Reduceri la TOATE titlurile Publica + Biografia lui Schumacher CADOU + Transport GRATUIT

Aveti probleme la citirea acestui email? Click aici pentru a-l vizualiza online

Oferta saptamanii

Daca aveti probleme cu vizualizarea acestui newsletter va rugam apasati aici pentru a vedea mesajul in browser.

05/01/2016 Newsletter Meteor Press

Oferta saptamanii

A fost Hitler bolnav? Diagnostic final Hans-Joachim Neumann, Henrik Eberle Pret pe site: 20.1 RON Colectie: Istorie Descriere: Medici, psihologi şi istorici au analizat, din diferite unghiuri, bolile, tulburările şi presupusele perversiuni ale lui Hitler, c [...] Citeste un fragment	Calea vindecatorului Adam Pret pe site: 15.8 RON Colectie: Medicina alternativa Descriere: Adam este un tanar cu o capacitate incredibila de a vindeca de la distanta. Si-a descoperit acest dar la varsta de saisprezece ani. Acum este unu [...] Citeste un fragment
Teste de inteligenta IQ 5 Ken Russel, Philip Carter Pret pe site: 14.3 RON Colectie: Teste inteligenta Descriere: Seria Testelor de inteligenta continua cu 400 de probleme noi, pentru exersare si imbunatatirea rezultatelor la testarile in conditii de concurs. [...] Citeste un fragment	Bulevardul francezilor Ferran Torrent Pret pe site: 13.6 RON Colectie: Beletristica Descriere: Romanul Bulevard dels francesos este o cotiturã în traiectoria literarã a lui Torrent. Autorul exploreazã Valencia cen [...]
In cautarea excelentei Tom Peters, Robert Waterman Pret pe site: 20.1 RON Colectie: Mari maestri Descriere: Lucrarea de referinta pentru domeniul managementului In cautarea excelentei de Tom Peters si Robert Waterman este una dintre cele mai citite cart [...]

---

- pentru o mai buna activitate editoriala va rugam sa ne transmiteti sugestiile dumneavoastra si eventualele nemultumiri -

---

Comenzi tel/fax: (021) 222 83 80 online: www.meteorpress.ro email: carte@meteorpress.ro distributie: distributie@meteorpress.ro

Editura Meteor Press str. Bahluiului nr. 1, sector 1, Bucuresti tel/fax: (021) 222 83 80 email: editura@meteorpress.ro distributie: distributie@meteorpress.ro comenzi: carte@meteorpress.ro

Trixy Checais - Cartografia zborului

Gina Şerbănescu
Trixy Checais - Cartografia zborului
Editura Eikon, 2015

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****

Intro

Monografia Trixy Checais - Cartografia zborului, de Gina Şerbănescu este rezultatul unei cercetări de arhivă, desfăşurată de către autoare din 2006, publicată de editura Eikon în parteneriat cu CNDB.

Elev al Floriei Capsali şi al lui Paule Sybille, maestru de dans al lui Miriam Răducanu şi Gelu Barbu, Trixy Checais a studiat teatru expresionist în Germania. Biografia sa impresionantă cuprinde colaborări cu Teatrul de Operă şi Balet, Opera de Stat din Timişoara, Teatrul Muzical din Galaţi, teatre din Constanţa şi Cluj-Napoca, Teatrul Evreiesc din Bucureşti. În perioada interbelică se afirmă ca personalitate artistică marcantă a Bucureştiului, iar în 1952 este condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Fragment

L-am simţit pe bunicul meu ca fiind tot timpul prezent.
Trixy în contre-jour
Un dialog cu Ana Maria Crişan, nepoata artistului

Un Trixy care locuieşte în poveşti. Un Trixy care umple spaţiul cu silueta lui care purta toate mărcile expresivităţii sale de care mi-au vorbit toţi cei cu care m-am intersectat şi l-au cunoscut. De data aceasta, un Trixy care deschide o uşă şi, prin asta configurează definitiv o amintire. Desene, costume, un pod mitic unde pasul mergea până la limita luminii. Un Trixy care nu a plecat niciodată. Trixy din universul Anei Maria Crişan, nepoata lui.

Gina Şerbănescu: Care e prima amintire despre bunicul tău?
Ana Maria Crişan: Acum, că mă întrebi asta, îmi dau seama că nu e tocmai amintire. Ştiu că tu te referi la ceva specific. Spun că nu e amintire, pentru că e, mai degrabă, un sentiment: sentimentul că ai tot timpul un om alături, pe care îl cunoşti, care parcă ar fi fost tot timpul acolo şi care parcă nu ar fi plecat niciodată. Şi era normal să fie aşa. E un sentiment straniu, având în vedere că el nu stătea cu noi în Bucureşti, era la Galaţi. Dar când venea, se întâlnea cu bunica mea.

G.Ş: Îmi vorbeai la un moment dat de o imagine a bunicului tău în contre-jour.
A.M.C.: Aceea e ca şi cum ar fi ultima amintire. De fapt, la modul concret, eu l-am văzut de două ori în viaţa mea, aşa că nu e greu ca aceea să fi fost prima sau ultima amintire. Eram foarte mică, sau aşa mă simţeam eu, deşi cred că aveam opt sau nouă ani. Iar în casa bunicii mele din Strada Pictor Stahi era o scară elicoidală, foarte îngustă care, când o urcam, mă uitam tot timpul în pământ, pentru că pe laterală se afla un geam, iar mie îmi era teamă că voi cădea prin golul acela.


G.Ş: Casa din Pictor Stahi are toate şansele să devină un loc mitic în cartografierea traseului lui Trixy. Aşadar, teama de a cădea în gol...
A.M.C.: Dă, mă uitam în jos şi am ajuns sus, la capătul scării, cu mama şi mă aşteptam să deschidă bunica mea. Era întuneric pe scară, întuneric şi sus, era o mansardă foarte lungă. Şi dintr-o dată a apărut un om, o siluetă care acoperea toată uşa. Holul era foarte lung, toate camerele din pod se deschideau pe el. Tot peretele din stânga era pictat, scrijelit, era o "operă colectivă" la care ne adusesem, cred, toţi contribuţia: Trixy, mama, eu...Toată lumea desena pe acel perete mare şi galben. Eu desenam acolo de pe la trei-patru ani. Şi a deschis. Era foarte înalt şi mergea în faţa noastră. Pentru că plafonul era uşor înclinat, făcea ca el să pară că încape în tot spaţiul acela, cu capul uşor înclinat. Silueta lui, deplasându-se în faţa noastră, cu lumina care bătea pe lângă şi cu desenele din partea stângă au creat acea imagine care îmi va rămâne pentru totdeauna.

G.Ş: Dar desenele lui? Mi-ai spus o poveste despre un bloc de desen, care cred că merită consemnată.
A.M.C.: Ceea ce eu resimt ca prima amintire despre Trixy ţine de desene. Mama a pictat şi ea. Mie mi se dădea să desenez pe toate colţurile de hârtie pe care le găseau prin casă. Nu îmi cumpărau cărţi de colorat, pentru că mama spunea că asta "mă strică". Dacă obişnuieşti un copil să deseneze pe colţuri de hârtie, el va desena în şi pe cărţile de citit, şi pe actele din casă şi pe pereţi, pe absolut tot. În capătul aceluiaşi hol care dădea spre terasă, era o masă. Terasa, superbă, dădea spre biserică şi spre Cişmigiu. Toată lumina care intra în casă era uşor filtrată de frunze. Mama şi bunica stăteau de vorba la acea masă, iar eu le tot băteam la cap, întrebându-le ce să desenez. Îmi dădeau din desenele mamei, de când era mică. Mapa era mare, pe vremea aceea era cam cât jumătate din mine. Eu desenam uşor pe margine, ca în cazul acelor desene pe care cineva nu le-a terminat şi cer o continuare. În mapă se afla un peisaj desenat de mama, cred, după iarna lui George Coşbuc.
Şi mai era o schiţă a lui Trixy după Prometheus, care era superbă şi avea cam dimensiunile unui A1. Pe ea nu aveam voie să desenez. Desenul mamei era doar cât un A4, iar mie îmi plăceau foile mari. Iarna mamei era o acuarelă, iar eu treptat am migrat către schiţele din spate, aflate în mapă. Asta s-a întâmplat în timp. Mapa aceea nu mai există, sau dacă mai există pe undeva eu nu mai ştiu unde s-ar putea afla. Ea s-a pierdut atunci când casa din Pictor Stahi a trebuit eliberată (aparţinea ICRAL-ului). Mapa aceea devenise a mea şi o purtam cu mine tot timpul. Şi deseori o ascundeam. Şi în tevatura mutării, mapa ascunsă de mine nu a fost găsită. După eliberarea casei şi moartea bunicii mele, am întrebat unde e mapa mea. Dar ea nu mai era...

G.Ş: Să rememorăm. Ce se mai afla în mapa asta, care deja prinde un contur de mit?
A.M.C.: Era "Iarna" mamei. Erau încă două desene ale lui Trixy care, din câte îmi amintesc îmi sugerau scenografii de operă. Era schiţa aceasta cu Prometheus, care era în creion. Nu avea legătură cu vreo scenografie, sau cu vreo schiţă de costum, era pur şi simplu un nud răstignit. Cum aveam interdicţie să desenez peste, eu tot reproduceam acea schiţă şi o coloram. Pe a mea, desigur. Mai era un nud al bunicii mele desenat de mama, iar lângă nudul lui Prometheus şi cel al bunicii erau schiţele pentru scenă. Acestea din urmă mi-au conturat răspunsul atunci când am fost întrebată ce vreau să ma fac, ce drum vreau să urmez. Am început, practic, să descriu ceea ce vedeam în acele desene: vreau să desenez stâlpi şi coloane. Şi aşa a înţeles mama că eu voiam să mă fac arhitect. Şi arhitectură am făcut, dar eu până prin anul 4 am crezut că voi ajunge să fac scenografie. Am prins exact cei 6 ani de arhitectură când la noi nu era nimeni pe partea de scenografie, sau era opţional. Şi îmi mai amintesc că în podul casei din Pictor Stahi, mai erau şi două costume, într-un cufăr, costume de care mama nu mai ştie şi cu care obişnuiam să mă joc. Eu am prins o perioadă în care totul era, să spunem, sub praf. În mansarda bunicii erau două camere, restul era pod. Unul din cufere a ajuns la unchiul meu din partea tatălui, după ce a fost eliberată casa, prin 1994-1995. Dar costumele nu mai erau de găsit.
De curând am văzut un teatru superb, abandonat de prin anii '60. Când am intrat în zona cu costume, care a fost efectiv părăsită şi sigilată după ultimul spectacol, am simţit că mirosea ca în podul bunicii, unde mă jucam cu costumele lui Trixy. Podul copilăriei mele nu avea lumină, în afară de cea care venea pe geam. Nu am înaintat vreodată în pod mai mult de 10 metri. Am vise în care mă plimb prin restul podului, acolo unde nu am fost niciodată. Eu am ajuns în plan real doar până acolo unde bătea raza de lumină.

G.Ş: Dar acum mergi spre scenografie?
A.M.C.: Mă întâlnesc cu asta. Cineva drag mie mi-a spus că mă regăseşte în scenografie mai mult decât în orice altceva.

G.Ş: Ai tăi şi-au dorit ca tu să urmezi calea aceasta?
A.M.C.: Ai mei cred că au vrut ca eu să fiu învăţătoare. Bunica mea şi-a dorit să fiu orice. Pentru mine bunica mea şi Trixy reprezintă cam acelaşi lucru, pentru că eu l-am cunoscut prin ochii ei. Bunica m-a crescut într-o lume a poveştilor care m-a înstrăinat poate de cei din jurul meu. Ea nu m-a crescut cu ideea că sunt cineva anume, m-a format în spiritul faptului că pot să fac orice, că am foarte multe în sângele meu, că ce avem în noi vine de departe şi că oamenii de dinaintea noastră au fost frumoşi, deosebiţi, că există lucruri speciale care definesc oamenii, de la cana de Rosenthal până la două hârtii, sau o pereche de papuci care a fost ai celor dinaintea ta. Tu te defineşti prin aceste lucruri în sensul că te regăseşti în ele, în amprenta pe care cei dinaintea ta au lăsat-o asupra lor. În comunism, pentru ai mei, aceste afirmaţii erau cumva frustrante. Şi pe linia mamei şi pe linia tatălui, au ajuns săraci, deşi nu au fost. Din conjunctura comunismului li s-a luat totul, nu au intrat practic cu nimic material în viaţă, de aceea au şi ferecat foarte multe amintiri. Bunica mea povestea tot timpul despre rudele din Rusia, despre moşii, despre prietenii bunicului meu, despre lumea în care, despre cum l-a cunoscut.

G.Ş: Aici avem de a face cu o poveste fascinantă. Mama ta îmi povestea că bunica ta s-a angajat în proximitatea lui atunci când a fost condamnat la Canal, pentru a putea să-i fie aproape pe toată perioada condamnării. Dar cum l-a cunoscut?
A.M.C.: Cred că ea mi-a povestit despre cum l-a cunoscut ca să mă înveţe pe mine cum să iubesc, pentru că este singura poveste de iubire pe care o ştiu de la ea. Eu niciodată nu am ştiut că ei sunt despărţiţi şi pentru că era mereu prezent în poveste, dar şi pentru faptul că tata, care lucra în Marină fiind mai tot timpul plecat, nu mi se părea problematică absenţa. Că erau divorţaţi aflasem, dar ştiam că se întâmplase asta din cauza procesului din timpul comunismului şi a faptului că el a trebui să fie mutat la Galaţi. Cineva rezolvase problema în acte. În plus, Trixy şi bunica vorbeau foarte mult şi des la telefon şi se vedeau când el venea în Bucureşti. Când a început să îmi povestească despre el, eram mai măricică. Îmi spunea despre povestea lor de iubire şi despre dansul lui fabulos, şi că modul în care dansa a făcut-o să se îndrăgostească iremediabil de el de când l-a văzut.

G.Ş: Se pare că asta e o constantă, toată lumea se îndrăgostea de el văzându-l dansând.
A.M.C.: Bunica mea mergea des la Operă. După ce l-a văzut pe Trixy dansând şi, aşa cum spuneam, s-a îndrăgostit, i-a trimis flori. Dar nu i-a trimis orice fel de flori, i-a trimis nişte crengi de cireş. De unde a luat bunica acele crengi de cireş mă tot întreb, dar nu aş putea să îţi spun. După aceea s-au tot văzut şi au rămas împreună deşi erau din medii foarte diferite, bunica mea era contabilă. Au ieşit mult împreună, au poze făcute în Bucureşti, cu grupuri de prieteni, genul acela de fotografii în care oamenii poartă paltoane până în pământ şi toţi par nişte volume. Cred că îi asociez foarte mult nu numai datorită poveştii, dar şi pentru că aveam senzaţia că semănau. Aveau osatura similară, bunica mea avea, ca şi el, mâinile foarte lungi şi pomeţii ieşiţi în relief. Toată copilăria mi-a povestit despre el, despre cum ei doi puteau vorbi despre orice, oricât. A venit o vreme când am început să spun şi eu poveştile la rândul meu. Până când tata a spus stop, trebui să mă opresc din a trăi într-o lume care nu există. La un moment dat bunica mea a murit. Eu eram în clasa a IX a. Şi nimeni nu a mai spus poveşti. Iar când iniţial mi-am exprimat dorinţa de a da la arte plastice nimeni nu mai vorbit despre artă în casă.

G.Ş: Dar ai făcut arhitectura. Cred că e timpul să ajungem la poveste cu Anghel Saligny, care are legătura cu genealogia ta.
A.M.C.: Am dat la arhitectura, da, a fost frumos, deşi nu era neapărat ceea ce credeam eu. Anghel Saligny, da... Soţul meu, care e tot arhitect are şi el boala poveştilor. Ne spuneam poveşti unul altuia, aşa am aflat că străbunicul lui este Anghel Saligny. Şi anii au trecut, eram prin 2005-2006 şi aveam la Piteşti un proiect pe ansambluri mari rezidenţiale. Domnul cu care lucram ne spune că are un teren la Mărăcineni, pe care se află o construcţie cu care trebuie văzut ce putem face. Mergem acolo şi descoperim uzina de apă, care era o clădire de cărămidă, gen hală, cu un interior superb, un pod de rulaj. Domnul ne spune că nu ar vrea să o demoleze, dar nu ştie cum altfel ar putea face loc unui complex rezidenţial. Într-un final vedem plăcuţa de pe hală iar Alexandru, soţul meu, se schimbă la faţă şi exclamă: "Eu nu demolez hala făcută de străbunicul meu!". Într-adevăr era construită de Anghel Saligny, care, aveam să aflu peste ani, lucrase la acest edificiu cu Alexandru Checais, tatăl lui Trixy, străbunicul meu. Astea sunt bancurile vieţii. Evident nu am dărâmat nici hala, nu s-a făcut nici complexul rezidenţial. Alexandru Checais a făcut şi biserica din Piteşti şi am auzit că a murit când Trixy era foarte mic.

G.Ş: Alexandru Checais este şi autorul altei bijuterii arhitectonice, Gara Suceava Burdujeni. Şi cu acest străbunic are şi fratele tău, Ştefan, o poveste...
A.M.C.: Da, fratele meu este un foarte bun inginer constructor, a intrat printre primii şi a terminat printre primii.

G.Ş: Se pare că ADN-ul lui Alexandru Checais şi-a făcut din plin datoria.
A.M.C.: După ce am aflat de Hala din Piteşti, le-am spus alor mei despre marea mea descoperire, iar primul care a reacţionat a fost Ştefan, care s-a uitat cu un fel de compătimire la mine, pe sistemul: "Tu, iarăşi, cu poveştile tale...Asta nu ne face mai speciali, trebuie să demonstrăm ceva prin noi înşine, nu prin cei dinaintea noastră." Trec anii, iar Ştefan, deja inginer acum, este trimis la Piteşti cu un proiect la care nu voia deloc să participe, un proiect greu, care presupunea demolarea unei părţi a gării din Piteşti, Ştefan urmând a fi şef de proiect. Nu a mai făcut parte din acel proiect, dar cert e că, la un moment dat, fiecare dintre am fost în punctul critic în care ar fi trebuit să demolăm ceva construit de străbunicul nostru. Fizic, cred că Ştefan seamănă cel mai mult cu Trixy. Eu mă regăsesc în Trixy prin prisma poveştilor pentru că privesc spre el prin ochii bunicii mele care îl iubea.

G.Ş: Spuneai că la un moment dat nu s-au mai spus poveşti şi nu s-a mai vorbit despre artă. De ce oare?
A.M.C.: Cred că a fost reacţia unor oameni care în comunism şi nu numai au văzut ce au pierdut şi nu au vrut să trăiască cu această pierdere. Nu cred că mama sau bunica au vrut să mă îndepărteze de acea cale, dar cred că nu au vrut să trăiesc cu eşecul cuiva. Nu cred că are legătură nici măcar cu faptul că Trixy a fost magnific şi că a atins nişte culmi pe care cu greu mai poate ajunge cineva după el. Nici nu ai cum să moşteneşti aşa ceva, acea scânteie, e scânteia acelora ce strălucesc la acel mod prin ei înşişi. Din toate discuţiile cu tine eu resimt că el a fost extraordinar, inegalabil, iar atunci când vezi că un astfel de om cade, cade foarte mult, iar ceilalţi îl lasă să cadă, nu îţi mai împingi copiii să o ia pe acelaşi drum, pentru că ceea ce i s-a întâmplat lui a dovedit că genialitatea nu e o garanţie. Problema mea nu e ce s-a întâmplat cu memoria lui după Canal, sau după moarte, problema mea e ceea ce i s-a întâmplat în timpul vieţii.

G.Ş: Din poveştile oamenilor care l-au cunoscut şi înainte şi după Canal, pot spune că Trixy a căzut cu o întreagă epocă. Ce se întâmpla înainte de condamnarea lui la Canal, gloria, strălucirea, au fost stimulate şi puse în evidenţă şi de un spirit al epocii. Ce a trăit el a fost o soartă împărtăşită de mulţi care nu au făcut ulterior compromisul cu sistemul.
A.M.C.: Ce spui tu e corect. Mă refer şi la faptul că ce s-a întâmplat după Canal nu numai că au sufocat scânteia, dar l-au şi izolat. Faptul că a fost izolat la Galaţi l-a rupt de noi. Din toate poveştile pe care le-am auzit, din modul în care a demarat proiectul Sertar dedicat lui Trixy şi iniţiat de Răzvan Mazilu, eu nu am avut nicio clipă senzaţia că el ar fi fost un om nerecunoscut, sau neapreciat pentru marea lui valoare. Personal, nu am avut senzaţia că el a dispărut. L-am simţit mereu, nu neapărat ca bunic, ci ca o prezenţă perpetuă. E un paradox aici.

G.Ş: Ce vis îmi mai poţi împărtăşi?
A.M.C.: Mult timp am visat că locuiesc în casa din strada Pictor Stahi. Şi că ei nu au murit.

Ana Maria Crişan (n. octombrie 1979) este arhitect, doctor în arhitectură având ca arie de interes vocabularul imaginar al construitului în fotografie, pictură, proză, cinematografie şi teatru. Cu un curriculum vitae bogat în premii Ana Maria Crişan profesează ca lector în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti; arhitect-asociat şi manager de proiect în cadrul biroului de proiectare Crisan Architecture & Engineering. Activitatea plurivalentă se reflectă atât în partea practică a profesiei de arhitect, academică în cadrul conferinţelor şi articolelor de specialitate, cât şi în cea de cercetare ca preşedinte a asociaţiei Culture Reserve, cercetare având ca subiect analiza imaginii în artele spectacolului. Printre ultimele lucrări se numără colaborarea cu Teatrul Bulandra în contextul spectacolului The Bach Files, în cadrul festivalului George Enescu 2015, ca parte a echipei BD (benzi desenate / noir comic, fundaluri).

***
Epilog - fragment de zbor

Am aflat ce înseamnă zborul.
Nu înseamnă a-ţi întinde aripile, nu...
înseamnă a plonja, cu tot ceea ce eşti,
cu tot ceea ce nu eşti şi ai putea să fii,
direct în inima lui Dumnezeu...

În dimineaţa asta m-am trezit, a mia oară,
cu dorinţa sufocantă de a şti.
De a şti.
A şti singurul lucru de valoare.
Singurul lucru care merită aflat într-o clipă,
într-o viaţă sau în mii de eternităţi.

Numai visul acela care se repetă e de vină!
Nu e un vis ca toate celelalte.
De fapt, nu se repetă,
e un vis care creşte
e o sămânţă care şi-a găsit solul fertil
În chinul meu de zi cu zi
De a afla răspunsul la întrebare.

E ca un joc care se completează,
piesă cu piesă, nopţi la rând...
În prima noapte am visat o bucată de dantelă ruptă.
Noaptea următoare am fost hăituit
de imaginea unui ochi înlăcrimat
Aşezat pe aceeaşi faţă, puteam să jur,
Cu un ochi care hohotea de râs.

Într-o altă noapte
Nişte pantaloni caraghioşi, cadrilaţi,
Pretindeau că sunt harta reală a lumii.
Bucată cu bucată,
Imaginea a crescut,
Vis cu vis
Bucăţile de joc s-au alăturat.
Şi în noaptea trecută mi-a apărut în faţă
Mergând în echilibru perfect
pe sârma subţire a propriei mele vieţi...

Era un bufon
Nu, nu era un bufon ca toţi bufonii,
era un anume bufon.
Era Bufonul.
Ştiam că el era,
Pentru că la trezire,
După ce în ochii mei din vis
Au privit un ochi în lacrimi şi un ochi hohotind de râs,

m-am regăsit din nou sufocat
de singura întrebare care merită pusă,
de singurul adevăr ce trebuie aflat...

Am fost iar la bibliotecă...
Degeaba...
Nici acolo nu m-au putut sfătui.
şi nici măcar nu e o bibliotecă normală.

Acolo pot merge în fiecare zi
şi pot să iau cu împrumut o viaţă...
uite aşa, aproape zi de zi intru în această bibliotecă
şi împrumut o viaţă pe care o port o vreme,
uneori pot prelungi împrumutul...
niciodată nu e vorba de viaţa mea,
e tot timpul vorba de alte vieţi.
dar uite că în baza de date
a acestei biblioteci fantastice
nu există cel care a inventat zborul...
bufonul meu din vis nu şi-a lăsat viaţa
la garderoba cu biografii
ar fi fost prea uşor...mult prea uşor.
Dar, cum am permis de intrare pe viaţă
în biblioteca asta
poate într-o zi va intra şi el în baza de date...
de vreme ce mi-a transformat singurele vise
în bucăţi din jocul lui....
Ştiu de ce mi se întâmplă asta...

M-am trezit pe lumea asta
într-un loc în care străzile duc în cer.
Vă jur ca aşa e!
Am descoperit asta când aveam 2 ani,
sau chiar mai devreme
Sau... chiar înainte.
Poate tocmai de asta am ales să mă nasc
Exact.
exact acolo.
Nimeni nu m-a crezut,
Dar pentru că anumite..." foruri superioare"
şi-au dat seama că am dreptate
M-au răsplătit cu un permis de intrare pe viaţă
La singura bibliotecă unde în fiecare zi
Poţi lua cu împrumut o viaţă
Care nu e a ta
Şi pe care se cuvine să o porţi
Ca nimeni altul...
Şi acum aştept să intre în baza de date
Cel care a inventat zborul.

Hai...
Vii odată?????

M-am născut în inima zborului...
Într-o iarnă am căzut de acolo
Într-un loc în care străzile duc în cer...

... m-am născut în inima zborului
şi nu mai ştiu cine l-a inventat...

Am scris acest poem încercând să simt ce ar fi simţit Trixy. E zona mea de tribut. Gândurile mele au fost ale lui preţ de câteva bătăi de aripi. Ale lui. (Gina Şerbănescu)

Drumul către libertate

Yeonmi Park
Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord
Editura Polirom, 2015
Traducere de Ioana Aneci

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Yeonmi Park s-a născut în Hyesan, Coreea de Nord, în 1993, iar în prezent locuieşte la Seul, Coreea de Sud. Călătoreşte în lume ca activistă pentru drepturile omului.

"Sînt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat din Coreea de Nord." (Yeonmi Park)

Yeonmi Park a crescut crezînd că e normal să vadă cadavre în drum spre şcoală şi să fie atît de flămîndă, încît să mănînce plante sălbatice. A fost învăţată să nu-şi exprime niciodată părerile şi i s-a spus că "Iubitul Conducător" poate să-i citească gîndurile şi să o pedepsească pentru ele. La vîrsta de 13 ani, după ce tatăl ei a fost condamnat la muncă silnică, Yeonmi şi familia ei au luat decizia disperată de a fugi din Coreea de Nord traversînd fluviul îngheţat Yalu în China, unde au căzut însă în mîinile traficanţilor de persoane. După aproape doi ani de captivitate într-o lume la fel de brutală şi de periculoasă ca aceea pe care o părăsiseră, Yeonmi şi mama ei şi-au riscat din nou viaţa, străbătînd deşertul Gobi şi orientîndu-se după stele în drumul lor spre libertate. Yeonmi Park îşi spune pentru prima oară povestea uluitoare, cu demnitate, curaj şi uneori cu umor. Drumul către libertate e o mărturie despre forţa spiritului uman şi despre riscurile pe care sîntem dispuşi să ni le asumăm ca să fim liberi.

"Realistă şi cutremurătoare." (The Observer)

"Una dintre cele mai cumplite poveşti pe care le-am citit vreodată. O carte ce te face să fii recunoscător pentru libertatea pe care nu ai obţinut-o niciodată prin luptă." (The Bookseller)

"O carte elocventă, dureros de sinceră, ce înfăţişează dificultăţile multor nord-coreeni." (Kirkus Reviews)

Fragment 1

De cînd o apucasem pe mama de mîini şi nu mai voiam să-i dau drumul, ceva se schimbase între noi. Din momentul acela, eu aveam să iau deciziile. Mama s-a uitat la mine şi a întrebat:
- Tu ce vrei?

Fără să mă gîndesc, am spus:
- Eu vreau să mănînc ceva.

Nu puseserăm nimic în gură toată ziua, iar totul era atît de derutant şi de terifiant, încît nu prea mai puteam să mă concentrez.
- Da, Yeonmi-ya, a zis ea. Dar vrei să te întorci în Coreea de Nord?

M-am gîndit puţin. Dacă eram vîndute, m-am gîndit că măcar aveam să fim în acelaşi sat şi mai vedeam noi ce făceam. Poate o găseam pe Eunmi şi poate mîncam ceva.
- Vreau să rămîn în China, am spus.
- Bun, a zis intermediarul cel chelios.
- Ştiţi ceva despre fata mea cea mare, Eunmi? a întrebat mama. Trebuia să plece şi ea în China şi nu am mai auzit nimic de ea.

Intermediarul ne-a spus că trebuia să primească două fete cu cîteva zile în urmă, dar că acestea nu mai ajunseseră. El mai încercase o dată şi cu o zi înainte să ajungem noi, dar nu reuşise să ia legătura cu ceilalţi. După părerea lui, fetele erau încă în Coreea de Nord. Dar ne-a asigurat că aveau să ajungă curînd în China şi că ne puteam reîntîlni în satul unde trăiau şi ceilalţi fugari.
- Bine, am spus eu. Sîntem de acord.

A mai dat un telefon, iar peste puţin timp au venit un chinez foarte gras şi o femeie slăbănoagă, cu accent nord-coreean. S-au tocmit cu cheliosul de faţă cu noi. Grăsanul, Zhifang, era tot un samsar din lanţul de traficanţi care aveau să ne vîndă în cele din urmă "soţilor" noştri. Am aflat că o mamă cu o fiică micuţă erau de obicei vîndute împreună mult mai ieftin decît două tinere sănătoase care puteau fi vîndute separat. Aşa că traficanţii nord-coreeni îl minţiseră pe intermediarul cel chel, iar acum el îl minţea pe chinezul ăsta gras; nu i-a spus că sîntem mamă şi fiică, încercînd să-l convingă că eu aveam de fapt 16 ani, ca să obţină un preţ mai mare.

Zhifang se tot uita la mine şi zicea:
- Hai, zi-mi cîţi ani ai de fapt!

Nu am avut cum să-l conving că sînt mai în vîrstă pentru că eram foarte mărunţică. Am recunoscut că am 13 ani.
- Ştiam eu! a spus Zhifang.

Pînă la urmă, s-au înţeles la preţ. Mama, care fusese vîndută de nord-coreeni cu 500 de yuani chinezeşti, ceea ce însemna cam 65 de dolari (în 2007), a fost cumpărată de Zhifang cu echivalentul a 650 de dolari. Preţul meu iniţial era echivalentul a 260 de dolari şi i-am fost vîndută lui Zhifang cu 15.000 de yuani, adică aproape 2.000 de dolari. Preţul avea să crească de fiecare dată cînd îi eram revîndute altui traficant.

Fragment 2

Eu am avut rău de maşină aproape tot drumul şi nu prea a vorbit nimeni cît am străbătut o zonă rurală. La sfîrşitul zilei, ne-am oprit în sfîrşit la periferia unui oraş care părea mare. Mama nu ştia nici să vorbească, nici să citească în chineză, dar învăţase puţină engleză la facultate. A văzut un indicator pe care scria ceva atît cu caractere chinezeşti, cît şi occidentale: eram în Changchun, capitala provinciei Jilin.

Şi aerul părea diferit în China. În Coreea de Nord trăiam într-o ceaţă de praf şi fum de la gunoaiele cărora li se dădea foc. Dar în China lumea părea mai curată şi simţeai peste tot miros de mîncare gătită delicioasă.

Young Sun locuia împreună cu Zhifang, intermediarul cel gras, într-un cartier cu blocuri modeste - care mie mi se păreau foarte frumoase. După ce ne-au lăsat să intrăm în apartamentul lor, primul lucru care ne-a întrebat ea a fost:
- Ce vreţi să mîncaţi?
- Ouă! am zis eu. Eu vreau să mănînc ouă!

Mai ciugulisem o singură dată dintr-un ou de cînd fusese arestat tata, de Anul Nou. Dar Young Sun a prăjit cinci ouă întregi şi mi le-a dat să mănînc. În timp ce îmi muiam pîinea proaspătă în bogăţia aceea de gălbenuşuri, părerea mea despre China se îmbunătăţea şi mai mult.

Mai tîrziu, am aflat povestea lui Young Sun. În Coreea de Nord fusese un fel de traficant, dar a intrat în datorii şi a rămas fără nici un ban. Zhifang i-a oferit ceva de lucru dacă venea în China să stea cu el. Acum, în loc să transporte el femeile pe care le cumpăra la graniţă, o trimitea pe ea. Astfel, ea îşi asuma toate riscurile. Trăia cu el, dar nu erau căsătoriţi. Nu avea drepturi şi nici acte de identitate, aşa că putea fi arestată în orice moment şi trimisă înapoi în Coreea de Nord.

Practic, toţi cei care au fugit în China trăiesc cu o teamă permanentă. Bărbaţii ce reuşesc să treacă graniţa muncesc de obicei pe la ferme pentru o plată de nimic. Nu îndrăznesc să se plîngă pentru că fermierul nu trebuie decît să anunţe poliţia şi acesta este arestat şi repatriat. Guvernul chinez nu vrea un val de imigranţi, nici nu vrea să supere conducerea de la Phenian. Coreea de Nord nu este doar un partener comercial, ci şi o putere nucleară aflată chiar la graniţa Chinei şi un tampon important între China şi prezenţa americană din Sud. Beijingul refuză să le acorde statutul de refugiaţi fugarilor din Coreea de Nord, etichetîndu-i drept "imigranţi economici" ilegali şi trimiţîndu-i înapoi în ţară. Bineînţeles, noi nu am ştiut toate acestea înainte să fugim. Am crezut că vom fi primite cu braţele deschise. Iar în unele locuri chiar am fost - dar nu de autorităţi.

Fragment 3

Am crezut că aceasta fusese ultima încercare căreia trebuise să-i facem faţă în drumul nostru către libertate. Dar, aproape imediat ce am ieşit pe porţile centrului Hanawon, a început să-mi pară rău că plecam de acolo. Mă aflam acum în ţara opţiunilor, unde supermarketurile îţi ofereau 15 mărci de orez din care să alegi, iar eu tînjeam deja să mă întorc într-un loc unde să ni se spună ce să facem.

Imediat ce ne-am obişnuit cît de cît cu noua noastră viaţă, am aflat cît de dureroasă poate fi libertatea.

Eu şi mama am primit un pachet de relocare pentru locuinţă şi alte cheltuieli în valoare de 25.234 de dolari în următorii cinci ani. Pare o sumă enormă pînă ce iei în considerare faptul că majoritatea familiilor sud-coreene cam atît cîştigă într-un an. Fugarii trebuie să muncească din greu ca să ajungă la nivelul unui cetăţean mediu, iar mulţi dintre ei nu reuşesc niciodată. Ni s-a spus că mai putem primi nişte bani dacă locuim în afara capitalei aglomerate, aşa că eu şi mama am acceptat oferta şi am fost trimise într-un orăşel industrial de lîngă Asan, cam la două ore cu trenul de Seul.

Apartamentul nostru ne-a fost repartizat şi plătit de stat. Pe numele mamei a fost deschis un cont şi ni s-a acordat un stipendiu unic ca să avem cu ce porni. Dar nu am primit toţi banii odată. Se ştia că unii intermediari chinezi îi caută pe fugari în Coreea de Sud ca să le ceară banii pe care aceştia li-i datorează. Şi mai erau şi escroci sud-coreeni care îi păcăleau pe fugari, uşurîndu-i de banii pe care îi primeau de la stat pentru reinstalare. Cazurile acestea erau foarte frecvente pentru că nord-coreenii nou-sosiţi habar nu aveau cum funcţionează lucrurile în lumea reală.

În Coreea de Nord nu există contracte scrise, aşa că la Hanawon ne-au tot spus că pe lumea asta totul se întîmplă pe hîrtie, iar după ce semnezi ceva, devii responsabil pentru acel lucru. Nu mai poţi să te răzgîndeşti. Dar e greu să scapi de obiceiurile vechi şi să-ţi faci altele noi. Aşa că guvernul s-a gîndit că, dacă primeam banii în tranşe, nu riscam să-i pierdem pe toţi odată. Dar, dacă ar fi văzut cum trăiam în Asan, şi-ar fi dat seama că eu şi mama oricum nu prea mai aveam ce pierde.

Complexul de locuinţe în care stăteam era cocoţat pe un deal de la marginea oraşului, nu departe de cîteva magazinaşe şi o linie de autobuz cu care ajungeai în zonele mai populate. Aici chiriile erau foarte mici, iar clădirea noastră era plină de chiriaşi care primeau ajutor de la stat, inclusiv bătrîni şi infirmi ce nu mai aveau familii care să aibă grijă de ei, mai mulţi oameni cu boli psihice care ar fi trebuit să stea la azil - şi noi.

Fragment 4

Imediat ce ne-au dat drumul de la Hanawon, mama a luat legătura cu nişte intermediari din China care au trimis o femeie peste graniţă, la Hyesan, să se intereseze de Eunmi. Voiam să aflăm dacă fusese cumva arestată în China şi trimisă înapoi, ca atîtea alte femei pe care le cunoşteam. Dar nimeni nu mai ştia nimic de sora mea de doi ani şi jumătate, de cînd dispăruse.

Aşa că am dat sfoară în ţară prin reţelele de traficanţi din China că oferim o recompensă de 10.000 de dolari pentru orice informaţii despre Eunmi. În acelaşi timp, mama a depus cerere pentru un paşaport sud-coreean. În primele luni la Asan am trăit în sărăcie pentru că economiseam cît de mult puteam ca să o căutăm pe sora mea. Cum a pus mîna pe paşaport, mama şi-a cumpărat bilet de avion spre China.

Este greu de imaginat cît curaj i-a trebuit mamei ca să facă această călătorie singură. Nici acum nu ştia aproape deloc chineză şi nu mai călătorise niciodată fără cineva care s-o îndrume. Chiar dacă acum avea cetăţenie sud-coreeană, nu avea de unde şti că nu va fi răpită şi vîndută din nou, dacă nu cumva pica în mîinile unor agenţi nord-coreeni care aveau s-o trimită înapoi în ţară, unde o aştepta moartea. Dar şi-a învins temerile, a zburat cu avionul pînă în staţiunea Dalian - pentru că era mai ieftin - şi apoi a străbătut singură cu autobuzul drumul lung pînă la Shenyang.

A stat la vechea noastră prietenă Myung Ok, şefa de la chat-room, cît a căutat-o pe Eunmi. Pe vremea cînd ne ascundeam, ne temeam să le contactăm pe rudele tatei, care locuiau în oraşul Yanbian din nord-estul Chinei. Nu îndrăzniserăm nici măcar să dăm nişte telefoane ca să le localizăm, ca nu cumva să le aducem poliţia la uşă. De data asta mama le-a găsit prin intermediul băncii la care lucrase cîndva mătuşa tatei. A fost minunat să ia din nou legătura cu acea parte a familiei, dar am aflat cu dezamăgire că nimeni nu ştia nimic de Eunmi.

După ce a stat 20 de zile în China, mama s-a întors acasă descurajată. Nu reuşeam să dăm de sora mea, dar nu ne pierdeam speranţa că avea să ne găsească într-o bună zi. Dar mama nu s-a întors chiar cu mîna goală. Înainte de a pleca la misiunea din Qingdao, ne-am lăsat lucrurile într-un loc sigur din Shenyang. Nu am vrut să luăm cu noi nimic care să ne dea de gol că sîntem nord-coreence în timpul evadării noastre. Printre acestea era şi un pacheţel cu nişte fotografii de familie. Pozele acelea erau tot ce ne mai rămăsese de la tata, de la Eunmi şi de la rudele pe care le iubeam şi pe care le părăsiserăm.

Camille

Pierre Lemaitre
Camille
Editura Trei, 2015
Traducere din franceză de Doru Mareş



*****
Intro

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură. Romanele sale noir au mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (Irène) - Prix Cognac 2006, Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). La revedere acolo sus (Editura Trei, 2014) i-a adus Premiul Goncourt în 2013.

La Editura Trei au apărut primele două romane din seria Verhœven, Irène şi Alex (distins cu Crime Writers Association International Dagger Award). Camille este al treilea roman din seria Verhœven (Laureat International Dagger 2015)

*

Martoră a unui jaf pe Champs-Élysées, Anne Forestier, noua iubită a comisarului Verhœven, reuşeşte să scape cu viaţă de atacatorul ei. Rămâne însă desfigurată şi cu traume adânci.
Verhœven se implică trup şi suflet în această anchetă, ce devine o chestiune strict personală, mai ales că infractorul, un recidivist de o cruzime nemaiîntâlnită, e hotărât să o găsească pe Anne...
Astfel, între cei doi bărbaţi are loc o confruntare pe viaţă şi pe moarte, în care Verhœven se arată necruţător şi violent, gata să renunţe la toate principiile sale.
Dar cine e, de fapt, vânătorul? Şi cine este victima?

Dacă, să zicem, personajul Alex este inspirat din Manon Lescaut, Camille aduce foarte mult cu Toulouse Lautrec. Unul dintre marile regrete ale mele este că nu ştiu să desenez, aşa că am inventat un personaj care ştie să o facă. Avantajul de a avea un personaj artist (chiar şi unul ratat, cum e Camille) este că poate vorbi şi un alt limbaj în afară de cel al investigaţiei criminale. În sfârşit, creând-o pe mama lui Camille, o femeie rea, dar o mare artistă, a fost pentru mine un mod de a-l pune pe Camille sub semnul unei contradicţii care îl va bântui în toată trilogia. (Pierre Lemaitre)

Lemaitre ştie să se reinventeze, să surprindă la fiecare nouă carte. La fel stau lucrurile şi cu Camille: o construcţie perfectă, cu răsturnări de situaţie imprevizibile. Alert şi impresionant, al treilea roman din seria Verhœven nu-şi dezamăgeşte cititorii. (L'Humanité)

Fragment

"Nu aflăm decât despre a suta parte
din ceea ce ni se întâmplă.
Habar nu avem care părticică a cerului
plăteşte pentru tot acest infern."
William Gaddis, The Recognitions

ZIUA 1 - Ora 10:00

Se consideră că un eveniment este hotărâtor atunci când îţi dă cu totul peste cap viaţa. Asta citise Camille Verhoeven, cu câteva luni mai devreme, într-un articol despre "Accelerarea istoriei". Acest eveniment decisiv, acaparator, neaşteptat, capabil să îţi electrizeze întregul sistem nervos este perceput imediat printre toate celelalte accidente ale existenţei, fiindcă este încărcat cu o energie de o densitate specifică: de îndată ce îşi face apariţia, înţelegi că va avea pentru tine consecinţe uriaşe, că lucrul întâmplat este ireversibil.

De pildă, cele trei focuri ale puştii cu aer comprimat, trase în direcţia femeii pe care o iubeşti.

Asta o să i se întâmple lui Camille.

Nu contează că în ziua cu pricina o să te duci, ca şi el, la înmormântarea celui mai bun prieten şi că o să ai senzaţia că deja ţi-a ajuns până peste cap pentru toată ziua. Soarta nu se mulţumeşte ea cu banalităţi de felul ăsta, ci e în stare, în pofida aşteptărilor, să se manifeste sub forma unui criminal echipat cu un Mossberg 500 de calibru 12, cu ţeavă retezată.

Mai rămâne de aflat cum vei reacţiona. Aici e problema.

Întrucât gândirea, uluită până peste poate, te face de cele mai multe ori să reacţionezi numai din reflex. Spre exemplu, atunci când, înaintea celor trei focuri de armă, femeia pe care o iubeşti este pur şi simplu călcată în picioare, după care observi limpede criminalul apăsându-şi patul puştii de umăr, nu înainte de a o fi armat cu zgomot sec.

Fără îndoială, în astfel de momente ies la lumină bărbaţii de excepţie, cei care ştiu să ia cele mai bune hotărâri în cele mai grele situaţii.

Dacă însă eşti o fiinţă oarecare, te aperi şi tu cum poţi. Adesea, în faţa unui asemenea seism, eşti condamnat la aproximări ori la eroare, atunci când nu eşti redus de-a dreptul la neputinţă.

Când ai adunat destui ani sau când genul acesta de lucruri ţi-a mai trecut viaţa prin furtună, îţi închipui că ai ajuns imun. Este şi cazul lui Camille. Prima lui soţie a fost ucisă - un adevărat cataclism după care i-au trebuit ani şi ani să-şi revină. Trecut printr-o astfel de încercare, ajungi la convingerea că nimic mai teribil nu te mai poate ajunge.

Ei, în asta constă capcana.
Fiindcă ai coborât garda.
Or, pentru destinul cu ochiul mereu treaz, este cea mai bună clipă pentru a apărea şi a te lua pe sus.
Pentru a-ţi reaminti infailibila punctualitate a hazardului.

Anne Forestier intră în galeria Monier la puţin timp după ora începerii programului. Coridorul principal este aproape gol, încă mai pluteşte în aer mirosul cam iritant al detergenţilor, buticurile se deschid fără grabă, se scot tarabele supraetajate pentru cărţi şi bijuterii, se aranjează standurile de prezentare.

În galeria construită în secolul al XIX-lea, în partea de jos a bulevardului Champs-Élysées, se vând produse de lux, papetărie, marochinărie, antichităţi. Edificiul este îmbrăcat în pereţi de sticlă şi, ridicând privirea, persoana avizată ieşită la plimbare poate descoperi o mulţime de detalii Art déco, faianţă, cornişe, mici vitralii. Anne le-ar putea admira şi ea dacă ar avea chef, dar, cum recunoaşte fără probleme, nu este vreo matinală. La ora asta, înălţimile, amănuntele şi tavanele sunt cea mai neînsemnată grijă a ei.

Are nevoie, înainte de orice altceva, de o cafea tare. Foarte tare.

Întrucât, parcă special în această dimineaţă, Camille a mai lenevit în pat. El care, spre deosebire de ea, chiar este mai degrabă un matinal. Numai că pe Anne n-a prea tras-o inima. Prin urmare, a scăpat cu diplomaţie de avansurile lui Camille - care are mâinile foarte fierbinţi, deci nu este uşor să îi rezişti -, a fugit la duş uitând de cafeaua pe care şi-o turnase în ceaşcă, s-a întors la bucătărie, uscându-şi părul, şi a dat de cafeaua deja rece, a prins una dintre lentilele de contact la doar câţiva milimetri de marginea chiuvetei...

După care s-a făcut timpul de plecare. Cu burta goală.

Drept care, încă de la sosirea în pasajul Monier, pe la zece şi câteva minute, se aşază pe terasa micii braserii de la intrare, unde e cea dintâi clientă. Filtrul de cafea încă lucrează, aşa că este nevoită să aştepte, uitându-se de mai multe ori la ceas, ceea ce nu înseamnă că se grăbeşte. E doar din cauza chelnerului, pentru a-l descuraja. Fiindcă respectivul, cum nu are mare lucru de făcut, aşteptând să fie gata cafeaua, încearcă să lege o conversaţie: şterge mesele din jurul ei privind-o pe sub mână şi, cu aerul că nimic nu ar pândi-o, se apropie în cercuri concentrice. E un tip înalt, slab, plin de el, un blond cu păr unsuros, de felul celor de care dai adesea prin zonele turistice. Când termină de dat târcoale, se proţăpeşte în apropiere, cu o mână în şold, lasă să-i scape un suspin admirativ, uitându-se pe geam, şi emite o cugetare meteo despre starea zilei, dezarmantă în mediocritatea ei.

O fi chelnerul imbecil, dar bun-gust tot are întrucât, la patruzeci de ani, Anne tot fermecătoare a rămas: brunetă, delicată, cu ochii de un verde-deschis, cu surâsul ameţitor aproape... O femeie luminoasă, sincer. Cu gropiţe. Şi gesturi lente, suple, de-ţi vine fără scăpare să pui mâna fiindcă, la ea, totul pare rotund şi tare, sânii, fesele, coapsele, pântecele, păi da, totul este fără discuţie rotund şi tare, genul care te bagă-n boală.

De fiecare dată când se gândeşte la asta, Camille se întreabă ce-o fi căutând cu el care are cincizeci de ani, a chelit zdravăn, însă, mai ales, nu are decât un metru şi patruzeci şi cinci de centimetri. Ca să fim mai clari: este de înălţimea unui băiat de treisprezece ani. Nu întârzii să precizez, pentru a evita speculaţiile, că nici Anne nu este prea înaltă, dar, oricum, tot are cu douăzeci şi doi de centimetri mai mult decât el. Cu aproape un cap mai mult, adică.

Răspunde avansurilor chelnerului cu un zâmbet încântător şi extrem de expresiv: ia mai du-te tu în mă-ta (bărbatul îi face semn că a priceput, nu a vrut decât să fie şi el drăguţ...), iar ea, imediat ce a înghiţit cafeaua, o şi ia prin pasajul Monier către strada Georges-Flandrin. Când ajunge la celălalt capăt al galeriei, bagă mâna în geantă, cu siguranţă pentru a scoate portofelul, şi simte ceva umed. Degetele i se umplu de cerneală. Curge un stilou.

Pentru Camille, propriu-zis cu acest stilou a început povestea. Sau cu faptul că Anne a ales să se ducă exact în această galerie, şi nu în alta, exact în această dimineaţă, şi nu în alta etc. Suma coincidenţelor necesare pentru naşterea unei catastrofe este cu adevărat derutantă. Numai că aceeaşi sumă de coincidenţe a dus la ziua în care Camille a întâlnit-o pe Anne, aşadar, nu poţi mereu să te plângi de tot şi de toate.

Prin urmare, despre stiloul acela este vorba, despre cartuşul lui cu cerneală, unul obişnuit, dar care curge. Cartuşul albastru-închis şi foarte mic. Camille şi-l reaminteşte perfect. Anne e stângace, când scrie, poziţia mâinii este una cu totul deosebită, nici nu se prea înţelege cum de reuşeşte s-o ducă până la capăt şi, după toate astea, mai şi face literele foarte mari, de parcă ar înşira, înfuriată, o serie de semnături. Ca o ciudăţenie, alege întotdeauna stilouri cât se poate de mici, ceea ce face scena încă şi mai uluitoare.

Scoţând din geantă mâna plină de cerneală, Anne se duce imediat cu gândul la pagubele colaterale. Şi iat-o căutând soluţia şi descoperind, în dreapta, o ladă pentru flori. Lasă geanta pe marginea de lemn a acesteia şi începe să scoată lucrurile dinăuntru, rând pe rând.

E uşor enervată, dar în toată povestea este mai degrabă vorba despre teamă decât despre o stare de rău. De altfel, atunci când ajungi să o cunoşti mai bine, nu prea vezi ce ar fi de temut, din moment ce Anne nu are nimic. Nici în geantă, nici în viaţă. Tot ce are pe ea ar putea avea oricine altcineva. Nu şi-a cumpărat nici apartament, nici maşină, cheltuieşte tot ceea ce câştigă, în niciun caz mai mult, însă niciodată mai puţin. Nu pune deoparte, fiindcă aşa ceva e străin de palierul ei cultural. Tatăl ei a lucrat în comerţ şi, chiar înainte de a falimenta, a fugit cu încasările a vreo patruzeci de asociaţi al căror trezorier fusese abia ales, şi nici că l-a mai văzut cineva vreodată. Lucrul acesta explică, fără îndoială, faptul că Anne are legături foarte reci cu banii. Singurele ei îngrijorări financiare, îţi explică, ţin de vremea când şi-a crescut singură fiica, pe Agathe, dar asta a fost demult.

Aruncă stiloul la coş şi bagă telefonul mobil în buzunarul hainei. Şi portofelul s-a pătat şi ar fi şi el bun de aruncat, dar hârtiile dinăuntru sunt intacte. Căptuşeala genţii e şi ea udă, dar cerneala nu a trecut până în partea cealaltă. Probabil că Anne se jură că va cumpăra alta în dimineaţa asta, doar o galerie comercială este locul ideal, dar nu vom fi nicicând siguri, întrucât evenimentele ulterioare o vor împiedica să îşi pună planurile în aplicare. Până atunci, îmbracă, de bine, de rău, fundul genţii cu batistele de hârtie pe care le are la ea. Odată încheiată operaţiunea, încep să o preocupe degetele pline de cerneală, de acum degetele de la ambele mâini.

S-ar putea întoarce la braserie, dar perspectiva de a da iarăşi de chelnerul acela e destul de descurajatoare. Se pregăteşte totuşi să o rezolve cumva când zăreşte, în faţa ei, un panou indicând o toaletă publică, lucru de care nu prea dai în asemenea locuri. Este un colţişor situat chiar dincolo de patiseria Cardon şi de magazinul de bijuterii Desfossés.

Ei bine, începând din acest moment cursul evenimentelor se accelerează.
Anne parcurge cei treizeci de metri până la toaletă, împinge uşa şi dă de doi bărbaţi care au intrat pe ieşirea de urgenţă dinspre strada Damiani şi care se îndreaptă spre galerie.
Doar o secundă să fi... Bine, e ridicol, dar sare-n ochi: dacă Anne ar fi intrat cu cinci secunde mai târziu, indivizii şi-ar fi scos cagulele şi lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
Doar că treaba aşa a mers: Anne intră, toţi sunt uimiţi şi încremenesc.
Anne se uită când la unul, când la celălalt, şocată de prezenţa lor, de ţinută şi, mai ales, de combinezoanele negre.
Şi de arme. De puştile cu aer comprimat. Aşa e când nu te pricepi la arme: e tare impresionant.
Unul dintre tipi, cel mai scund, lasă să-i scape un soi de grohăit, un ţipăt poate. Anne îl priveşte. Omul e stupefiat. Pe urmă se întoarce spre celălalt. E mai înalt, cu faţă dură, colţuroasă. Scena ţine doar câteva secunde, însă cele trei personaje rămân mute, înţepenite, toate la fel de uluite. Toate prinse pe picior greşit. Bărbaţii îşi pun în grabă cagulele la loc. Cel mai înalt ridică puşca, se întoarce pe jumătate, de parcă ar ţine în mână un topor a cărui lamă s-ar pregăti să o înfigă în trunchiul unui stejar, după care o loveşte pe Anne în plină figură cu patul armei.
Cu toată puterea.
Făcându-i ţeasta pur şi simplu să explodeze. Ba chiar scoate un soi de "Îhhh!", din pântece, ca un jucător de tenis când loveşte mingea.

Anne cade pe spate, încercând să se agaţe de ceva, însă nu găseşte nimic. Lovitura a fost atât de neaşteptată şi de violentă, încât are senzaţia că i s-a desprins capul de restul trupului, fiind aruncată înapoi mai bine de un metru. Ceafa i se izbeşte apoi de uşă, îşi desface braţele şi se prăbuşeşte fără cunoştinţă de podea. Patul de lemn al armei aproape că i-a căscat jumătate din faţă, de la mandibulă până la frunte, şi i-a spart pometele drept, care s-a înfundat ca un fruct prea copt. Din obrazul astfel distrus pe vreo zece centimetri, sângele a ţâşnit imediat. Din afară, zgomotul loviturii a părut la fel cu acela al unei mănuşi de box izbind sacul de antrenament. Dinăuntru, pentru Anne a fost ca izbitura unui ciocan, însă a unuia de douăzeci de centimetri lăţime, ţinut şi repezit apoi cu ambele mâini.

Celălalt bărbat începe să urle înfuriat. Anne îl aude ca prin ceaţă, căci creierului îi este greu să îşi regăsească echilibrul.

De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cel mai înalt înaintează spre Anne şi îndreaptă ţeava puştii către capul ei, armând-o cu un zgomot sec şi pregătindu-se să tragă, dar în acelaşi timp complicele lui urlă încă o dată. Acum şi mai tare. Poate chiar face un pas înainte şi îşi prinde tovarăşul de mânecă. Aproape inconştientă, Anne nu reuşeşte să deschidă ochii, doar palmele i se agită, deschizându-se şi închizându-se în gol, într-o mişcare spasmodică, reflexă.

Bărbatul cu puşca se opreşte, se întoarce, ezită. Este adevărat că focurile de armă sunt cea mai sigură modalitate de a te trezi cu poliţia pe cap până să te apuci de treabă. Orice profesionist ţi-o poate spune. Pentru o secundă pare că ezită între variantele de jurisprudenţă de urmat şi, odată ce se opreşte la una dintre ele, se întoarce iarăşi către Anne căreia îi cară o ploaie de lovituri de picior. Peste faţă şi în pântece. Femeia încearcă să se ferească, dar chiar dacă ar găsi puterea de a o face, tot nu ar avea cum din cauza uşii în care este înghesuită. Nu e nicio ieşire. De o parte se află uşa de care e lipită, de cealaltă, bărbatul care, sprijinindu-se pe piciorul stâng, o loveşte cu toată puterea cu vârful ghetei drepte. Între două izbiri, Anne îşi regăseşte rapid suflul. Individul se opreşte şi el o clipă, apoi, fără îndoială fiindcă nu obţine rezultatul scontat, se hotărăşte să adopte o metodă mai radicală, aşa că ridică iarăşi puşca deasupra capului şi începe să îi piseze corpul cu lovituri de pat. Cu toată forţa, din toate puterile.
Ai zice că încearcă să înfigă un ţăruş în pământul îngheţat.

Anne se răsuceşte pentru a se apăra, îşi întoarce faţa spre podea, alunecă pe propriul sânge care a curs de acum din abundenţă, îşi încrucişează mâinile peste ceafă. Iar cea dintâi lovitură tocmai peste occipital se năpusteşte. A doua, mai bine ţintită, îi sfărâmă degetele.

Schimbarea de metodă nu pare a fi opţiunea unanimităţii, din moment ce bărbatul celălalt, cel mai scund, se agaţă de complice şi îl împiedică să îşi continue loviturile, prinzându-l de braţ şi ţipând. Cum figura nu mai ţine, tipul îşi lasă baltă planul şi se întoarce la practica rudimentară, reîncepând loviturile de picior, bine aliniate dintr-o parte în alta a trupului lui Anne, trase cu încălţămintea masivă, din piele, de felul bocancilor militari. Acum ia la ţintă capul. Făcută ghem, Anne continuă să încerce să se pună la adăpostul propriilor braţe de loviturile care i se năpustesc peste craniu, ceafă, antebraţe, spate, nici nu se mai ştie despre câte lovituri se poate vorbi, medicii vor spune că opt pe puţin, legistul va considera că mai degrabă nouă, vezi de află, lovituri cu care plouă din toate părţile.
Este momentul în care Anne îşi pierde cu totul cunoştinţa.

Pentru cei doi bărbaţi, problema pare rezolvată. Numai că trupul lui Anne blochează uşa care dă spre galeria comercială. Fără să mai stea la discuţii, se apleacă amândoi, iar cel scund o prinde de un braţ şi o trage spre el, în timp ce capul femeii se izbeşte de pardoseală. Îi dă drumul abia când uşa în sfârşit se poate deschide, braţul lui Anne căzând greu, însă într-o poziţie aproape graţioasă. Braţele Madonnei sunt uneori astfel pictate, senzuale şi lipsite de vlagă. Dacă ar fi asistat la această parte a scenei, Camille ar fi recunoscut pe loc ciudata asemănare a braţului lui Anne, abandonul total pe care îl sugera, cu acela din tabloul Victima sau Asfixiata al lui Fernand Pelez, lucru care i-ar fi marcat tare urât moralul.

Povestea s-ar putea opri aici. Povestea unei împrejurări nenorocite. Însă cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi nu concepe astfel situaţia. În mod clar, el e şeful şi, ca atare, cântăreşte rapid situaţia în care au ajuns.

Ce-o să se întâmple acum cu fata asta?
O să îşi revină din leşin şi o să înceapă să urle?
Se va repezi în galeria Monier?
Sau, cea mai rea variantă: va ieşi, fără ca el să îşi dea seama, pe uşa de urgenţă şi va striga după ajutor?
Ori se va ascunde într-una dintre cabine, îşi va scoate mobilul şi va suna la poliţie?

Aşa că întinde un picior pentru a ţine uşa deschisă, se apleacă spre ea, o prinde de glezna dreaptă şi iese de la toaletă trăgând-o pe jos vreo treizeci de metri ca un copil care îşi târăşte jucăria după el, cu aceeaşi uşurinţă şi indiferenţă faţă de ceea ce se întâmplă în urma lui.

Corpul lui Anne se izbeşte când de una, când de alta, ba umărul de colţul de la toaletă, ba şoldul de peretele coridorului, capul i se clatină după cum e scuturat trupul în drum, lovindu-se uneori de plintă, alteori de vreun colţ al ghivecelor pentru plante aşezate pe marginile galeriei.

Anne nu mai este decât o cârpă, un sac, un manechin amorf, lipsit de viaţă, care se goleşte de sânge şi lasă în urma lui o dâră lată şi roşie ce se coagulează cu fiecare minut ce trece. Căci sângele se usucă repede.

E ca şi moartă. Când bărbatul îi dă drumul, lasă practic după el, pe jos, un trup dezarticulat spre care nu aruncă nici măcar o privire, nu mai e treaba lui, tocmai şi-a armat iarăşi puşca, acum cu un gest sigur pe el, definitiv, care spune totul despre hotărârea luată. Cei doi bărbaţi se năpustesc în magazinul de bijuterii Desfossés strigându-şi ordinele. Magazinul abia dacă a deschis. Un observator din exterior, dacă ar exista vreunul, ar fi surprins de decalajul dintre brutalitatea de care dau dovadă cei doi încă din momentul în care intră şi cele câteva persoane din magazin. Bărbaţii îşi latră comenzile către personalul prezent (nu este vorba decât despre două femei), lovesc în burtă, în figură, totul se desfăşoară foarte repede. Zgomot de sticlă spartă, ţipete, gemete, gâfâieli înspăimântate.

Să fie oare efectul capului greblând pe jos cale de treizeci de metri, scuturăturilor datorate transportului, vreunei neaşteptate pulsiuni vitale?... Oricum, e clipa în care Anne încearcă să se racordeze din nou la realitate. Creierul ei, ca un radar nebun, caută cu disperare un sens al situaţiei în care se află, însă nu este nimic de făcut, conştiinţa i s-a rătăcit, literalmente anesteziată de lovituri şi de imprevizibilul întâmplării. Cât despre trup, acesta este îndobitocit de durere, ar fi peste poate să îl faci să mişte şi pe cel mai neînsemnat muşchi.

Spectacolul corpului lui Anne, târât pe alee şi zăcând în balta de sânge, la intrarea în butic, va avea şi un efect pozitiv, dând un impuls uriaş întru accelerarea desfăşurării lucrurilor.