Camille

Pierre Lemaitre
Camille
Editura Trei, 2015
Traducere din franceză de Doru Mareş



*****
Intro

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură. Romanele sale noir au mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (Irène) - Prix Cognac 2006, Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). La revedere acolo sus (Editura Trei, 2014) i-a adus Premiul Goncourt în 2013.

La Editura Trei au apărut primele două romane din seria Verhœven, Irène şi Alex (distins cu Crime Writers Association International Dagger Award). Camille este al treilea roman din seria Verhœven (Laureat International Dagger 2015)

*

Martoră a unui jaf pe Champs-Élysées, Anne Forestier, noua iubită a comisarului Verhœven, reuşeşte să scape cu viaţă de atacatorul ei. Rămâne însă desfigurată şi cu traume adânci.
Verhœven se implică trup şi suflet în această anchetă, ce devine o chestiune strict personală, mai ales că infractorul, un recidivist de o cruzime nemaiîntâlnită, e hotărât să o găsească pe Anne...
Astfel, între cei doi bărbaţi are loc o confruntare pe viaţă şi pe moarte, în care Verhœven se arată necruţător şi violent, gata să renunţe la toate principiile sale.
Dar cine e, de fapt, vânătorul? Şi cine este victima?

Dacă, să zicem, personajul Alex este inspirat din Manon Lescaut, Camille aduce foarte mult cu Toulouse Lautrec. Unul dintre marile regrete ale mele este că nu ştiu să desenez, aşa că am inventat un personaj care ştie să o facă. Avantajul de a avea un personaj artist (chiar şi unul ratat, cum e Camille) este că poate vorbi şi un alt limbaj în afară de cel al investigaţiei criminale. În sfârşit, creând-o pe mama lui Camille, o femeie rea, dar o mare artistă, a fost pentru mine un mod de a-l pune pe Camille sub semnul unei contradicţii care îl va bântui în toată trilogia. (Pierre Lemaitre)

Lemaitre ştie să se reinventeze, să surprindă la fiecare nouă carte. La fel stau lucrurile şi cu Camille: o construcţie perfectă, cu răsturnări de situaţie imprevizibile. Alert şi impresionant, al treilea roman din seria Verhœven nu-şi dezamăgeşte cititorii. (L'Humanité)

Fragment

"Nu aflăm decât despre a suta parte
din ceea ce ni se întâmplă.
Habar nu avem care părticică a cerului
plăteşte pentru tot acest infern."
William Gaddis, The Recognitions

ZIUA 1 - Ora 10:00

Se consideră că un eveniment este hotărâtor atunci când îţi dă cu totul peste cap viaţa. Asta citise Camille Verhoeven, cu câteva luni mai devreme, într-un articol despre "Accelerarea istoriei". Acest eveniment decisiv, acaparator, neaşteptat, capabil să îţi electrizeze întregul sistem nervos este perceput imediat printre toate celelalte accidente ale existenţei, fiindcă este încărcat cu o energie de o densitate specifică: de îndată ce îşi face apariţia, înţelegi că va avea pentru tine consecinţe uriaşe, că lucrul întâmplat este ireversibil.

De pildă, cele trei focuri ale puştii cu aer comprimat, trase în direcţia femeii pe care o iubeşti.

Asta o să i se întâmple lui Camille.

Nu contează că în ziua cu pricina o să te duci, ca şi el, la înmormântarea celui mai bun prieten şi că o să ai senzaţia că deja ţi-a ajuns până peste cap pentru toată ziua. Soarta nu se mulţumeşte ea cu banalităţi de felul ăsta, ci e în stare, în pofida aşteptărilor, să se manifeste sub forma unui criminal echipat cu un Mossberg 500 de calibru 12, cu ţeavă retezată.

Mai rămâne de aflat cum vei reacţiona. Aici e problema.

Întrucât gândirea, uluită până peste poate, te face de cele mai multe ori să reacţionezi numai din reflex. Spre exemplu, atunci când, înaintea celor trei focuri de armă, femeia pe care o iubeşti este pur şi simplu călcată în picioare, după care observi limpede criminalul apăsându-şi patul puştii de umăr, nu înainte de a o fi armat cu zgomot sec.

Fără îndoială, în astfel de momente ies la lumină bărbaţii de excepţie, cei care ştiu să ia cele mai bune hotărâri în cele mai grele situaţii.

Dacă însă eşti o fiinţă oarecare, te aperi şi tu cum poţi. Adesea, în faţa unui asemenea seism, eşti condamnat la aproximări ori la eroare, atunci când nu eşti redus de-a dreptul la neputinţă.

Când ai adunat destui ani sau când genul acesta de lucruri ţi-a mai trecut viaţa prin furtună, îţi închipui că ai ajuns imun. Este şi cazul lui Camille. Prima lui soţie a fost ucisă - un adevărat cataclism după care i-au trebuit ani şi ani să-şi revină. Trecut printr-o astfel de încercare, ajungi la convingerea că nimic mai teribil nu te mai poate ajunge.

Ei, în asta constă capcana.
Fiindcă ai coborât garda.
Or, pentru destinul cu ochiul mereu treaz, este cea mai bună clipă pentru a apărea şi a te lua pe sus.
Pentru a-ţi reaminti infailibila punctualitate a hazardului.

Anne Forestier intră în galeria Monier la puţin timp după ora începerii programului. Coridorul principal este aproape gol, încă mai pluteşte în aer mirosul cam iritant al detergenţilor, buticurile se deschid fără grabă, se scot tarabele supraetajate pentru cărţi şi bijuterii, se aranjează standurile de prezentare.

În galeria construită în secolul al XIX-lea, în partea de jos a bulevardului Champs-Élysées, se vând produse de lux, papetărie, marochinărie, antichităţi. Edificiul este îmbrăcat în pereţi de sticlă şi, ridicând privirea, persoana avizată ieşită la plimbare poate descoperi o mulţime de detalii Art déco, faianţă, cornişe, mici vitralii. Anne le-ar putea admira şi ea dacă ar avea chef, dar, cum recunoaşte fără probleme, nu este vreo matinală. La ora asta, înălţimile, amănuntele şi tavanele sunt cea mai neînsemnată grijă a ei.

Are nevoie, înainte de orice altceva, de o cafea tare. Foarte tare.

Întrucât, parcă special în această dimineaţă, Camille a mai lenevit în pat. El care, spre deosebire de ea, chiar este mai degrabă un matinal. Numai că pe Anne n-a prea tras-o inima. Prin urmare, a scăpat cu diplomaţie de avansurile lui Camille - care are mâinile foarte fierbinţi, deci nu este uşor să îi rezişti -, a fugit la duş uitând de cafeaua pe care şi-o turnase în ceaşcă, s-a întors la bucătărie, uscându-şi părul, şi a dat de cafeaua deja rece, a prins una dintre lentilele de contact la doar câţiva milimetri de marginea chiuvetei...

După care s-a făcut timpul de plecare. Cu burta goală.

Drept care, încă de la sosirea în pasajul Monier, pe la zece şi câteva minute, se aşază pe terasa micii braserii de la intrare, unde e cea dintâi clientă. Filtrul de cafea încă lucrează, aşa că este nevoită să aştepte, uitându-se de mai multe ori la ceas, ceea ce nu înseamnă că se grăbeşte. E doar din cauza chelnerului, pentru a-l descuraja. Fiindcă respectivul, cum nu are mare lucru de făcut, aşteptând să fie gata cafeaua, încearcă să lege o conversaţie: şterge mesele din jurul ei privind-o pe sub mână şi, cu aerul că nimic nu ar pândi-o, se apropie în cercuri concentrice. E un tip înalt, slab, plin de el, un blond cu păr unsuros, de felul celor de care dai adesea prin zonele turistice. Când termină de dat târcoale, se proţăpeşte în apropiere, cu o mână în şold, lasă să-i scape un suspin admirativ, uitându-se pe geam, şi emite o cugetare meteo despre starea zilei, dezarmantă în mediocritatea ei.

O fi chelnerul imbecil, dar bun-gust tot are întrucât, la patruzeci de ani, Anne tot fermecătoare a rămas: brunetă, delicată, cu ochii de un verde-deschis, cu surâsul ameţitor aproape... O femeie luminoasă, sincer. Cu gropiţe. Şi gesturi lente, suple, de-ţi vine fără scăpare să pui mâna fiindcă, la ea, totul pare rotund şi tare, sânii, fesele, coapsele, pântecele, păi da, totul este fără discuţie rotund şi tare, genul care te bagă-n boală.

De fiecare dată când se gândeşte la asta, Camille se întreabă ce-o fi căutând cu el care are cincizeci de ani, a chelit zdravăn, însă, mai ales, nu are decât un metru şi patruzeci şi cinci de centimetri. Ca să fim mai clari: este de înălţimea unui băiat de treisprezece ani. Nu întârzii să precizez, pentru a evita speculaţiile, că nici Anne nu este prea înaltă, dar, oricum, tot are cu douăzeci şi doi de centimetri mai mult decât el. Cu aproape un cap mai mult, adică.

Răspunde avansurilor chelnerului cu un zâmbet încântător şi extrem de expresiv: ia mai du-te tu în mă-ta (bărbatul îi face semn că a priceput, nu a vrut decât să fie şi el drăguţ...), iar ea, imediat ce a înghiţit cafeaua, o şi ia prin pasajul Monier către strada Georges-Flandrin. Când ajunge la celălalt capăt al galeriei, bagă mâna în geantă, cu siguranţă pentru a scoate portofelul, şi simte ceva umed. Degetele i se umplu de cerneală. Curge un stilou.

Pentru Camille, propriu-zis cu acest stilou a început povestea. Sau cu faptul că Anne a ales să se ducă exact în această galerie, şi nu în alta, exact în această dimineaţă, şi nu în alta etc. Suma coincidenţelor necesare pentru naşterea unei catastrofe este cu adevărat derutantă. Numai că aceeaşi sumă de coincidenţe a dus la ziua în care Camille a întâlnit-o pe Anne, aşadar, nu poţi mereu să te plângi de tot şi de toate.

Prin urmare, despre stiloul acela este vorba, despre cartuşul lui cu cerneală, unul obişnuit, dar care curge. Cartuşul albastru-închis şi foarte mic. Camille şi-l reaminteşte perfect. Anne e stângace, când scrie, poziţia mâinii este una cu totul deosebită, nici nu se prea înţelege cum de reuşeşte s-o ducă până la capăt şi, după toate astea, mai şi face literele foarte mari, de parcă ar înşira, înfuriată, o serie de semnături. Ca o ciudăţenie, alege întotdeauna stilouri cât se poate de mici, ceea ce face scena încă şi mai uluitoare.

Scoţând din geantă mâna plină de cerneală, Anne se duce imediat cu gândul la pagubele colaterale. Şi iat-o căutând soluţia şi descoperind, în dreapta, o ladă pentru flori. Lasă geanta pe marginea de lemn a acesteia şi începe să scoată lucrurile dinăuntru, rând pe rând.

E uşor enervată, dar în toată povestea este mai degrabă vorba despre teamă decât despre o stare de rău. De altfel, atunci când ajungi să o cunoşti mai bine, nu prea vezi ce ar fi de temut, din moment ce Anne nu are nimic. Nici în geantă, nici în viaţă. Tot ce are pe ea ar putea avea oricine altcineva. Nu şi-a cumpărat nici apartament, nici maşină, cheltuieşte tot ceea ce câştigă, în niciun caz mai mult, însă niciodată mai puţin. Nu pune deoparte, fiindcă aşa ceva e străin de palierul ei cultural. Tatăl ei a lucrat în comerţ şi, chiar înainte de a falimenta, a fugit cu încasările a vreo patruzeci de asociaţi al căror trezorier fusese abia ales, şi nici că l-a mai văzut cineva vreodată. Lucrul acesta explică, fără îndoială, faptul că Anne are legături foarte reci cu banii. Singurele ei îngrijorări financiare, îţi explică, ţin de vremea când şi-a crescut singură fiica, pe Agathe, dar asta a fost demult.

Aruncă stiloul la coş şi bagă telefonul mobil în buzunarul hainei. Şi portofelul s-a pătat şi ar fi şi el bun de aruncat, dar hârtiile dinăuntru sunt intacte. Căptuşeala genţii e şi ea udă, dar cerneala nu a trecut până în partea cealaltă. Probabil că Anne se jură că va cumpăra alta în dimineaţa asta, doar o galerie comercială este locul ideal, dar nu vom fi nicicând siguri, întrucât evenimentele ulterioare o vor împiedica să îşi pună planurile în aplicare. Până atunci, îmbracă, de bine, de rău, fundul genţii cu batistele de hârtie pe care le are la ea. Odată încheiată operaţiunea, încep să o preocupe degetele pline de cerneală, de acum degetele de la ambele mâini.

S-ar putea întoarce la braserie, dar perspectiva de a da iarăşi de chelnerul acela e destul de descurajatoare. Se pregăteşte totuşi să o rezolve cumva când zăreşte, în faţa ei, un panou indicând o toaletă publică, lucru de care nu prea dai în asemenea locuri. Este un colţişor situat chiar dincolo de patiseria Cardon şi de magazinul de bijuterii Desfossés.

Ei bine, începând din acest moment cursul evenimentelor se accelerează.
Anne parcurge cei treizeci de metri până la toaletă, împinge uşa şi dă de doi bărbaţi care au intrat pe ieşirea de urgenţă dinspre strada Damiani şi care se îndreaptă spre galerie.
Doar o secundă să fi... Bine, e ridicol, dar sare-n ochi: dacă Anne ar fi intrat cu cinci secunde mai târziu, indivizii şi-ar fi scos cagulele şi lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
Doar că treaba aşa a mers: Anne intră, toţi sunt uimiţi şi încremenesc.
Anne se uită când la unul, când la celălalt, şocată de prezenţa lor, de ţinută şi, mai ales, de combinezoanele negre.
Şi de arme. De puştile cu aer comprimat. Aşa e când nu te pricepi la arme: e tare impresionant.
Unul dintre tipi, cel mai scund, lasă să-i scape un soi de grohăit, un ţipăt poate. Anne îl priveşte. Omul e stupefiat. Pe urmă se întoarce spre celălalt. E mai înalt, cu faţă dură, colţuroasă. Scena ţine doar câteva secunde, însă cele trei personaje rămân mute, înţepenite, toate la fel de uluite. Toate prinse pe picior greşit. Bărbaţii îşi pun în grabă cagulele la loc. Cel mai înalt ridică puşca, se întoarce pe jumătate, de parcă ar ţine în mână un topor a cărui lamă s-ar pregăti să o înfigă în trunchiul unui stejar, după care o loveşte pe Anne în plină figură cu patul armei.
Cu toată puterea.
Făcându-i ţeasta pur şi simplu să explodeze. Ba chiar scoate un soi de "Îhhh!", din pântece, ca un jucător de tenis când loveşte mingea.

Anne cade pe spate, încercând să se agaţe de ceva, însă nu găseşte nimic. Lovitura a fost atât de neaşteptată şi de violentă, încât are senzaţia că i s-a desprins capul de restul trupului, fiind aruncată înapoi mai bine de un metru. Ceafa i se izbeşte apoi de uşă, îşi desface braţele şi se prăbuşeşte fără cunoştinţă de podea. Patul de lemn al armei aproape că i-a căscat jumătate din faţă, de la mandibulă până la frunte, şi i-a spart pometele drept, care s-a înfundat ca un fruct prea copt. Din obrazul astfel distrus pe vreo zece centimetri, sângele a ţâşnit imediat. Din afară, zgomotul loviturii a părut la fel cu acela al unei mănuşi de box izbind sacul de antrenament. Dinăuntru, pentru Anne a fost ca izbitura unui ciocan, însă a unuia de douăzeci de centimetri lăţime, ţinut şi repezit apoi cu ambele mâini.

Celălalt bărbat începe să urle înfuriat. Anne îl aude ca prin ceaţă, căci creierului îi este greu să îşi regăsească echilibrul.

De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cel mai înalt înaintează spre Anne şi îndreaptă ţeava puştii către capul ei, armând-o cu un zgomot sec şi pregătindu-se să tragă, dar în acelaşi timp complicele lui urlă încă o dată. Acum şi mai tare. Poate chiar face un pas înainte şi îşi prinde tovarăşul de mânecă. Aproape inconştientă, Anne nu reuşeşte să deschidă ochii, doar palmele i se agită, deschizându-se şi închizându-se în gol, într-o mişcare spasmodică, reflexă.

Bărbatul cu puşca se opreşte, se întoarce, ezită. Este adevărat că focurile de armă sunt cea mai sigură modalitate de a te trezi cu poliţia pe cap până să te apuci de treabă. Orice profesionist ţi-o poate spune. Pentru o secundă pare că ezită între variantele de jurisprudenţă de urmat şi, odată ce se opreşte la una dintre ele, se întoarce iarăşi către Anne căreia îi cară o ploaie de lovituri de picior. Peste faţă şi în pântece. Femeia încearcă să se ferească, dar chiar dacă ar găsi puterea de a o face, tot nu ar avea cum din cauza uşii în care este înghesuită. Nu e nicio ieşire. De o parte se află uşa de care e lipită, de cealaltă, bărbatul care, sprijinindu-se pe piciorul stâng, o loveşte cu toată puterea cu vârful ghetei drepte. Între două izbiri, Anne îşi regăseşte rapid suflul. Individul se opreşte şi el o clipă, apoi, fără îndoială fiindcă nu obţine rezultatul scontat, se hotărăşte să adopte o metodă mai radicală, aşa că ridică iarăşi puşca deasupra capului şi începe să îi piseze corpul cu lovituri de pat. Cu toată forţa, din toate puterile.
Ai zice că încearcă să înfigă un ţăruş în pământul îngheţat.

Anne se răsuceşte pentru a se apăra, îşi întoarce faţa spre podea, alunecă pe propriul sânge care a curs de acum din abundenţă, îşi încrucişează mâinile peste ceafă. Iar cea dintâi lovitură tocmai peste occipital se năpusteşte. A doua, mai bine ţintită, îi sfărâmă degetele.

Schimbarea de metodă nu pare a fi opţiunea unanimităţii, din moment ce bărbatul celălalt, cel mai scund, se agaţă de complice şi îl împiedică să îşi continue loviturile, prinzându-l de braţ şi ţipând. Cum figura nu mai ţine, tipul îşi lasă baltă planul şi se întoarce la practica rudimentară, reîncepând loviturile de picior, bine aliniate dintr-o parte în alta a trupului lui Anne, trase cu încălţămintea masivă, din piele, de felul bocancilor militari. Acum ia la ţintă capul. Făcută ghem, Anne continuă să încerce să se pună la adăpostul propriilor braţe de loviturile care i se năpustesc peste craniu, ceafă, antebraţe, spate, nici nu se mai ştie despre câte lovituri se poate vorbi, medicii vor spune că opt pe puţin, legistul va considera că mai degrabă nouă, vezi de află, lovituri cu care plouă din toate părţile.
Este momentul în care Anne îşi pierde cu totul cunoştinţa.

Pentru cei doi bărbaţi, problema pare rezolvată. Numai că trupul lui Anne blochează uşa care dă spre galeria comercială. Fără să mai stea la discuţii, se apleacă amândoi, iar cel scund o prinde de un braţ şi o trage spre el, în timp ce capul femeii se izbeşte de pardoseală. Îi dă drumul abia când uşa în sfârşit se poate deschide, braţul lui Anne căzând greu, însă într-o poziţie aproape graţioasă. Braţele Madonnei sunt uneori astfel pictate, senzuale şi lipsite de vlagă. Dacă ar fi asistat la această parte a scenei, Camille ar fi recunoscut pe loc ciudata asemănare a braţului lui Anne, abandonul total pe care îl sugera, cu acela din tabloul Victima sau Asfixiata al lui Fernand Pelez, lucru care i-ar fi marcat tare urât moralul.

Povestea s-ar putea opri aici. Povestea unei împrejurări nenorocite. Însă cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi nu concepe astfel situaţia. În mod clar, el e şeful şi, ca atare, cântăreşte rapid situaţia în care au ajuns.

Ce-o să se întâmple acum cu fata asta?
O să îşi revină din leşin şi o să înceapă să urle?
Se va repezi în galeria Monier?
Sau, cea mai rea variantă: va ieşi, fără ca el să îşi dea seama, pe uşa de urgenţă şi va striga după ajutor?
Ori se va ascunde într-una dintre cabine, îşi va scoate mobilul şi va suna la poliţie?

Aşa că întinde un picior pentru a ţine uşa deschisă, se apleacă spre ea, o prinde de glezna dreaptă şi iese de la toaletă trăgând-o pe jos vreo treizeci de metri ca un copil care îşi târăşte jucăria după el, cu aceeaşi uşurinţă şi indiferenţă faţă de ceea ce se întâmplă în urma lui.

Corpul lui Anne se izbeşte când de una, când de alta, ba umărul de colţul de la toaletă, ba şoldul de peretele coridorului, capul i se clatină după cum e scuturat trupul în drum, lovindu-se uneori de plintă, alteori de vreun colţ al ghivecelor pentru plante aşezate pe marginile galeriei.

Anne nu mai este decât o cârpă, un sac, un manechin amorf, lipsit de viaţă, care se goleşte de sânge şi lasă în urma lui o dâră lată şi roşie ce se coagulează cu fiecare minut ce trece. Căci sângele se usucă repede.

E ca şi moartă. Când bărbatul îi dă drumul, lasă practic după el, pe jos, un trup dezarticulat spre care nu aruncă nici măcar o privire, nu mai e treaba lui, tocmai şi-a armat iarăşi puşca, acum cu un gest sigur pe el, definitiv, care spune totul despre hotărârea luată. Cei doi bărbaţi se năpustesc în magazinul de bijuterii Desfossés strigându-şi ordinele. Magazinul abia dacă a deschis. Un observator din exterior, dacă ar exista vreunul, ar fi surprins de decalajul dintre brutalitatea de care dau dovadă cei doi încă din momentul în care intră şi cele câteva persoane din magazin. Bărbaţii îşi latră comenzile către personalul prezent (nu este vorba decât despre două femei), lovesc în burtă, în figură, totul se desfăşoară foarte repede. Zgomot de sticlă spartă, ţipete, gemete, gâfâieli înspăimântate.

Să fie oare efectul capului greblând pe jos cale de treizeci de metri, scuturăturilor datorate transportului, vreunei neaşteptate pulsiuni vitale?... Oricum, e clipa în care Anne încearcă să se racordeze din nou la realitate. Creierul ei, ca un radar nebun, caută cu disperare un sens al situaţiei în care se află, însă nu este nimic de făcut, conştiinţa i s-a rătăcit, literalmente anesteziată de lovituri şi de imprevizibilul întâmplării. Cât despre trup, acesta este îndobitocit de durere, ar fi peste poate să îl faci să mişte şi pe cel mai neînsemnat muşchi.

Spectacolul corpului lui Anne, târât pe alee şi zăcând în balta de sânge, la intrarea în butic, va avea şi un efect pozitiv, dând un impuls uriaş întru accelerarea desfăşurării lucrurilor.