nimic . . . decât departe 'n vro grădină privighetoarea şi s-aude vuind încet o roata de 3 apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi. . . Trandafirii înfloresc pe faţa ta . . . Tu, regină a sufletelor, nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul ? dulce ca filomela? tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar , iubită ca o Dumnezeire ? Priveşte, zise el şi mai încet, strada aceea strâmtă şi întunecoasă ; numai într-un singur colţ îi taie 4 umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins.. . Vino cu mine . . . vino cu mine acasă ... Voi da 'ntr-o parte perdeua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer . .. Ah ! te iubesc ! ... ţipă el apăsat . .. te iubesc ! . .. o văd prea bine că te iubesc !
El o strânse cu atâta putere încât se-ncleştase amândoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă . Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei , îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna 'l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amândouă mânile de spata bancei şi-l sărută, cu ochii pe jumătate închişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic . . . asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă .
S' auzi o foşnire în frunzele unui tufari. ,,D-zeul meu ! — gândi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva ? — Poate Castelmare. Sărmanul copil ! Cum se va întoarce el acasă ? Acest om poate să-l pândească ".
Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie . . . apoi îl întrebă lin, ca şi când n-ar fi vrut să-i întrerumpă decât încet gândirile lui, somnul lui cel aievea 1
— Ştii să mânuieşti sabia ?
— Da ! zise el.
— Să-ţi aduc o sabie — nu-i aşa ?
—Da...
— Şi mi-i da o sărutare pentru ea ?
— Da.
Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse , folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.
?Dulcele meu sloi de gheaţă — tu marmură ! tu, piatră, tu !
— Dă-mi pace Cezara. Îmi vine să mor.
— Nu, nu ! îngerul meu ... mergi acasă ... Să nu ţi se întâmple nimica pe drum ... gândeşte la Cezara ta . . . mărgăritariule . Nu se putu opri de a-i lua capul între mâni şi de a-l mai săruta o dată ... tare şi cu zgomot.
— Acuma mergi, mergi! Te rog.
— De ce mă rogi ?
— Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămânea .
— Cum ?
— Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil.
Ea-l duse pân-la un hăţiş 2 şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşând un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă : ,,Ieronim ! te muşc !" Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupându-şi cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi dezmierdătoare , pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare ... Ieronim.
Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strâmtă , aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decât porumbiţa lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, când auzi în urmă-i un pas sever , regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se 'ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul ... Castelmare sosi ... Tăcere. Ieronim plezni cu vârful sabiei într-un zid de granit şi, la scăpărare , se recunoscură ambii rivali . În acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa , apoi s' auzi un gemet ... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată . . . cealaltă rămase mută.

VII

Ieronim se 'ntinsese pe patu-i şi dedese 'ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în râu , făcând parecă din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, când auzi bătând încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul.
— Tinere, zise el, trebuie să fugi cât mai în grabă din oraş.
— De ce ?
— Ai omorât pe Castelmare.
— Ştiu.
— Ştii. Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podesta din acest oras , că duelele sunt oprite şi că poţi ajunge la spânzurătoare .
— Ei şi?
— Ei şi? De unde - ai învăţat acest limbagiu , Ieronim, adaose bătrânul molcom, copilul meu ! Mi-ar părea rău de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie ... Iat-o.
El îi dete o hârtie mâzgălita în linii strîmbe. Acesta o deschise.

Cezara cătră Ieronim
Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înabuşit de sânge , au zis oamenilor să-l l aducă la noi. A povestit tot, cui îi datoreşte rana, sa. Fugi ... te rog ! Pot să te urmărească încă 'n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista ! . . . Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămâind aici; nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire ... paserea mea ! Fugi, şi poate că .. . ah! unde-i o speranţa de care să mă ţin? ... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice : vino la mine, şi nu pot. Spune-mi : să te pierd, pentru a te mai vedea o dată ? Nu ! Fugi, Ieronim; poate că vro întâmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine, ... poate contele să moară ... îi doresc moartea ... te iubesc ! Nu, nu ! nu crede că te iubesc într-atât încât să-ţi zic să rămâi . .. Adio ... drăguţul meu !
Cezara
Ieronim 2 ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul râului , unde Francesco îi dădu barca lui. El înbrăţoşă pe bătrânul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul râului până ce, ajungând pe luciul înalt al mării, el aruncă cârmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie, şi astfel — un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor—adormi adânc .
A doua zi soarele era sus când îşi deschise ochii . . . El văzu că barca lui se 'nţepenise între nişte stânci de piatră... Soarele stăpânea cerul şi împlea sânul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stânci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmblau cu pas regulat şi încet călugăriţe . O grădină unită cu murii monastirei se 'ntindea până jos la poalele mării, care se mişca urcându-şi apele până lângă un boschet de chiparos si roze tăinuit în ponorârea unei stânci , ca un azil de scăldătoare .
El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stâncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri . Intră în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare 'l arsese în somnu-i ... merse mereu înainte ... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzând însă că ea nu pierea , el s-apropie şi văzu o bortă, cât ai băga mâna , care corespundea undeva . . . se uită pe ea ... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu Puterea mânilor , dar era un granit greu de înlăturat ; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni , bolovanul se întoarse ca-n ţâţâni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece târându-se . El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pământ şi, când îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţa priveliştei .
Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pân-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii Unei prisăci mari.
— E insula lui Euthanasius, gândi el uimit şi păşea încet, minunându-se la fiecare pas. Până şi insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturi curioşi , albaştri , auriţi, roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încât capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor , fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor ... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul şi tânărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată 'n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură , patul, un ulcior cu apă; dar bătrânul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă.
,,Simt că măduva mea devine pământ , că sângele meu e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars Lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu ; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor ... şi-n palmele 'mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, ,,soarele", viespii să-şi zidească fagurii , cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune . Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată".
Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior , văzând că ea-i răsuflată şi băhnită , presupuse că bătrânul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitoriul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adânc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încât fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tânărului . Într-adevăr se familiariză în curând cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi , îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adânceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă , fără durere, fără vis, fără dorinţă.

VIII

În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor şi a conmesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi , gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patime cari aveau să aibă acest sfârşit , era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume.
Când Castelmare se prezintă, începu s-o mângâie :
— Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat.
— Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă . Vei bate iar la uşa mea după un an.
Castelmare ieşi nemulţămit , aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată . Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator , şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de câteva ore — unde ea se şi duse după înmormântarea tatălui ei.
Ea slăbise de grijă, sărmana copilă ... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la ţărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.
În murii liniştiţi ai monastirei ea se regăsi pe sine însăşi 1. Chilia ce i se dedese era cu fereasta 'nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgând zăvorul la uşă 2 ca să nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii până lângă ţărm; sau alte dăţi, pierzându-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranţă.
În zile calde ea se dezbraca şi, lăsându-şi hainele 'n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei . Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi când piciorul ei atinge l marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu 2 toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleştată de energie şi 3 se lasă 4 îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din când în când cu braţele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu 5 marea, iar surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi 6 golise gâtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lasa urme dac-o atingeai . S-aruncă în mare şi începu să 'noate , puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm.
Undele liniştite o duceau şi în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse 'ncetinel de-a lungul lor, răzămându-şi mânile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfâşiat şi strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului şi de odată o panoramă cerească se deschise ochilor ei ...
,,D-zeule ! ce rai!" gândi ea — ,,voi sta aici puţin". Ea merse 'nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul 7 limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea 8 apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine ... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se 'nclinase , ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieşire .
Ce sa facă ? Cu gândul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur ... nicăiri o ieşire ...
,,Ah !" gândi , ,,şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat ? Cine mă vede şi cine mă ştie?"
…………………………………………………………………………………………………………………
— Să făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se 'ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce 'nconjura dumbrava era poleită şi, tremurând , îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi . Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o 'nchipuire de zăpadă , cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie . . . Ea mergea încet . . . Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin ... ar fi plîns ! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu sa treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei . .. Ea se uită l-acea dumbravă încîntată . . . o dorintă de fericire îi cuprinse sînul . . . era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie . . . Deodată ea văzu prin arbori o figură de om .. . gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze . . . şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare ... era el.
,,Ah ! gîndi ea zîmbind, ce nebună sînt ... pretutindenea el, în frumusetea nopţii, în tăcerea dumbravelor" . . . El s-apropie . . . El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui . .. O privi lung, se priviră lung.
Cînd îi luă mîna .. . ea ţipă.
— Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui ... Cezara ! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună ? Sau eşti tu ? tu ?
Ea plîngea .. . nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis.
— Tu eşti ? Chiar tu ? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă ... Ea nu se mai sătura prividu-l...

... şi uitase starea în care era.

Călin (file din poveste)

Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.

I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;
Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.

II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --
Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".

III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,
Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,
Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume
Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"

IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.

V.
S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr
Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !

VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.
Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.

VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,
Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.
O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.

VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...
Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,
Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.
Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.
Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.

I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;
Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.

II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --
Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".

III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,
Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,
Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume
Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"

IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.

V.
S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr
Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !

VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.
Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.

VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,
Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.
O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.

VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...
Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,
Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.
Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;
O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.
Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,
Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi". Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;
O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.
Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,
Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi".

Balcescu si urmasii lui

Balcescu si urmasii lui


Peste doua zile va iesi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Balcescu.
Se stie neobositul zel, cu care acest barbat plin de inima si inzestrat de natura c’o minte patrunzatoare si c’o fantezie energica, a lucrat la istoria lui Mihai – Voda.. Din sute de carti si documente el a cules c’o adevarata avaritie pentru gloria natiei romanesti, toate colorile din relatii si notite, cu care apoi a zugravit acea icoana mareata, din care figura Voevodului romanesc iese din prosceniu, vitejeasca si mandra si vrednica de a se cobori din stralucita vita a Basarabilor.
Limba lui Balcescu este totodata culmea, la care a ajuns romanimea in deobste de la 1560 incepind si pana astazi, o limba precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, si care astazi e aproape uitata si inlocuita prin „pasareasca” gazetarilor.
Desi Balcescu se intemeiaza pretutindenea pe isvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite munci, totusi munca nu se baga nicaieri in seama, precum in icoanele maestrilor mari nu se vede amestecul amanuntit de vapsele si desemnul ingrijit linie cu linie. O neobisnuita caldura sufleteasca, raspandita asupra scrierii intregi, topeste nenumaratele nuante intr’un singur intreg si asemenea scriitorilor din vechime, el ii vede pe eroii sai aievea si-i aude vorbind dupa cum le dicteaza caracterul si-i ajunge mintea, incit toata descrierea persoanelor si intamplarilor e dramatica, fara ca autorul sa-si fi ingaduit a intrebuinta undeva isvodiri proprii ca poetii.
Nicolae Balcescu e dealtminterea o dovada , ca limba romaneasca pe vremea lui si’nainte de dansul era pe deplin formata si in stare sa reproduca gandiri cit de inalte si simtiri cat de adanci, incat tot ce s’a facut de atunci incoace in directia latinizarii, frantuzirii si a civilizatiei „pomadate” a fost curat in dauna limbei noastre.
Desi nu mai impartasim entuziasmul cartii lui Balcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848, desi ne-am incredintat cu durere ca chiar aceia ce azi le reprezinta, nu mai sunt patrunsi si se slujesc numai de dansele ca de o parghie pentru ajungerea unor interese mici, desi stim ca daca inima lui era vie in vremea noastra, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care inganau a impartasi simtirile unei inimi, pe care n’au stiut-o pretui niciodata, totusi entuziasmul lui ca atare ne incalzeste, caci este sincer, adevarat, energic, s’arata cu acea nesovaire de care ne minunam in caracterele antichitatii.
Dumnezeu a fost indurator si l-a luat la sine inainte de a-si vedea visul cu ochii, inainte de a vedea cum contimporanii care au copilarit impreuna cu dinsul si’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfa, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, imbracand cu dansele pe niste oameni de nimic.
El s’ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina. El ar vedea parlamente de papusi neroade, universitati la care unii profesori nu stiu nici a scrie o fraza corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvant oameni care vazand ca n’au incotro de lipsa lor de idei, fabrica vorbe noua, risipind vechea zidire a limbii romanesti, pentru a parea ca tot zic ceva, pentru a simula o cultura care n’o au si o pricepere pe care natura n’a voit sa le’o deie.
Murind in Italia, sarac si parasit, ramasitele lui dorm in pamintul din care a pornit incepatura neamului nostru, cenusa sa n’a sfintit pamantul patriei, ci e pe veci amestecata cu acea a saracimii din Palermo. Cu limba de moarte insa si-a lasat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica si astazi, dupa un patrar de veac din ziua mortii lui, societatea academica a insarcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea si editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astazi cand vitejia si virtutea taranului nostru ne face sa uitam fatarnicia si micimea de suflet a oamenilor dela 1848 si nemernicia unora dintre comandantii improvizati de fratii rosii, care pentru a-si dura gloria pe actii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigura si fara de niciun folos pe acest popor viteaz si vrednic de a fi altfel guvernat.
Faca-se aceasta scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevarata idealul nostru, libertatea ce se castiga prin munca. Cand panglicarii politici care joaca pe funii impreuna cu confratii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe ruda pe samanta, de pe fata pamantului nostru, cand patura de cenuseri, lenesa, fara stiinta si fara avere va fi impinsa de acest popor in intunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul romanesc isi va veni in fire si va rasufla de greutatea ce apasa asupra lui, atunci va suna ceasul adevaratei libertati.
Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astazi isi uita limba si datinele prin cafenelele Parisului si care se va intoarce de acolo republicana si imbuibata cu idei straine, rasarite din ale stari de lucruri, va fi mai in stare sa inteleaga pe acest popor, a carui limba si istorie n’o mai stie, ale carui trebuinte nu le intelege, ale carui simtiri o lasa rece ?
Fi-vor in stare acei tineri sa inteleaga, ca nimic pe acest pamant, pentru a fi priincios, nu se castiga fara munca indelungata, ca toate cocotarile lor de-a gata prin intrigi de partida si prin lingusirea desertilor si fatarnicilor rosii, nu sunt de nici un folos pentru tara ? Fi-vor destul de intelepti ca sa nu linguseasca patimile multimei cu fraze sunatoare , ci s-o faca a vedea lamurit, ca munca si numai munca este izvorul libertatii si a fericirii si cum ca cei ce pretexteaza ca bunurile morale si materiale se castiga prin adunari electorale, prin dicursuri de cafeanea si prin articole de gazeta, sunt niste sarlatani, cari amagesc poporul in interesul lor si pentru risipa bunei stari ? La intrebarile acestea raspunsul e greu ; ne temem chiar de a face o concluzie finala.
Oare un stejar care-l rupi dela radacina si-l sadesti in mod mestesugit intr’o gradina de lux, are viitor ? Oare neamul romanesc cu toata trainicia radacinilor, are viitor, cand trunchiul e rupt de intreg trecutul nostru si rasadit in mod mestesugit in stratul unei desvoltari cu totul straine, precum este pentru noi cea frantuzeasca ?
Iata intrebari la care nu indraznim a raspunde. Dumnezeul parintilor nostri sa aiba indurare de noi.



Timpul, 24 Noiembrie 1877

Archeus

Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie – deşi aceştia sunt în genere oamenii care pricep tot. Cel puţin cînd e vorba de expropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemînatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare – se-nţelege că nu impunem nimănui părerea – că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri, de o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega.

Se vede că autorul vrea să înceapă de la az buchi. Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decît în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gînsac şi cîne. Privirea cînelui e inteligentă, el pricepe din lumea aceasta o porţie mult mai bună decît gînsacul; cu toate acestea amîndouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gînsac, cum o vede el, pentru cîne, item, pentru membru de la primărie – pentru Kant item. Totuşi cîtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adîncă a înţeleptului de la Königsberg.

Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia văzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintîi deosebeşte lămurit grăunţele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură cu ochiul distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înuioşere în faţa unei gîşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi- sau nevirginale trec pe lângă dînsul, fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii.

Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decît în siguranţele acestuia.

Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.

E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor, pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adîncă, este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată explicarea ei este explicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea în sine rămâne un problem, înlăuntrul căruia se rătăceşte cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură, pe care cugetătorul adînc o-ncremeneşte pe hîrtie, pe care citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţă lungă care face că vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.

Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însemnătate numai întrucît se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucît se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucît se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decît indivizi impozabili, subcomisarul – indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu fure unii pe alţii şi să se ţie în răgulă.

După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvântului. Aceştia întreabă totdeauna quid novisimi? Cartea cea mai nouă e pentru dînşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii, formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvîntului, pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gîndiri, pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atîta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se-ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă.

Iar eu din parte-mi gândesc aşa. Orice-a gîndit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămînţă de adevăr. De aceea cărţile vechi, pe cari oamenii nu le scriau numai iac-aşa numai ca să le scrie, ci pentru că gîndise ceva, ce le apăsa inima, şi voiau s-o spuie şi altora, cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri abstruse unele seminţe de lumină, pe cari apoi le ţin minte.

Aşa în una din zile stam fluierând la fereastra deschisă, era zăpadă şi frumos afară, cînd iată văd trecînd un bătrîn c-o manta lungă pe spate şi cu pălăria cu marginele foarte largi. Îl văd intrînd la “Corabia lui Noe”. Corabia aceasta este o crîşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, cînd mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham şi Iafit. Cînd îl văd intrînd pe bătrîn zic: “Ce drac! Pe acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?” …Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi – la “Corabie”.

Întru-nlăuntru… moşneagul – la masa mea. “Corabia” era o odaie mare, boltită şi întunecoasă, în care şi ziua ardea lampă. Bătrînul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari miroasă a tabac.

I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fuiera printre dinţi… Era o necuviinţă… dar acuma eu tăceam; căci, oricît de necuviincios ar fi fost, aria era de o frumuseţă rară… era subţire ca bîzîitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cît cojiţa unei alune, cînta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el... apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetele lui lungi, încît mîna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.

– Iartă-mă, d-le doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva… şi aş voi să vă-ntreb…
– Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe cînd ştergeai ciubotele lui Beethoven.
– Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven.
– Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut… Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele şi basta.
“Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta”, gîndeam eu.
– Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitîndu-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Chelner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine… Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dentîi gîndire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu a fost: Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta. Vezi tu, asta voiam s-o ştiu… Omu-i ca o vioară… dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-ame găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei.
Eu căscam gura.

Bătrînul se uită la mine şi-ncepe să rîdă.
– Spune-mi, nepoate – dacă poţi – un lucru imposibil şi o idee imposibilă.
– Un lucru imposibil este ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atîţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme.

Chelnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşertă pîn în fund.
– Ascultă-mă nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?
– Ba nu.
– Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot.
– Ptiu! Bată-te vina, unchiule, cu tot cu Archaeusul tău… Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus?
– Sşut! Taci, nepoate… Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întîi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate, cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, şi dacă le ştergi acestea… şi un somn adînc le şterge pentru cîteva oare… ce simţemînt ni rămîne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă, în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare, în cari băgăm o lume, dispar pentr-o clipă… e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi… aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este… că oare ce-nsemnează asta. Cînd priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu o fi gîndind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetării.

– Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe cînd pierduse auzul.
– Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio, după ce uitase de mult natura vocii omeneşti… el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşi faţă c-o operă, care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor… c-ai privi-o cu binoclul întors… ş-ai vede departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu, ce pari a nu pricepe bine, pînă bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cum că toţi oamenii ar ave în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie, ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca şi cînd ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi… ba s-apropie aşa, încît toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlîndu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care are-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu pînzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui… Un teatru întreg, în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.

– Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?
– De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş-aceeaşi – totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic… că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage… Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezvie… va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur al realităţii… Şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă, care-ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezească şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez… ar trece printr-o mie de figuri el însuşi, şi dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt… Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni, cari aducînd o mică modificare organului vederii creează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare cât o bîrnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avusese înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche că-nainte urieşii locuiau pămîntul atîrnă de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim… Cine nu ştie cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea-şi aduce aminte cum că a mai auzit odată această muzică… Un amic se arată… el a-mbătrînit… vro cîţiva peri albi are pe cap… mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o avem despre dînsul, şi închipuirea, cum el a fost, şi vederea concretă, cum este, ni smulge părerea de rău: “Cum s-a schimbat omul acesta!”… în starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate… Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice îi sfîşie sufletul şi-i brăzdează faţa… din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor… Nu avem criteriu… Nu ştim dacă ştim ceva… O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin… Poate se zice însă că cutare om ciudat nu are drept, cînd spune ceva? Cu ce-l combaţi?... cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre… numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea… Poate că noi nu facem alta decît visăm într-un fel şi el într-altul…

– Dar bine… vedem lumea.
– Şi el o vede.
– Dar o pipăim.
– Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat, şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori e el nebun… asta-i întrebarea. Şi de gîndim numai cît de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni se pare nouă ciudat lor li se părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decît o formă, sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să-ntrebăm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte, care azi aprobă ceea ce a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte, care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxii…

– Cum din paradoxii?
– Da! Căci spune-i numai un[ui] om ieşit din coaja naturei cum că soarele stă şi pămîntul se-nvîrteşte… el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase… Spune-i că stelele sunt tot atîtea lumi… el va găsi-o paradox.
– Dar cu toate acestea e adevărul.
– Adevărul? Cum vrei… Cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării, cînd presupunem ceea ce ni se impune de sine… că spaţiul e nemărginit!... Unde-i mişcarea cînd spaţiul e nemărginit?... Pămîntul a făcut o bucată… Bine… Deasupră-i şi dedesubtu-i a rămas tot atîta spaţiu, căci e nemărginit… va să zică ce a parcurs el, cînd n-a parcurs nimica, că pretutindenea sta în acelaşi loc, în acelaşi centron, în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atîta ar fi… Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încît mişcarea lui nu-i de cugetat, fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pămîntul îmblă cum îmblăm noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem… în urmă şi-nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa – căci e nemărginită.

– Dar timpul?
– O, acest blestemat de timp, care e cînd lung, cînd scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune… Cînd aşteaptă cineva iarna la portiţa vreunui zaplaz pe drăguţa lui… şi ea nu vine… şi aşteaptă… şi ea tot nu vine… ce-i timpul? O eternitate. Şi cînd citeşte cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor… ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vrodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă, ori o tinereţă întreagă?... În vis el poate ave într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui? Şi în cîtă vreme? În şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cît timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii, am şters tot exclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa este posibil, ci zicem: după cît ne ajunge capul aşa e… dar dracul ştie dacă n-ar pute fi şi de o mie de ori altfel…

– Ce ciudată idee despre viaţă!
– Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar… o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcătură, dă de el, citeşte… citeşte… pocneşte din degete… “Da ştii că asta-i bună!”… Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii… publicul rîde, actorii se strîmbă şi toate acestea ca-nainte… de o sută de ani. Atuncea-ţi vine a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Cînd întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare… Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta… Unde e spaţiul? De aceea cînd auzim trîmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atîta conştiinţă de sine, să zîmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascutăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gîndirile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele… Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?

– Niciodată… Dar aş dori să ştiu mai întîi cine-i Archaeus?
– Hm! Cum dracu să ţi-o spun, dacă n-ai priceput pîn-acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările, ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vre să rămîie el însuşi… persoana sa.
Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei!), mai cuminţi (cîţi oameni de stat!), mai geniali (cîţi scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi… dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu, care-n toate schimbările din lume ar dori să rămîie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul… numai să fie el. Ar dori să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon… dar să rămîie tot el. Abstrăgînd de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare îşi are dorinţa împlinită… căci este indiferent pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el… Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?

– Ba nu. Mai puţin ca oricînd.
– Nici nu-i uşor de priceput – pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeauna de faţă… în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului, am pute vede lămurit ce-i etern… Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decît o vecinică plătire cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar pute privi peste tot, am şti ce este netimporal.
– Ce-mi folosesc mie expunerile acestea, cînd eu tot nu ştiu ce-i Archaeus?
– Hm! Eşti greu la cap. Cînd gîndeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă defel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gîndeşte la Napoleon), cum că omul e numai prilejul adesea slab, abia suflat pentru nişte patimi cumplite, cînd gîndeşti cum că purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi cînd vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori, din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămîn, şi şi aceste puţine au în sfîrşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cum că fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens, care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mînă una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe cînd carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.

– Şi este într-adevăr vecinică.
– În fiece om se-ncearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămîne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţa, rămînerea-n drum, decepţiunea, recăderea animalului păţit, bătrîneţa şi moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor: încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unor întrebări curioase?
– Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui.
– Da, Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămîn întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de-nţeles, alteori deşerte. Cînd văd nas omenesc, totdeauna-mi vine să-ntreb, ce caută nasul iestea-n lume?






de la az buchi = de la începuturi
item = idem = (lat.) la fel
quid novisimi = (lat.) ce este mai nou
Sim, Ham şi Iafit = fii lui Noe
punctum saliens = punct în mişcare
Ahasverus = nume al personajui legendar cunoscut şi ca “jidovul rătăcitor”

Mihai Eminescu. Geniu pustiu. Biblioteca pentru toţi. Editura pentru literatură. Bucureşti. 1966

Ah, mierea buzei tale

Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde eşti, demonico, curato,
Ah, unde eşti să mor la sânul tău!

Ce sunt eu azi? ­ o frunză, o nimică.
Şi-mi pare că am fost un împărat;
Simţirea care sufletu-mi despică
E ca şi când o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
Am nebunit de când o am gustat!

Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,
Să-ţi sorb lumina pân- ce-or fi de gheaţă
Frumoşii-ţi ochi ­ să-ţi devastez aşa
Tot ce tu ai frumos… o, mă învaţă
Să te ucid cu respirarea mea!

Să murim amândoi… La ce trăiesc eu,
La ce trăieşti tu pe a lumii spume?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume;
Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.
Că undeva s-afla al nostru nume!

Încet, încet … să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pământ ne-om furişa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi… aşa, aşa;
Ce bine e să dormi adânc în raclă,
Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva.

Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi:
O rază încă, încă o scânteie,
Ş-apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi
Simt încă gândul tău iubit, femeie,
Ş-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.

Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să viï?