Trixy Checais - Cartografia zborului

Gina Şerbănescu
Trixy Checais - Cartografia zborului
Editura Eikon, 2015

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****

Intro

Monografia Trixy Checais - Cartografia zborului, de Gina Şerbănescu este rezultatul unei cercetări de arhivă, desfăşurată de către autoare din 2006, publicată de editura Eikon în parteneriat cu CNDB.

Elev al Floriei Capsali şi al lui Paule Sybille, maestru de dans al lui Miriam Răducanu şi Gelu Barbu, Trixy Checais a studiat teatru expresionist în Germania. Biografia sa impresionantă cuprinde colaborări cu Teatrul de Operă şi Balet, Opera de Stat din Timişoara, Teatrul Muzical din Galaţi, teatre din Constanţa şi Cluj-Napoca, Teatrul Evreiesc din Bucureşti. În perioada interbelică se afirmă ca personalitate artistică marcantă a Bucureştiului, iar în 1952 este condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Fragment

L-am simţit pe bunicul meu ca fiind tot timpul prezent.
Trixy în contre-jour
Un dialog cu Ana Maria Crişan, nepoata artistului

Un Trixy care locuieşte în poveşti. Un Trixy care umple spaţiul cu silueta lui care purta toate mărcile expresivităţii sale de care mi-au vorbit toţi cei cu care m-am intersectat şi l-au cunoscut. De data aceasta, un Trixy care deschide o uşă şi, prin asta configurează definitiv o amintire. Desene, costume, un pod mitic unde pasul mergea până la limita luminii. Un Trixy care nu a plecat niciodată. Trixy din universul Anei Maria Crişan, nepoata lui.

Gina Şerbănescu: Care e prima amintire despre bunicul tău?
Ana Maria Crişan: Acum, că mă întrebi asta, îmi dau seama că nu e tocmai amintire. Ştiu că tu te referi la ceva specific. Spun că nu e amintire, pentru că e, mai degrabă, un sentiment: sentimentul că ai tot timpul un om alături, pe care îl cunoşti, care parcă ar fi fost tot timpul acolo şi care parcă nu ar fi plecat niciodată. Şi era normal să fie aşa. E un sentiment straniu, având în vedere că el nu stătea cu noi în Bucureşti, era la Galaţi. Dar când venea, se întâlnea cu bunica mea.

G.Ş: Îmi vorbeai la un moment dat de o imagine a bunicului tău în contre-jour.
A.M.C.: Aceea e ca şi cum ar fi ultima amintire. De fapt, la modul concret, eu l-am văzut de două ori în viaţa mea, aşa că nu e greu ca aceea să fi fost prima sau ultima amintire. Eram foarte mică, sau aşa mă simţeam eu, deşi cred că aveam opt sau nouă ani. Iar în casa bunicii mele din Strada Pictor Stahi era o scară elicoidală, foarte îngustă care, când o urcam, mă uitam tot timpul în pământ, pentru că pe laterală se afla un geam, iar mie îmi era teamă că voi cădea prin golul acela.


G.Ş: Casa din Pictor Stahi are toate şansele să devină un loc mitic în cartografierea traseului lui Trixy. Aşadar, teama de a cădea în gol...
A.M.C.: Dă, mă uitam în jos şi am ajuns sus, la capătul scării, cu mama şi mă aşteptam să deschidă bunica mea. Era întuneric pe scară, întuneric şi sus, era o mansardă foarte lungă. Şi dintr-o dată a apărut un om, o siluetă care acoperea toată uşa. Holul era foarte lung, toate camerele din pod se deschideau pe el. Tot peretele din stânga era pictat, scrijelit, era o "operă colectivă" la care ne adusesem, cred, toţi contribuţia: Trixy, mama, eu...Toată lumea desena pe acel perete mare şi galben. Eu desenam acolo de pe la trei-patru ani. Şi a deschis. Era foarte înalt şi mergea în faţa noastră. Pentru că plafonul era uşor înclinat, făcea ca el să pară că încape în tot spaţiul acela, cu capul uşor înclinat. Silueta lui, deplasându-se în faţa noastră, cu lumina care bătea pe lângă şi cu desenele din partea stângă au creat acea imagine care îmi va rămâne pentru totdeauna.

G.Ş: Dar desenele lui? Mi-ai spus o poveste despre un bloc de desen, care cred că merită consemnată.
A.M.C.: Ceea ce eu resimt ca prima amintire despre Trixy ţine de desene. Mama a pictat şi ea. Mie mi se dădea să desenez pe toate colţurile de hârtie pe care le găseau prin casă. Nu îmi cumpărau cărţi de colorat, pentru că mama spunea că asta "mă strică". Dacă obişnuieşti un copil să deseneze pe colţuri de hârtie, el va desena în şi pe cărţile de citit, şi pe actele din casă şi pe pereţi, pe absolut tot. În capătul aceluiaşi hol care dădea spre terasă, era o masă. Terasa, superbă, dădea spre biserică şi spre Cişmigiu. Toată lumina care intra în casă era uşor filtrată de frunze. Mama şi bunica stăteau de vorba la acea masă, iar eu le tot băteam la cap, întrebându-le ce să desenez. Îmi dădeau din desenele mamei, de când era mică. Mapa era mare, pe vremea aceea era cam cât jumătate din mine. Eu desenam uşor pe margine, ca în cazul acelor desene pe care cineva nu le-a terminat şi cer o continuare. În mapă se afla un peisaj desenat de mama, cred, după iarna lui George Coşbuc.
Şi mai era o schiţă a lui Trixy după Prometheus, care era superbă şi avea cam dimensiunile unui A1. Pe ea nu aveam voie să desenez. Desenul mamei era doar cât un A4, iar mie îmi plăceau foile mari. Iarna mamei era o acuarelă, iar eu treptat am migrat către schiţele din spate, aflate în mapă. Asta s-a întâmplat în timp. Mapa aceea nu mai există, sau dacă mai există pe undeva eu nu mai ştiu unde s-ar putea afla. Ea s-a pierdut atunci când casa din Pictor Stahi a trebuit eliberată (aparţinea ICRAL-ului). Mapa aceea devenise a mea şi o purtam cu mine tot timpul. Şi deseori o ascundeam. Şi în tevatura mutării, mapa ascunsă de mine nu a fost găsită. După eliberarea casei şi moartea bunicii mele, am întrebat unde e mapa mea. Dar ea nu mai era...

G.Ş: Să rememorăm. Ce se mai afla în mapa asta, care deja prinde un contur de mit?
A.M.C.: Era "Iarna" mamei. Erau încă două desene ale lui Trixy care, din câte îmi amintesc îmi sugerau scenografii de operă. Era schiţa aceasta cu Prometheus, care era în creion. Nu avea legătură cu vreo scenografie, sau cu vreo schiţă de costum, era pur şi simplu un nud răstignit. Cum aveam interdicţie să desenez peste, eu tot reproduceam acea schiţă şi o coloram. Pe a mea, desigur. Mai era un nud al bunicii mele desenat de mama, iar lângă nudul lui Prometheus şi cel al bunicii erau schiţele pentru scenă. Acestea din urmă mi-au conturat răspunsul atunci când am fost întrebată ce vreau să ma fac, ce drum vreau să urmez. Am început, practic, să descriu ceea ce vedeam în acele desene: vreau să desenez stâlpi şi coloane. Şi aşa a înţeles mama că eu voiam să mă fac arhitect. Şi arhitectură am făcut, dar eu până prin anul 4 am crezut că voi ajunge să fac scenografie. Am prins exact cei 6 ani de arhitectură când la noi nu era nimeni pe partea de scenografie, sau era opţional. Şi îmi mai amintesc că în podul casei din Pictor Stahi, mai erau şi două costume, într-un cufăr, costume de care mama nu mai ştie şi cu care obişnuiam să mă joc. Eu am prins o perioadă în care totul era, să spunem, sub praf. În mansarda bunicii erau două camere, restul era pod. Unul din cufere a ajuns la unchiul meu din partea tatălui, după ce a fost eliberată casa, prin 1994-1995. Dar costumele nu mai erau de găsit.
De curând am văzut un teatru superb, abandonat de prin anii '60. Când am intrat în zona cu costume, care a fost efectiv părăsită şi sigilată după ultimul spectacol, am simţit că mirosea ca în podul bunicii, unde mă jucam cu costumele lui Trixy. Podul copilăriei mele nu avea lumină, în afară de cea care venea pe geam. Nu am înaintat vreodată în pod mai mult de 10 metri. Am vise în care mă plimb prin restul podului, acolo unde nu am fost niciodată. Eu am ajuns în plan real doar până acolo unde bătea raza de lumină.

G.Ş: Dar acum mergi spre scenografie?
A.M.C.: Mă întâlnesc cu asta. Cineva drag mie mi-a spus că mă regăseşte în scenografie mai mult decât în orice altceva.

G.Ş: Ai tăi şi-au dorit ca tu să urmezi calea aceasta?
A.M.C.: Ai mei cred că au vrut ca eu să fiu învăţătoare. Bunica mea şi-a dorit să fiu orice. Pentru mine bunica mea şi Trixy reprezintă cam acelaşi lucru, pentru că eu l-am cunoscut prin ochii ei. Bunica m-a crescut într-o lume a poveştilor care m-a înstrăinat poate de cei din jurul meu. Ea nu m-a crescut cu ideea că sunt cineva anume, m-a format în spiritul faptului că pot să fac orice, că am foarte multe în sângele meu, că ce avem în noi vine de departe şi că oamenii de dinaintea noastră au fost frumoşi, deosebiţi, că există lucruri speciale care definesc oamenii, de la cana de Rosenthal până la două hârtii, sau o pereche de papuci care a fost ai celor dinaintea ta. Tu te defineşti prin aceste lucruri în sensul că te regăseşti în ele, în amprenta pe care cei dinaintea ta au lăsat-o asupra lor. În comunism, pentru ai mei, aceste afirmaţii erau cumva frustrante. Şi pe linia mamei şi pe linia tatălui, au ajuns săraci, deşi nu au fost. Din conjunctura comunismului li s-a luat totul, nu au intrat practic cu nimic material în viaţă, de aceea au şi ferecat foarte multe amintiri. Bunica mea povestea tot timpul despre rudele din Rusia, despre moşii, despre prietenii bunicului meu, despre lumea în care, despre cum l-a cunoscut.

G.Ş: Aici avem de a face cu o poveste fascinantă. Mama ta îmi povestea că bunica ta s-a angajat în proximitatea lui atunci când a fost condamnat la Canal, pentru a putea să-i fie aproape pe toată perioada condamnării. Dar cum l-a cunoscut?
A.M.C.: Cred că ea mi-a povestit despre cum l-a cunoscut ca să mă înveţe pe mine cum să iubesc, pentru că este singura poveste de iubire pe care o ştiu de la ea. Eu niciodată nu am ştiut că ei sunt despărţiţi şi pentru că era mereu prezent în poveste, dar şi pentru faptul că tata, care lucra în Marină fiind mai tot timpul plecat, nu mi se părea problematică absenţa. Că erau divorţaţi aflasem, dar ştiam că se întâmplase asta din cauza procesului din timpul comunismului şi a faptului că el a trebui să fie mutat la Galaţi. Cineva rezolvase problema în acte. În plus, Trixy şi bunica vorbeau foarte mult şi des la telefon şi se vedeau când el venea în Bucureşti. Când a început să îmi povestească despre el, eram mai măricică. Îmi spunea despre povestea lor de iubire şi despre dansul lui fabulos, şi că modul în care dansa a făcut-o să se îndrăgostească iremediabil de el de când l-a văzut.

G.Ş: Se pare că asta e o constantă, toată lumea se îndrăgostea de el văzându-l dansând.
A.M.C.: Bunica mea mergea des la Operă. După ce l-a văzut pe Trixy dansând şi, aşa cum spuneam, s-a îndrăgostit, i-a trimis flori. Dar nu i-a trimis orice fel de flori, i-a trimis nişte crengi de cireş. De unde a luat bunica acele crengi de cireş mă tot întreb, dar nu aş putea să îţi spun. După aceea s-au tot văzut şi au rămas împreună deşi erau din medii foarte diferite, bunica mea era contabilă. Au ieşit mult împreună, au poze făcute în Bucureşti, cu grupuri de prieteni, genul acela de fotografii în care oamenii poartă paltoane până în pământ şi toţi par nişte volume. Cred că îi asociez foarte mult nu numai datorită poveştii, dar şi pentru că aveam senzaţia că semănau. Aveau osatura similară, bunica mea avea, ca şi el, mâinile foarte lungi şi pomeţii ieşiţi în relief. Toată copilăria mi-a povestit despre el, despre cum ei doi puteau vorbi despre orice, oricât. A venit o vreme când am început să spun şi eu poveştile la rândul meu. Până când tata a spus stop, trebui să mă opresc din a trăi într-o lume care nu există. La un moment dat bunica mea a murit. Eu eram în clasa a IX a. Şi nimeni nu a mai spus poveşti. Iar când iniţial mi-am exprimat dorinţa de a da la arte plastice nimeni nu mai vorbit despre artă în casă.

G.Ş: Dar ai făcut arhitectura. Cred că e timpul să ajungem la poveste cu Anghel Saligny, care are legătura cu genealogia ta.
A.M.C.: Am dat la arhitectura, da, a fost frumos, deşi nu era neapărat ceea ce credeam eu. Anghel Saligny, da... Soţul meu, care e tot arhitect are şi el boala poveştilor. Ne spuneam poveşti unul altuia, aşa am aflat că străbunicul lui este Anghel Saligny. Şi anii au trecut, eram prin 2005-2006 şi aveam la Piteşti un proiect pe ansambluri mari rezidenţiale. Domnul cu care lucram ne spune că are un teren la Mărăcineni, pe care se află o construcţie cu care trebuie văzut ce putem face. Mergem acolo şi descoperim uzina de apă, care era o clădire de cărămidă, gen hală, cu un interior superb, un pod de rulaj. Domnul ne spune că nu ar vrea să o demoleze, dar nu ştie cum altfel ar putea face loc unui complex rezidenţial. Într-un final vedem plăcuţa de pe hală iar Alexandru, soţul meu, se schimbă la faţă şi exclamă: "Eu nu demolez hala făcută de străbunicul meu!". Într-adevăr era construită de Anghel Saligny, care, aveam să aflu peste ani, lucrase la acest edificiu cu Alexandru Checais, tatăl lui Trixy, străbunicul meu. Astea sunt bancurile vieţii. Evident nu am dărâmat nici hala, nu s-a făcut nici complexul rezidenţial. Alexandru Checais a făcut şi biserica din Piteşti şi am auzit că a murit când Trixy era foarte mic.

G.Ş: Alexandru Checais este şi autorul altei bijuterii arhitectonice, Gara Suceava Burdujeni. Şi cu acest străbunic are şi fratele tău, Ştefan, o poveste...
A.M.C.: Da, fratele meu este un foarte bun inginer constructor, a intrat printre primii şi a terminat printre primii.

G.Ş: Se pare că ADN-ul lui Alexandru Checais şi-a făcut din plin datoria.
A.M.C.: După ce am aflat de Hala din Piteşti, le-am spus alor mei despre marea mea descoperire, iar primul care a reacţionat a fost Ştefan, care s-a uitat cu un fel de compătimire la mine, pe sistemul: "Tu, iarăşi, cu poveştile tale...Asta nu ne face mai speciali, trebuie să demonstrăm ceva prin noi înşine, nu prin cei dinaintea noastră." Trec anii, iar Ştefan, deja inginer acum, este trimis la Piteşti cu un proiect la care nu voia deloc să participe, un proiect greu, care presupunea demolarea unei părţi a gării din Piteşti, Ştefan urmând a fi şef de proiect. Nu a mai făcut parte din acel proiect, dar cert e că, la un moment dat, fiecare dintre am fost în punctul critic în care ar fi trebuit să demolăm ceva construit de străbunicul nostru. Fizic, cred că Ştefan seamănă cel mai mult cu Trixy. Eu mă regăsesc în Trixy prin prisma poveştilor pentru că privesc spre el prin ochii bunicii mele care îl iubea.

G.Ş: Spuneai că la un moment dat nu s-au mai spus poveşti şi nu s-a mai vorbit despre artă. De ce oare?
A.M.C.: Cred că a fost reacţia unor oameni care în comunism şi nu numai au văzut ce au pierdut şi nu au vrut să trăiască cu această pierdere. Nu cred că mama sau bunica au vrut să mă îndepărteze de acea cale, dar cred că nu au vrut să trăiesc cu eşecul cuiva. Nu cred că are legătură nici măcar cu faptul că Trixy a fost magnific şi că a atins nişte culmi pe care cu greu mai poate ajunge cineva după el. Nici nu ai cum să moşteneşti aşa ceva, acea scânteie, e scânteia acelora ce strălucesc la acel mod prin ei înşişi. Din toate discuţiile cu tine eu resimt că el a fost extraordinar, inegalabil, iar atunci când vezi că un astfel de om cade, cade foarte mult, iar ceilalţi îl lasă să cadă, nu îţi mai împingi copiii să o ia pe acelaşi drum, pentru că ceea ce i s-a întâmplat lui a dovedit că genialitatea nu e o garanţie. Problema mea nu e ce s-a întâmplat cu memoria lui după Canal, sau după moarte, problema mea e ceea ce i s-a întâmplat în timpul vieţii.

G.Ş: Din poveştile oamenilor care l-au cunoscut şi înainte şi după Canal, pot spune că Trixy a căzut cu o întreagă epocă. Ce se întâmpla înainte de condamnarea lui la Canal, gloria, strălucirea, au fost stimulate şi puse în evidenţă şi de un spirit al epocii. Ce a trăit el a fost o soartă împărtăşită de mulţi care nu au făcut ulterior compromisul cu sistemul.
A.M.C.: Ce spui tu e corect. Mă refer şi la faptul că ce s-a întâmplat după Canal nu numai că au sufocat scânteia, dar l-au şi izolat. Faptul că a fost izolat la Galaţi l-a rupt de noi. Din toate poveştile pe care le-am auzit, din modul în care a demarat proiectul Sertar dedicat lui Trixy şi iniţiat de Răzvan Mazilu, eu nu am avut nicio clipă senzaţia că el ar fi fost un om nerecunoscut, sau neapreciat pentru marea lui valoare. Personal, nu am avut senzaţia că el a dispărut. L-am simţit mereu, nu neapărat ca bunic, ci ca o prezenţă perpetuă. E un paradox aici.

G.Ş: Ce vis îmi mai poţi împărtăşi?
A.M.C.: Mult timp am visat că locuiesc în casa din strada Pictor Stahi. Şi că ei nu au murit.

Ana Maria Crişan (n. octombrie 1979) este arhitect, doctor în arhitectură având ca arie de interes vocabularul imaginar al construitului în fotografie, pictură, proză, cinematografie şi teatru. Cu un curriculum vitae bogat în premii Ana Maria Crişan profesează ca lector în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti; arhitect-asociat şi manager de proiect în cadrul biroului de proiectare Crisan Architecture & Engineering. Activitatea plurivalentă se reflectă atât în partea practică a profesiei de arhitect, academică în cadrul conferinţelor şi articolelor de specialitate, cât şi în cea de cercetare ca preşedinte a asociaţiei Culture Reserve, cercetare având ca subiect analiza imaginii în artele spectacolului. Printre ultimele lucrări se numără colaborarea cu Teatrul Bulandra în contextul spectacolului The Bach Files, în cadrul festivalului George Enescu 2015, ca parte a echipei BD (benzi desenate / noir comic, fundaluri).

***
Epilog - fragment de zbor

Am aflat ce înseamnă zborul.
Nu înseamnă a-ţi întinde aripile, nu...
înseamnă a plonja, cu tot ceea ce eşti,
cu tot ceea ce nu eşti şi ai putea să fii,
direct în inima lui Dumnezeu...

În dimineaţa asta m-am trezit, a mia oară,
cu dorinţa sufocantă de a şti.
De a şti.
A şti singurul lucru de valoare.
Singurul lucru care merită aflat într-o clipă,
într-o viaţă sau în mii de eternităţi.

Numai visul acela care se repetă e de vină!
Nu e un vis ca toate celelalte.
De fapt, nu se repetă,
e un vis care creşte
e o sămânţă care şi-a găsit solul fertil
În chinul meu de zi cu zi
De a afla răspunsul la întrebare.

E ca un joc care se completează,
piesă cu piesă, nopţi la rând...
În prima noapte am visat o bucată de dantelă ruptă.
Noaptea următoare am fost hăituit
de imaginea unui ochi înlăcrimat
Aşezat pe aceeaşi faţă, puteam să jur,
Cu un ochi care hohotea de râs.

Într-o altă noapte
Nişte pantaloni caraghioşi, cadrilaţi,
Pretindeau că sunt harta reală a lumii.
Bucată cu bucată,
Imaginea a crescut,
Vis cu vis
Bucăţile de joc s-au alăturat.
Şi în noaptea trecută mi-a apărut în faţă
Mergând în echilibru perfect
pe sârma subţire a propriei mele vieţi...

Era un bufon
Nu, nu era un bufon ca toţi bufonii,
era un anume bufon.
Era Bufonul.
Ştiam că el era,
Pentru că la trezire,
După ce în ochii mei din vis
Au privit un ochi în lacrimi şi un ochi hohotind de râs,

m-am regăsit din nou sufocat
de singura întrebare care merită pusă,
de singurul adevăr ce trebuie aflat...

Am fost iar la bibliotecă...
Degeaba...
Nici acolo nu m-au putut sfătui.
şi nici măcar nu e o bibliotecă normală.

Acolo pot merge în fiecare zi
şi pot să iau cu împrumut o viaţă...
uite aşa, aproape zi de zi intru în această bibliotecă
şi împrumut o viaţă pe care o port o vreme,
uneori pot prelungi împrumutul...
niciodată nu e vorba de viaţa mea,
e tot timpul vorba de alte vieţi.
dar uite că în baza de date
a acestei biblioteci fantastice
nu există cel care a inventat zborul...
bufonul meu din vis nu şi-a lăsat viaţa
la garderoba cu biografii
ar fi fost prea uşor...mult prea uşor.
Dar, cum am permis de intrare pe viaţă
în biblioteca asta
poate într-o zi va intra şi el în baza de date...
de vreme ce mi-a transformat singurele vise
în bucăţi din jocul lui....
Ştiu de ce mi se întâmplă asta...

M-am trezit pe lumea asta
într-un loc în care străzile duc în cer.
Vă jur ca aşa e!
Am descoperit asta când aveam 2 ani,
sau chiar mai devreme
Sau... chiar înainte.
Poate tocmai de asta am ales să mă nasc
Exact.
exact acolo.
Nimeni nu m-a crezut,
Dar pentru că anumite..." foruri superioare"
şi-au dat seama că am dreptate
M-au răsplătit cu un permis de intrare pe viaţă
La singura bibliotecă unde în fiecare zi
Poţi lua cu împrumut o viaţă
Care nu e a ta
Şi pe care se cuvine să o porţi
Ca nimeni altul...
Şi acum aştept să intre în baza de date
Cel care a inventat zborul.

Hai...
Vii odată?????

M-am născut în inima zborului...
Într-o iarnă am căzut de acolo
Într-un loc în care străzile duc în cer...

... m-am născut în inima zborului
şi nu mai ştiu cine l-a inventat...

Am scris acest poem încercând să simt ce ar fi simţit Trixy. E zona mea de tribut. Gândurile mele au fost ale lui preţ de câteva bătăi de aripi. Ale lui. (Gina Şerbănescu)

Drumul către libertate

Yeonmi Park
Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord
Editura Polirom, 2015
Traducere de Ioana Aneci

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Yeonmi Park s-a născut în Hyesan, Coreea de Nord, în 1993, iar în prezent locuieşte la Seul, Coreea de Sud. Călătoreşte în lume ca activistă pentru drepturile omului.

"Sînt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat din Coreea de Nord." (Yeonmi Park)

Yeonmi Park a crescut crezînd că e normal să vadă cadavre în drum spre şcoală şi să fie atît de flămîndă, încît să mănînce plante sălbatice. A fost învăţată să nu-şi exprime niciodată părerile şi i s-a spus că "Iubitul Conducător" poate să-i citească gîndurile şi să o pedepsească pentru ele. La vîrsta de 13 ani, după ce tatăl ei a fost condamnat la muncă silnică, Yeonmi şi familia ei au luat decizia disperată de a fugi din Coreea de Nord traversînd fluviul îngheţat Yalu în China, unde au căzut însă în mîinile traficanţilor de persoane. După aproape doi ani de captivitate într-o lume la fel de brutală şi de periculoasă ca aceea pe care o părăsiseră, Yeonmi şi mama ei şi-au riscat din nou viaţa, străbătînd deşertul Gobi şi orientîndu-se după stele în drumul lor spre libertate. Yeonmi Park îşi spune pentru prima oară povestea uluitoare, cu demnitate, curaj şi uneori cu umor. Drumul către libertate e o mărturie despre forţa spiritului uman şi despre riscurile pe care sîntem dispuşi să ni le asumăm ca să fim liberi.

"Realistă şi cutremurătoare." (The Observer)

"Una dintre cele mai cumplite poveşti pe care le-am citit vreodată. O carte ce te face să fii recunoscător pentru libertatea pe care nu ai obţinut-o niciodată prin luptă." (The Bookseller)

"O carte elocventă, dureros de sinceră, ce înfăţişează dificultăţile multor nord-coreeni." (Kirkus Reviews)

Fragment 1

De cînd o apucasem pe mama de mîini şi nu mai voiam să-i dau drumul, ceva se schimbase între noi. Din momentul acela, eu aveam să iau deciziile. Mama s-a uitat la mine şi a întrebat:
- Tu ce vrei?

Fără să mă gîndesc, am spus:
- Eu vreau să mănînc ceva.

Nu puseserăm nimic în gură toată ziua, iar totul era atît de derutant şi de terifiant, încît nu prea mai puteam să mă concentrez.
- Da, Yeonmi-ya, a zis ea. Dar vrei să te întorci în Coreea de Nord?

M-am gîndit puţin. Dacă eram vîndute, m-am gîndit că măcar aveam să fim în acelaşi sat şi mai vedeam noi ce făceam. Poate o găseam pe Eunmi şi poate mîncam ceva.
- Vreau să rămîn în China, am spus.
- Bun, a zis intermediarul cel chelios.
- Ştiţi ceva despre fata mea cea mare, Eunmi? a întrebat mama. Trebuia să plece şi ea în China şi nu am mai auzit nimic de ea.

Intermediarul ne-a spus că trebuia să primească două fete cu cîteva zile în urmă, dar că acestea nu mai ajunseseră. El mai încercase o dată şi cu o zi înainte să ajungem noi, dar nu reuşise să ia legătura cu ceilalţi. După părerea lui, fetele erau încă în Coreea de Nord. Dar ne-a asigurat că aveau să ajungă curînd în China şi că ne puteam reîntîlni în satul unde trăiau şi ceilalţi fugari.
- Bine, am spus eu. Sîntem de acord.

A mai dat un telefon, iar peste puţin timp au venit un chinez foarte gras şi o femeie slăbănoagă, cu accent nord-coreean. S-au tocmit cu cheliosul de faţă cu noi. Grăsanul, Zhifang, era tot un samsar din lanţul de traficanţi care aveau să ne vîndă în cele din urmă "soţilor" noştri. Am aflat că o mamă cu o fiică micuţă erau de obicei vîndute împreună mult mai ieftin decît două tinere sănătoase care puteau fi vîndute separat. Aşa că traficanţii nord-coreeni îl minţiseră pe intermediarul cel chel, iar acum el îl minţea pe chinezul ăsta gras; nu i-a spus că sîntem mamă şi fiică, încercînd să-l convingă că eu aveam de fapt 16 ani, ca să obţină un preţ mai mare.

Zhifang se tot uita la mine şi zicea:
- Hai, zi-mi cîţi ani ai de fapt!

Nu am avut cum să-l conving că sînt mai în vîrstă pentru că eram foarte mărunţică. Am recunoscut că am 13 ani.
- Ştiam eu! a spus Zhifang.

Pînă la urmă, s-au înţeles la preţ. Mama, care fusese vîndută de nord-coreeni cu 500 de yuani chinezeşti, ceea ce însemna cam 65 de dolari (în 2007), a fost cumpărată de Zhifang cu echivalentul a 650 de dolari. Preţul meu iniţial era echivalentul a 260 de dolari şi i-am fost vîndută lui Zhifang cu 15.000 de yuani, adică aproape 2.000 de dolari. Preţul avea să crească de fiecare dată cînd îi eram revîndute altui traficant.

Fragment 2

Eu am avut rău de maşină aproape tot drumul şi nu prea a vorbit nimeni cît am străbătut o zonă rurală. La sfîrşitul zilei, ne-am oprit în sfîrşit la periferia unui oraş care părea mare. Mama nu ştia nici să vorbească, nici să citească în chineză, dar învăţase puţină engleză la facultate. A văzut un indicator pe care scria ceva atît cu caractere chinezeşti, cît şi occidentale: eram în Changchun, capitala provinciei Jilin.

Şi aerul părea diferit în China. În Coreea de Nord trăiam într-o ceaţă de praf şi fum de la gunoaiele cărora li se dădea foc. Dar în China lumea părea mai curată şi simţeai peste tot miros de mîncare gătită delicioasă.

Young Sun locuia împreună cu Zhifang, intermediarul cel gras, într-un cartier cu blocuri modeste - care mie mi se păreau foarte frumoase. După ce ne-au lăsat să intrăm în apartamentul lor, primul lucru care ne-a întrebat ea a fost:
- Ce vreţi să mîncaţi?
- Ouă! am zis eu. Eu vreau să mănînc ouă!

Mai ciugulisem o singură dată dintr-un ou de cînd fusese arestat tata, de Anul Nou. Dar Young Sun a prăjit cinci ouă întregi şi mi le-a dat să mănînc. În timp ce îmi muiam pîinea proaspătă în bogăţia aceea de gălbenuşuri, părerea mea despre China se îmbunătăţea şi mai mult.

Mai tîrziu, am aflat povestea lui Young Sun. În Coreea de Nord fusese un fel de traficant, dar a intrat în datorii şi a rămas fără nici un ban. Zhifang i-a oferit ceva de lucru dacă venea în China să stea cu el. Acum, în loc să transporte el femeile pe care le cumpăra la graniţă, o trimitea pe ea. Astfel, ea îşi asuma toate riscurile. Trăia cu el, dar nu erau căsătoriţi. Nu avea drepturi şi nici acte de identitate, aşa că putea fi arestată în orice moment şi trimisă înapoi în Coreea de Nord.

Practic, toţi cei care au fugit în China trăiesc cu o teamă permanentă. Bărbaţii ce reuşesc să treacă graniţa muncesc de obicei pe la ferme pentru o plată de nimic. Nu îndrăznesc să se plîngă pentru că fermierul nu trebuie decît să anunţe poliţia şi acesta este arestat şi repatriat. Guvernul chinez nu vrea un val de imigranţi, nici nu vrea să supere conducerea de la Phenian. Coreea de Nord nu este doar un partener comercial, ci şi o putere nucleară aflată chiar la graniţa Chinei şi un tampon important între China şi prezenţa americană din Sud. Beijingul refuză să le acorde statutul de refugiaţi fugarilor din Coreea de Nord, etichetîndu-i drept "imigranţi economici" ilegali şi trimiţîndu-i înapoi în ţară. Bineînţeles, noi nu am ştiut toate acestea înainte să fugim. Am crezut că vom fi primite cu braţele deschise. Iar în unele locuri chiar am fost - dar nu de autorităţi.

Fragment 3

Am crezut că aceasta fusese ultima încercare căreia trebuise să-i facem faţă în drumul nostru către libertate. Dar, aproape imediat ce am ieşit pe porţile centrului Hanawon, a început să-mi pară rău că plecam de acolo. Mă aflam acum în ţara opţiunilor, unde supermarketurile îţi ofereau 15 mărci de orez din care să alegi, iar eu tînjeam deja să mă întorc într-un loc unde să ni se spună ce să facem.

Imediat ce ne-am obişnuit cît de cît cu noua noastră viaţă, am aflat cît de dureroasă poate fi libertatea.

Eu şi mama am primit un pachet de relocare pentru locuinţă şi alte cheltuieli în valoare de 25.234 de dolari în următorii cinci ani. Pare o sumă enormă pînă ce iei în considerare faptul că majoritatea familiilor sud-coreene cam atît cîştigă într-un an. Fugarii trebuie să muncească din greu ca să ajungă la nivelul unui cetăţean mediu, iar mulţi dintre ei nu reuşesc niciodată. Ni s-a spus că mai putem primi nişte bani dacă locuim în afara capitalei aglomerate, aşa că eu şi mama am acceptat oferta şi am fost trimise într-un orăşel industrial de lîngă Asan, cam la două ore cu trenul de Seul.

Apartamentul nostru ne-a fost repartizat şi plătit de stat. Pe numele mamei a fost deschis un cont şi ni s-a acordat un stipendiu unic ca să avem cu ce porni. Dar nu am primit toţi banii odată. Se ştia că unii intermediari chinezi îi caută pe fugari în Coreea de Sud ca să le ceară banii pe care aceştia li-i datorează. Şi mai erau şi escroci sud-coreeni care îi păcăleau pe fugari, uşurîndu-i de banii pe care îi primeau de la stat pentru reinstalare. Cazurile acestea erau foarte frecvente pentru că nord-coreenii nou-sosiţi habar nu aveau cum funcţionează lucrurile în lumea reală.

În Coreea de Nord nu există contracte scrise, aşa că la Hanawon ne-au tot spus că pe lumea asta totul se întîmplă pe hîrtie, iar după ce semnezi ceva, devii responsabil pentru acel lucru. Nu mai poţi să te răzgîndeşti. Dar e greu să scapi de obiceiurile vechi şi să-ţi faci altele noi. Aşa că guvernul s-a gîndit că, dacă primeam banii în tranşe, nu riscam să-i pierdem pe toţi odată. Dar, dacă ar fi văzut cum trăiam în Asan, şi-ar fi dat seama că eu şi mama oricum nu prea mai aveam ce pierde.

Complexul de locuinţe în care stăteam era cocoţat pe un deal de la marginea oraşului, nu departe de cîteva magazinaşe şi o linie de autobuz cu care ajungeai în zonele mai populate. Aici chiriile erau foarte mici, iar clădirea noastră era plină de chiriaşi care primeau ajutor de la stat, inclusiv bătrîni şi infirmi ce nu mai aveau familii care să aibă grijă de ei, mai mulţi oameni cu boli psihice care ar fi trebuit să stea la azil - şi noi.

Fragment 4

Imediat ce ne-au dat drumul de la Hanawon, mama a luat legătura cu nişte intermediari din China care au trimis o femeie peste graniţă, la Hyesan, să se intereseze de Eunmi. Voiam să aflăm dacă fusese cumva arestată în China şi trimisă înapoi, ca atîtea alte femei pe care le cunoşteam. Dar nimeni nu mai ştia nimic de sora mea de doi ani şi jumătate, de cînd dispăruse.

Aşa că am dat sfoară în ţară prin reţelele de traficanţi din China că oferim o recompensă de 10.000 de dolari pentru orice informaţii despre Eunmi. În acelaşi timp, mama a depus cerere pentru un paşaport sud-coreean. În primele luni la Asan am trăit în sărăcie pentru că economiseam cît de mult puteam ca să o căutăm pe sora mea. Cum a pus mîna pe paşaport, mama şi-a cumpărat bilet de avion spre China.

Este greu de imaginat cît curaj i-a trebuit mamei ca să facă această călătorie singură. Nici acum nu ştia aproape deloc chineză şi nu mai călătorise niciodată fără cineva care s-o îndrume. Chiar dacă acum avea cetăţenie sud-coreeană, nu avea de unde şti că nu va fi răpită şi vîndută din nou, dacă nu cumva pica în mîinile unor agenţi nord-coreeni care aveau s-o trimită înapoi în ţară, unde o aştepta moartea. Dar şi-a învins temerile, a zburat cu avionul pînă în staţiunea Dalian - pentru că era mai ieftin - şi apoi a străbătut singură cu autobuzul drumul lung pînă la Shenyang.

A stat la vechea noastră prietenă Myung Ok, şefa de la chat-room, cît a căutat-o pe Eunmi. Pe vremea cînd ne ascundeam, ne temeam să le contactăm pe rudele tatei, care locuiau în oraşul Yanbian din nord-estul Chinei. Nu îndrăzniserăm nici măcar să dăm nişte telefoane ca să le localizăm, ca nu cumva să le aducem poliţia la uşă. De data asta mama le-a găsit prin intermediul băncii la care lucrase cîndva mătuşa tatei. A fost minunat să ia din nou legătura cu acea parte a familiei, dar am aflat cu dezamăgire că nimeni nu ştia nimic de Eunmi.

După ce a stat 20 de zile în China, mama s-a întors acasă descurajată. Nu reuşeam să dăm de sora mea, dar nu ne pierdeam speranţa că avea să ne găsească într-o bună zi. Dar mama nu s-a întors chiar cu mîna goală. Înainte de a pleca la misiunea din Qingdao, ne-am lăsat lucrurile într-un loc sigur din Shenyang. Nu am vrut să luăm cu noi nimic care să ne dea de gol că sîntem nord-coreence în timpul evadării noastre. Printre acestea era şi un pacheţel cu nişte fotografii de familie. Pozele acelea erau tot ce ne mai rămăsese de la tata, de la Eunmi şi de la rudele pe care le iubeam şi pe care le părăsiserăm.

Camille

Pierre Lemaitre
Camille
Editura Trei, 2015
Traducere din franceză de Doru Mareş



*****
Intro

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură. Romanele sale noir au mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (Irène) - Prix Cognac 2006, Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). La revedere acolo sus (Editura Trei, 2014) i-a adus Premiul Goncourt în 2013.

La Editura Trei au apărut primele două romane din seria Verhœven, Irène şi Alex (distins cu Crime Writers Association International Dagger Award). Camille este al treilea roman din seria Verhœven (Laureat International Dagger 2015)

*

Martoră a unui jaf pe Champs-Élysées, Anne Forestier, noua iubită a comisarului Verhœven, reuşeşte să scape cu viaţă de atacatorul ei. Rămâne însă desfigurată şi cu traume adânci.
Verhœven se implică trup şi suflet în această anchetă, ce devine o chestiune strict personală, mai ales că infractorul, un recidivist de o cruzime nemaiîntâlnită, e hotărât să o găsească pe Anne...
Astfel, între cei doi bărbaţi are loc o confruntare pe viaţă şi pe moarte, în care Verhœven se arată necruţător şi violent, gata să renunţe la toate principiile sale.
Dar cine e, de fapt, vânătorul? Şi cine este victima?

Dacă, să zicem, personajul Alex este inspirat din Manon Lescaut, Camille aduce foarte mult cu Toulouse Lautrec. Unul dintre marile regrete ale mele este că nu ştiu să desenez, aşa că am inventat un personaj care ştie să o facă. Avantajul de a avea un personaj artist (chiar şi unul ratat, cum e Camille) este că poate vorbi şi un alt limbaj în afară de cel al investigaţiei criminale. În sfârşit, creând-o pe mama lui Camille, o femeie rea, dar o mare artistă, a fost pentru mine un mod de a-l pune pe Camille sub semnul unei contradicţii care îl va bântui în toată trilogia. (Pierre Lemaitre)

Lemaitre ştie să se reinventeze, să surprindă la fiecare nouă carte. La fel stau lucrurile şi cu Camille: o construcţie perfectă, cu răsturnări de situaţie imprevizibile. Alert şi impresionant, al treilea roman din seria Verhœven nu-şi dezamăgeşte cititorii. (L'Humanité)

Fragment

"Nu aflăm decât despre a suta parte
din ceea ce ni se întâmplă.
Habar nu avem care părticică a cerului
plăteşte pentru tot acest infern."
William Gaddis, The Recognitions

ZIUA 1 - Ora 10:00

Se consideră că un eveniment este hotărâtor atunci când îţi dă cu totul peste cap viaţa. Asta citise Camille Verhoeven, cu câteva luni mai devreme, într-un articol despre "Accelerarea istoriei". Acest eveniment decisiv, acaparator, neaşteptat, capabil să îţi electrizeze întregul sistem nervos este perceput imediat printre toate celelalte accidente ale existenţei, fiindcă este încărcat cu o energie de o densitate specifică: de îndată ce îşi face apariţia, înţelegi că va avea pentru tine consecinţe uriaşe, că lucrul întâmplat este ireversibil.

De pildă, cele trei focuri ale puştii cu aer comprimat, trase în direcţia femeii pe care o iubeşti.

Asta o să i se întâmple lui Camille.

Nu contează că în ziua cu pricina o să te duci, ca şi el, la înmormântarea celui mai bun prieten şi că o să ai senzaţia că deja ţi-a ajuns până peste cap pentru toată ziua. Soarta nu se mulţumeşte ea cu banalităţi de felul ăsta, ci e în stare, în pofida aşteptărilor, să se manifeste sub forma unui criminal echipat cu un Mossberg 500 de calibru 12, cu ţeavă retezată.

Mai rămâne de aflat cum vei reacţiona. Aici e problema.

Întrucât gândirea, uluită până peste poate, te face de cele mai multe ori să reacţionezi numai din reflex. Spre exemplu, atunci când, înaintea celor trei focuri de armă, femeia pe care o iubeşti este pur şi simplu călcată în picioare, după care observi limpede criminalul apăsându-şi patul puştii de umăr, nu înainte de a o fi armat cu zgomot sec.

Fără îndoială, în astfel de momente ies la lumină bărbaţii de excepţie, cei care ştiu să ia cele mai bune hotărâri în cele mai grele situaţii.

Dacă însă eşti o fiinţă oarecare, te aperi şi tu cum poţi. Adesea, în faţa unui asemenea seism, eşti condamnat la aproximări ori la eroare, atunci când nu eşti redus de-a dreptul la neputinţă.

Când ai adunat destui ani sau când genul acesta de lucruri ţi-a mai trecut viaţa prin furtună, îţi închipui că ai ajuns imun. Este şi cazul lui Camille. Prima lui soţie a fost ucisă - un adevărat cataclism după care i-au trebuit ani şi ani să-şi revină. Trecut printr-o astfel de încercare, ajungi la convingerea că nimic mai teribil nu te mai poate ajunge.

Ei, în asta constă capcana.
Fiindcă ai coborât garda.
Or, pentru destinul cu ochiul mereu treaz, este cea mai bună clipă pentru a apărea şi a te lua pe sus.
Pentru a-ţi reaminti infailibila punctualitate a hazardului.

Anne Forestier intră în galeria Monier la puţin timp după ora începerii programului. Coridorul principal este aproape gol, încă mai pluteşte în aer mirosul cam iritant al detergenţilor, buticurile se deschid fără grabă, se scot tarabele supraetajate pentru cărţi şi bijuterii, se aranjează standurile de prezentare.

În galeria construită în secolul al XIX-lea, în partea de jos a bulevardului Champs-Élysées, se vând produse de lux, papetărie, marochinărie, antichităţi. Edificiul este îmbrăcat în pereţi de sticlă şi, ridicând privirea, persoana avizată ieşită la plimbare poate descoperi o mulţime de detalii Art déco, faianţă, cornişe, mici vitralii. Anne le-ar putea admira şi ea dacă ar avea chef, dar, cum recunoaşte fără probleme, nu este vreo matinală. La ora asta, înălţimile, amănuntele şi tavanele sunt cea mai neînsemnată grijă a ei.

Are nevoie, înainte de orice altceva, de o cafea tare. Foarte tare.

Întrucât, parcă special în această dimineaţă, Camille a mai lenevit în pat. El care, spre deosebire de ea, chiar este mai degrabă un matinal. Numai că pe Anne n-a prea tras-o inima. Prin urmare, a scăpat cu diplomaţie de avansurile lui Camille - care are mâinile foarte fierbinţi, deci nu este uşor să îi rezişti -, a fugit la duş uitând de cafeaua pe care şi-o turnase în ceaşcă, s-a întors la bucătărie, uscându-şi părul, şi a dat de cafeaua deja rece, a prins una dintre lentilele de contact la doar câţiva milimetri de marginea chiuvetei...

După care s-a făcut timpul de plecare. Cu burta goală.

Drept care, încă de la sosirea în pasajul Monier, pe la zece şi câteva minute, se aşază pe terasa micii braserii de la intrare, unde e cea dintâi clientă. Filtrul de cafea încă lucrează, aşa că este nevoită să aştepte, uitându-se de mai multe ori la ceas, ceea ce nu înseamnă că se grăbeşte. E doar din cauza chelnerului, pentru a-l descuraja. Fiindcă respectivul, cum nu are mare lucru de făcut, aşteptând să fie gata cafeaua, încearcă să lege o conversaţie: şterge mesele din jurul ei privind-o pe sub mână şi, cu aerul că nimic nu ar pândi-o, se apropie în cercuri concentrice. E un tip înalt, slab, plin de el, un blond cu păr unsuros, de felul celor de care dai adesea prin zonele turistice. Când termină de dat târcoale, se proţăpeşte în apropiere, cu o mână în şold, lasă să-i scape un suspin admirativ, uitându-se pe geam, şi emite o cugetare meteo despre starea zilei, dezarmantă în mediocritatea ei.

O fi chelnerul imbecil, dar bun-gust tot are întrucât, la patruzeci de ani, Anne tot fermecătoare a rămas: brunetă, delicată, cu ochii de un verde-deschis, cu surâsul ameţitor aproape... O femeie luminoasă, sincer. Cu gropiţe. Şi gesturi lente, suple, de-ţi vine fără scăpare să pui mâna fiindcă, la ea, totul pare rotund şi tare, sânii, fesele, coapsele, pântecele, păi da, totul este fără discuţie rotund şi tare, genul care te bagă-n boală.

De fiecare dată când se gândeşte la asta, Camille se întreabă ce-o fi căutând cu el care are cincizeci de ani, a chelit zdravăn, însă, mai ales, nu are decât un metru şi patruzeci şi cinci de centimetri. Ca să fim mai clari: este de înălţimea unui băiat de treisprezece ani. Nu întârzii să precizez, pentru a evita speculaţiile, că nici Anne nu este prea înaltă, dar, oricum, tot are cu douăzeci şi doi de centimetri mai mult decât el. Cu aproape un cap mai mult, adică.

Răspunde avansurilor chelnerului cu un zâmbet încântător şi extrem de expresiv: ia mai du-te tu în mă-ta (bărbatul îi face semn că a priceput, nu a vrut decât să fie şi el drăguţ...), iar ea, imediat ce a înghiţit cafeaua, o şi ia prin pasajul Monier către strada Georges-Flandrin. Când ajunge la celălalt capăt al galeriei, bagă mâna în geantă, cu siguranţă pentru a scoate portofelul, şi simte ceva umed. Degetele i se umplu de cerneală. Curge un stilou.

Pentru Camille, propriu-zis cu acest stilou a început povestea. Sau cu faptul că Anne a ales să se ducă exact în această galerie, şi nu în alta, exact în această dimineaţă, şi nu în alta etc. Suma coincidenţelor necesare pentru naşterea unei catastrofe este cu adevărat derutantă. Numai că aceeaşi sumă de coincidenţe a dus la ziua în care Camille a întâlnit-o pe Anne, aşadar, nu poţi mereu să te plângi de tot şi de toate.

Prin urmare, despre stiloul acela este vorba, despre cartuşul lui cu cerneală, unul obişnuit, dar care curge. Cartuşul albastru-închis şi foarte mic. Camille şi-l reaminteşte perfect. Anne e stângace, când scrie, poziţia mâinii este una cu totul deosebită, nici nu se prea înţelege cum de reuşeşte s-o ducă până la capăt şi, după toate astea, mai şi face literele foarte mari, de parcă ar înşira, înfuriată, o serie de semnături. Ca o ciudăţenie, alege întotdeauna stilouri cât se poate de mici, ceea ce face scena încă şi mai uluitoare.

Scoţând din geantă mâna plină de cerneală, Anne se duce imediat cu gândul la pagubele colaterale. Şi iat-o căutând soluţia şi descoperind, în dreapta, o ladă pentru flori. Lasă geanta pe marginea de lemn a acesteia şi începe să scoată lucrurile dinăuntru, rând pe rând.

E uşor enervată, dar în toată povestea este mai degrabă vorba despre teamă decât despre o stare de rău. De altfel, atunci când ajungi să o cunoşti mai bine, nu prea vezi ce ar fi de temut, din moment ce Anne nu are nimic. Nici în geantă, nici în viaţă. Tot ce are pe ea ar putea avea oricine altcineva. Nu şi-a cumpărat nici apartament, nici maşină, cheltuieşte tot ceea ce câştigă, în niciun caz mai mult, însă niciodată mai puţin. Nu pune deoparte, fiindcă aşa ceva e străin de palierul ei cultural. Tatăl ei a lucrat în comerţ şi, chiar înainte de a falimenta, a fugit cu încasările a vreo patruzeci de asociaţi al căror trezorier fusese abia ales, şi nici că l-a mai văzut cineva vreodată. Lucrul acesta explică, fără îndoială, faptul că Anne are legături foarte reci cu banii. Singurele ei îngrijorări financiare, îţi explică, ţin de vremea când şi-a crescut singură fiica, pe Agathe, dar asta a fost demult.

Aruncă stiloul la coş şi bagă telefonul mobil în buzunarul hainei. Şi portofelul s-a pătat şi ar fi şi el bun de aruncat, dar hârtiile dinăuntru sunt intacte. Căptuşeala genţii e şi ea udă, dar cerneala nu a trecut până în partea cealaltă. Probabil că Anne se jură că va cumpăra alta în dimineaţa asta, doar o galerie comercială este locul ideal, dar nu vom fi nicicând siguri, întrucât evenimentele ulterioare o vor împiedica să îşi pună planurile în aplicare. Până atunci, îmbracă, de bine, de rău, fundul genţii cu batistele de hârtie pe care le are la ea. Odată încheiată operaţiunea, încep să o preocupe degetele pline de cerneală, de acum degetele de la ambele mâini.

S-ar putea întoarce la braserie, dar perspectiva de a da iarăşi de chelnerul acela e destul de descurajatoare. Se pregăteşte totuşi să o rezolve cumva când zăreşte, în faţa ei, un panou indicând o toaletă publică, lucru de care nu prea dai în asemenea locuri. Este un colţişor situat chiar dincolo de patiseria Cardon şi de magazinul de bijuterii Desfossés.

Ei bine, începând din acest moment cursul evenimentelor se accelerează.
Anne parcurge cei treizeci de metri până la toaletă, împinge uşa şi dă de doi bărbaţi care au intrat pe ieşirea de urgenţă dinspre strada Damiani şi care se îndreaptă spre galerie.
Doar o secundă să fi... Bine, e ridicol, dar sare-n ochi: dacă Anne ar fi intrat cu cinci secunde mai târziu, indivizii şi-ar fi scos cagulele şi lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
Doar că treaba aşa a mers: Anne intră, toţi sunt uimiţi şi încremenesc.
Anne se uită când la unul, când la celălalt, şocată de prezenţa lor, de ţinută şi, mai ales, de combinezoanele negre.
Şi de arme. De puştile cu aer comprimat. Aşa e când nu te pricepi la arme: e tare impresionant.
Unul dintre tipi, cel mai scund, lasă să-i scape un soi de grohăit, un ţipăt poate. Anne îl priveşte. Omul e stupefiat. Pe urmă se întoarce spre celălalt. E mai înalt, cu faţă dură, colţuroasă. Scena ţine doar câteva secunde, însă cele trei personaje rămân mute, înţepenite, toate la fel de uluite. Toate prinse pe picior greşit. Bărbaţii îşi pun în grabă cagulele la loc. Cel mai înalt ridică puşca, se întoarce pe jumătate, de parcă ar ţine în mână un topor a cărui lamă s-ar pregăti să o înfigă în trunchiul unui stejar, după care o loveşte pe Anne în plină figură cu patul armei.
Cu toată puterea.
Făcându-i ţeasta pur şi simplu să explodeze. Ba chiar scoate un soi de "Îhhh!", din pântece, ca un jucător de tenis când loveşte mingea.

Anne cade pe spate, încercând să se agaţe de ceva, însă nu găseşte nimic. Lovitura a fost atât de neaşteptată şi de violentă, încât are senzaţia că i s-a desprins capul de restul trupului, fiind aruncată înapoi mai bine de un metru. Ceafa i se izbeşte apoi de uşă, îşi desface braţele şi se prăbuşeşte fără cunoştinţă de podea. Patul de lemn al armei aproape că i-a căscat jumătate din faţă, de la mandibulă până la frunte, şi i-a spart pometele drept, care s-a înfundat ca un fruct prea copt. Din obrazul astfel distrus pe vreo zece centimetri, sângele a ţâşnit imediat. Din afară, zgomotul loviturii a părut la fel cu acela al unei mănuşi de box izbind sacul de antrenament. Dinăuntru, pentru Anne a fost ca izbitura unui ciocan, însă a unuia de douăzeci de centimetri lăţime, ţinut şi repezit apoi cu ambele mâini.

Celălalt bărbat începe să urle înfuriat. Anne îl aude ca prin ceaţă, căci creierului îi este greu să îşi regăsească echilibrul.

De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cel mai înalt înaintează spre Anne şi îndreaptă ţeava puştii către capul ei, armând-o cu un zgomot sec şi pregătindu-se să tragă, dar în acelaşi timp complicele lui urlă încă o dată. Acum şi mai tare. Poate chiar face un pas înainte şi îşi prinde tovarăşul de mânecă. Aproape inconştientă, Anne nu reuşeşte să deschidă ochii, doar palmele i se agită, deschizându-se şi închizându-se în gol, într-o mişcare spasmodică, reflexă.

Bărbatul cu puşca se opreşte, se întoarce, ezită. Este adevărat că focurile de armă sunt cea mai sigură modalitate de a te trezi cu poliţia pe cap până să te apuci de treabă. Orice profesionist ţi-o poate spune. Pentru o secundă pare că ezită între variantele de jurisprudenţă de urmat şi, odată ce se opreşte la una dintre ele, se întoarce iarăşi către Anne căreia îi cară o ploaie de lovituri de picior. Peste faţă şi în pântece. Femeia încearcă să se ferească, dar chiar dacă ar găsi puterea de a o face, tot nu ar avea cum din cauza uşii în care este înghesuită. Nu e nicio ieşire. De o parte se află uşa de care e lipită, de cealaltă, bărbatul care, sprijinindu-se pe piciorul stâng, o loveşte cu toată puterea cu vârful ghetei drepte. Între două izbiri, Anne îşi regăseşte rapid suflul. Individul se opreşte şi el o clipă, apoi, fără îndoială fiindcă nu obţine rezultatul scontat, se hotărăşte să adopte o metodă mai radicală, aşa că ridică iarăşi puşca deasupra capului şi începe să îi piseze corpul cu lovituri de pat. Cu toată forţa, din toate puterile.
Ai zice că încearcă să înfigă un ţăruş în pământul îngheţat.

Anne se răsuceşte pentru a se apăra, îşi întoarce faţa spre podea, alunecă pe propriul sânge care a curs de acum din abundenţă, îşi încrucişează mâinile peste ceafă. Iar cea dintâi lovitură tocmai peste occipital se năpusteşte. A doua, mai bine ţintită, îi sfărâmă degetele.

Schimbarea de metodă nu pare a fi opţiunea unanimităţii, din moment ce bărbatul celălalt, cel mai scund, se agaţă de complice şi îl împiedică să îşi continue loviturile, prinzându-l de braţ şi ţipând. Cum figura nu mai ţine, tipul îşi lasă baltă planul şi se întoarce la practica rudimentară, reîncepând loviturile de picior, bine aliniate dintr-o parte în alta a trupului lui Anne, trase cu încălţămintea masivă, din piele, de felul bocancilor militari. Acum ia la ţintă capul. Făcută ghem, Anne continuă să încerce să se pună la adăpostul propriilor braţe de loviturile care i se năpustesc peste craniu, ceafă, antebraţe, spate, nici nu se mai ştie despre câte lovituri se poate vorbi, medicii vor spune că opt pe puţin, legistul va considera că mai degrabă nouă, vezi de află, lovituri cu care plouă din toate părţile.
Este momentul în care Anne îşi pierde cu totul cunoştinţa.

Pentru cei doi bărbaţi, problema pare rezolvată. Numai că trupul lui Anne blochează uşa care dă spre galeria comercială. Fără să mai stea la discuţii, se apleacă amândoi, iar cel scund o prinde de un braţ şi o trage spre el, în timp ce capul femeii se izbeşte de pardoseală. Îi dă drumul abia când uşa în sfârşit se poate deschide, braţul lui Anne căzând greu, însă într-o poziţie aproape graţioasă. Braţele Madonnei sunt uneori astfel pictate, senzuale şi lipsite de vlagă. Dacă ar fi asistat la această parte a scenei, Camille ar fi recunoscut pe loc ciudata asemănare a braţului lui Anne, abandonul total pe care îl sugera, cu acela din tabloul Victima sau Asfixiata al lui Fernand Pelez, lucru care i-ar fi marcat tare urât moralul.

Povestea s-ar putea opri aici. Povestea unei împrejurări nenorocite. Însă cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi nu concepe astfel situaţia. În mod clar, el e şeful şi, ca atare, cântăreşte rapid situaţia în care au ajuns.

Ce-o să se întâmple acum cu fata asta?
O să îşi revină din leşin şi o să înceapă să urle?
Se va repezi în galeria Monier?
Sau, cea mai rea variantă: va ieşi, fără ca el să îşi dea seama, pe uşa de urgenţă şi va striga după ajutor?
Ori se va ascunde într-una dintre cabine, îşi va scoate mobilul şi va suna la poliţie?

Aşa că întinde un picior pentru a ţine uşa deschisă, se apleacă spre ea, o prinde de glezna dreaptă şi iese de la toaletă trăgând-o pe jos vreo treizeci de metri ca un copil care îşi târăşte jucăria după el, cu aceeaşi uşurinţă şi indiferenţă faţă de ceea ce se întâmplă în urma lui.

Corpul lui Anne se izbeşte când de una, când de alta, ba umărul de colţul de la toaletă, ba şoldul de peretele coridorului, capul i se clatină după cum e scuturat trupul în drum, lovindu-se uneori de plintă, alteori de vreun colţ al ghivecelor pentru plante aşezate pe marginile galeriei.

Anne nu mai este decât o cârpă, un sac, un manechin amorf, lipsit de viaţă, care se goleşte de sânge şi lasă în urma lui o dâră lată şi roşie ce se coagulează cu fiecare minut ce trece. Căci sângele se usucă repede.

E ca şi moartă. Când bărbatul îi dă drumul, lasă practic după el, pe jos, un trup dezarticulat spre care nu aruncă nici măcar o privire, nu mai e treaba lui, tocmai şi-a armat iarăşi puşca, acum cu un gest sigur pe el, definitiv, care spune totul despre hotărârea luată. Cei doi bărbaţi se năpustesc în magazinul de bijuterii Desfossés strigându-şi ordinele. Magazinul abia dacă a deschis. Un observator din exterior, dacă ar exista vreunul, ar fi surprins de decalajul dintre brutalitatea de care dau dovadă cei doi încă din momentul în care intră şi cele câteva persoane din magazin. Bărbaţii îşi latră comenzile către personalul prezent (nu este vorba decât despre două femei), lovesc în burtă, în figură, totul se desfăşoară foarte repede. Zgomot de sticlă spartă, ţipete, gemete, gâfâieli înspăimântate.

Să fie oare efectul capului greblând pe jos cale de treizeci de metri, scuturăturilor datorate transportului, vreunei neaşteptate pulsiuni vitale?... Oricum, e clipa în care Anne încearcă să se racordeze din nou la realitate. Creierul ei, ca un radar nebun, caută cu disperare un sens al situaţiei în care se află, însă nu este nimic de făcut, conştiinţa i s-a rătăcit, literalmente anesteziată de lovituri şi de imprevizibilul întâmplării. Cât despre trup, acesta este îndobitocit de durere, ar fi peste poate să îl faci să mişte şi pe cel mai neînsemnat muşchi.

Spectacolul corpului lui Anne, târât pe alee şi zăcând în balta de sânge, la intrarea în butic, va avea şi un efect pozitiv, dând un impuls uriaş întru accelerarea desfăşurării lucrurilor.

Will Grayson, Will Grayson

John Green, David Levithan
Will Grayson, Will Grayson
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Ioana Oprica



*****
Intro

Cărţile lui John Green au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei New York Times. Foarte activ şi pe platformele virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdfighter din întreaga lume. De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut: Sub aceeaşi stea, Oraşe de hârtie, Căutând-o pe Alaska, Fulgi de iubire şi De 19 ori Katherine.

David Levithan (n. 1972) este un autor prolific şi editor de literatură pentru adolescenţi. Prima sa carte, Boy Meets Boy, a apărut în 2003 şi a fost urmată de numeroase romane şi volume de povestiri. De acelaşi autor, la Editura Trei, a apărut romanul Zi după zi.

*

Într-o seară îngheţată, în cel mai neaşteptat loc din Chicago, doi adolescenţi - având amândoi numele de Will Grayson - sunt pe cale să-şi intersecteze paşii. Pe măsură ce lumile lor intră în coliziune şi se împletesc, cei doi Will Grayson descoperă că viaţa îi poartă în direcţii noi şi surprinzătoare: aventuri romantice şi punerea în scenă a celui mai de succes musical din istoria liceului.

Amuzantă, dinamică şi emoţionantă, "coproducţia" semnată de John Green şi David Levithan debordează de sensibilitate şi umor - un regal pentru fanii din întreaga lume!

Will Grayson, Will Grayson a intrat direct pe locul 3 în lista de bestseller young fiction a New York Times, fiind prima carte cu personaje gay inclusă vreodată în listă.

O poveste plină de adrenalină despre iubirea adolescentină, revoltă, furie, suferinţă şi prietenie, condimentată cu doze generoase de comedie. (Booklist)

Rezultatul colaborării dintre doi maeştri ai literaturii pentru adolescenţi: un roman savuros. (School Library Journal)

O poveste de dragoste efervescentă, care îmbină magistral situaţiile ridicole cu cele realiste. (Kirkus Review)

Fragment
capitolul unu

Când eram mic, taică-miu avea o vorbă: "Will, poţi să-ţi alegi prietenii, poţi să-ţi ştergi mucii, da' nu poţi să le ştergi lor mucii". La opt ani, mie asta mi se părea o observaţie destul de perspicace, dar se pare că e greşită din câteva puncte de vedere. În primul rând, faza asta cu alegerea prietenilor e imposibilă, altfel n-aş fi ajuns să mă pricopsesc cu Tiny Cooper.

Tiny Cooper nu e cel mai gay om din lume şi nici cel mai gras om din lume, dar eu cred că s-ar putea să fie cel mai gras om din lume care e supermega gay şi, invers, cel mai gay om din lume care e supermega gras. Tiny e cel mai bun prieten al meu încă din clasa a cincea, în afară de tot semestrul trecut, când el a fost prea ocupat să-şi cultive vocaţia de a fi pe invers, iar eu am fost prea ocupat să-mi fac pentru prima oară în viaţa mea un Grup de Prieteni mai de Doamne-ajută, care până la urmă au sfârşit prin a Nu Mai Vorbi Niciodată cu Mine, din cauza a două mici abateri:

1. După ce nu ştiu ce membru din consiliul de conducere al şcolii a făcut ditamai scandalul în vestiar din cauza tipilor gay, eu m-am băgat să-i iau apărarea lui Tiny Cooper, că e dreptul lui să fie şi gigant (şi, prin urmare, cel mai bun apărător din echipa noastră jalnică de fotbal), şi gay. Atâta că am făcut asta printr-o scrisoare trimisă la ziarul şcolii pe care, idiot cum sunt, am şi semnat-o.

2. Era un tip, Clint, în Grupul de Prieteni, care s-a apucat să vorbească la prânz despre scrisoare şi, în timp ce vorbea despre ea, m-a făcut clănţău, da' eu nici măcar nu ştiam ce e aia clănţău şi întrebam "Cum adică?" După care m-a făcut iar clănţău, punct în care i-am zis lui Clint să se ducă undeva, mi-am luat tava şi am plecat.

Ceea ce, practic, înseamnă că eu am părăsit Grupul de Prieteni, chiar dacă mă simţeam fix pe dos. Acum, ca să fiu sincer, niciunul dintre ei nu a părut vreodată să mă placă, dar erau pe-acolo, ceea ce nu-i chiar degeaba. Şi acum nu mai sunt pe-aici, lipsindu-mă de orice fel de companie socială.

Asta dacă nu-l punem la socoteală pe Tiny. Ceea ce bănuiesc că nu trebuie să fac.

Şi la numai câteva săptămâni după vacanţa de Crăciun dintr-a unşpea, stau în Banca Mea din sala de introducere în analiză, când apare Tiny unduindu-se cu tricoul lui de fotbal îndesat în pantaloni, chiar dacă sezonul de fotbal s-a terminat demult. În fiecare zi, Tiny reuşeşte în mod miraculos să se înghesuie lângă mine în bancă la ora de introducere în analiză şi, în fiecare zi, eu mă minunez cum poate să facă asta.

Aşa că Tiny reuşeşte să se aşeze pe scaunul lui, eu sunt oarecum uimit, după care se întoarce spre mine şi-mi şopteşte clar, pentru că, în sinea lui, vrea să audă şi ceilalţi:
- M-am îndrăgostit.

Îmi dau ochii peste cap, pentru că el se îndrăgosteşte o dată pe oră de câte un amărât. Toţi arată la fel: slăbănogi, transpiraţi şi bronzaţi, ultima chestie fiind o oroare, fiindcă în Chicago toate bronzurile de februarie sunt o făcătură, iar tipii cu bronz prefabricat - nu mă interesează dacă-s gay - sunt penibili.
- Eşti atât de cinic, face Tiny, fluturându-şi mâna spre mine.
- Tiny, da' nu-s cinic. Sunt practic.
- Eşti robot, îmi zice el.

Tiny crede că sunt incapabil să simt ceea ce oamenii numesc emoţie, şi asta pentru că n-am mai plâns de la şapte ani, când am văzut un film, Toţi câinii merg în rai. Bănuiesc că ar fi trebuit să mă prind după titlu că n-o să se termine prea vesel, dar am scuza că aveam şapte ani. În fine, de atunci n-am mai plâns. Nu prea mă prind care e ideea cu plânsul. Plus că am impresia că plânsul - în afară de atunci când îţi moare o rudă sau chestii din astea - poate fi evitat, dacă te iei după două reguli simple: 1. Să nu te intereseze prea mult. 2. Să-ţi ţii gura. Orice nenorocire care mi s-a întâmplat vreodată s-a tras din eşecul de a urma vreuna dintre regulile astea.
- Ştiu că e dragoste pe bune pentru că o simt, zice Tiny.

Se pare că ora a început fără ca noi să ne dăm seama, pentru că domnul Applebaum, care chipurile ne iniţiază în analiza matematică, dar ce îmi predă mie de fapt e că durerea şi suferinţa trebuie îndurate cu stoicism, întreabă:
- Ce simţi tu, Tiny?
- Dragoste! face Tiny. Simt dragoste.

Şi toată lumea se întoarce şi fie râde, fie pufneşte la Tiny şi, cum eu stau cu el în bancă şi el e singurul şi cel mai bun prieten al meu, toţi râd şi pufnesc de fapt şi spre mine, şi tocmai din cauza asta nu mi l-aş alege pe Tiny Cooper drept prieten. Atrage prea tare atenţia. În plus, suferă de o incapacitate patologică de a urma oricare dintre cele două reguli ale mele. Aşa că se unduieşte pe-aici, pune totul la suflet şi vorbeşte continuu, iar după aia se miră când îi pică lumea-n cap. Şi, bineînţeles, prin simplul principiu al proximităţii, asta înseamnă că îmi pică şi mie lumea în cap.

După oră, în timp ce caut prin dulap, întrebându-mă cum naiba am reuşit să-mi las Litera stacojie acasă, apare Tiny cu Frontul lui de prieteni Hetero-Gay, adică Gary (care e pe invers) şi Jane (care s-ar putea să fie sau nu... n-am întrebat niciodată), şi Tiny îmi zice:
- Se pare că toată lumea crede că eu mi-am etalat dragostea faţă de tine la introducerea în analiză. Eu, amorezat de Will Grayson. Zi şi tu dacă nu e cea mai tâmpită chestie pe care ai auzit-o vreodată.
- Beton, zic eu.
- Deci oamenii sunt atât de idioţi, face Tiny. Ca şi cum ar fi ceva aiurea să fii îndrăgostit.

Gary pufneşte. Dacă ar fi să-ţi poţi alege prietenii, eu m-aş gândi serios la Gary. Tiny s-a apropiat mai mult de Gary, de Jane şi de prietenul lui Gary, Nick, când s-a înscris în Frontul Hetero-Gay, adică în perioada când eu cochetam cu Grupul de Prieteni. Nici nu-l prea cunosc, dacă în ultimele două săptămâni am tot umblat iar numai cu Tiny, dar pare să fie cel mai normal om cu care s-a împrietenit Tiny vreodată.
- E o diferenţă, subliniază Gary, între a fi îndrăgostit şi a trâmbiţa asta în ora de introducere în analiză.

Tiny începe să zică ceva, dar Gary îl întrerupe:
- Adică, nu mă înţelege aiurea. Ai tot dreptul să-l iubeşti pe Zach.
- Billy, zice Tiny.
- Stai aşa, da' ce s-a întâmplat cu Zach? întreb eu, fiindcă puteam să jur că la ora de introducere în analiză Tiny era amorezat de unu' Zach.

Dar au trecut totuşi patruşapte de minute de la declaraţia lui, aşa că e posibil să se fi sucit. Tiny a avut vreo 3 900 de prieteni, dintre care jumătate doar pe net.

Gary, care pare la fel de buimăcit ca mine de introducerea lui Billy în scenă, se apleacă spre dulap şi se dă uşor cu capul de metal.
- Tiny, s-o arzi pe stilu' târfă e atât de neindicat pentru cauză.
- Am putea să calmăm zvonurile despre noi doi? întreb eu, uitându-mă în sus la Tiny. Îmi afectează combinaţiile cu doamnele.
- Nici să le zici doamne nu te-ajută prea mult, mă anunţă Jane.

Tiny pufneşte în râs.
- Pe bune, acuma, îi zic. Mereu mi-o iau pe faza asta.

Tiny se uită în sfârşit serios la mine şi dă uşor din cap.
- Deşi, între noi fie vorba, zice Gary, ai fi în stare s-o comiţi mai nasol decât cu Will Grayson.
- Ceea ce a şi făcut, remarc eu.

Tiny râde şi face o piruetă până în mijlocul culoarului, după care strigă încă râzând:
- Lume, lume, nu sunt în limbă după Will Grayson. Dar altceva ar trebui să ştiţi despre Will Grayson. După care începe să cânte pe o voce baritonală de Broadway, cam la fel de groasă ca talia lui: Nu pot trăi fără el!

Oamenii încep să râdă, să chiuie şi să aplaude în timp ce Tiny îi dă înainte cu serenadele, iar eu mă car spre ora de engleză. E cale lungă şi se lungeşte şi mai mult când te opreşte câte unul să te întrebe cum e să te sodomizeze Tiny Cooper şi cum procedezi ca să-i dibuieşti "cocoşelul gay şi dolofan" pe sub burta imensă. Eu răspund aşa cum fac mereu: mă uit în pământ şi merg pe repede-nainte. Ştiu că oamenii glumesc. Ştiu că, atunci când te cunoşti cu cineva, implică şi să faci mişto de acel cineva sau cam aşa ceva. Tiny are mereu vorbele la el ca să dea replica, gen: "Pentru cineva care se presupune că nu mă doreşte, petreci clar prea mult timp gândindu-te şi vorbind despre penisul meu". Poate că asta o ţine la Tiny, da' la mine nu ţine niciodată. La mine merge să-mi ţin pliscu'. Aşa că tac din gură, nu-mi bat capul, îmi văd de drum şi în curând scap.

Ultima dată când am zis ceva semnificativ a fost când i-am scris editorului cretinătatea de scrisoare despre cretinul de Tiny Cooper şi dreptul lui cretin de a fi cel mai bun şi cretin jucător din echipa noastră penibilă de fotbal. Nu-mi pare deloc rău că am scris-o, îmi pare rău c-am semnat-o. Asta chiar a fost o încălcare flagrantă a regulii cu tăcutul din gură şi uite unde m-a adus: singur într-o marţi după-masă, cu ochii înţepeniţi la Converşii mei negri.

În aceeaşi seară, nu mult după ce comand pizza pentru mine şi ai mei, care sunt - ca de obicei - până târziu la spital, Tiny Cooper mă sună şi, pe un ton mega şoptit şi repezit, varsă tot:
- Cică Neutral Milk Hotel au concert de reuniune la Hideout, care nu e promovat deloc şi nu ştie nimeni de el, deci să-mi bag, Grayson, să-mi bag!
- Să-mi bag! urlu eu.

Măcar o chestie şi tot poţi s-o zici despre Tiny: oricând se întâmplă ceva tare, Tiny află primul.

Acuma, nu sunt genul care se entuziasmează aiurea, da' Neutral Milk Hotel mi-au schimbat viaţa într-un fel. Au scos albumul ăla absolut genial în 1998, In the Aeroplane Over the Sea, şi dup-aia nu s-a mai auzit nimic de ei, poate şi pentru că vocalistul trăieşte într-o peşteră din Noua Zeelandă. Da', oricum, omul e un geniu.
- Când?
- Nu-ş'. De-abia am aflat. O sun şi pe Jane. Şi ei îi plac aproape la fel de mult ca şi ţie. Băi, deci acum. Acum. Hai la Hideout acum.
- Deci sunt deja pe drum, îi răspund, în timp ce deschid uşa de la garaj.

O sun pe maică-mea din maşină. Îi zic că Neutral Milk Hotel au concert la Hideout şi ea face:
- Cine? Ce? Unde?!

După care îi fredonez câteva acorduri dintr-o piesă de-a lor şi zice:
- A, ştiu cântecul ăsta. E de pe compilaţia pe care mi-ai făcut-o.
- Exact.
- Bine, da' până la unşpe eşti acasă.
- Mamă, e un eveniment istoric. Istoriei nu i se răceşte lăpticu'.
- Până la unşpe eşti acasă.
- Of! Bine.

După care trebuie să se ducă să taie cancerul din cineva.

Tiny Cooper stă într-o vilă cu cei mai bogaţi părinţi din lume. Ai lui nici nu cred că muncesc, dar sunt atât de greţos de bogaţi, că Tiny Cooper nici măcar nu stă în vilă - stă în anexa vilei, el singur în toată casa. Are trei dormitoare în nenorocirea aia şi un frigider care e alimentat continuu cu bere, şi ai lui nu-l freacă niciodată la cap, aşa că putem să stăm toată ziua pe-acolo să ne jucăm fotbal pe video şi să bem Miller Lite, atâta doar că Tiny nu suportă jocurile video şi eu nu suport să beau bere, deci cam tot ce facem în general e să ne jucăm darts (are tablă de darts), să ascultăm muzică, să stăm de vorbă şi să învăţăm. Tocmai ce voiam să zic T de la Tiny, că omul iese în goană din camera lui, cu un mocasin negru de piele în picior şi cu celălalt în mână, răcnind:
- Hai, Grayson, hai, hai!

Şi totul merge ca uns până acolo: traficul nu e foarte nasol pe Sheridan, strecor frumos maşina ca şi cum am fi la cursa de la Indianapolis şi ascultăm piesa mea preferată de la NMH, Holland 1945, apoi o luăm pe Lake Shore Drive, cu valurile Lacului Michigan izbindu-se de pietre de-a lungul şoselei, cu geamurile crăpate ca să se dezaburească şi aerul rece, jegos şi apăsător vâjâind înăuntru, şi-mi place de mor mirosul de Chicago - Chicago e apă sălcie de lac şi funingine, transpiraţie şi chestii vâscoase şi-mi place de mor, şi-mi place de mor cântecul ăsta, şi Tiny cică "Mor după cântecul ăsta" şi lasă oglinda în jos, ca să-şi ciufulească freza, gen, cu o mână de expert. Ceea ce mă face să mă gândesc că Neutral Milk Hotel or să mă vadă pe mine la fel de bine cum o să-i văd şi eu pe ei, aşa că-mi fac o verificare rapidă în retrovizoare. Parcă am faţa prea pătrată şi ochii prea mari, de zici că m-am născut mirat, dar nu e vorba c-aş putea să dreg în vreun fel chestiile aiurea de la mine.

The Hideout e o bombă din scânduri, cuibărită între o fabrică şi o clădire a Direcţiei de Transporturi. Nu e nimic de capul ei, doar că e coadă la intrare şi e abia şapte, aşa că mă aşez la rând cu Tiny, până apar Gary şi Jane Posibil Lesbi.

Jane are pe ea, pe sub geaca descheiată, un tricou cu decolteu în V, pe care şi-a scris de mână Neutral Milk Hotel. Jane şi-a făcut apariţia în viaţa lui Tiny cam pe vremea când eu mă evaporam din ea, aşa că nu prea ne ştim. Cu toate astea, aş putea zice că în momentul de faţă e cam pe locul patru la capitolul cei mai buni prieteni ai mei şi, după câte se pare, are ceva gusturi muzicale.

În timp ce aşteptăm afară la Hideout, în frigul ăla care-ţi muşcă faţa, Jane salută fără să se uite la mine, o salut şi eu, după care ea zice:
- E atât de bestială trupa asta.
- Ştiu, îi zic.

A se nota că asta e posibil cea mai lungă conversaţie pe care am avut-o vreodată cu Jane. Dau un pic cu piciorul în pietrişul de pe jos şi mă uit la norişorul de praf care mi se ridică în jurul piciorului, după care îi zic lui Jane cât de mult îmi place Holland 1945, la care ea:
- Mie-mi plac chestiile mai puţin accesibile de la ei. Chestiile noisy, mai polifonice.

Dau şi eu din cap - sperând să las impresia că ştiu ce e aia polifonic.

Una dintre chestiile legate de Tiny Cooper e că nu poţi să-i zici ceva la ureche, chiar dacă eşti cât de cât înalt ca mine, pentru că fraierul e doi pe doi, adică tre' să-l baţi pe umărul ăla uriaş şi dup-aia să-i faci cumva semn cu capul că ţi-ai dori să-i susuri ceva în ureche, şi-abia apoi se apleacă el ca să-i zici:
- Auzi, Jane e partea hetero sau gay din Frontul Hetero-Gay?

La care Tiny se lasă în jos şi-mi şopteşte şi el la ureche:
- Nu'ş. Cred că a avut un gagiu într-a noua.

Ţin să subliniez că Tiny Cooper a avut circa 11.542 de gagii într-a noua, la care Tiny mă înghionteşte în braţ, chipurile în joacă, dar de fapt îmi provoacă avarie totală la nerv.

Gary o încălzeşte pe Jane masându-i braţele în sus şi-n jos, când în sfârşit coada începe să se mişte. Şi, la nici cinci secunde, vedem un puşti cu o aură de suferind, clar genul sfrijit-blond-bronzat care-i place lui Tiny, aşa că Tiny îl întreabă ce-a păţit şi puştiu' zice că n-au voie decât ăia de peste 21 de ani.
- Băi, îi zic lui Tiny bâlbâindu-mă, băi, clănţău!

Tot nu ştiu ce înseamnă, da' pare nimerit.

Tiny Cooper îşi ţuguie buzele şi se încruntă. Se întoarce spre Jane.
- Ai buletin fals?

Jane dă din cap că da.
- Şi eu, se piţigăiază şi Gary, iar eu îmi strâng pumnii, fălcile le am deja încleştate şi îmi vine să urlu, dar în loc de asta zic:
- Mă rog, io mă duc acasă...

... pentru că eu nu am buletin fals.

Numai că în punctul ăsta Tiny zice super repede şi super şoptit:
- Gary, când arăt eu buletinu', tu dă-mi una-n faţă cât poţi de tare şi-atunci te bagi şi tu, Grayson, prin spatele meu, lejer, ca şi când n-ai avea nicio treabă.

Şi pe urmă nu mai zice nimeni nimic o vreme, până când Gary se scapă cam tare:
- Păi, io nu prea ştiu să lovesc.

Ajungem până lângă bodyguard, care are un tatuaj mare pe chelie, aşa că Tiny bolboroseşte-n barbă:
- Hai, că ştii. Doar dă-mi una ca lumea.

Eu rămân un pic mai în spate, să mă uit. Jane îi dă bodyguardului buletinul ei. Ăsta înfige o lanternă pornită deasupra lui, îşi ridică privirea spre ea şi i-l dă înapoi. Şi vine rândul lui Tiny. Eu fac rapid o serie scurtă de inspiră-expiră, pentru că am citit odată că oamenii cu mult oxigen în sânge par mai calmi, şi pe urmă îl urmăresc pe Gary cum se ridică pe vârfuri, îşi trage braţul în spate şi-l pocneşte pe Tiny în ochiul drept. Lui Tiny i se duce capul pe spate şi Gary începe să ţipe:
- Băăă, mâna mea, au, băga-mi-aş!

Bodyguardul sare să-l apuce pe Gary şi atunci Tiny se întoarce să mă acopere pe mine şi, cum se întoarce el, eu intru calm în bar, de zici că Tiny e uşa mea turnantă.

Odată intrat, mă uit înapoi şi văd că bodyguardul îl ţine de umeri pe Gary, care se holbează, cu faţa schimonosită de durere, la propria mână. Şi-atunci Tiny pune o mână pe spatele bodyguardului şi-i zice:
- Hei, prietene, doar ne prosteam şi noi pe-aicea. Da' bună asta, Dwight.

Îmi ia câteva momente să mă prind şi eu că Gary e Dwight. Sau că Dwight e Gary.
- Ţi-a buşit ochiu', în pana mea, zice bodyguardul, la care Tiny contraatacă:
- Mi-o datora.

După care îi explică bodyguardului că şi el, şi Gary/ Dwight sunt în echipa de fotbal american a Universităţii DePaul şi că mai devreme, în sala de forţă, Tiny dăduse o pasă cam proastă sau ceva de genu'. Bodyguardul cică a jucat şi el ca atacant în liceu şi uite-aşa s-au luat frumos la discuţii, în timp ce-i verifica buletinul monumental de fals, după care ne trezim toţi patru înăuntru la Hideout, doar noi cu Neutral Milk Hotel şi încă o sută de necunoscuţi.

Marea de oameni din jurul barului se desface în două şi Tiny ia două beri, dintre care îmi oferă mie una. O refuz.
- De ce Dwight? întreb.
- În buletin e trecut Dwight David Eisenhower al IV-lea.
- Şi de unde dreacu' îşi ia toată lumea buletine false?

La care Tiny zice:
- Din nişte locuri.

Mă decid să-mi iau şi eu unul.
- De fapt, o să vreau o bere, îi zic, în mare pentru că simt nevoia să ţin ceva în mână.

Tiny îmi întinde berea din care a băut deja şi pe urmă îmi fac loc cât mai aproape de scenă, fără Tiny, fără Gary şi fără Jane Posibil Lesbi. Suntem doar eu şi scena, care în sala asta nu e ridicată decât la vreo juma' de metru, aşa că, dacă solistul de la Neutral Milk Hotel e mai degrabă pitic - gen, dacă are un metru şi zece - cât de curând o să mă uit fix în ochii lui.

Uşor-uşor, vin şi ceilalţi oameni înspre scenă şi locul se face destul de repede ca o cutie de sardine. Am mai venit aici şi înainte, la evenimente fără limită de vârstă, dar n-a fost niciodată ca acum - cu o bere de care nici nu m-am atins şi nici n-am de gând să mă ating transpirându-mi în mână, cu toţi necunoscuţii ăştia în jurul meu, plini de piercinguri şi tatuaje. De la primul până la ultimul om care e acum în Hideout, toţi sunt mai mişto decât oricare din Grupul de Prieteni. Oamenii ăştia nici nu se gândesc că ar fi ceva aiurea cu mine - nici măcar nu mă observă. Pleacă din start de la ideea că sunt unul de-ai lor şi mă simt oarecum la apogeul carierei mele de licean: uite-mă aici, într-o seară cu intrare peste 21 de ani, la cel mai tare bar din al doilea cel mai tare oraş din America, aşteptând să fiu printre cei două sute de oameni care văd concertul de reunire al celei mai tari trupe no-name din ultimii zece ani.

Cei patru tipi apar pe scenă şi, cu toate că nu seamănă nici pe naiba cu membrii Neutral Milk Hotel, îmi zic că, aia e, nici eu n-am văzut decât poze pe net. Şi după aia încep să cânte. Nu ştiu exact cum să descriu muzica trupei ăsteia, decât că sună ca o sută de mii de nevăstuici aruncate într-un ocean clocotit. Punct în care tipul începe să cânte:

Înainte mă iubea, aha
Acuma-i dă cu ura
Înainte mi-o trăgea, ştii
Acuma se combină
Cu alţi gagii
Cu alţi gagii

În afara cazului în care ar fi suferit o lobotomie prefrontală, nu există absolut nicio şansă pe lumea asta ca vocalistul de la Neutral Milk Hotel să gândească, darămite să scrie, darămite să cânte aşa versuri. Moment în care îmi pică fisa: am aşteptat în frigăraia cenuşie şi duhnind a fum de eşapament de afară şi era cât pe ce ca Gary să aibă mâna fracturată din cauza mea - totul ca să ascult ceea ce, în mod evident, NU e Neutral Milk Hotel. Şi, deşi nu se vede nicăieri în mulţimea şocată de fani NMH din jurul meu, răcnesc instant:
- Al naibii să fii, Tiny Cooper!

La finalul piesei, bănuielile mele se confirmă când vocalistul zice, confruntat cu o tăcere totală:
- Mulţumim! Mulţumim mult. NMH nu au reuşit să ajungă, dar noi suntem Ashland Avenue şi suntem aici să facem show!

Nu, îmi zic. Sunteţi Ashland Avenue şi sunteţi aici să faceţi un rahat. Cineva mă bate pe umăr şi, când mă întorc, mă trezesc cu ochii lipiţi de o tipă supermegaultra sexy, pe la vreo 20 şi ceva de ani, cu un piercing în buza de jos, cu părul roşu ca focul şi bocanci înalţi.
- Credeam că o să cânte Neutral Milk Hotel, zice ea întrebătoare.

La care eu mă uit în jos şi zic:
- Eu... Mă fâstâcesc un pic, după care continui: Şi eu la fel. Adică, pentru ei am venit şi eu.

Tipa se apleacă la urechea mea, ca să poată să acopere jignirea afonă adusă bunului-simţ de ceea ce se numeşte Ashland Avenue.
- Ashland Avenue nu e Neutral Milk Hotel.

Ceva din aglomeraţia aia sau poate faptul că vorbeam cu cineva necunoscut mi-a dezlegat limba, aşa că am strigat şi eu:
- Ashland Avenue le pun teroriştilor, ca să-i facă să vorbească.

Fata zâmbeşte şi abia acum mă prind că ea îşi dă seama foarte bine de diferenţa de vârstă. Mă întreabă unde sunt la şcoală şi, când îi zic că la Evanston, face:
- La liceu?
- Da, dar nu-i spune şi barmanului.
- Hai, c-acuma chiar mă simt ca o perversă.
- De ce? o întreb, dar ea doar râde.

Ştiu că tipa nu e tocmai moartă după mine, dar tot mă umflu niţel în pene.

Moment în care mă trezesc cu ditamai mâna pe umărul meu şi, când mă uit în jos şi văd inelul de la absolvirea generalei pe care-l poartă pe degetul mic încă din clasa a opta, îmi dau seama instant că e Tiny. Şi când te gândeşti că nişte idioţi chiar susţin că tipii gay au simţul modei.

Mă întorc şi văd că Tiny Cooper plânge cu lacrimi de crocodil. O singură lacrimă de-a lui Tiny Cooper ar fi în stare să ucidă o mâţă prin înecare. Mimez "CE S-A ÎNTÂMPLAT", pentru că Ashland Avenue se fac de rahat prea tare ca el să mă poată auzi, aşa că Tiny Cooper doar îmi întinde telefonul şi îşi ia tălpăşiţa. Văd feed-ul de Facebook al lui Tiny, pe care tronează un status.

Zach e gen cu cât mă gândesc mai mult cu atât cred că distrugi o zuper prietenie? tiny tot mi se pare mijto.

Îmi fac loc spre Tiny printre câţiva oameni, îl trag de umăr şi îi ţip în ureche:
- CAM NASOLEANU', la care Tiny ţipă şi el:
- MI-A DAT PAPUCII PE FACEBOOK!
- DA, M-AM PRINS. ADICĂ, PUTEA MĂCAR SĂ-ŢI DEA UN MESAJ. SAU MAIL. SAU SĂ TRIMITĂ UN PORUMBEL VOIAJOR.

40% REDUCERE pentru TOP 50 al anului 2015

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.