Biografie Mihai Eminescu

Biografie Mihai Eminescu

Repere Temporale

1850 Mihai Eminescu se naste la Ipotesti pe data de 15 ianuarie ca si al saptelea copil al familiei Eminescu.

1858 Intre 1858 si 1860 Eminescu urmeaza scoala primara.

1860 Intre 1860 si 1861 urmeaza cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuti.

1867 Eminescu este angajat ca si sufleur in trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.

1869 În 2 octombrie intră la Universitatea de Filosofie din Vienna.

1872 1872-1874 Mihai Eminescu este student la Berlin,unde intră în contact cu mare literatură a lumii.

1873 El primeste o slujbă la Consulatul Român din Berlin.

1874 Mihai Eminescu este directorul Bibliotecii Centrale din Iasi.

1876 Este corector si redactor al părtii neoficiale a ziarului "Curierul de Iasi".

1877 Eminescu pleacă din Iasi si se stabileste în Bucuresti,unde este redactor la "Timpul"

1878 Mihai Eminescu are o intensă activitate publicistică la "Timpul" "Convorbiri literare".

1883 În ianuarie el se află în spital pentru o perioadă.În 4 iunie Eminescu se întoarce la Iasi si în 28 iunie devine foarte bolnav din nou.

1884 El părăseste spitalul după o altă perioadă de convalescentă si face o călătorie în Italia,pe urmă se întoarce la Bucuresti.Din 7 aprilie Eminescu se mută din nou la Iasi.

1886 În timpul verii,Mihai Eminescu devine alienat si boala se întoarce, poate mai gravă ca oricând.Curând el se va simti ceva mai bine.

1887 În primăvară,el se află în spitalul Sfântu Spiridon din Botosani.

1888 Boala se agravează din ce în ce mai mult,astfel încât Eminescu nu mai poate să scrie.

1889 Pe data de 15 iunie Eminescu încetează din viată.




Născut
15 ianuarie 1850
Botoşani

Decedat
15 iunie 1889
Bucureşti, înmormântat la Bellu

Tabel cronologic
1736 Anul probabil al nasterii lui Petrea Eminovici, tăran din satul Călinesti, lângă Suceava (Bucovina), cel mai vechi dintre Eminovicii atestati în acte oficiale. Străbunic al poetului.
1780 Se naste Vasile Eminovici, singurul fecior al lui Petrea Eminovici si al sotiei sale Agafia. Si el tăran, muncitor de pământ. Avea si darul cântării. E bunicul poetului.
1812 La 10 februarie se naste Gheorghe Eminovici, fiu al lui Vasile Eminovici si al sotiei acestuia, Ioana. Este tatăl poetului. S-a rupt de mediul satului natal si, părăsind Bucovina, s-a stabilit în Moldova.
1816 Se naste mama poetului, Raluca Jurascu, fiica stolnicului Jurascu din Joldesti.
1840 La 29 iunie, Gheorghe Eminovici se căsătoreste cu Raluca Jurascu.
1841 La 12 mai Gheorghe Eminovici, sluger, fu ridicat la rangul de caminar. În acest an se naste Serban, primul copil al sotilor Eminovici.
1843 La 2 februarie se naste Nicolae (Nicu), al doilea copil.
1844 Se naste George (Iorgu), al treilea copil.
1845 La 5 mai, se naste Ruxandra, al patrulea copil.
1846 La 1 iulie, se naste Ilie, al cincilea copil.
1848 Se naste Maria, al saselea copil. Anul nasterii este probabil.
1850 La 15 ianuarie, se naste în Botosani Mihail (Mihai cum i se zicea în familie), poetul, al saptelea copil.
1852 Se naste Aglaia, al optulea copil.
1854 Se naste Henrieta (Harieta), al noualea copil.
1856 Se naste, la 16 noiembrie, Matei, al zecelea copil.
Data când s-a nascut Vasile, al unsprezecelea copil al sotilor Eminovici, nu e cunoscută.
1857 În luna august caminarul Eminovici conducea, cu pasaport, cinci copii la studii, peste granită, la Cernăuti, printre care si Mihai. Ce cursuri a urmat Mihai în acest an nu se stie.
1858-1859 Copilul Mihai a urmat clasa a III-a la "National Hauptschule" din Cernăuti, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.
1859-1860 A urmat clasa a IV-a, fiind clasificat al 5-lea între 82 de elevi.
1860-1861 Înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuti, elevul Eminovici Mihai promoveaza clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru si al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
1861-1862 Urmeaza clasa a II-a.

1862-1863 Repeta clasa, dar de la 16 aprilie 1863 părăseste definitiv cursurile, desi avea o situatie bună la învătătură. Plecând de vacanta Pastelui la Ipotesti, nu s-a mai întors la scoală. Moare Ilie, care studia medicina la scoala lui Davila din Bucuresti.

1864 Elevul Eminovici Mihai solicită Ministerului Învatamântului din Bucuresti o subventie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursiet. I se refuza "nefiind nici un loc vacant de bursier". Prin adresa nr. 9816 din 21 martie, către gimnaziul din Botosani, i se promite că va fi primit "negresit la ocaziune de vacantă, dupa ce, însă, va îndeplini conditiunile concursului". Elevul Eminovici pleacă la Cernăuti unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentatii. La 5 octombrie Eminovici intră ca practicant la tribunalul din Botosani, apoi, peste putin timp, este copist la comitetul permanent judetean.

1865 La 5 martie Eminovici demisionează, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie sa fie înmănat fratelui sau Serban. La 11 martie tânărul M. G. Eminovici solicită pasaport pentru trecere în Bucovina. In toamna se află în gazda la profesorul său Aron Pumnul, ca îngrijitor al Bibliotecii acestuia. Situatia lui scolară era de "privatist". Cunostea însa biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

1866 La 12/24 ianuarie moare Aron Pumnul. Cu această împrejurare sapte gimnazisti tipăresc o brosura cu "lacrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu". A doua din aceste poezii este semnata: M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publica poezia De-as avea... Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însa numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat si pentru totdeauna. La 15/27 mai i se publică poezia O calarire în zori. In iunie părăseste Bucovina si se stabileste la Blaj cu intentia marturisita de a-si reîncepe studiile. La 16/29 iulie, revista Familia îi publica poezia Din strainatate, la 14/26 august poezia La Bucovina, la 11/23 septembrie Speranta, si la 16/28 octombrie Misterele noptii. În cinci numere consecutiiive din octombrie si noiembrie, aceeasi revistă îi publica nuvela Lantul de aur, tradusă dupa Onkel Adam, scriitor suedez. Un scurt timp a fost si la Alba Iulia, unde participă la 27-28 august la adunarea anuală a "Astrei". În toamnă a părăsit Blajul si s-a dus la Sibiu, unde e prezentat lui N. Densusianu; de aici trecu muntii cum putu si veni la Bucuresti.

1867 Intră în trupa lui Iorgu Caragiale, unde are rolul de sufleur si de copist. Cu această trupă facu turnee la Brăila, Galati, Giurgiu, Ploiesti. Citea mult din Schiller, din care a si tradus poezia Besignatiune. Îi apare în Familia din 2/14 aprilie poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, iar la 18/30 iunie poezia lui La Heliade.

1868 Este angajat ca sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care concentrase mai multe forte teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu si actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad si alte orase bănătene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu si a obtinut de la Eminescu poeziile La o artista si Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august si 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, caminarul Gheorghe Eminovici ceru lui Iosif Vulcan stiri asupra soartei fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucuresti, Eminescu face cunostinta cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind multumit de Eminescu, îl angajează ca sufleur a II-a oara si copist al Teatrului National.
La 29 septembrie Eminescu semna contractul legal în această calitate. Obtinu de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată stiintific si în legătura ei organică de profesorul dr. Enric Theodor Rotscher (după editiunea a doua). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe si proiectul său de roman Geniu pustiu.

1869 La 1 aprilie înfiintează împreună cu alti tineri cercul literar "Orientul", care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare si a documentelor privitoare la istoria si literatura patriei. La 29 iunie se fixează cornisiile de membri ale "Orientului", care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vara se întâlneste întâmplător în Cismigiu cu fratele sau Iorgu, ofiter, care-l sfătui sa reia legăturile cu farnilia. Poetul refuză hotărât. Cu ocazia mortii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Stirbey, publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Stirbey. În vară, pleacă cu trupa Pascaly în turneu la Iasi si Cernăuti. Revista Familia continuă să-i publice poezii: Junii corupti la 31 ianuarie/ 12 februarie si Amicului F. I. la 31 martie/11 aprilie. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său îi promite o subventie regulată spre a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toti colegii lui de la Cernăuti.
La 2 octombrie, Eminescu se înscrie la Facultatea de filozofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, lipsindu-i bacalaureatul. Aici face cunostintă cu I. Slavici si cu alti studenti români din Transilvania si din Bucovina. Reia legăturile cu vechii colegi de la Cernăuti si de la Blaj. Se înscrie în cele două societati studentesti existente, care apoi se contopesc într-una singură -`România jună". Scrisorile si telegramele către părinti penru trimiterea banilor de întretinere se întetesc.

1870 Împreună cu o delegatie de studenti, Eminescu îl vizitează de Anul Nou pe fostul domnitor Al. I. Cuza, la Dobling. În semestrul de iarnă 1869/1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. Dupa aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871 /72, când urmează două semestre consecutive. In schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universitatii. Îl preocupau si unele probleme cu care avea să iasă în publicistică. La 7/19 si 9/21 ianuarie publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei brosuri a lui D. Petrino din Cernăuti, iar la 18/30 ianuarie în Familia, Repertoriul nostru teatral cel dintâi semnat cu numele întreg, iar cel de-al doilea cu initialele M. E. Trece apoi la situatia politică a românilor si a altor nationalităti conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, în Federatiunea din Pesta, trei articole, strâns legate între ele: Să facem un congres, aparut la 5/17 aprilie, În unire e tăria, la 10/22 aprilie, si Echilibrul, la 22 aprilie/4 mai si 29 aprilie/11 mai, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta. Federatiunea din 5/17 aprilie răspunde cu multumiri pentru aceste articole, dar nu poate preciza timpul când ar putea începe publicarea romanului mentionat de Varro. A fost probabil vorba de proiectul de roman Naturi catilinare. La 15 aprilie publică în Convorbiri literare din Iasi poezia Venere si Madonă, iar la 15 august Epigonu. La 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, lămurindu-i ideea fundamentală din Epigonii.
Alături de N. Teclu, presedinte, Eminescu, în calitate de secretar, semnează, în luna martie, un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna, iar la 4/16 septembrie îi scrie lui Iacob Negruzzi rugându-l sa publice în Convorbiri literare notita ce-i trimite, "asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Stefan cel Mare la Putna". Tot atunci trimite povestea Fat-Frumos din lacrimă, care se tipăreste în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie. Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societătii "Junimea" din Iasi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune că după terrninarea studiilor să se stabilească la Iasi.

1871 În câteva scrisori din februarie îl pune pe Negruzzi în curent cu proiectele sale literare si i-l recomanda calduros pe Slavici. Trimite poezia Mortua est.; care apare în Convorbiri literare din 1 martie, urmată de alte două poezii: înger de pază si Noaptea..., care se tipăresc la 15 iunie.
La 8 aprilie stil nou, "România jună" tine sedintă de unificare a conducerii, alegând primul sau cornitet, cu I. Slavici, presedinte, si Eminescu, bibliotecar. La 1 august, în sedinta de la Cernăuti, s-au desăvârsit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei si ale adolescentei sale. Se abate chiar pe la Botosani si Ipotesti. La 6 august i se adresează din Ipotesti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relatii privitoare la organizarea serbării. În ziarul Românul din 3/15 august, Eminescu publică împreună cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificatia întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Stefan cel Mare. Printre tinerii de talent, participanti activi la serbare, s-au remarcat pictorul Bucevski si compozitorul Ciprian Porumbescu. Din cauza unor curente contradictorii în sânul societatii "România jună", Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere, în toamna anului. Amândoi sunt acuzati că sunt atasati ideilor "Junimii" din Iasi. În studiul său despre Directia nouă, Titu Maiorescu evidentiază meritele de poet, "poet în toată puterea cuvântului", ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreste cu începere din acest an în Convorbiri literare.
Dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formă initială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat si desăvârsit în anii următori. Lucrează la poemul Panorama desertăciunilor. La 16 decembrie, într-o scrisoare către Serban, care se află în tară, îi scrie necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii penru chirie, apoi "la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea". Din această cauză intentionează să se mute la altă universitate, în provincie.

1872 Anul probabil al întâlnirii lui cu Veronica Micle, la Viena. La 10 februarie, într-o scrisoare către părinti, se plânge ca a fost bolnav, din care cauza se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată si de stirile triste primite de acasă. La 18 martie ajunge să constate că "anul acesta e într-adevăr un an nefast" din cauza boalei si a lipsurilor de tot felul. La 8 aprilie solicită bani pentru a se înscrie în semestrul al doilea. Se plânge si de lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări părăseste Viena si vine în tară. La 1 septembrie participă la o sedintă a "Junimii" din Iasi, unde citeste fragrnente din Panorama desertăciunilor. Egipetul si începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezenta în tară a poetului este confirmată si de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botosani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia. La 7 septembrie Eminescu citeste în sedinta "Junimii" două poezii: înger si Demon si Floare albastră. Poezia Egipetul avea să apară la 1 octombrie în Convorbiri literare, iar înger si Demon si Floare albastră la 1 aprilie anul următor. Sărmanul Dionis se tipăreste la 1 decembrie 1872 si în continuare la 1 ianuarie 1873.
Asigurat printr-o subventie lunară de 10 galbeni, din partea "Junimii", Eminescu pleacă la Berlin. O scrisoare a lui Serban din 30 noiembrie dă amănuntul că poetul era plecat cu mai multe săptămâni înainte de această dată. Inscrierea la Universitatea din Berlin s-a facut la 18 decembrie. De data această Eminescu era înmatriculat ca student ordinar, pe baza unui certificat de absolvire de la gimnaziul din Botosani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care si le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei si dreptului.

1873 Prelucrează folclor: începe primele versiuni la Călin si Luceafărul. Pentru a-si putea asigura o existentă modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Teodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tata si fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea si eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre. La 26 iulie i se elibera acest certificat. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului, iar la 8 decembrie se reînscrie la Universitate pentru semestrul de iarnă. N-a trecut nici un examen. La 21 septembrie Iorgu Eminovici, militar, se sinucide, dar moartea lui e declarată abia la 2 noiembrie. Fusese înmormântat la Ipotesti, fără autorizatie si fără declaratie de deces.

1874 Între 17/29 ianuarie si 7 mai are loc o bogată corespondentă între Maiorescu si Eminescu, în care i se propunea poetului să-si obtină de urgentă doctoratul în filozofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Ministrul Invătământului îi trimite la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i se dă sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Koenigsberg, dar printr-o scrisoare din 19 septembrie, adresată secretarului agentiei diplomatice din Berlin, motivează de ce a abandonat această sarcină si de ce a luat drumul către tară, urmând ca în noiembrie sa se întoarcă la Berlin pentru examene. La 1 septembrie era numit însă în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iasi.
La 7 octombrie Maiorescu ia cunostinta prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca asa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de oarecare întâmplari grave în familia sa. Două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia, fratele Serban, care dăduse semne de alienatie mintală, la 10 octombrie se internă în spital prin interventia agentiei române din Berlin. Poetul începuse să sufere de o aprindere a încheieturii piciorului. La 28 noiembrie agentia din Berlin anuntă moartea lui Serban.
Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu predă acum lectii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. Convorbirile literare de la 1 decembrie îi publică Împărat si proletar. La 8 noiembrie promitea că va veni într-o joi la serată literară de la Veronica Micle, spre a citi o poezie cu subiect luat din folclor. Colaborează la Lexiconul lui Brockhaus. Toamna o petrece în tovărăsia lui Slavici, găzduit la Samson Bodnarescu. Publică în Convorbiri literare din 1 noiembrie un articol asupra lui Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii.

1875 În prima parte a anului pune ordine în bibliotecă si propune îmbogătirea ei cu manuscrise si cărti vechi românesti. Într-un raport din 6 martie, adresat lui Maiorescu, ministrul învătământului, înaintează o listă bogată de tipărituri si manuscrise vechi pentru achizitionare. Începe traducerea din nemteste a unei gramatici paleoslave. La 15 iunie primeste scrisoarea lui Maiorescu prin care i se propune functia de revizor scolar pentru districtele Iasi si Vaslui. La 1 iulie este invitat să-si ia în primire noul post, iar la 2 iulie predă biblioteca lui D. Petrino, autorul brosurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme este înlocuit si la scoala din cauza grevei declarate de elevii unor clase. La 10 august înaintează ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferintelor cu învătătorii din judetul Iasi. Remarca pe institutorul Creanga de la scoala nr. 2 din Pacurari, Iasi. La 5 septembrie trimite un raport cu propuneri de reorganizare a scolilor din judetul Vaslui. In Convorbiri literare din 1 februarie publică poezia Făt Frumos din tei, iar la 1 aprilie publică tot acolo o scurtă dare de seamă asupra scrierii Pseudo-cyngeticos de Al. I. Odobescu. La 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale "Junimii" rosteste conferinta pe care o tipăreste în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenta austriacă asupra românilor din principate. La 26 mai, înaintează ministerului un raport elogios asupra unei cărti didactice alcătuită de I. Creanga si altii. Pe Creanga îl introduce la "Junimea". Schimbându-se guvernul, Eminescu este pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013 din 3 iunie. Prin raportul său din 22 iunie către Ministerul Învătănântului, D. Petrino cere ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte si cărti "sustrase". Ministerul înaintează raportul Parchetului din Iasi. Prin încheierea sa din 17 decembrie judecătorul de instructie declară însă că "nu este loc de urmare".
La 15 august se stinge din viată la Ipotesti, Raluca Eminovici. Rămas fără slujbă, Eminescu primeste postul de corector si redactor al părtii neoficiale la ziarul local Curierul de lasi. Frecventează cu regularitate sedintele "Junimii". De multe ori îl vizită pe Creanga în bojdeuca sa. Convorbirile literare îi publicau la 1 septembrie poeziile Melancolie, Crăiasa din povesti, Lacul si Dorinta, la 1 noiembrie Călin, iar la 1 decembrie Strigoii. Curierul de Iasi avea numeroase rubrici redactate de Eminescu, fără semnatură. În această formă apare la 9 iunie schita La aniversara si nuvela Cezara în numerele de la 6, 11, 13, 15 si 18 august. Face un drum la Bucuresti, unde, prin Maiorescu, se împrieteneste cu Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.

1877 Continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iasi. În forma polemică ia apărarea manualului de logică a lui Maiorescu, sub titlul Observatii critice, în Curierul de Iasi din 12 august, si încă o dată recensiunea logicei Maiorescu, în Convorbiri literare din 1 septembrie. Publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle si participă la sedintele "Junimii", dar se simte din ce în ce mai singur, fapt pe care i-l comunică la 20 septembrie lui Slavici, iar la 12 octombrie precizeaza, către acelasi, ca Iasii i-au devenit "nesuferiti". Fiind invitat sa intre în redactia ziarului Timipul Eminescu paraseste Iasii în a doua jumatate a lunii octombrie si vine la Bucuresti, unde se dedică gazetăriei. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. La 18 decembrie, totusi, Negruzzi se entuziasmă de seria de articole din Timipul, Icoane vechi si icoane nouă "minunat scrise si minunat cugetate". Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iasi spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimistilor.

1878 Activitate ziaristică intensă. Nu raspunde scrisorilor primite de la Iasi. Abia dacă participă la sedintele săptămânale de la Maiorescu si de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucuresti îi ocupă serile. Sub titlul Reprezentatiile Rossi publică în Timpul de la 28 ianuarie o scurtă cronică teatrală. Si reprezentatiile românesti îl preocupă: la 6 octombrie publică un foileton cu titlul Deschiderea stagiunii 1878-1879. După insistente numeroase, trimite lui Negruzzi patru poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate si Departe sunt de tine..., care se publică în Convorbiri literare din 1 martie. La 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Pastele, care l-a impresionat pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893). La 26 mai citeste acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind si Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru Ginta latina. În iulie, sfătuit de medic, îsi ia concediu de la ziar si pleacă la Floresti-Dolj, ]a mosia lui Nicolae-Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor si Învataturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurrnuzaki, aparuta de curând în nemteste. La 13 iulie scrie din Floresti, adresând lui Caragiale si Ronetti-Roman, colegi de redactie, o scrisoare plină de umor si de sarcasm.
După înapoierea de la Floresti i s-a propus să se mute la Maiorescu, dar poetul n-a primit. La 17 septembrie face o recenzie în Timipul despre Cuvente den bătrâni, tomul I, de Hasdeu. Participă, între 11 si 13 noiembrie, la a 15-a aniversare a "Junimii" la Iasi, mergând împreună cu Slavici si Caragiale, toti trei în contul lui Maiorescu.

1879 Satisface din plin cererile repetate ale lui Negruzzi si-i trimite la Iasi poezii care se publică în Convorbiri literare: Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe aceeasi ulicoară.., la 1 februarie, De câte ori, iubita.. Rugăciunea unui Dac si Atât de fragedă.., la 1 septembrie, Afără-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însusi glasul, Freamăt de codru, Revedere, Despărtire si Foaia vestedă, la 1 octombrie. Creste pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lectii de limba română si-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: "Grea epoca Eminescu" .
La 6 august moare Stefan Micle. Eminescu scrie Veronicăi. Văduva lui Micle vine la Bucuresti si-l roagă să intervie pentru urgentarea pensiei sale. Împreună fac planuri de căsătorie nerealizabile. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redactie are un rol preponderent, dar obositor.

1880 Într-o scrisoare către Henrieta se plânge că are mult de lucru si că-i bolnav trupeste, dar mai mult sufleteste. Din partea familiei primeste numai imputări, în special adresate de tatăl său. N-are nici timp, nici dispozitie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitatie de nuntă. Se simte îmbătrânit si ar vrea să moară. Nu-si vede capul de datorii. Nu publica decât o poezie: O, mamă.., care apare în Convorbiri literare din 1 aprilie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Renuntă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil. în poeziile pe care nu le publică, dar le citeste la întâlnirile literare saptamânale. Corespondenta cu Veronica se poarta pe un ton iritat. La 6 decembrie Veronica se plânge lui Hasdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-si tină făgăduiala de a o lua în căsătorie.

1881 Scrie la 18 martie, cerând iertare tatălui său, bolnav, că nu poate veni să-l vada. "Negustoria de gogosi si de brasoave" îl tine strâns de "dugheană". Se plânge ca-i e "acru sufletul de cerneală si de condei". Totodată îi scrie si lui Negruzzi, spunând că nu gaseste un minut liber spre a raspunde la scrisorile primite. Îl anuntă însă ca prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la "Junimea" bucuresteana. În seara de 28 martie Maiorescu o citeste în sânul "Junimii", la Iasi. Dupa publicarea Scrisorii I în Convorbiri literare din 1 februarie, si a Scrisorii Il la 1 aprilie, se tipăreste si Scrisoarea III la 1 mai. Pentru caracterul ei antiliberal este reprodusă la 10 mai în Timpul. Ciclul Scrisorilor se încheie cu publicarea Scrisorii IV la 1 septembrie în Convorbiri literare.Absorbit de activitatea ziaristică, găseste totusi timp si revizuieste nuvela Ceara, a cărei ultima forma o încredintează lui Maiorescu, între filele unei brosuri care continea balada lui Schiller Manusa, tradusă în treisprezece limbi; în româneste de Eminescu.
Lucrează la desăvârsirea Luceafărului si la diversele forme din Mai am un singur dor. În Timpul din 4 octombrie Eminescu publică o introducere la seria de Palavre, anecdote, taclale etc. ale lui E. Baican, iar în numărul de la 10 octombrie se ocupă, într-un articol de fond, de însemnatatea limbii vechi din cărtile bisericesti. La 21 noiembrie, cu ocazia dezvelirii statuii lui Eliade, scrie un articol în care ataca că Eliade este cel dintâi scriitor modern al românilor. Raporturile epistolare cu Veronica devin încordate din cauza lui Caragiale, cu care Eminescu se si ceartă la serbarea pomului de Crăciun de la Mite Kremnitz.

1882 La gazeta, Eminescu este flancat cu începere de la 1 ianuarie de un director si un comitet redactional care urma să-i tempereze avântul sau polemic. Reorganizarea redactiei însă e inoperantă, fiindcă poetul continua să scrie în stilul său propriu. La 28 martie semnează un "prim-Bucuresti" ca recenzie la volumul întâi de nuvele publicat de I. Slavici. Nu publică nici o poezie în tot timpul anului. În schimb citeste în mai multe rânduri Luceafărul în sedintele "Junimii" de la Maiorescu. Mite Krernnitz i-l traduce în nemteste. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În seara de 13 septembrie, în absenta poetului, probabil, se citesc "iarasi vecinic frumoasele poezii de Eminescu". In seara de 8 octombrie citeste si corectează, împreună cu Maiorescu, Luceafărul pe care îl prezinta slefuit la "Junimea" de la 28 octombrie.
Împacat cu Veronica, îi scrie si primeste numeroase scrisori. Îi comunică planurile pentru viată în comun la Bucuresti. În câteva rânduri, Veronica a fost pentru scurt timp în Bucuresti. Dar curând raporturile dintre ei se strică.

1883 În ianuarie, Eminescu este internat pentru câtăva vreme în spital. În lipsa lui se citeste la Maiorescu, în două rânduri, Luceafărul în limba germană, traducere făcuta de Mite Kremnitz. Poezia, în româneste, vede lumina tiparului în Almanahul societătii studentesti "România jună" din Viena apărut cu mentiunea aprilie. Aparitia Almanahului este anuntată în Timpul, cu începere de la 14 mai pâna la 26 iunie. În seara de 23 martie, la sedinta "Junimii" de la Maiorescu este semnalată prezent a lui Iosif Vulcan. Probabil cu aceasta împrejurare Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor viitoare: S-a dus amorul... (la 24 aprilie), Când amintirile... (la 15 mai), Adio (la 5 iunie), Ce e amorul... (la 17 iulie), Pe lângă plopii fără sot... (la 28 august), Si dacă... (la 13 noiembrie). Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.
La 4 iunie Timpul anuntă plecarea la Iasi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare. Isi regăseste vechii prieteni, I. Creanga si Miron Pompiliu. Cu această ocazie citeste junimistilor din Iasi, strânsi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina care se tipăreste apoi în Convorbiri literare din 1 iulie. La Bucuresti, în ziua de 23 iunie, pe o căldură înzăbusitoare, Eminescu dă semne de alienatie mintală. La 28 iunie boala izbucneste din plin. În aceeasi zi este internat în sanatoriul doctorului Sutu. La 12 august Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici si de fratele poetului (locotenentul), care cer relatii asupra bolnavului. Convorbirile literare din luna august reproduc poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena. La 20 octombrie Eminescu este trimis de prieteni la Viena si internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însotit pe drum de Chibici. La contributiile amicilor se adaugă suma de 2000 lei, rezultată din vânzarea biletelor de intrare la Ateneu, unde Alecsandri a citit piesa Fântâna Blanduziei în ziua de 14 octombrie.
La 21 decembrie apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtă prefată semnată de Titu Maiorescu, si portretul autorului. Impresie puternică pe lângă cele publicate anterior de poet, volumul cuprinde si 26 poezii inedite.

1884 La 8 ianuarie se stinge din viată, la Ipotesti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 7 martie, îsi luă singur viata, prin împuscare, Neculai Eminovici (Nicu), tot la Ipotesti. În ziua de 1 ianuarie Eminescu este vizitat de Maiorescu si de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care avea sarcina să vadă cât mai des pe poet la sanatoriu. La 12 ianuarie Eminescu scrie lui Chibici si-si exprimă dorinta de a veni în tară. La 4 februarie îi scrie lui Maiorescu, exprimându-i aceeasi dorintă. D-rul Obersteiner propune la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. Maiorescu, răpunzând la scrisoarea lui Eminescu, arată bucuria tuturor pentru deplina lui însănătosire si-l anuntă că Chibici va sosi la Viena, pentru că împreuna să faca o excursie de plăcere de 6 săptămâni spre sudul Alpilor până la Venetia, Padua si Florenta. Petre Carp, vizitând pe Eminescu la Dobling, îi face lui Maiorescu aceleasi propuneri.
În ziua de 26 februarie Eminescu părăseste sanatoriul si, însotit de Chibici, face călătoria recomandata prin Italia. Soseste la Bucuresti la 27 martie, primit la gară de mai multi amici. În ziua de 7 aprilie Eminescu pleacă la Iasi cu acelasi însotitor. Contributiile pentru întretinere continuă.
La 24 septembrie Eminescu e numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iasi. Este prezent la banchetul anual al `Junimii', la 25 octombrie. În noiembrie este bolnav si internat în spitalul Sf. Spiridon. În decembrie îl vizitează Vlăhută. Convorbirile literare din lunile ianuarie si februarie îi publică douăzeci si una din cele douăzeci si sase poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec. În numărul din luna februarie i se tipăreste poezia Diana, necuprinsă în volum. În Familia din 12 februarie apare poezia Din noaptea..., ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.

1885 Apare la Socec editia a doua a volumului de poezii, cu acelasi continut. Convorbirile literare din iulie îi publică Sara pe deal. Eminescu continua modesta slujbă la bibliotecă si predă lectii la scoala comercială. Lipseste în lunile iulie si august, urmând o cură la Liman, lângă Odesa, de unde scrie cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iasi. I se dă de către Editura Socec 500 lei în contul volumului de poezii.

1886 Este mentinut în serviciul bibliotecii, unde îndeplineste roluri sterse: scrie statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărtilor împrumutate si pentru convocarea comisiei bibliotecii. Epoca ilustrată din 1 ianuarie publică Dalila (fragment). În întregime poezia a apărut postum în Convorbiri literare la 1 februarie 1890. Albumul literar al societătii studentilor universitari "Unirea", cu data de 15 martie, îi publică poezia Nu ma întelegi, iar Convorbirile literare din decembrie poezia La steaua.
România libera din 2 martie informează despre o conferinta publicată lui Vlăhută asupra lui Eminescu, lăudând poeziile si criticând aspru pe cei care au avut alte păreri asupra lor. În timpul verii Eminescu devine din nou alienat. La 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă si, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamt.

1887 Primavara, Eminescu pleacă la Botosani, la sora sa Henrieta, si este internat în spitalul local Sf. Spiridon. În timpul acesta se organizează în Iasi comitete de ajutorare, care lansează liste de subscriptie publică pentru întretinerea si îngrijirea poetului. La 13 iulie merge la Iasi pentru un consult de medici. Acestia recomanda trimiterea pacientului la Viena si Hall, unde si pleacă în ziua de 15 iulie, însotit fiind de doctorandul Grigore Focsa. De la Hall se întoarce la Botosani, unde stă sub îngrijirea doctorului Isac si a sorei sale Henrieta, cu începere de la 1 septembrie. În decembrie trupa de teatru a fratilor Vlădicescu, cunoscuti poetului, dă la Botosani un spectacol în beneficiul bolnavului. Convorbirile literare din 1 februarie îi publică poezia De ce nu-mi vii, iar numarul din 1 iulie Kamadeva.

1888 Eminescu are dorinta de a-si termina unele lucrari pe care îsi aminteste ca le-a lăsat în manuscris. Pomeneste Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrala din Iasi. Prin scrisoare recomandată îi cere lui Maiorescu să-i trimita biblioteca si manuscrisele rămase la Bucuresti. Criticul însă nu dă nici un răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi depune pe biroul Camerei deputatilor o petitie din partea unui număr de cetăteni din toate partile tării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea este sustinută si de M. Kogălniceanu. Camera votează un ajutor lunar de 250 lei. Abia la 23 noiembrie proiectul de lege trece la Senat, unde este sustinut de N. Gane ca raportor. Legea se va vota abia în aprilie anul următor.
Veronica Micle vine la Botosani si determină pe Eminescu să se mute definitiv la Bucuresti, unde si pleacă pe data de 15 aprilie. Aici are un modest început de activitate literară. Citeste într-un mic cerc de prieteni Lais, care se dovedeste a fi traducerea piesei Le joueur de flute de Emile Augier. Tipăreste în România liberă din 13 noiembrie lconarii d-lui Beldiman si la 20 noiembrie Iar iconarii. În decembrie participă la aparitia revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole la 4 si 11 decembrie, semnând cu initiale. În numărul din 25 decembrie al revistei se anuntă aparitia volumului de poezii, editia a treia, cu un adaos de trei poezii fată de editiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii si Kamadeva.

1889 La 3 februarie Eminescu este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi este transportat la sanatoriul Caritas. La 13 aprilie se instituie o curatelă pentru asistenta judiciara a bolnavului. In noaptea de 15 iunie, la ora 3, poetul moare în sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor, Bucuresti. Ziarul Românul din 16 iunie anuntă la stiri: Eminescu nu mai este. Înmormântarea are loc în ziua de 17 iunie. Corpul defunctului este depus în groapă la umbra unui tei din cimitirul Bellu. În octombrie se dă la tipar editia a patra a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Maiorescu, intitulat: Poetul Eminescu. La 14 octombrie moare la Botosani Henrieta Eminovici, sora care-l îngrijise pe Eminescu în ultimii săi ani de viata. Veronica Micle încetase din viată înca de la 3 august în chiria unor măici de la Mânăstirea Văratec.
Tot în acest an moare si I. Creanga.

Dilema

Aţi văzut prea bine că la consultaţii
Doctorii te-ntreabă despre emanaţii.
Vor sa ştie totul: abundenţă, faze,
Unii le zic "vînturi", alţii le zic "gaze".

Dar să nu vă mire dacă medicina
Studiază astăzi foarte mult "băşina".
Fiindcă, biologic, pentru toţi e clar,
A băşi e-un lucru foarte necesar.

Toată lumea bese, asta-i axioma
Nu interesează sunet sau aroma.
În privinţa asta toţi sîntem la fel
Floarea nobilimii, preoţi, prinţi, prinţese,
Papa de la Roma bese si iar bese.

Îns-o chestiune trebuie-nţeleasă
Fiecare bese, dar la el acasă!
Fără martori merge, tare sau încet,
Nimeni nu-ţi dictează să te beşi discret.

Vrei rafale scurte sau prelungi să sune
Treaba ta, eşti liber, poţi să faci şi spume!
Şi chiar dacă nimeni nu-ţi stă împrejur,
Poţi să beşi în lege, pînă pici in cur.

Eticheta cere, însă, să fii pudic
Bunul simţ pretinde să nu beşi în public.
Ce-ar fi, bunăoară, s-auzi pe cutare
C-a băşit in public doamna nu-ştiu-care
Sau că domnişoara, profesoara X,
S-a băşit în clasă, ieri la 9 fix?

Cum ar fi privite, sau calificate,
Ar mai fi prestigiu, autoritate?
Cine le-ar mai crede fiinţe graţioase?
Ar fi socotite nişte băşinoase.

Dar mă-ntorc acuma iar la medicina
Sa-ţi rişti sănătatea pentru o băşina?
Să n-o laşi să iasă dacă eşti în public,
Fiindcă eticheta cere să fii pudic?

În privinţa asta sînt păreri mai multe,
Cine-ar sta pe toate să le mai asculte?
Astfel, după unii poţi să beşi oricît
Dar să ştii la vreme să le strîngi de gît.

Poţi să fii acelaşi om cu demnitate
De le dai tăcut drumu-n libertate
Asta-i o părere, una dintr-o mie
Dar morala spune că-i ipocrizie.

Ce deosebire între om şi cal
Ar mai fi atuncea sub aspect moral?
Cînd te-arăţi în lume demn, gras şi frumos
Iar realitate eşti un băşinos?

Cîţi nu sunt din ăştia care bes de zor,
Parcă ştii vreodată ce-i la curul lor?
Dar rămîne lege că e indecent
Să slobozi la gaze pe eşapament.

Fie, cu morala nu te poţi certa
Dar mai vine gazul fără voia ta.
Şuieră şi geme, cu prelung ecou
Iar tu ai neşansa să fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?
Să recurgi la scuze sau să te prefaci?
Din experienţă eu vă spun cinstit
Că nicicînd in viaţă nu am îndrăznit
Să recurg la scuze, ar fi fost mai rău
Să roşească lumea toată-n jurul meu.

Am tîrşîit un scaun, am făcut ceva,
Ca să nu se creadă c-am băşit cumva.
Şi oricît s-ar spune că sînt ipocrit
S-au făcut şi alţii că n-au auzit.

Chiar si-ndrăgostiţii cînd admiră luna,
Cu sau fără voie, scapă cîte una
Dar cu-o tuse seacă, bine regizată
Sau cu-o melodie mai pe nas cîntată

Fac să se ascundă tot, a poezie,
Chiar şi nedorita, scurtă gălăgie
Ce-a trecut prin maţe şi s-a dus in vînt
Şi care ne-ncurcă viaţa pe pămînt.

Dar astfel de cazuri cînd ipocrizia
E asociată chiar cu poezia,
Crime moraliştii noştri le socot.
Căci morala-şi bagă nasul peste tot.
În final, tot omul se întreabă trist:
Să asculţi de medic sau de moralist?

Grădinile Lunii, redivivus

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul I: Grădinile lunii
Editura Nemira, 2013
Traducere de Gabriel Stoian

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă la Grădinile Lunii, redivivus

Nu are rost să începi ceva dacă nu ai ambiţie. În viaţă, m-am bazat în numeroase rânduri pe această idee care m-a condus, nu o dată, la confruntări înverşunate. Îmi amintesc şi acum cu oarecare amărăciune răspunsul pe care l-am primit eu şi Cam (Ian C. Esslemont) când încercam să vindem filmul de lungmetraj şi scenariile de televiziune scrise în colaborare: "Minunat! Unic! Foarte antrenant, foarte sumbru... dar aici, în Canada, cum să vă spun, nu putem finanţa aşa ceva. Mult noroc". În multe privinţe, ceea ce a urmat, sub formă de sfaturi, s-a dovedit şi mai zdrobitor: "Încercaţi ceva mai... simplu. Ceva care să semene cu realitatea. Ceva mai puţin... ambiţios".

Plecam de la întâlniri frustraţi, deprimaţi, consternaţi. Chiar primiserăm o invitaţie la mediocritate? Nouă sigur aşa ne suna totul.
Ducă-se naibii!

Grădinile Lunii. Numai când meditez la acest titlu îmi revine în minte ideea de ambiţie, agresivitatea aceea de om tânăr, care părea să mă izbească iar şi iar cu capul de pereţi. Nevoia de a forţa lucrurile. De a sfida convenţiile. De a sări la jugulară.

Îmi place să cred că ştiam foarte bine ce fac pe vremea aceea. Că viziunea mea era limpede precum cristalul şi că mă ţineam pe poziţie, gata să scuip genul fantasy în obraz, deşi îmi aducea mari bucurii (cum s-ar fi putut altfel? Oricât de violent îmi exprimam nemulţumirea la adresa procedeelor stilistice, îmi plăcea să-l citesc). Acum, nu mai sunt atât de sigur. Pe moment, e uşor să te laşi călăuzit de instinct, numai că după aceea se întâmplă să priveşti în urmă şi să atribui un înţeles raţional tuturor lucrurilor care au dat roade (ignorându-le, în acelaşi timp, pe cele care au mers prost). E prea uşor.

În anii care au trecut, ca şi în multele romane scrise de atunci, mi s-au limpezit anumite aspecte. Începând cu Grădinile Lunii, cititorii fie îmi vor detesta romanele, fie le vor iubi. Nu există cale de mijloc. Fireşte, aş prefera să le iubească toţi, dar ştiu de ce nu se va întâmpla niciodată aşa. Cărţile mele nu sunt leneşe. Nu poţi trece prin ele ca peştele prin apă; e imposibil. Lucru şi mai problematic, primul roman începe, în aparenţă, la jumătatea unui maraton - ori alergi şi ajungi la finiş pe propriile picioare, ori te prăbuşeşti.

Aflat în faţa provocării de a scrie această prefaţă, m-am gândit o vreme să o folosesc ca mijloc de a amortiza lovitura, de a reduce şocul pentru cititor, acela de a fi aruncat de la mare înălţime direct în ape adânci, încă de la prima pagină din Grădinile Lunii. E nevoie de cunoştinţe preliminare, de puţină istorie, de o oarecare pregătire a terenului. Însă am respins această idee. La naiba, nu ţin minte ca Frank Herbert să fi procedat aşa cu Dune, iar, dacă am avut un roman ca sursă de inspiraţie directă din punct de vedere structural, atunci acela a fost Dune. Scriu o istorie şi, imaginară sau nu, istoria nu are un punct de pornire real; până şi momentul dezvoltării şi cel al prăbuşirii civilizaţiilor sunt mult mai ambigue decât îşi închipuie oamenii.

Schiţa Grădinilor Lunii a văzut lumina zilei în urma unui joc de asumare de roluri. Punctul de pornire a fost un film de lungmetraj scris în colaborare de cei doi creatori ai lumii malazane, eu şi Ian C. Esslemont; scenariul nostru a lâncezit pentru că nu a suscitat interes ("nu producem filme fantasy pentru că sunt proaste. E un gen mort. Presupun costume de epocă, iar dramele de epocă sunt moarte, ca westernurile" - toate astea înainte ca un alai întreg de companii cinematografice să le scoată ochii cu acest truism, toate astea cu mult înainte ca Lord of the Rings să ajungă pe marele ecran).

Şi uite-aşa s-a întâmplat. Am fost pe fază. Am avut ce se căuta, am ştiut că fantasy-ul pentru adulţi e ultimul gen neexplorat de film - nu am pus la socoteală Willow, al cărui singur merit, pentru noi, e scena de la răscruce; în rest, e o peliculă pentru copii de la cap la coadă. Toate celelalte filme aparţinând genului erau fie de serie B, fie abundau de metehne bătătoare la ochi (Doamne, ce s-ar fi putut face din Conan!). Doream o versiune fantasy a filmului The Lion in Winter, filmul cu O'Toole şi Hepburn. Sau a lui The Three Musketeers, adaptarea cu Michael York, Oliver Reed, Raquel Welch, Richard Chamberlain etc., la care să adăugaţi magie, dragii mei. Serialul nostru de televiziune preferat a fost The Singing Detective, bazat pe scenariul lui Dennis Hopper, cel original, cu Gambon şi Malahyde. Vedeţi voi, ne doream o treabă sofisticată. Împingeam genul fantasy în contextul acela fierbinte şi efervescent care te lasă cu gura căscată de admiraţie. Cu alte cuvinte, eram al dracului de ambiţioşi.

În aceeaşi măsură, probabil că eram şi nepregătiţi. Nu prea aveam material. Gândeam dincolo de capacităţile noastre, prinşi în capcana lipsei de experienţă. Blestemul tinerilor.

Când viaţa l-a îndreptat pe Cam într-o direcţie, şi pe mine într-alta, fiecare a luat cu sine notiţele pe care se baza o întreagă lume creată. Construită în ore şi ore de joc. Aveam pusă la punct o istorie de o complexitate impresionantă - materie primă pentru douăzeci de romane şi de două ori mai multe filme. Şi fiecare dintre noi avea o copie a unui scenariu pe care nu-l voia nimeni. Lumea malazană exista pe sute de hărţi desenate de mână, în pagini peste pagini de notiţe mâzgălite, în fişe de personaj, în planuri de construcţie pe etaje, schiţe, în GURPS (sistemul generic universal al jocului de asumare de roluri, creat de Steve Jackson, alternativă la AD & D (Advanced Dungeons & Dragons - formulă avansată a jocului Temniţe şi dragoni - n.tr.).), tot ce vreţi.

Am luat hotărârea de a începe să scriem istoria lumii malazane câţiva ani mai târziu. Eu aveam să transform scenariul într-un roman, iar Cam urma să scrie un roman înrudit, intitulat Return of the Crimson Guard (acum, după atâţia ani şi imediat după Nights of Knives, se va publica prima epopee a lui Cam, Return). Fiind lucrări de ficţiune, calitatea de autor va reveni celui care le-a scris, persoanei care a pus cuvintele pe hârtie. În cazul Grădinilor, transformarea scenariului în roman însemna s-o iau aproape de la zero. Scenariul avea trei acte, acţiunile acestora fiind plasate în Darujhistan. Principalele evenimente erau războiul asasinilor de pe acoperişuri şi finalul măreţ, exploziv al festivalului. Altceva, nimic. Nici vreo istorie de fundal, nici context, nici prezentare a personajelor. În realitate, se apropia mai degrabă de Riders of the Lost Ark decât de The Lion in Winter.

Ambiţia nu moare niciodată. Poate că înaintează anevoie, bodogăneşte, îşi târâie picioarele, dar numai ca să alunece spre altceva - de obicei, spre proiectul următor. Nu acceptă un răspuns negativ.

Scriind Grădinile, mi-am dat seama repede că "povestea de fundal" avea să fie o problemă, oricât de departe aş fi mers în trecut. Şi mi-am mai dat seama că, dacă nu le ofer potenţialilor mei cititori detalii cu linguriţa (lucru pe care îl uram, căci nu o dată mă luasem de scriitorii de fantasy care-şi tratau cititorii ca pe nişte idioţi), dacă nu "simplific", dacă nu alunec pe cărarea bătută a evenimentelor anterioare, cititorii mei se vor zbate mult s-o scoată la capăt. Şi nu doar ei, ci şi redactorii, editorii, agenţii...

Însă, vedeţi, privind situaţia cu ochi de cititor, de fan, nu m-a deranjat niciodată să mă zbat - măcar o vreme, câteodată chiar mai multă vreme. Aşadar, cât timp aveam cu ce merge mai departe, era în regulă. Nu uitaţi, l-am venerat pe Dennis Potter. Am fost fan al Numelor lui DeLillo şi al Pendulului lui Foucault, de Eco. Cititorul pe care îl aveam în minte era unul care putea şi avea să care în spate o povară suplimentară: întrebările care nu aveau încă răspuns, misterele, alianţele neclare.

Istoria a demonstrat acest lucru, cred eu. Cititorii fie abandonează seria după ce au citit o treime din Grădinile Lunii, fie călătoresc în continuare alături de eroii ei, până în ziua de azi.

Am fost întrebat dacă, privind lucrurile retrospectiv, aş vrea să fi făcut ceva altfel. Declar cu toată sinceritatea că nu am un răspuns la întrebarea aceasta. A, poate că aş umbla puţin la stil, pe ici, pe colo, dar... în esenţă, nu ştiu ce altceva aş fi putut face. Nu sunt şi nu voi fi niciodată un scriitor dispus să scrie o expoziţiune care îndeplineşte altă funcţie decât aceea de a da cititorului informaţii despre cele întâmplate anterior, fapte istorice sau de altă natură. Dacă expoziţiunea mea nu are funcţii multiple - şi spun multiple cât se poate de serios -, atunci nu sunt mulţumit. Drept urmare, cu cât are mai multe funcţii, cu cât se complică mai mult, cu atât este mai probabil ca ea să se îndrepte într-o direcţie greşită, să apeleze la întorsături de condei, iar toate elementele din povestea anterioară, deşi latent existente în ea, vor sfârşi prin a fi îngropate, şi încă foarte adânc.

Am scris într-un ritm rapid, dar, ciudat şi fără a-mi da seama cum, a ieşit o scriitură densă. Aşadar, Grădinile vă invită la o lectură exuberantă. Totuşi, autorul vă dă un sfat: aţi face bine să nu cădeţi pradă tentaţiei.

*

S-au scurs ani buni de-atunci. Să-mi cer scuze pentru invitaţia aceea cu două tăişuri? În ce măsură mi-am bătut cuie în talpă cu genul de introducere în lumea malazană pe care am scris-o la Grădinile Lunii? Oare acest roman m-a făcut să risc totul pe o singură carte de-atunci încoace? Poate. Şi, câteodată, la orele mici ale dimineţii, mă întreb: ce-ar fi fost dacă aş fi pus mâna pe polonicul cel mare de lemn şi-aş fi turnat toată povestea deodată pe gâtul cititorului, aşa cum au făcut şi fac unii scriitori de fantasy (foarte apreciaţi)? Oare m-aş mai afla acum pe lista de bestselleruri? Staţi puţin - sugerez cumva că scriitorii aceia foarte apreciaţi de fantasy au avut succes reducând din valoarea cărţilor lor pentru a uşura lectura? Nu prea. Adică nu toţi au procedat aşa. Gândiţi însă din punctul meu de vedere. A trebuit să aştept opt ani şi să mă mut în Marea Britanie ca să găsesc un editor pentru Grădinile Lunii. Mi-au mai trebuit încă patru ani până la finalizarea unui contract cu o editură din SUA. Ce mi s-a reproşat? "Prea complicată, prea multe personaje. Prea... ambiţioasă."

Aş putea să privesc înapoi cu ochi glaciali şi să spun că Grădinile Lunii au marcat o desprindere de tropii tradiţionali ai genului şi este posibil ca orice asemenea îndepărtare să întâmpine rezistenţă. Dar nu sunt chiar atât de vanitos. Niciodată n-am simţit că ar fi vorba despre o detaşare. Imperiul groazei şi Compania neagră ale lui Glen Cook spărseseră deja tiparele, dar eu le citisem pe toate şi, pentru că mi-am dorit mai mult, a trebuit să mă apuc de scris eu însumi (iar Cam a gândit la fel). Şi, deşi stilul meu nu mi-a permis să-l imit pe al altora (e cam lapidar Cook al nostru), puteam să apelez la acelaşi ton descurajant şi cinic-ironic, la aceeaşi ambivalenţă şi la acelaşi simţ al atmosferei. Poate că am fost conştient că mă îndepărtez de lupta Binelui împotriva Răului, dar acesta mi s-a părut un produs secundar al maturizării - lumea adevărată nu e aşa, de ce să persistăm în a crea lumi fantasy fundamental deconectate de realitate?
Nu ştiu. E extenuant şi numai să te gândeşti la asta.

Grădinile sunt aşa cum au ieşit. Nu intenţionez să le revizuiesc. Nici n-aş şti de unde să încep.
Ar fi mai bine, cred, să le ofer cititorilor posibilitatea de a hotărî repede, chiar din prima treime a primului roman, dacă vor să citească sau nu toată seria, decât să-i duc de nas cale de cinci-şase cărţi pentru ca apoi să-i văd îndepărtându-se dezgustaţi, dezinteresaţi sau cine ştie cum. Poate că, din perspectiva pieţei, a doua variantă ar fi de preferat, cel puţin pe termen scurt. Dar, slavă Cerului, editorii mei recunosc imediat falsa economie imediat cum o văd.

Aşadar, Grădinile Lunii e o invitaţie. Rămâneţi cu ea, şi participaţi la marea călătorie. Vă asigur că m-am străduit din răsputeri să vă placă. Blesteme şi urale, râsete şi lacrimi, le veţi găsi pe toate aici.

Câteva cuvinte pentru tinerii scriitori din voi. "Ambiţie" nu e un cuvânt urât. Ignoraţi compromisul. Mergeţi până la capăt. Scrieţi cu tupeu, scrieţi în forţă. Bineînţeles că vă aşteaptă un drum greu, dar, ascultaţi-mă, merită pe deplin să-l străbateţi.

Toate cele bune!

(Steven Erikson, Victoria, British Columbia, decembrie 2007)

Drumul către libertate

Yeonmi Park
Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord
Editura Polirom, 2015
Traducere de Ioana Aneci

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Yeonmi Park s-a născut în Hyesan, Coreea de Nord, în 1993, iar în prezent locuieşte la Seul, Coreea de Sud. Călătoreşte în lume ca activistă pentru drepturile omului.

"Sînt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat din Coreea de Nord." (Yeonmi Park)

Yeonmi Park a crescut crezînd că e normal să vadă cadavre în drum spre şcoală şi să fie atît de flămîndă, încît să mănînce plante sălbatice. A fost învăţată să nu-şi exprime niciodată părerile şi i s-a spus că "Iubitul Conducător" poate să-i citească gîndurile şi să o pedepsească pentru ele. La vîrsta de 13 ani, după ce tatăl ei a fost condamnat la muncă silnică, Yeonmi şi familia ei au luat decizia disperată de a fugi din Coreea de Nord traversînd fluviul îngheţat Yalu în China, unde au căzut însă în mîinile traficanţilor de persoane. După aproape doi ani de captivitate într-o lume la fel de brutală şi de periculoasă ca aceea pe care o părăsiseră, Yeonmi şi mama ei şi-au riscat din nou viaţa, străbătînd deşertul Gobi şi orientîndu-se după stele în drumul lor spre libertate. Yeonmi Park îşi spune pentru prima oară povestea uluitoare, cu demnitate, curaj şi uneori cu umor. Drumul către libertate e o mărturie despre forţa spiritului uman şi despre riscurile pe care sîntem dispuşi să ni le asumăm ca să fim liberi.

"Realistă şi cutremurătoare." (The Observer)

"Una dintre cele mai cumplite poveşti pe care le-am citit vreodată. O carte ce te face să fii recunoscător pentru libertatea pe care nu ai obţinut-o niciodată prin luptă." (The Bookseller)

"O carte elocventă, dureros de sinceră, ce înfăţişează dificultăţile multor nord-coreeni." (Kirkus Reviews)

Fragment 1

De cînd o apucasem pe mama de mîini şi nu mai voiam să-i dau drumul, ceva se schimbase între noi. Din momentul acela, eu aveam să iau deciziile. Mama s-a uitat la mine şi a întrebat:
- Tu ce vrei?

Fără să mă gîndesc, am spus:
- Eu vreau să mănînc ceva.

Nu puseserăm nimic în gură toată ziua, iar totul era atît de derutant şi de terifiant, încît nu prea mai puteam să mă concentrez.
- Da, Yeonmi-ya, a zis ea. Dar vrei să te întorci în Coreea de Nord?

M-am gîndit puţin. Dacă eram vîndute, m-am gîndit că măcar aveam să fim în acelaşi sat şi mai vedeam noi ce făceam. Poate o găseam pe Eunmi şi poate mîncam ceva.
- Vreau să rămîn în China, am spus.
- Bun, a zis intermediarul cel chelios.
- Ştiţi ceva despre fata mea cea mare, Eunmi? a întrebat mama. Trebuia să plece şi ea în China şi nu am mai auzit nimic de ea.

Intermediarul ne-a spus că trebuia să primească două fete cu cîteva zile în urmă, dar că acestea nu mai ajunseseră. El mai încercase o dată şi cu o zi înainte să ajungem noi, dar nu reuşise să ia legătura cu ceilalţi. După părerea lui, fetele erau încă în Coreea de Nord. Dar ne-a asigurat că aveau să ajungă curînd în China şi că ne puteam reîntîlni în satul unde trăiau şi ceilalţi fugari.
- Bine, am spus eu. Sîntem de acord.

A mai dat un telefon, iar peste puţin timp au venit un chinez foarte gras şi o femeie slăbănoagă, cu accent nord-coreean. S-au tocmit cu cheliosul de faţă cu noi. Grăsanul, Zhifang, era tot un samsar din lanţul de traficanţi care aveau să ne vîndă în cele din urmă "soţilor" noştri. Am aflat că o mamă cu o fiică micuţă erau de obicei vîndute împreună mult mai ieftin decît două tinere sănătoase care puteau fi vîndute separat. Aşa că traficanţii nord-coreeni îl minţiseră pe intermediarul cel chel, iar acum el îl minţea pe chinezul ăsta gras; nu i-a spus că sîntem mamă şi fiică, încercînd să-l convingă că eu aveam de fapt 16 ani, ca să obţină un preţ mai mare.

Zhifang se tot uita la mine şi zicea:
- Hai, zi-mi cîţi ani ai de fapt!

Nu am avut cum să-l conving că sînt mai în vîrstă pentru că eram foarte mărunţică. Am recunoscut că am 13 ani.
- Ştiam eu! a spus Zhifang.

Pînă la urmă, s-au înţeles la preţ. Mama, care fusese vîndută de nord-coreeni cu 500 de yuani chinezeşti, ceea ce însemna cam 65 de dolari (în 2007), a fost cumpărată de Zhifang cu echivalentul a 650 de dolari. Preţul meu iniţial era echivalentul a 260 de dolari şi i-am fost vîndută lui Zhifang cu 15.000 de yuani, adică aproape 2.000 de dolari. Preţul avea să crească de fiecare dată cînd îi eram revîndute altui traficant.

Fragment 2

Eu am avut rău de maşină aproape tot drumul şi nu prea a vorbit nimeni cît am străbătut o zonă rurală. La sfîrşitul zilei, ne-am oprit în sfîrşit la periferia unui oraş care părea mare. Mama nu ştia nici să vorbească, nici să citească în chineză, dar învăţase puţină engleză la facultate. A văzut un indicator pe care scria ceva atît cu caractere chinezeşti, cît şi occidentale: eram în Changchun, capitala provinciei Jilin.

Şi aerul părea diferit în China. În Coreea de Nord trăiam într-o ceaţă de praf şi fum de la gunoaiele cărora li se dădea foc. Dar în China lumea părea mai curată şi simţeai peste tot miros de mîncare gătită delicioasă.

Young Sun locuia împreună cu Zhifang, intermediarul cel gras, într-un cartier cu blocuri modeste - care mie mi se păreau foarte frumoase. După ce ne-au lăsat să intrăm în apartamentul lor, primul lucru care ne-a întrebat ea a fost:
- Ce vreţi să mîncaţi?
- Ouă! am zis eu. Eu vreau să mănînc ouă!

Mai ciugulisem o singură dată dintr-un ou de cînd fusese arestat tata, de Anul Nou. Dar Young Sun a prăjit cinci ouă întregi şi mi le-a dat să mănînc. În timp ce îmi muiam pîinea proaspătă în bogăţia aceea de gălbenuşuri, părerea mea despre China se îmbunătăţea şi mai mult.

Mai tîrziu, am aflat povestea lui Young Sun. În Coreea de Nord fusese un fel de traficant, dar a intrat în datorii şi a rămas fără nici un ban. Zhifang i-a oferit ceva de lucru dacă venea în China să stea cu el. Acum, în loc să transporte el femeile pe care le cumpăra la graniţă, o trimitea pe ea. Astfel, ea îşi asuma toate riscurile. Trăia cu el, dar nu erau căsătoriţi. Nu avea drepturi şi nici acte de identitate, aşa că putea fi arestată în orice moment şi trimisă înapoi în Coreea de Nord.

Practic, toţi cei care au fugit în China trăiesc cu o teamă permanentă. Bărbaţii ce reuşesc să treacă graniţa muncesc de obicei pe la ferme pentru o plată de nimic. Nu îndrăznesc să se plîngă pentru că fermierul nu trebuie decît să anunţe poliţia şi acesta este arestat şi repatriat. Guvernul chinez nu vrea un val de imigranţi, nici nu vrea să supere conducerea de la Phenian. Coreea de Nord nu este doar un partener comercial, ci şi o putere nucleară aflată chiar la graniţa Chinei şi un tampon important între China şi prezenţa americană din Sud. Beijingul refuză să le acorde statutul de refugiaţi fugarilor din Coreea de Nord, etichetîndu-i drept "imigranţi economici" ilegali şi trimiţîndu-i înapoi în ţară. Bineînţeles, noi nu am ştiut toate acestea înainte să fugim. Am crezut că vom fi primite cu braţele deschise. Iar în unele locuri chiar am fost - dar nu de autorităţi.

Fragment 3

Am crezut că aceasta fusese ultima încercare căreia trebuise să-i facem faţă în drumul nostru către libertate. Dar, aproape imediat ce am ieşit pe porţile centrului Hanawon, a început să-mi pară rău că plecam de acolo. Mă aflam acum în ţara opţiunilor, unde supermarketurile îţi ofereau 15 mărci de orez din care să alegi, iar eu tînjeam deja să mă întorc într-un loc unde să ni se spună ce să facem.

Imediat ce ne-am obişnuit cît de cît cu noua noastră viaţă, am aflat cît de dureroasă poate fi libertatea.

Eu şi mama am primit un pachet de relocare pentru locuinţă şi alte cheltuieli în valoare de 25.234 de dolari în următorii cinci ani. Pare o sumă enormă pînă ce iei în considerare faptul că majoritatea familiilor sud-coreene cam atît cîştigă într-un an. Fugarii trebuie să muncească din greu ca să ajungă la nivelul unui cetăţean mediu, iar mulţi dintre ei nu reuşesc niciodată. Ni s-a spus că mai putem primi nişte bani dacă locuim în afara capitalei aglomerate, aşa că eu şi mama am acceptat oferta şi am fost trimise într-un orăşel industrial de lîngă Asan, cam la două ore cu trenul de Seul.

Apartamentul nostru ne-a fost repartizat şi plătit de stat. Pe numele mamei a fost deschis un cont şi ni s-a acordat un stipendiu unic ca să avem cu ce porni. Dar nu am primit toţi banii odată. Se ştia că unii intermediari chinezi îi caută pe fugari în Coreea de Sud ca să le ceară banii pe care aceştia li-i datorează. Şi mai erau şi escroci sud-coreeni care îi păcăleau pe fugari, uşurîndu-i de banii pe care îi primeau de la stat pentru reinstalare. Cazurile acestea erau foarte frecvente pentru că nord-coreenii nou-sosiţi habar nu aveau cum funcţionează lucrurile în lumea reală.

În Coreea de Nord nu există contracte scrise, aşa că la Hanawon ne-au tot spus că pe lumea asta totul se întîmplă pe hîrtie, iar după ce semnezi ceva, devii responsabil pentru acel lucru. Nu mai poţi să te răzgîndeşti. Dar e greu să scapi de obiceiurile vechi şi să-ţi faci altele noi. Aşa că guvernul s-a gîndit că, dacă primeam banii în tranşe, nu riscam să-i pierdem pe toţi odată. Dar, dacă ar fi văzut cum trăiam în Asan, şi-ar fi dat seama că eu şi mama oricum nu prea mai aveam ce pierde.

Complexul de locuinţe în care stăteam era cocoţat pe un deal de la marginea oraşului, nu departe de cîteva magazinaşe şi o linie de autobuz cu care ajungeai în zonele mai populate. Aici chiriile erau foarte mici, iar clădirea noastră era plină de chiriaşi care primeau ajutor de la stat, inclusiv bătrîni şi infirmi ce nu mai aveau familii care să aibă grijă de ei, mai mulţi oameni cu boli psihice care ar fi trebuit să stea la azil - şi noi.

Fragment 4

Imediat ce ne-au dat drumul de la Hanawon, mama a luat legătura cu nişte intermediari din China care au trimis o femeie peste graniţă, la Hyesan, să se intereseze de Eunmi. Voiam să aflăm dacă fusese cumva arestată în China şi trimisă înapoi, ca atîtea alte femei pe care le cunoşteam. Dar nimeni nu mai ştia nimic de sora mea de doi ani şi jumătate, de cînd dispăruse.

Aşa că am dat sfoară în ţară prin reţelele de traficanţi din China că oferim o recompensă de 10.000 de dolari pentru orice informaţii despre Eunmi. În acelaşi timp, mama a depus cerere pentru un paşaport sud-coreean. În primele luni la Asan am trăit în sărăcie pentru că economiseam cît de mult puteam ca să o căutăm pe sora mea. Cum a pus mîna pe paşaport, mama şi-a cumpărat bilet de avion spre China.

Este greu de imaginat cît curaj i-a trebuit mamei ca să facă această călătorie singură. Nici acum nu ştia aproape deloc chineză şi nu mai călătorise niciodată fără cineva care s-o îndrume. Chiar dacă acum avea cetăţenie sud-coreeană, nu avea de unde şti că nu va fi răpită şi vîndută din nou, dacă nu cumva pica în mîinile unor agenţi nord-coreeni care aveau s-o trimită înapoi în ţară, unde o aştepta moartea. Dar şi-a învins temerile, a zburat cu avionul pînă în staţiunea Dalian - pentru că era mai ieftin - şi apoi a străbătut singură cu autobuzul drumul lung pînă la Shenyang.

A stat la vechea noastră prietenă Myung Ok, şefa de la chat-room, cît a căutat-o pe Eunmi. Pe vremea cînd ne ascundeam, ne temeam să le contactăm pe rudele tatei, care locuiau în oraşul Yanbian din nord-estul Chinei. Nu îndrăzniserăm nici măcar să dăm nişte telefoane ca să le localizăm, ca nu cumva să le aducem poliţia la uşă. De data asta mama le-a găsit prin intermediul băncii la care lucrase cîndva mătuşa tatei. A fost minunat să ia din nou legătura cu acea parte a familiei, dar am aflat cu dezamăgire că nimeni nu ştia nimic de Eunmi.

După ce a stat 20 de zile în China, mama s-a întors acasă descurajată. Nu reuşeam să dăm de sora mea, dar nu ne pierdeam speranţa că avea să ne găsească într-o bună zi. Dar mama nu s-a întors chiar cu mîna goală. Înainte de a pleca la misiunea din Qingdao, ne-am lăsat lucrurile într-un loc sigur din Shenyang. Nu am vrut să luăm cu noi nimic care să ne dea de gol că sîntem nord-coreence în timpul evadării noastre. Printre acestea era şi un pacheţel cu nişte fotografii de familie. Pozele acelea erau tot ce ne mai rămăsese de la tata, de la Eunmi şi de la rudele pe care le iubeam şi pe care le părăsiserăm.

Cronicile malazane (I): Grădinile lunii

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul I: Grădinile lunii
Editura Nemira, 2013
Traducere de Gabriel Stoian

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Forţe oculte, creaturi din puternice rase ancestrale şi povesti încâlcite se întâlnesc într-o saga fantasy care a cucerit milioane de cititori. Primul volum începe cu un imperiu Malazan care fierbe din pricina nemulţumirilor, iar legiunile sunt însetate de răzbunare. Numai oraşul Darujhistan rezistă. Sergentul Whiskeyjack şi brigada Arzătorilor de Poduri primesc o misiune sinucigaşă, pentru a cuceri metropola în numele Malazanului.

 "Călătorii uluitoare, o groază de demoni şi zei... densitate şi complexitate... o lectură ce-ţi aduce mari satisfacţii." (Locus)

"Daţi-mi evocarea unei lumi bogate şi complexe, dar care nu poate fi cunoscută, cu trimiteri la istorii, mitologii şi ştiinţe oculte complicate. Daţi-mi mister presărat într-o naraţiune măreaţă... Daţi-mi lumea în care fiecare mare ascunde o Atlantidă fărămiţată, fiecare ruină are de spus o poveste, fiecare spadă frântă e moştenirea tacită a unor lupte necunoscute. Daţi-mi, cu alte cuvinte, romanele fantasy ale lui Steven Erikson... maestru al epocilor pierdute şi uitate, ţesător de epopei străvechi." (Salon.com)

 "Creator de adevărate epopei ca întindere, Erikson nu are egal când e vorba de acţiune şi imaginaţie şi i se alătură lui Tolkien şi lui Donaldson prin viziunea lui mitică, dacă nu cumva chiar urcă o treaptă mai sus." (SF Site )

"Steven Erikson este un scriitor extraordinar... Sfatul meu pentru oricine mă ascultă este să se delecteze cu Grădinile Lunii." (Stephen Donaldson)

"Rar e scriitorul care combină cu atâta uşurinţă simţul puterii mitice şi profunzimea unei lumi cu personaje perfect realizate şi acţiune incitantă, dar lui Steven Erikson îi reuşeşte acest lucru într-un stil spectaculos." (Michael A. Stackpole)

Fragment

Prolog
Anul 1154 al Somnului zeiţei Burn
Anul 96 al Imperiului Malazan
Ultimul an de domnie a Împăratului Kellanved

Petele de rugină desenau mări sângerii pe suprafaţa neagră, ciuruită a Morii de vânt a lui Mock. Veche de un secol, stătea ghemuită pe vârful unei suliţe vechi care fusese bătută în cuie pe coama exterioară a zidului cetăţii. Monstruoasă şi diformă, fusese modelată cu ciocanul la rece sub forma unui demon înaripat, cu dinţii dezveliţi într-un rânjet răutăcios, şi protesta scârţâind ori de câte ori o trăgeau şi-o împingeau palele de vânt.

Băteau vânturi din toate părţile în ziua în care fuioarele de fum se ridicau deasupra Cartierului Şoarecelui din oraşul Malaz. Tăcerea moriştii de vânt anunţa domolirea bruscă a brizei mării care urca anevoie peste zidurile colţuroase ale Cetăţii lui Mock, apoi se trezea din nou la viaţă, când răsuflarea fierbinte, numai scântei şi fum, a cartierului se răspândea în tot oraşul, măturând până şi vârful promontoriului.

Ganoes Stabro Paran, din Casa Paran, stătea pe vârfuri, privind peste merlon. În spatele lui se înălţa Cetatea lui Mock, cândva capitala Imperiului, redevenită, după cucerirea teritoriului, simpla proprietate a unei căpetenii. În stânga lui se înălţau suliţa şi trofeul ei năbădăios.

Ganoes cunoştea prea bine fortificaţia străveche care domina oraşul ca să-i mai trezească interesul. O vizita a treia oară în tot atâţia ani; îi explorase demult curtea cu dale grele, Vechiul Turn - devenit grajd în al cărui ultim nivel trăiau porumbei, rândunele şi lilieci - şi citadela în care tatăl lui se tocmea şi acum cu oficialii portului pentru zeciuiala din exporturile insulei. Bineînţeles, în ultimă instanţă, mare parte din ea era inaccesibilă chiar şi pentru fiul unei case nobile, pentru că tocmai în citadelă îşi avea reşedinţa căpetenia şi chiar în camerele ei se puneau la cale treburile Imperiului privitoare la insulă.

Luându-şi ochii de la Cetatea lui Mock din spatele lui, Ganoes îşi îndreptă atenţia spre oraşul dărăpănat de dedesubt şi revoltele care zguduiau cartierul lui cel mai sărac. Cetatea lui Mock se afla pe o faleză. La porţiunea cea mai înaltă din vârf se ajungea urcând un şir de trepte şerpuitoare, cioplite în peretele de calcar al falezei. Distanţa până la oraşul de jos era de optzeci de deschideri de braţ sau chiar mai mare, iar zidul ros al cetăţii măsura încă şase. Cartierul Şoarecelui se afla la marginea dinspre continent a oraşului, o întindere neregulată de cocioabe şi straturi peste straturi de buruieni crescute în voie, despărţite în două de râul plin de aluviuni care se târa spre port. Cum aproape întregul oraş Malaz se întindea între locul unde stătea Ganoes şi zona în care se desfăşurau revoltele, în afara coloanelor de fum negru, tot mai gros, îi era greu să distingă prea multe.

Era miezul zilei, dar fulgerele şi tunetele magilor făceau ca aerul să pară întunecat şi apăsător.

De-a lungul zidului de lângă el apăru un soldat zdrăngănind din armură. Bărbatul îşi propti braţele îmbrăcate în metal greu de parapetul crenelat, zgâriind piatra cu teaca sabiei lungi.
- Te bucuri că ai sânge pur, nu-i aşa? întrebă el, privind cu ochi cenuşii oraşul fumegând de dedesubt.

Băiatul îl studie pe soldat. Cunoştea deja uniformele tuturor regimentelor Armatei Imperiale, iar bărbatul de lângă el era comandant în Armata a III-a - una de elită, dintre cele care aparţineau Împăratului. Pe mantia lui cenuşie, prinsă pe umeri, zări o broşă de argint: un pod de piatră cuprins de văpăi rubinii. Era un Arzător de Poduri.

Soldaţii de rang înalt şi oficialităţile imperiale treceau mereu prin Cetatea lui Mock. Insula Malaz rămânea un port vital de escală, mai ales acum, când tocmai începuseră războaiele la miazăzi de Korel. Ganoes întâlnise foarte mulţi dintre ei acolo, dar şi în capitala Unta.
- Aşadar, e-adevărat? întrebă Ganoes cu îndrăzneală.
- Ce să fie adevărat?
- Prima Sabie a Imperiului. Dassem Ultor. Noi am primit vestea în capitală, înainte de-a pleca. E mort. E-adevărat? A murit Dassem?

Bărbatul păru să aibă o tresărire, dar nu-şi dezlipi ochii de la Cartierul Şoarecelui.
- Aşa-i în război, rosti el în barbă, de parcă n-ar fi trebuit să-l mai audă nimeni.
- Eşti cu a III-a. Am crezut că a III-a era cu el, în Şapte Oraşe. La Y'Ghatan...
- Pe răsuflarea lui Hood (Glugă - n.tr.), încă i se caută cadavrul în dărâmăturile fierbinţi ale oraşului ăluia blestemat, iar tu, fiu de negustor la mii de leghe depărtare de Şapte Oraşe, ai şi auzit vestea pe care numai puţini ar fi trebuit s-o afle. Soldatul tot nu se întoarse către el. Nu ştiu cum ai făcut, dar ascultă ce-ţi spun: ţine pentru tine ce-ai aflat.

Ganoes ridică din umeri.
- Se zice că a trădat un zeu.

Bărbatul se întoarse, în sfârşit, cu faţa la el. Chipul îi era brăzdat de cicatrice, iar o urmă ca de arsură îi marca maxilarul şi obrazul stâng. În ciuda semnelor, părea tânăr pentru un comandant.
- Învaţă lecţia, fiule.
- Care lecţie?
- Fiecare hotărâre pe care o iei poate schimba lumea. Viaţa cea mai frumoasă e cea neluată în seamă de zei. Dacă vrei să trăieşti liber, băiete, fă-o cu fereală.
- Vreau să fiu soldat. Erou.
- O să-ţi treacă.

Morişca de vânt a lui Mock scârţâi când o pală de vânt dinspre port împrăştie fumul cenuşiu. Ganoes simţi miros de peşte stricat şi duhoarea oamenilor de pe coastă.

Alt Arzător de Poduri, cu o scripcă spartă şi arsă prinsă la spate cu o curea, se apropie de comandant. Era voinic şi mai tânăr - cu doar câţiva ani mai mare decât Ganoes, care avea doisprezece ani. Pe faţă şi pe podul palmelor avea pete ciudate de vărsat, iar armura lui era un amestec de straie străine îmbrăcate peste uniforma jerpelită şi murdară. O sabie scurtă îi atârna la şold, într-o teacă de lemn crăpată. Cu o dezinvoltură care arăta că se cunosc de mult timp, se rezemă de merlon, lângă celălalt bărbat.
- Nu miroase-a bine când intră-n panică vrăjitorii, rosti nou-venitul. Au scăpat hăţurile din mână acolo jos. Nici nu-i nevoie de o întreagă unitate de magi ca să alungi câteva vrăjitoare-ceară.

Comandantul oftă.
- Mi-am zis să aşteptăm să vedem dacă se pot înfrâna singuri.

Soldatul scoase un mormăit.
- Sunt cu toţii noi, neîncercaţi. S-ar putea alege cu cicatrice pe viaţă. Pe lângă asta, adăugă el, destui dintre cei de-acolo, de jos, ascultă de ordinele altcuiva.
- O bănuială, nimic mai mult.
- Dovada e chiar acolo, spuse celălalt. În Cartierul Şoarecelui.
- Poate.
- Eşti prea protector, constată bărbatul. Surly spune că asta e cea mai mare slăbiciune a ta.
- Împăratul trebuie să-şi facă griji din pricina lui Surly, nu eu.

Se auzi un alt mormăit.
- Poate că toţi va trebui să ne facem griji, nu peste multă vreme.

Comandantul tăcu, răsucindu-se încet, ca să-şi studieze tovarăşul. Acesta ridică din umeri.
- E doar o presupunere. Şi-a luat un nume nou, ştii? Laseen.
- Laseen?
- Un cuvânt napan. Înseamnă...
- Ştiu ce înseamnă.
- Sper că ştie şi Împăratul.
- Înseamnă Stăpâna Tronului, rosti Ganoes.

Cei doi se uitară în jos la el.

Vântul îşi schimbă din nou direcţia, făcând demonul de fier să geamă în suliţa lui. Un miros de piatră rece veni chiar din cetate.
- Tutorele meu e napan, explică Ganoes.

O voce nouă, de femeie, se auzi în spatele lor, poruncitoare şi distantă:
- Comandante!

Cei doi soldaţi se întoarseră, dar fără a se grăbi. Comandantul se adresă camaradului său:
- Compania cea nouă are nevoie de ajutor. Trimite-l pe Dujek cu un regiment şi adu câţiva genişti să stingă focurile - nu se face să lăsăm tot oraşul pradă focului.

Soldatul încuviinţă în tăcere şi se îndepărtă cu paşi apăsaţi, fără a catadicsi să arunce vreo privire spre femeie.

Aceasta stătea împreună cu două gărzi de corp la intrarea în turnul pătrat al citadelei. Pielea ei de un albastru întunecat îi trăda originea napană, dar altfel avea un aspect obişnuit, îmbrăcată într-o robă cenuşie, albită de sare, cu părul de un cafeniu spălăcit, tuns scurt, soldăţeşte, şi trăsături discrete, comune. Însă gărzile fură cele care-l făcură pe Ganoes să se înfioare. O încadrau: înalte, cu veşminte negre, mâinile vârâte în mâneci, glugi ascunzându-le faţa. Ganoes nu mai văzuse până atunci o Gheară, dar instinctul îi spuse că erau acoliţi ai cultului. Ceea ce însemna că femeia era...
- Mizeria asta tu ai făcut-o, Surly, zise comandantul. Se pare însă că eu va trebui să fac ordine.

Glasul neînfricat - aproape dispreţuitor - al soldatului îl şocă pe Ganoes. Surly întemeiase Gheara, transformând-o într-o forţă cu care doar Împăratul putea rivaliza.
- Nu mă mai numesc aşa, comandante.

Bărbatul făcu o grimasă.
- Am auzit. Probabil că te simţi încrezătoare în absenţa Împăratului. Nu e singurul care-şi aminteşte că erai o simplă servitoare din Cartierul Vechi. Bănuiesc că ai uitat de mult ce înseamnă recunoştinţa.

Chiar dacă vorbele bărbatului fuseseră probabil usturătoare, expresia ei nu se schimbă.
- Ordinul a fost clar. Se pare că ofiţerii tăi cei noi nu sunt în stare să facă faţă îndatoririlor.
- Lucrurile au scăpat de sub control, spuse comandantul. N-au experienţă...
- Asta nu e treaba mea, se răţoi femeia. Şi nici foarte dezamăgită nu sunt. Pierderea controlului e o lecţie în sine pentru cei care ni se opun.
- Ni se opun? Câteva vrăjitoare neînsemnate care-şi vând amărâtele lor de talente... cu ce scop sinistru? Acela de a găsi bancurile de coraval printre grupurile de vieţuitoare din apa golfului? Pe răsuflarea lui Hood, femeie, vrăjitoarele nu-s o ameninţare pentru Imperiu.
- N-au fost pedepsite. Îndrăznesc să încalce legile cele noi.
- Legile tale, Surly. Nu vor avea niciun rezultat, iar, când se va întoarce, Împăratul va anula interdicţia vrăjitoriei, poţi fi convinsă de asta.

Femeia zâmbi rece.
- Te vei bucura să afli că turnul a semnalizat apropierea navelor de transport pentru noii tăi recruţi. N-o să-ţi ducem dorul nici ţie, nici soldaţilor tăi agitaţi şi nesupuşi, comandante.

Fără să mai spună o vorbă şi fără să arunce măcar o privire băiatului de lângă comandant, se răsuci şi, încadrată de gărzile ei tăcute, se întoarse în citadelă.

Ganoes şi comandantul îşi îndreptară din nou atenţia spre revoltele din Cartierul Şoarecelui. Se vedeau flăcări înălţându-se prin fum.
- Într-o zi, o să fiu şi eu soldat, spuse Ganoes.

Bărbatul mormăi.
- Numai dacă dai greş în toate celelalte, fiule. A pune mâna pe sabie e ultimul lucru pe care îl fac oamenii disperaţi. Ia seama la vorbele mele şi găseşte-ţi un vis mai demn de-a fi împlinit.

Ganoes se încruntă.
- Nu semeni cu ceilalţi soldaţi cu care am discutat. Îmi vorbeşti de parcă ai fi tata.
- Dar nu sunt tatăl tău, mârâi bărbatul.
- Lumea, rosti Ganoes, nu are nevoie de încă un negustor de vinuri.

Ochii comandantului se îngustară, devenind cercetători. Deschise gura ca să dea replica evidentă, apoi se răzgândi.

Mulţumit de sine, Ganoes Paran privi înapoi, la cartierul în flăcări. Până şi un băiat poate să-şi apere părerile, comandante.

Morişca de vânt a lui Mock porni să se învârtă iarăşi. Un fum fierbinte se rostogoli peste zid, înghiţindu-i. Duhnea a haine pârjolite, vopsea şi piatră arse. Acum se simţea şi un miros dulceag.
- A luat foc un abator, spuse Ganoes. Porci.

Comandantul se strâmbă. După un timp, oftă şi se lipi cu spatele de merlon.
- Cum zici tu, băiete, cum zici tu.

Voi fi acolo

Voi fi acolo
Kzung-sook Shin
Traducere din coreană de Diana Yuksel
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Cea mai cunoscută scriitoare coreeană, autoarea romanului Ai grijă de mama (2008), tradus în peste treizeci de limbi şi multipremiat, Kyung-sook Shin, s-a născut în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla. A absolvit cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din "generaţia 368" (sampallyuk sedae), a celor care, născuţi în anii '60, au urmat studiile universitare în anii '80, perioadă tulbure în istoria Coreei, dominată de proteste sociale în care tinerii studenţi de atunci s-au implicat activ, având un rol decisiv în tranziţia de la dictatura militară la o guvernare democratică. Fiind martora evenimentelor din anii '80, Kyung-sook Shin se foloseşte adesea în romanele sale de acest context istoric pentru a investiga traumele şi conflictele interioare ale personajelor.

A debutat în 1985 cu volumul de proză scurtă Poveşti de iarnă, pentru care a primit Premiul Munye Joongang, impunându-se definitiv pe scena literară prin lirismul elegiac şi adâncimea psihologică a povestirilor dintr-al doilea volum, Aici era cândva o orgă (1992), recompensat cu Premiul Hankuk Ilbo. Shin a publicat şapte romane, printre care Tristeţe profundă (1994; Premiul Hyundae), Camera singurătăţii (1995; Premiul Manhae, 1996; Prix de l'Inaperçu, Franţa, 2009), Violet (2001), Yi Jin (2007), Voi fi acolo (2010; tradus în 2014 în engleză şi bucurându-se de critici excelente în Marea Britanie şi peste Ocean), precum şi şase volume de povestiri: Mâncătorii de cartofi (1997), Câmpurile de căpşune (2000), Dangătul clopotelor (2003) etc. I-au apărut, de asemenea, mai multe volume de nonficţiune.

Kyung-sook Shin este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane şi autoarea coreeană cu cel mai mare succes în afara graniţelor ţării sale. Rapiditatea cu care s-au impus în Coreea romanele şi volumele de povestiri publicate de ea i-au făcut pe criticii literari să vorbească despre "sindromul Kyung-sook Shin".

*

O poveste despre maturizare, cu dramele şi suferinţele ei, despre prietenie şi dăruire, dar şi un roman al primelor iubiri, Voi fi acolo urmăreşte destinele a patru tineri în perioada de frământări sociale din Coreea anilor '80. Împreună cu prietenii ei, Myeong-seo, Mi-ru şi Dan, studenta la arte Jeong Yun încearcă să dea un sens vieţii într-o societate încă marcată de dictatură. Tragediile personale, exacerbate de anomaliile istoriei, îi împing pe Mi-ru şi pe Dan la gesturi extreme, iar cicatricile procesului de maturizare rămân mereu dureroase pentru ceilalţi doi tineri. Călăuza pe drumul personal al fiecăruia este profesorul Yun, a cărui figură luminoasă le veghează destinele, iar boala mentorului este cea care îi va readuce, după ani şi ani, împreună.

După opt ani de tăcere, un telefon primit de Yun de la fostul ei prieten, Myeong-seo, reînvie amintiri din timpul studenţiei şi redeschide răni vechi. Cu pătrundere intelectuală şi un lirism bine dozat, ea revizitează momentele determinante ale anilor săi de formare: moartea mamei, relaţia profundă cu profesorul de literatură acum grav bolnav, exaltările primei iubiri, protestele studenţeşti, prietenia ca remediu pentru singurătate şi disperare. O parabolă care prin repetiţie devine simbolică este cea a Sfântului Cristofor, văzută aici prin prisma literaturii şi a artei ca mod de salvare şi supravieţuire. Printre autorii ale căror scrieri sunt citate se numără Emily Dickinson, Rainer Maria Rilke, Francis Jammes şi Paul Valéry.

"Romanul se citeşte pe nerăsuflate, într-atât de captivante sunt talentul scriitoarei de a povesti dimpreună cu ştiinţa ei de a dezvolta temele şi de a construi personajele." (New York Times Book Review)

"Voi fi acolo este o poveste obsesivă a complicaţiilor tinereţii, care va captiva cititorii de pretutindeni." (The Independent)

"Shin scrie minunat despre intimitate şi năzuinţele celor însinguraţi... Voi fi acolo este o operă literară strălucită despre puterea artei, despre prietenia şi empatia care dau sens vieţii oamenilor." (Los Angeles Times)

"Îmi doresc ca romanul acesta să fie privit mai degrabă ca o carte cu o notă optimistă, şi nu ca una încărcată de pesimism, şi să fie citit mai degrabă ca o poveste de iubire decât ca o poveste tristă." (Kyung-sook Shin)

Fragment

Primul curs la care am intrat după ce m-am întors la facultate a fost cel al profesorului Yun.

Din întâmplare, cursul domnului profesor Yun se ţinea în aceeaşi sală ca înainte. Am deschis uşa, am intrat şi m-am aşezat în spate, unde se îngrămădea toată lumea. Venisem hotărâtă să nu stau singură, dar era ciudat să mă uit în ceafa băiatului din faţa mea, aşa că m-am mutat spre fereastră. Cine-i ăsta? Vreun reînmatriculat? Pe ultimul rând era un tip aşezat lângă o fată şi păreau să fie un cuplu. El părea mai mare decât noi. Îl vedeam pentru prima dată, dar în mod straniu îmi părea cunoscut. Era foarte înalt, nu încăpea bine în bancă şi nu ştiu ce vorbea cu fata aceea aproape lipindu-şi faţa de a ei, că la un moment dat s-a întors şi s-a uitat spre mine. Mi-am frecat faţa cu mâinile şi m-am întors la loc. Dar ceva m-a făcut să mă întorc din nou, să-i mai văd o dată. M-am aplecat până aproape că m-am lipit de bancă, încercând să-i văd faţa fetei. Avea ceva ce mă fascina. Dar nici după ce m-am lipit cu obrazul de bancă nu am reuşit să văd cum arată. Părul lung şi negru aproape că îi acoperea în întregime faţa. De câte ori îi spunea el ceva, ea îşi ascundea şi mai mult faţa.
- Yi Myeong-seo!
- Prezent!

Am aflat că îl cheamă Myeong-seo abia când profesorul a făcut prezenţa.

Lucrurile care rămăseseră neschimbate m-au făcut să confund momentul acesta cu acela de demult.

Domnul profesor Yun era la fel de uscăţiv ca acum un an, neschimbat ca treptele de piatră din faţa bibliotecii. Până şi ochii, care îi lăcrimau de usturime când se uita de la fereastră la studenţii care protestau, erau la fel de plini de profunzime şi de pasiune. Cât am fost singură, mi-a fost greu să-mi amintesc cine eram acum un an, dar acum, că mă întorsesem în sala de curs, îmi era foarte limpede, ca şi cum eram acolo tot eu, cea de acum un an. Profesorul Yun striga numele unul câte unul şi trecea mai departe de cum primea răspuns, dar când a ajuns la Meyong-seo s-a oprit şi şi-a ridicat privirea din catalog.
- Tu în ce an eşti acum?

Profesorul Yun a zâmbit şi i-a aruncat o privire peste ochelari.

Myeong-seo s-a scărpinat în cap şi a zâmbit. Deşi era un zâmbet stingher, i se întinsese totuşi pe toată faţa. Nu te puteai împiedica să zâmbeşti dacă te uitai la el. Totuşi, în ciuda zâmbetului lui molipsitor, fata de lângă el nu şi-a ridicat capul. Voiam să ştiu cum o cheamă, aşa că am ascultat cu urechile ciulite cum striga profesorul prezenţa. Am ratat momentul? Profesorul a terminat de făcut prezenţa, dar n-am auzit numele ei. Când profesorul a lăsat catalogul la o parte, m-am uitat din nou la cei doi.

Yi Myeong-seo. Mi-am notat în caiet doar numele tipului care stătea lipit de fată. De mult nu mai scrisesem în caiet vreun nume. În timpul cursului m-am mai uitat de câteva ori la ei şi de fiecare dată am mai descoperit câte ceva despre el: că are părul cârlionţat, că are profilul hotărât, că în timpul cursului învârtea un creion pe degete. Despre ea însă n-am reuşit să aflu nimic. Ea a rămas în aceeaşi poziţie până la sfârşit şi nu şi-a ridicat deloc capul. Am reuşit să-i văd doar nasul pentru o clipă, printre şuviţele negre de păr. Mă încăpăţânam totuşi să-i aflu numele sau măcar să-i văd ochii. Avea un aer care te făcea să te întrebi "Oare cine e fata asta?". Probabil din aceeaşi cauză şi profesorul Yun îşi aţintea din când în când privirea asupra ei în timpul cursului.

Dat fiind că era primul curs din noul semestru, profesorul Yun s-a mărginit la a ne prezenta programa. După ce ne-a indicat bibliografia obligatorie şi pe cea suplimentară, ne-a prezentat o serie de reguli pentru cursul său, care aduceau mai degrabă a ameninţări, de exemplu: dacă întârziem zece minute, nici măcar să nu ne treacă prin cap să mai intrăm la ora lui, dacă nu prezentăm temele cerute de trei ori la rând, picăm automat examenul şi altele. Noi începeam să ne cam pierdem interesul, căci mai auziserăm lucrurile astea şi de la alţi profesori. Unii studenţi chiar începuseră să bage în genţi pixurile şi caietele de pe bănci, crezând că ne apropiem de finalul cursului.

Profesorul Yun şi-a aranjat ochelarii şi pentru o clipă s-a uitat pe fereastră afară. În sală au intrat vocile demonstranţilor care strigau slogane. Totul era exact ca anul trecut. Profesorul a aruncat o privire prin sală şi a spus:
- Aţi auzit de Cristofor?
Cristofor?

Când profesorul a rostit numele, m-am gândit imediat la romanul Jean-Christophe, de Romain Rolland, pe care îl citisem în liceu. Cartea, în zece volume, era viaţa romanţată a lui Beethoven. Era singura carte pe care o citea din când în când verişoara mea, care nu era deloc avidă de lectură, aşa că am citit-o şi eu. Personajul principal, care se confruntă cu multe greutăţi, dar nu-şi pierde speranţa, m-a impresionat profund. Şi, pentru că personajul acesta se născuse într-un orăşel de pe malul Rinului, ajunsesem să-mi doresc mult să văd Rinul într-o bună zi. Eroul cărţii se luptă să se perfecţioneze şi nu renunţă la visul lui, într-o strădanie atât de dramatică, încât e aproape incredibilă. Mi-am amintit cum am citit fiecare volum cu pa -siune şi copleşită de admiraţie faţă de erou şi am strâns la piept cărţile galbene cu titlul Jean-Christophe. M-am gândit că poate profesorul Yun se referea la acest Christophe, din cartea lui Rolland, dar n-am avut curajul să răspund la întrebare. În schimb mi-am îndreptat spatele şi mi-am aţintit privirea asupra profesorului. Aveam sentimentul că eram împreună cu profesorul pe un câmp, în bătaia vântului, şi nu în sala de curs. N-a răspuns nimeni, aşa că profesorul a continuat.
- Cristofor la care mă refer eu este sfântul din legendele medievale europene. Bănuiesc că unii dintre voi merg la biserică. N-a auzit nimeni de el?

Cineva, după ce s-a codit o vreme, a ridicat mâna, dar în ultimul moment şi-a pierdut curajul şi a început prin a spune:"Nu ştiu sigur, dar..."
- Atunci spune-ne ce ştii sigur.

Noi, ceilalţi am râs, de pe margine, la gluma profesorului. Studentul care a ridicat mâna a spus că auzise în copilărie, şi de aceea nu-şi mai amintea foarte bine, de la profesorul de catehism o poveste despre sfântul care l-a salvat pe Isus trecându-l râul în spinare? Era mai mult o întrebare decât un răspuns. Profesorul Yun a dat din cap. După ce studentul s-a aşezat la loc în bancă, profesorul şi-a dres glasul şi a spus cu gravitate că era, într-adevăr, o legendă, după care ne-a măsurat pe toţi cu privirea. Cei care începuseră să-şi adune lucrurile crezând că ora s-a încheiat au ridicat şi ei capetele şi s-au uitat la profesor. Cu mâinile sprijinite de catedră, acesta şi-a început prelegerea.
- O să vă spun povestea Sfântului Cristofor.

Potrivit legendei care a ajuns până la noi, Cristofor era din Canaan şi se spune că era uriaş. Avea o forţă ieşită din comun şi nu se temea de nimic. Aşa că era hotărât să îl slujească doar pe cel mai puternic şi mai impunător om din lume. Dar, oricât a căutat în stânga şi în dreapta, nu a găsit pe nimeni şi nimic în slujba căruia să merite să intre. Era dezamăgit de toţi şi de toate. Dacă stau să vă povestesc totul cu detalii, o să vă plictisiţi, aşa că sar direct la partea cea mai importantă din viaţa lui Cristofor. Dezamăgit că nu găsea o fiinţă pe care să o poată sluji, Cristofor, cu inima frântă, şi-a construit o casă pe malul râului şi a rămas acolo. Îşi câştiga traiul ajutând călătorii să treacă de pe un mal pe celălalt. Era cât un munte şi foarte puternic şi nu avea altceva decât o prăjină, de care se folosea ca să treacă apa, oricât de învolburată era, ca să ducă oamenii pe malul celălalt. Pentru el era un fel de distracţie. Era barcagiul fără barcă, omul care te trecea râul în spinare.

Parcă totul încremenise în momentul acela. În sala aceea în care erau vreo treizeci-patruzeci de studenţi, nimeni nu scotea un sunet.
- Într-o noapte, Cristofor dormea dus când a auzit o voce care îl striga pe nume. A deschis uşa, curios cine putea fi la ora aceea înaintată. N-a zărit pe nimeni. A închis uşa şi s-a întors în pat, dar vocea iar l-a strigat: Cristofor! Iar a ieşit afară şi iar n-a văzut pe nimeni. A treia oară, vocea s-a auzit de parcă era lângă el. S-a uitat în jur, dar nu era nimeni. Cu un sentiment ciudat, Cristofor şi-a luat prăjina şi a ieşit din casă, îndreptându-se spre râu. În întuneric, a văzut pe malul râului un copil. Acesta i-a spus că trebuie să treacă râul înainte de ivirea zorilor şi l-a rugat să îl ajute. Copilul îl ruga cu atâta stăruinţă, încât, deşi era foarte târziu, Cristofor s-a lăsat înduplecat, l-a luat pe umeri şi a intrat în apă. Dar de cum a păşit în albie, apele râului au început să crească şi într-o clipă râul s-a făcut mai adânc decât statura lui Cristofor. Ba mai mult, şi copilul, care la început fusese uşor ca fulgul, acum se făcea tot mai greu, pe măsură ce apa creştea. Greutatea lui, greu de crezut că putea fi cea a unui copil, îi apăsa umerii lui Cristofor ca un drug mare de fier. Apa tot creştea şi copilul îl apăsa tot mai tare cu greutatea lui imensă. Cristofor, care fusese până atunci atât de sigur pe sine, a început pentru prima dată să tremure de teamă că se putea îneca în râu. Ţinându-şi cu greu echilibrul, Cristofor înainta greu, despicând apa cu copilul în spinare, şi în cele din urmă a ajuns pe malul opus. Acolo a pus copilul jos şi a zis: "Era cât pe ce să mor din cauza ta. Eşti atât de mic, dar cântăreşti atât de mult, de parcă aş fi cărat pe umeri întreaga lume. De când sunt aici am trecut râul pe mulţi călători, dar nici unul nu a fost atât de greu ca tine". În clipa aceea, copilul a dispărut şi Isus i s-a arătat lui Cristofor, înconjurat de o lumină orbitoare şi i-a zis: "Cristofor! Ce-ai cărat tu în spinare n-a fost un copil, ci am fost eu, Cristos. De aceea când ai trecut râul, ai purtat într-adevăr pe umeri lumea întreagă".

Profesorul s-a oprit şi s-a uitat la noi. Am crezut că vrea să vadă dacă am înţeles povestea. Ba nu, stai. Poate că a descoperit ceva ce uitase şi el despre Sfântul Cristofor. A tăcut câteva clipe, apoi a vorbit din nou.
- Am o întrebare pentru voi. Voi, cei ce vă aflaţi acum aici, sunteţi Cristofor, sau copilul pe care-l cară el în spinare?

Povestirea profesorului, care începuse ca o picătură de ploaie în vacarmul şi agitaţia produse de cei care aşteptau sfârşitul cursului, ne-a pătruns până la piele, ca o ploaie subită de vară. Prin fereastra închisă de cineva mai devreme a pătruns în sală o rază luminoasă de soare, de sfârşit de vară. Profesorul ne scruta întrebător, dar nici unul dintre noi nu avea răspuns la întrebarea lui. Scandările de afară şi-au făcut iar loc printre noi, pătrunzând prin fereastră odată cu raza de soare. Peste rama ochelarilor, profesorul Yun şi-a oprit privirea caldă şi blândă asupra fiecăruia dintre noi.
- Fiecare dintre voi este deopotrivă Cristofor şi copilul pe care îl poartă în spinare. Toţi vă croiţi anevoie drumul în lumea aceasta primejdioasă, ca să traversaţi râul. Nu v-am spus povestea asta ca să vorbim despre religie. Toţi suntem călători, trecem de pe un mal pe altul, dintr-o lume într-alta. Dar trecerea nu e uşoară, căci apele sunt învolburate. Avem nevoie de ceva de sprijin pentru a putea trece. Acest ceva poate fi literatura sau arta, ceea ce visaţi voi să faceţi. Probabil că acum vă imaginaţi că ceea ce alegeţi vă va servi drept barcă sau plută ca să treceţi pe malul celălalt. Dar, dacă vă gândiţi mai bine, veţi vedea că nu lucrurile acestea vă trec pe voi râul, ci, dimpotrivă, voi le duceţi pe ele în spinare. E foarte posibil ca pe malul celălalt să ajungă în siguranţă doar acela dintre voi care înţelege parabola aceasta. Literatura şi arta nu sunt doar lucrurile care vă vor ajuta să înaintaţi, dar sunt şi cele cărora va trebui să vă dedicaţi viaţa şi pentru care va trebui să munciţi pe brânci.

În clipa aceea nimeni nu se gândea la altceva. Vocea gravă şi aspră a profesorului Yun ne pătrunsese în suflet. Nimeni nu se uita pe fereastră. Până şi băiatul din ultimul rând încetase să învârtă creionul pe degete. Şi fata ridicase capul şi ciulea urechile la profesor.
- Fiecare dintre voi e un Sfânt Cristofor. Tot voi sunteţi cei care veţi trece un copil peste râu. Acesta e destinul vostru, să intraţi în apele repezi ale râului. Chiar dacă apele se umflă, nu puteţi să vă opriţi până nu duceţi copilul pe malul celălalt. Care e cea mai bună metodă de a traversa un râu?

Era o întrebare, dar în acelaşi timp nu era. Vocea profesorului a devenit mai groasă şi mai puternică.
- Cea mai bună cale e să deveniţi Cristofor unul pentru altul. Să treceţi împreună copilul peste râu. Mai mult decât atât, cel care trece râul şi cel care îl ajută să treacă sunt unul şi acelaşi. Voi nu sunteţi doar Sfântul Cristofor, cel care trece râul ajutându-se de o prăjină, fiecare dintre voi este lumea întreagă, dar şi făuritorul ei. Uneori sunteţi Cristofor, alteori copilul şi vă ajutaţi mereu unii pe alţii să treceţi râul. De aceea trebuie să vă preţuiţi şi să vă iubiţi unii pe alţii.

Încrederea care creştea în fiecare dintre noi a început să umple sala. Chiar dacă s-ar fi spart o fereastră în apropiere, în clipa aceea zgomotul n-ar fi putut să străpungă tăcerea paşnică din clasă.

Moartea la Deptford

Moartea la Deptford
Anthony Burgess
Traducere din engleză de George Volceanov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917 - 22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox.

Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor Is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor.

Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby's End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby's Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993).

Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste treizeci de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

*

Scris de Anthony Burgess în ultimul său an de viaţă, 1993, romanul Moartea la Deptford este un pandant la Ochii doamnei mele (dedicat Marelui Will) şi reconstituie, pe fundalul Angliei elisabetane, viaţa tumultuoasă a lui Christopher Marlowe, dramaturg, poet şi traducător adulat de Shakespeare şi de mulţi dintre contemporanii săi, dar şi agent secret al Coroanei.

În egală măsură roman istoric şi palpitant thriller în tradiţia romanului de spionaj, acest veritabil testament literar al lui Burgess readuce la viaţă figura uimitoare, marcată de un nonconformism exacerbat, a lui Christopher Marlowe, şi argumentează convingător de ce Shakespeare l-a eclipsat în timp, fără a-l depăşi însă niciodată.

Provenit din modesta familie a unui ciubotar din Canterbury, Kit Marlin ajunge student bursier la Cambridge, este recrutat ca agent secret al Coroanei şi duce o existenţă dublă, pendulând între lumea teatrului şi a poeziei şi nenumăratele misiuni primejdioase pe care se vede silit să le îndeplinească. Devenit membru al faimoasei Şcoli a Nopţii, prezidate de Sir Walter Raleigh (în realitate un grup de rafinaţi intelectuali care încearcă să armonizeze dogma religioasă cu descoperirile ştiinţei), suspectat de ateism şi homosexualitate, de practici oculte şi satanism şi, în ultimă instanţă, de trădare, Kit se trezeşte prins în menghina forţelor politice antagoniste ale epocii elisabetane, sfârşind în împrejurări dubioase.

"Este mai mult decât un thriller extrem de meşteşugit... E de-a dreptul firesc şi normal ca acest ultim roman să fie o capodoperă în genul său - un veritabil triumf."
(Washington Times)

"O incursiune îndrăzneaţă prin istorie, teologie, sex, limbă şi spionaj... Un thriller dezarmant de realist, avându-l pe Marlowe ca erou... Un omagiu nimerit adus de un mare autor englez geniului unui confrate." (Kirkus Reviews)

"Unul dintre scriitorii cei mai productivi, ingenioşi, dispuşi să-şi asume riscuri... O poveste inteligentă, explicită sexual, depănată în ritm rapid, plină de viaţă." (Irish Times)

Fragment

Îmi închipui c-ar trebui să-mi închipui că, după beţie, Kit era turtit când s-a prezentat dinaintea domnului secretar de stat, a doua zi dimineaţa, la ora opt, cu soarele năucitor al verii în ochi. Domnul, care nu avea decât rangul de cavaler, era Sir Francis Walsingham, şeful Serviciului, cum i se zicea. Era un bărbat brunet, firav, căruia regina, care nu prea îl agrea, îi spunea Maurul. Iată o mostră de ingratitudine regală, căci, în numele ei şi parţial din propriu-i buzunar, care nu era chiar fără fund, plătea cincizeci şi trei de agenţi puşi să adulmece totul între Calais şi Constantinopol. Îi numea ochii lui. Spuse, cu un ecou straniu, ca şi cum şi el unul ar fi avut ochi ce pot citi în sufletul cuiva:
- Fă-ţi datoria cu precauţie. Semnează-te aici. Împinse brusc, înainte, o coală de hârtie de pe masa ticsită de hârţoage, cu un scris îngrijit, pe care Kit, cu privirea lui împăienjenită de beţie, desluşi cu chiu cu vai ceva ce aducea cu un jurământ prin care se obligă să păstreze secretul, să slujească pe viaţă şi alte legăminte de-astea. Kit se simţi ca şi cum ar fi avut o funie petrecută în jurul gâtului, de care trăgeau întruna, în direcţii opuse, doi bărbaţi. Spuse:
- Staţi puţin. Nu puteţi dispune de mine chiar într-atât. Sunt student, mai am un an de studiu. Domnul Watson v-a povestit, de bună seamă, care-i situaţia mea.
- Că urmează să fii hirotonisit, dar că eşti şi un poet mediocru şi încă nu te-ai hotărât pe ce cale să apuci. Rostul acestei semnături este să te lege de cauza ultimă, care-i mai presus de celelalte două. În privinţa asta, nu tolerăm nici o ezitare. (Şi îl pironi pe Kit cu privirea lui aspră, cu ochi negri ca dracii din iad.) Regina, regina şi sfânta ei Biserică. Pe cel ce refuză să semneze un asemenea legământ îl putem lesne considera trădător.
- Nu sunt trădător, dar am nişte îndoieli legate de semnătură.
- Îndoiala în sine e şi ea un fel de trădare. Semnează. Aşa că Kit iscăli, măcinat de îndoieli, cu o pană de lebădă şi cu cerneală la fel de neagră ca privirea celui ce avea să-i fie stăpân. Sir Francis se încruntă văzând mâzgălitura de nume şi zise:
- Văd că prenumele e Christopher şi asta e de bine, e cineva care îl duce pe Cristos în spinare, dar ce vrea să fie celălalt nume?
- Primele litere sunt, cu siguranţă, Merl sau Marl, uneori şi Morl, însă ne e neclar dacă numele de familie e Marley, Morley sau Marlowe. Mi s-a spus şi Merlin, ca vrăjitorului. Cred că am scris Marlowe. Acum pot să mă aşez?
- Mai bine ai lua poziţia de drepţi, soldăţeşte, pentru că de-acum eşti soldat în slujba cauzei.

La auzul acestor cuvinte, Tom Watson, care până atunci se lăfăise într-un jilţ spaniol cu tot felul de protuberanţe şi volute, un obiect ce ar fi trebuit să fie, pentru Walsingham, o erezie cioplită în lemn, dar care, de fapt, îi trăda firea ironică, zâmbi şi o ţinu tot într-un zâmbet, iar Walsingham îi răspunse cu un zâmbet acru, care parcă l-ar fi costat o avere şi făcu:
- Ei, ei, Thomas?

Cabinetul din conacul lui Walsingham era mic şi înghesuit, de-ai fi zis că-i şi asta o penitenţă, cu fereastra închisă straşnic, să nu pătrundă aerul văratic al Londrei gălăgioase, ca şi cum până şi firicelele de praf ar purta în ele otrava duşmanilor. Teancuri de hârţoage legate cu panglici stăteau să se reverse de pe rafturi şi exista şi o hartă a Europei, cu ace cu gămălii înroşite, marcând locurile unde se află spionii din slujba Angliei, nu toţi neapărat şi englezi. Walsingham spuse:
- Va trebui să te întâlneşti cu Poley, căci el te va ajuta şi te va îndruma şi îţi va fi stăpân, până la mine, dar deocamdată este închis în temniţa Fleet, pentru o presupusă crimă, una născocită, l-am băgat acolo ca să dibuie nişte preoţi. O să iasă curând. Ai să te întâlneşti cu el la Dover, căci el îţi va fi călăuză într-o Europă neagră ca iadul.
- Aha. Trebuie să plec în Europa.

Kit nu-şi putu stăpâni tremurul iscat de mândrie la gândul că urmează să plece în Europa.
- Da, cât de curând. Ai să vizitezi oraşul Reims. Spune-mi ceva despre Reims.
- E în Franţa. Altceva nu prea mai ştiu.
- Trădătorii noştri catolici şi-au plănuit viitorul lor atac împotriva regatului şi-a monarhului său legitim în orăşelul Douai. Au fost izgoniţi din Ţările de Jos de către Wilhelm de Orania şi bine le-a făcut. Filip al Spaniei, pe care-l aşteaptă focul gheenei, a întemeiat universitatea de la Douai deoarece se temea de protestantismul supuşilor săi olandezi şi acolo s-a înfiinţat aşa-numitul Colegiu Englez. Creat pentru instruirea preoţilor jegoşi, care să vină la noi în ţară deghizaţi în maeştri de dans, să bolborosească liturghii în camere secrete şi să sfideze riscul de-a fi capturaţi şi sfârtecaţi în patru. E şi acesta un fel de curaj, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre pisoiul înecat în ciubăr, care se zbate să înoate. Papa de la Roma, pe care îl aşteaptă diavolul să-i smulgă unghiile cu cleştii, în vecii vecilor, contribuie, în fiecare lună, cu câte o sută de coroane la această iniţiativă. Colegiul s-a mutat de la Douai la Reims, un oraş mai deosebit, unde se încoronează regii. Aşadar, Reims s-a dat cu Roma, cu Spania şi cu însuşi iadul, ca locuri diavoleşti ce ne ameninţă regina şi împotriva cărora trebuie să înălţăm rugăciuni. Aici îţi faci tu intrarea, ca inamic al lor.
- Ce trebuie să fac deci la Reims?
- Să priveşti, să priveşti şi să înveţi. Află ce se pune la cale, ascultă discuţiile despre asasinat şi rebeliune, descoperă numele trădătorilor cu gânduri trădătoare. Ştii franţuzeşte?
- Am învăţat franceza pe stradă, de la copiii hughenoţi. Am luat lecţii date pe gratis de către un învăţător hughenot. Sunt de fel din Canterbury şi oraşul meu e infestat de hughenoţi.
- Infestat, ai zis infestat? Ei sunt fraţii noştri de arme, ţin de credinţa reformată. N-ai auzit de masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu? Să foloseşti alt cuvânt.
- Îmi cer scuze c-am fost lipsit de tact, dar ăsta-i adevărul, hughenoţii nu sunt prea îndrăgiţi în Canterbury. Au fost mutaţi de pe coastă în inima ţării ca să nu se mai ţină de piraterie. Oraşul colcăie de ei. Au luat râul în stăpânire, să aibă apă pentru ţesut. Nu ajută cu nimic negoţul local, îşi au propriii brutari şi măcelari.
- Ba chiar şi ciubotari, îmi închipui, se amestecă Tom Watson.
- Exact. Îşi au lumea lor şi îşi vorbesc limba lor. Ba mai mult, rugăciunile şi le fac tot în ea. O parte a catedralei le este rezervată lor şi-acolo răsună franceza.
- Ce-ai prefera, îl descusu Walsingham încruntându-se, un englez catolic sau un francez protestant?
- Încercaţi să mă duceţi cu preşul. Adevărul este însă că în Canterbury sunt oameni care se lasă ademeniţi de practicarea în secret a vechii credinţe tocmai din cauză că nu-i suferă pe aceşti hughenoţi, cu cărţile lor de rugăciuni franţuzeşti. Asta ţine de firea oamenilor. Sângele bate credinţa.

La auzul acestor vorbe, Tom Watson hăuli ca un ogar, vrând s-o dea pe glumă, dar Walsingham, cu mâinile împreunate la spate, aruncă o privire tăioasă pe fereastră, unde văzu mai ales nişte căruţe. Pe urmă, se întoarse cu faţa la Kit şi spuse pe un ton tăios:
- Credinţa este forţa care-i uneşte pe oameni. Acest fapt este dovedit de către musulmanii de toate rasele. Când eram ambasador la Paris, am deschis porţile protestanţilor de toate neamurile care erau înspăimântaţi de cuţitele şi ciomegele catolice. Maiestatea Sa, Dumnezeu s-o ocrotească, a pledat împotriva costurilor unei asemenea ospitalităţi, dar i-am amintit că atacul viza propria ei credinţă. Nu ne aflam acolo ca martori englezi imparţiali ai masacrului parizian. Duşmanii noştri erau vrăjmaşii catolici, iar prietenii ne erau protestanţii persecutaţi. Iar ea tot turuie - vreau să zic argumentează - ce grozavă e politica prin care să ne păstrăm Franţa drept prietenă împotriva Spaniei. Te-ai gândit la treaba asta? Ţi-ai format o părere proprie despre Franţa?
- Sir Philip Sidney numeşte Franţa un dulce inamic.
- Ah, Sir Pip. E un ginere de treabă, floarea cavalerismului Reformei, nu există în lumea întreagă om mai viteaz şi duşman mai mare al papalităţii.

Walsingham se dispensa de el aşa cum se dispensase şi de Poley, indiferent cine ar fi fost el, de parcă ar fi fost doar o pânză de păianjen mai rezistentă.
- E însă poet, iar poeţii se dedau jumătăţilor de minciună, după Platon - minciunilor întregi. El se referea la dulceaţa femeilor, vinurilor şi cofeturilor lor. Dar bagă la cap cuvântul

inamic. Urmează să intri pe teritoriul inamicului. Ai vreo întrebare?
- Aş vrea să ştiu cum e cu banii, cu cheltuielile. La ce dată pornesc. Sunt în vacanţa mare, dar nu ţine la nesfârşit.
- Ah, Isuse Cristoase, vechea poveste cu banii. Pe data de 6 iulie trebuie să fii la Dover, la un han care se numeşte, ia să văd, aha, Luce, nu mi-e clar dacă se referă la peşte sau la floare (în limba engleză, luce înseamnă şi "ştiucă", şi "crin" - n.trad). Acolo ai să te-ntâlneşti cu Robert Poley şi o să-ţi dea el banii. Nu pentru câştig te-ai băgat în povestea asta.
- Pentru câştigul ţării, spuse Kit dintr-o poziţie de drepţi şi mai băţoasă, deşi cam artificială. Dumnezeu să ocrotească şi ţara, şi pe ea.

Walsingham îl scrută, să vadă dacă nu-l persiflează, dar nu văzu nimic. Dădu din cap a încuviinţare şi spuse:
- Asta e. Noroc că din Canterbury nu-i cale lungă până la Dover. În orice caz, ai să faci o vizită de familie, aşa că nu-I nevoie să ceri Serviciului bani de cheltuială până acolo. Pe urmă, lucrurile s-ar putea schimba. Dumnezeu s-o ocrotească pe regină.
- Înţeleg că mă pot retrage, zise Kit, dar când dădu să facă o plecăciune şi să iasă, uşa se deschise şi cineva păşi înăuntru.
- Eşti lipsit de bune maniere, domnule, spuse Walsingham încruntându-se. Aici se discută chestiuni importante, iar tu dai buzna ca într-o cârciumă. Te rog să ieşi şi să vii când vei fi chemat.

Intrusul mugi ca un viţel şi privi cu neruşinare în jurul lui. Îl văzu pe Kit. Kit îl văzu pe el. Dar nu, nu se rezumă totul la faptul că se văzură. Ai fi zis că i-a trăsnit Jupiter. Era, împrumutând vorba papistaşilor, ca şi cum ar fi bătut clopotul sfinţirii. Era revelaţia posibilităţii, ba nu, certitudinea probabilităţii sau cam aşa ceva, cam pe-acolo. Era cuţitul ascuţit al unui fel de adevăr deghizat în primejdie. Ieşiră amândoi deodată şi ai fi zis că mai curând intră, decât ies, pe coridorul de-afară, cu servitorul lui acru şi lenevos, care dădea cu mătura, cu majordomul cu livrea, care se-nvârtea de colo-colo, coridor transformat în dulce bordel, deşi nici unul dintre ei nu-l cunoştea pe celălalt decât printr-o înţelegere la care ajunseseră printr-o experienţă neconsemnată şi neconsemnabilă, ai cărei termeni nu ţineau de timp şi pentru care spaţiul era aidoma unei enigme nedezlegate de un copil. Era un tânăr ce părea să fie de-o vârstă cu Kit, cu şuviţe de păr drept, castaniu-roşcat, pieptănate, lungi, cu o faţă prelungă în prelungirea unui trup prelung, aşa încât Kit trebuia să-şi ridice privirea spre ochii albaştri, mari, şi spre gura largă, zâmbitoare, gulerul alb desfăcut pe gâtul ca de fată, pantalonii încreţiţi şi şireturile legate neglijent, cu pielea discret înrourată, de parcă ar fi venit de la o partidă de tenis sau rugby.

Emana un discret miros de sudoare amestecat cu parfum de trandafiri.
- Chestiuni importante, ai? întrebă el.
- În nici un caz chiar atât de importante şi formidabile, răspunse Kit şi îşi dădu seama că vorbeşte pe un ton flegmatic, aşa că îşi drese gâtlejul şi urmă: Şi tu eşti băgat în chestia asta de-i zice Serviciu?
- Se mai foloseşte şi de mine câteodată, nu prea des. Mi-e văr, însă dă în mine ca un unchi. E foarte serios, dar nu trebuie luat în serios. Cred că ne-am mai întâlnit cândva.
- Tu şi eu? Nu cred. Nu ai absolvit la Cambridge?
- Nu am absolvit nimic, sunt doar cel mai neisprăvit din neamul Walsingham. Fiul mai mic, care nu moşteneşte nimic. Thomas, al cărui nume l-a învăţat să fie neîncrezător. Hai să ieşim de-aici. Miroase a stratageme şi moarte.
- Bine, dar nu doreai să-ţi vezi vărul?
- Nici o grabă. Mi s-a făcut sete după partidă. Coroana e după colţ.
- Ai fost la scrimă?
- Mă consider un fel de spadasin.

Iar când majordomul le deschise uşa, în nări îl izbi aerul Londrei, care nu era deloc plăcut, nefiind înţesat, ca la ţară, de pomi în floare şi cântecul păsărelelor.
- Nu-mi place oraşul, e plin de balegă de cal şi negustorie.

Mâine mă-ntorc la Scadbury.
- Asta pe unde vine?
- E cale de-o plimbare în buiestru, prin Chislehurst. Nu pari londonez sadea. Cine eşti, de fapt?
- Marlowe, Marley sau Morley. Poţi să alegi. Prenumele e fără echivoc: Christopher.
- Adică, Kit, aşadar, eşti Kit, hai, Kit, Kit, Kit. Un tânăr universitar în formare - şi de ce nu? Ai veleităţi de spion?
- Mai degrabă de poet. Şi poate şi de dramaturg.