Cer de plumb

Cer de plumb
Carme Martí
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din catalană de Christina Anghelina



*****
Intro

Carme Martí este o autoare de limbă catalană pasionată de reconstituirea unor momente istorice uitate. A publicat romanul Cer de plumb în anul 2012, în colaborare cu Neus Català.
 

*

Bazat pe o poveste adevărată, romanul Cer de plumb narează viaţa de legendă a lui Neus Català, ultima supravieţuitoare a lagărului de concentrare nazist de la Ravensbrück. Autoarea Carme Martí a fost impresionată de curajul acestei femei, care n-a încetat niciodată să lupte pentru a-şi face cunoscută povestea - care nu este doar a ei, ci mai ales a celorlalte nouăzeci şi două de mii de femei catalane care au pierit în lagăr în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Născută într-o familie de ţărani din Catalunya, Neus avea doar douăzeci şi doi de ani atunci când a izbucnit Războiul Civil spaniol. S-a angajat ca asistentă medicală la un orfelinat, dar în scurtă vreme s-a văzut nevoită să ia calea exilului spre Franţa, împreună cu cei 182 de copii orfani pe care-i avea în grijă. Acolo s-a alăturat forţelor de rezistenţă, s-a îndrăgostit fulminant, şi-a servit patria de departe şi a fost, în cele din urmă, deportată şi închisă în lagărele de concentrare Ravensbrück şi Holleischen, în care a cunoscut iadul, dar şi raiul solidarităţii umane.

Carme Martí nu face decât să o lase pe Neus Català, acum în vârstă de 97 de ani, să-şi depene povestea - uneori amuzantă, mereu emoţionantă şi, chiar şi după atâtea decenii, de-a dreptul cutremurătoare. Titlul, Cer de plumb, face trimitere la prima zi în lagăr; acel moment suspendat între viaţă şi moarte după care nimic nu va mai fi la fel.

Un roman captivant, inteligent, plin de spirit, care se citeşte dintr-o răsuflare.

****
Fragment

După două zile lungi, trenul s-a oprit la Compiègne. Ne-am dezmeticit încetul cu încetul din starea de semiinconştienţă în care ne aflam, nedormite şi epuizate de oboseală. Eram aşezată la geam şi priveam gara aceea de parcă aveam să aflu de la ea nişte răspunsuri. Nu ne mişcam... părea să fie staţia-terminus, dar nimeni nu ne zicea să ne dăm jos.

În faţa noastră se afla un marfar plin de prizonieri. Ne priveam toate, îngrijorate. Părea că zvonurile şi coşmarurile se transformau în realitate, dar era o realitate pe care n-o puteam crede. Aşa că aşteptam, tăcute.

Prin fereastra trenului din faţă ieşeau două braţe care se agitau întruna; era îngrozitor. Poate ar fi fost mai bine să nu mă uit, dar nu puteam. Mi-era frică să mă uit în altă parte, pentru că ştiam că nouă ne făceau semne. Între timp apăruseră şi alte braţe, care se agitau ca şi cum ar fi vrut să ne spună ceva. Ce mai era de spus?

Eram aşa de speriată, că am cercetat cu privirea vagonul în care ne aflam şi, văzând că nu eram supravegheate de niciun ofiţer SS, m-am decis să scot capul pe fereastră. De cum am scos capul, mi-am auzit numele strigat de o mulţime de voci. Cum era cu putinţă?
- Neus! Neus! Neus!

Tovarăşele de drum mă priveau uluite, iar eu nu ştiam ce să mai cred. Un soldat SS a apărut numaidecât lângă mine, cerându-mi să închid fereastra, dar mi-am unit palmele a rugă şi l-am implorat să îmi lase un mic răgaz:
- Numai o clipă, doar un minut, am zis.

Am scos capul pe geam, pentru că auzeam cum continuă să mă cheme pe nume. Când am scos capul, strigătele au încetat. Priveam fix spre marfarul acela; braţele au dispărut şi-n locul lor a apărut capul lui Albert. Am simţit că mă loveşte cineva cu putere; aproape că ieşisem de tot pe fereastră. Nu puteam să cred că trenul acela mă adusese la doi paşi de Albert. Ce mică era lumea! Şi ce crudă...

Câteva secunde am rămas încremenită; nici nu visam, nici nu deliram. Albert al meu se afla în vagonul acela de vite. Am început să-l strig, aşa de tare că m-a auzit, iar privirile ni s-au întâlnit acolo, în acea gară. Îmi făcea semne disperate, iar eu urlam cum nu crezusem că voi urla vreodată. Nu puteam să spun nimic, doar îi strigam numele: "Albert! Albert!" Iar el îmi făcea semne cu mâinile, mâinile acelea în care ţinea toată viaţa mea.

Am fost apucată pe dată de o criză de isterie; loveam cu picioarele în podeaua vagonului şi ţipam; ochii mei îl priveau cu toată dragostea şi furia din lume. Câteva femei au izbucnit în plâns. Nimeni nu zicea nici pâs, dar tensiunea era aproape palpabilă.

Trenul lui a pornit, iar eu nu mai ştiu ce cuvinte ne-am strigat, în acel rămas bun dureros. Ştiu că am privit după tren până nu s-a mai văzut decât un punct, care apoi a dispărut de tot. Atunci am plecat de lângă fereastră şi-am văzut că soldatul SS care mă păzise avea ochii plini de lacrimi. El a închis atunci geamul, iar eu m-am gândit că ne paşte iadul pe toate.


La Compiègne ne-au azvârlit pe toate în lagărul numit Royallieu, un loc de tranzit unde se găseau mii şi mii de oameni care aşteptau să fie duşi cine ştie în ce lagăr.

În cazarma în care ne aflam erau sute de femei. Păşeam toate încet, privind cu frică în jur. Nu ştiam unde să ne aşezăm. Toată lumea tăcea şi privea lung: cele care se aflau acolo deja, ca şi noi care abia veneam. Femeile îşi întindeau gâturile spre noi şi ne studiau cu atenţie.

Am văzut atunci o mamă regăsindu-şi fiica. A ţâşnit din rândurile grupului nostru şi şi-a îmbrăţişat copila cu toată forţa de care mai era în stare. Apoi s-a dat înapoi ca s-o vadă mai bine. I-a dat la o parte părul de pe faţă. Mâinile îi mângâiau obrajii, braţele, întregul corp. Femeia plângea de fericire, iar eu am simţit atunci o undă de speranţă.
- Neus!

Femeia s-a aruncat asupra mea aşa de repede, că nici n-am apucat să-mi dau seama cine era. M-am desfăcut din îmbrăţişarea ei. Vocea mi-era cunoscută, dar nu reuşeam s-o identific, însă când i-am văzut chipul am recunoscut-o, şi-atunci eu am strâns-o în braţe cu putere. Era Blanca, o franţuzoaică refugiată la Carsac, cu care mă împrietenisem foarte bine. Nici nu ştiam că o luaseră prizonieră, aşa că a fost o mare surpriză s-o văd acolo.

Ne-au îngrămădit pe toate în cazarma aceea enormă, unde petreceam ore întregi închise unele peste altele, fără aer, în mizerie, aşteptând cu emoţie să ni se azvârle ceva de mâncare.
- Nu vă faceţi mari speranţe; ne dă o litră de pâine şi-un pahar de apă.
- Cât de des? a întrebat una dintre fetele din vagonul meu.
- În fiecare zi, a răspuns o femeie care-şi strângea genunchii la piept.
- Dumnezeule, simt că înnebunesc!
- Nazismul e o nebunie! a exclamat o femeie care-ar fi vrut să urle, dar nu o mai ţineau puterile.
- Unde e latrina?
- Acolo în fund o să vezi nişte gropi. E groaznic, dar să ştii că lumea e simţită şi-ţi respectă intimitatea, mi-a explicat o tânără cu voce caldă.

Am rămas alături de femeile cu care călătorisem în vagon şi m-am întins lângă Blanca şi Tití. Ele au adormit, dar eu simţeam nevoia să mă mişc. Câteva femei se plimbau de colo-colo, dar cele mai multe şedeau în fund, sau întinse pe jos. Vorbeau, dormeau, plângeau. Unele priveau fix, cu ochii goi. Eu mă tot uitam în jur, dar nu vedeam decât un lucru: disperare şi o enormă tristeţe.
- Ştiţi dacă sunt şi femei din Spania? am întrebat într-un loc.
- Da, vezi într-acolo, mi-a răspuns cineva.
- Eu sunt spaniolă, a strigat o femeie aflată în spatele meu.

Erau o mulţime! Republicane spaniole şi catalane - şi toate luptaseră în Rezistenţă. Imediat am simţit că suntem surori. Aşezate în cerc, ne-am pornit să rememorăm luptele din trecut. Ştiam că era mai bine decât să ne gândim la viitorul înspăimântător care ne aştepta.

Am cunoscut acolo şi franţuzoaice şi m-am împrietenit cu Geneviève de Gaulle. Stătuse de vorbă cu un grup de femei mai încolo, apoi s-a alăturat grupului nostru.
- Te-am văzut de când veneai spre noi, i-am zis.
- Şi la ce te gândeai?
- Mă gândeam că mi-ar fi plăcut să te văd plimbându-te prin Paris. În clipa asta simt că nu mai pot să-mi închipui cum e să mergi pe stradă, cum e să te plimbi printr-un oraş normal, cu pantofii lustruiţi şi poşeta în mână.
- Haide, Neus, a protestat Tití.
- Viaţa pe care o duceam în trecut mi se pare la mii de ani distanţă şi nu pot să-mi imaginez niciun viitor în care ne vom aminti de acest prezent, a zis Geneviève, sentenţios.

Orele care treceau aveau altă calitate decât orele normale şi ne aduceau pe toate mai aproape, într-o prietenie strânsă şi sinceră.


În a patra zi, a intrat un SS şi ne-a mânat afară, ca pe vite.
- Nu vă despărţiţi, le-am strigat prietenelor mele.
- Ce facem?
- Ce ne fac?

Dar rămâneam doar cu întrebările.

Ne-a scos în curte; ne-au încolţit. Unul din ofiţerii SS devenise judecător, în vreme ce restul doar priveau. Fără niciun fel de proces, nici măcar unul de formă, ofiţerul SS a început să strige nume şi sentinţe.

Era îngrozitor să vezi toate acele femei adunate acolo, prizoniere, şi să auzi nume şi sentinţe grave, foarte grave. Apoi, deodată, mi-am auzit strigat numele: Neus Català.
- Condamnată la muncă silnică pe viaţă.

Tovarăşele de suferinţă mă priveau toate.

Eu îmi repetam în gând: "Condamnată la muncă silnică pe viaţă."

Şi-apoi, râzând ca o nebună, mi-am ridicat singură moralul:
- Unde e viaţă, există şi speranţă!

*
În ziua următoare ne-au dus iar la gară. Căram valizele, care erau singura noastră legătură cu trecutul. Eram mii de femei de toate naţiile, supravieţuitoarele unui convoi de 27.000 de persoane. Începeam acum să înţelegem magnitudinea tragediei: vedeam cum ne omoară cu miile. Mii de femei condamnate, demoralizate, epuizate de oboseală şi de foame.

La gară ne-au urcat într-un tren de vite.
- Cred că trăiesc un coşmar, s-a văcărit o femeie.
- Cum e cu putinţă să se poarte aşa cu noi? se întreba alta, frecându-se la ochi.

Eu nu ziceam nimic, pentru că nu mai aveam cuvinte. Când ne-au împins în sus pe rampă în vagonul de vite, am simţit că mă trimit la abator. Auzisem vorbindu-se de lagărele morţii... Eram deţinute pe motive politice şi ştiam că vom fi trimise la închisoare, dar acele "tabere" cum se traduce de fapt cuvântul Lager erau mai rele decât orice puşcărie.

Optzeci şi două de femei au încăput în acel vagon. Atâtea fiinţe omeneşti nu încap într-un vagon de vite decât dacă le îndeşi bine. Pe măsură ce ne împingeam mai tare, chipurile se înăspreau. Lovite, amărâte şi chinuite, simţeam cum ne strivea trupul tovarăşelor de suferinţă. Unele aveam valize, boccele, iar toate aceste catrafuse ni se înfigeau acum dureros în carne. Ochii priveau fără speranţă, înspăimântaţi, cum vagonul acela se transforma într-un puţ fără fund. Când ne-au închis acolo, am tresărit toate auzind hârşâitul zăvorului de metal - şi s-a făcut deodată întuneric.
- Nu suntem singure, a zis cineva.
- Gândiţi-vă că ne avem unele pe altele, a zis o femeie cu o voce întretăiată, care se voia a fi curajoasă.

*
Am petrecut primele ore cu gândul la tot ce trăisem în ultimele zile. Voiam să ţin minte fiecare amănunt, ca să pot povesti totul atunci când va veni momentul să denunţăm aceste orori. Voiam să-mi fixez în memorie chipul acelui ofiţer SS care ne citise sentinţa, chipul femeilor care se aflau lângă mine când s-a auzit numele meu, plânsetele şi ţipetele care răsunaseră atunci.

Mă durea tot corpul, eram înfometată, obosită şi furioasă, iar trenul nu se mai oprea. Trecuseră multe ore şi deja simţeam că mergem spre nicăieri; se zvonea că ne duc în Germania, că acum traversăm Germania, care e o ţară foarte întinsă. Aveam o ferestruică de 50 x 30 cm - o vreme m-am amuzat măsurând-o în fel şi chip în minte. Scoteam capul afară pe rând, ca să respirăm puţin aer curat. Trenul nu se mai oprea, iar eu aveam nevoie la toaletă. Trebuia să ne facem nevoile într-un bidon care se bâţâia fără oprire.

Ne-am organizat cumva ca să putem dormi. Ne aşezam pe rând pe podea, spate în spate, cu genunchii la gură şi închideam ochii o vreme. Podeaua era acoperită de paie şi aerul era irespirabil.

*
Dacă prima zi mi s-a părut lungă, cea de-a doua a fost nesfârşită.
- Să-mi spună cineva de ce nu se opreşte odată trenul ăsta, a urlat o femeie care părea în agonie.
- Şi dacă se opreşte şi nu ne deschide, ce rost are să se oprească? a şoptit alta, care părea să-şi fi pierdut vocea.
- Dar de ce nu ne deschid, nemernicii? a adăugat alta.
- Probabil că ne duc în Germania.
- Dacă nu opresc să ne dea ceva de mâncare, o să ne ducă gata moarte în Germania.
- Gura! a strigat o femeie, apoi, luându-şi seama, a adăugat cu blândeţe: Vă rog.

Orele treceau, interminabile, dar trenul nu se oprea. În ciuda tuturor dovezilor, nu ne venea să credem ce ni se întâmpla.

Ne durea tot, dar mai ales picioarele, aşa că uneori ne descălţam. Doar că una dintre fetele care se aflau lângă bidonul cu dejecţii - care până la sfârşitul celei de-a doua zile deja se umpluse - îşi dădu brusc seama că mizeria se revărsase peste pantofii ei.
- Ce oroare! Ce mă fac? Sunt toată plină de rahat pe pantofi! Nu vă miroase?

Pe noi ne-a apucat atunci un acces de râs aşa de puternic, că fata s-a pornit şi ea pe râs. Iar când ne-a trecut accesul şi aproape c-o dădeam în plâns, o femeie isteaţă a început să cânte, iar noi toate i-am urmat exemplul.

Am cântat până am simţit că picăm din picioare. Ne simţeam bine cântând. Gândul îmi zbura la corul bisericii, la culesul viilor, la grajdul din Carsac şi la cât de puternice şi curajoase eram, la forţa pe care-o aveam ca grup. Mă bucura gândul că nemernicii de nazişti ne aud, eram fericită când mă gândeam că exista un tren care mergea spre neant plin de speranţă.

*
Dar trenul ni se mai oprea...
Şi nu ne dăduseră nimic de mâncare...
Nici de băut...
Nici mâncare.
Nici băutură.
Aşa se purtau probabil şi cu vitele.
Nici mâncare.
Nici băutură.

Eram murdare şi nepieptănate. Puţeam, tot vagonul puţea şi nu era chip să se aerisească. Eram triste, disperate. Vedeam cum unele dintre noi - îndeosebi cele mai în vârstă - mureau cu zile, iar asta ne umplea de tristeţe.

Erau acolo femei care plângeau, femei care ţipau, unele se rugau, altele gemeau. Şi mai erau şi altele, ca mine, care stăteau tăcute, dorindu-şi să-şi poată astupa urechile şi să fugă de agonia din jur.

Nu voiam să mă gândesc la Albert.

*
În a doua zi îmi priveam fix mâinile. Înghesuită între atâtea femei, dacă nu închideam ochii vedeam doar chipuri înfricoşate şi sfârşite. De aceea preferam să-mi plec capul şi să-mi privesc mâinile. Minutele păreau să se lungească atunci când aveam ochii închişi. Dar vederea femeilor din jurul meu mă deprima. Doar când îmi priveam mâinile eram liniştită; puteam să-mi închipui că sunt doar eu, singură, citindu-mi anii şi sufletul în liniile mâinilor.

Se vorbeşte adesea de strălucirea chipului, dar de ce nu şi de strălucirea mâinilor? Dacă atunci când eram ajutoare de infirmieră la azilul din strada Comte mâinile mele s-au făcut mari, în orfelinatul din Les Acàcies au atins vârsta maturităţii.

*
Războiul îmi dezvăluise o nouă formă de libertate. Duminica, după mitingul de dimineaţă, sau după ce ţineam vreun discurs, ori repetam o piesă de teatru, mă suiam pe patinele mele cu rotile! La Guiamets nu văzusem patine, dar la Barcelona nu mai puteam după ele. Cel mai bine mă simţeam în clipele acelea când alunecam pe rotile. Prindeam viteză, făceam opturi, cădeam şi mă ridicam iarăşi. Pe patine eram când m-am decis că mi-ajunge cât am fost ajutor de infirmieră; am învăţat destul, acum e momentul să merg înainte.

În ziua următoare m-am prezentat cu noaptea-n cap la spitalul din Vallcarca. Era cel mai modern spital din oraş şi îl făcuseră spital militar, aşa că mi-a fost limpede că aici puteam să servesc cel mai bine interesele Republicii. M-am înscris, apoi m-am întors în strada Comte, fiindcă eram de gardă.
- Neus, trebuie să plec acum, dar vreau să vorbesc mâine ceva cu tine, mi-a zis o infirmieră care şi ea era activistă a PSUC.
- S-a întâmplat ceva?
- Da, ceva, a zis ea îndepărtându-se.

Am rămas pe gânduri, dar imediat m-am luat cu treaba şi am uitat. În ziua următoare, după prânz, am ieşit să ne plimbăm prin grădină.
- Neus, eşti bine? Totul e în regulă?
- Da, mi-e bine. De ce mă întrebi?
- Pentru că văd că eşti gata să fii numită infirmieră plină. Ce faci tu acum poate să facă oricine.
- Mă bucur să aud asta. Ca să fiu sinceră, şi eu cred la fel. Călugăriţele care ne ajută nu sunt aşa de bine pregătite cum suntem noi, dar oricum fac treabă bună.
- Voiam să te rog să primeşti slujba de responsabilă sanitară a unei colonii de copii refugiaţi.
- Responsabilă sanitară?
- O infirmieră-şefă, dacă vrei. Ai să faci parte din Corpul de Carabinieri.
- Păi n-am calificarea necesară încă.
- În vremurile pe care le trăim acum, nu asta contează. Dacă vrei, înscrie-te la examen şi ia-ţi diploma.

Ne-am oprit din mers, iar eu nu ştiam ce să zic.
- Ce e cu figura asta? Ţi-e frică?
- ....
- Dacă nu te credeam în stare, nu te-am fi întrebat.
- "Te-am"? Cine suntem "noi"?
- Îţi vorbesc în numele Partidului, mi-a răspuns, apucându-mă de umeri.
- La naiba, nu cred...
- O să te descurci foarte bine.
- Eu visam să fiu infirmieră pe front, am şoptit, aproape un murmur.
- Neus, tu hotărăşti, eu îţi zi doar atât: în fiecare zi ne vin tot mai mulţi refugiaţi din afara Barcelonei şi avem nevoie de tot mai multe centre unde să ne ocupăm de ei. Colonia de care-ţi zic e în localitatea Premià de Dalt; acolo n-au nici medic, nici soră medicală.

Am îmbrăţişat-o şi ne-am despărţit în tăcere. Chiar în ziua aceea am început să-mi iau la revedere de la toţi, iar lucrul de care-mi părea cel mai rău era că nu mai puteam participa la mitingurile partidului, dar toţi îmi ziceau să las partidul, că nu era acum momentul să-mi fac griji de asta.

*
Trei zile mai târziu, Neus era iar în tren, cu valiza şi bocceluţa. Întâi m-au trimis să fac practică la Garriga, unde erau mai multe colonii. M-a mişcat tare mult practica în spitalele de copii. Însoţeam un doctor, un asistent şi câteva fete care lucrau ca voluntare. Copiii făceau pe vitejii, dar cerşeau atenţie din priviri, zâmbeau, întindeau mâinile. Eu îi apucam strâns de mâini şi ne spuneam secrete. Mâini, mânuţe, ce departe de casă erau acei micuţi, cu părinţii plecaţi pe front sau morţi. Ce tari trebuia să fim cu toţii!

Destinaţia mea acum devenise colonia Les Acàcies din localitatea Premià de Dalt, iar coloniile acestea depindeau toate de preşedinte, aşa că li se spunea coloniile lui Negrin. Am rămas impresionată de ce-am găsit acolo. Acacia, palmieri şi platani, şi ce mai conac! Am intrat încet, iar la poartă m-au luat în primire nişte copii.
- Cine eşti?
- Neus.
- Ce ai în valiză?
- Nişte haine.
- Ce vrei să faci aici?
- Mă întreb cum se numeşte acest copil atât de curios, am zis, aplecându-mă la nivelul lor.
- Eu sunt Juan.
- Eu sunt Francisco.
- Câţi ani aveţi? am întrebat, lăsând jos valiza şi bocceaua.
- Eu am opt.
- Eu am zece. Tu?
- Eu am douăzeci şi doi, am zis, după o clipă de gândire.
- Ai venit să locuieşti aici?
- Da, o să stau cu voi.
- Părinţii tăi au murit sau te-au abandonat?
- Vai de mine, părinţii nu-şi abandonează niciodată copiii.
- Ba da, pe el l-au abandonat.
- Nu cred, am zis ferm.
- M-au pierdut. Aici au grijă de mine, dar ai mei m-au pierdut.
- Francisco, scumpule, părinţii se pierd de copiii lor când e război, dar după război o să-i găsim, da?
- Nu ştiu...
- Haideţi, nu mă poftiţi înăuntru?

Juan mi-a luat valiza, iar Francisco m-a apucat de mână.

Şi asta pentru că trăim într-o lume care nu-i iartă pe cei cărora nu are ce să le ierte!

Mugur Burcescu
Oameni de treabă
Editura Casa de pariuri literare, 2014

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Şi asta pentru că trăim într-o lume care nu-i iartă pe cei cărora nu are ce să le ierte!

Oameni de treabă este un roman cu şi despre oameni. De treabă. Pentru care, aşadar, nu există o iertare. Puşi în faţa Răului distructiv, cel care irumpe, ireversibil, implacabil şi fără nicio logică în vieţile lor, aceşti oameni se afla în faţa unei alegeri imposibile: fie nu răspund acestui Rǎu, lipsa de reacţie echivalând cu acceptarea şi, implicit, perpetuarea lui, fie, pentru a putea lupta împotriva lui, sunt nevoiţi să îi adopte măştile, devenind, la rândul lor, aparenţi apostoli ai Rǎului.

Romanul lui Mugur Burcescu aduce în prim plan două problematici foarte controversate şi sensibile: justiţia personală şi există unei justificări pentru prezenţa Răului. Dinamitând, rând pe rând, cu un spirit critic extrem de lucid şi radical, fiecare instituţie a societăţii şi damnând fără echivoc o societate care permite perpetuarea Răului, care pleacă ochii şi capul în pământ şi care, mai mult, ascunde în nucleul sau un fundament pestilenţial şi bolnav, Oameni de treabă este un joc al speranţelor şi al deziluziilor, al anihilării şi al creaţiei, un manifest şi totodată o sentinţă dura dată unei lumi pentru care inocenţa e imposibil de suportat. Lumea romanului lui Mugur Burcescu este o lume care pledează pentru dreptul sacru la viaţă al criminalului, pentru dreptul său de a fi iertat şi de a continua să ucidă, o lume care se complace, într-un soi de complicitate hâdă, cu mizeria umană, cu prostia, cu răutatea şi cu nedreptatea. Întrebarea pe care autorul şi-o pune, încă din debutul romanului, este cine are dreptul de a ierta? Cine poate oferi iertarea celui care a făcut un rău monstruos şi definitiv? Cine are dreptul să decidă că acel rău poate fi iertat? Şi, oferind exemplul unui copil care este torturat, violat şi ucis, autorul condamnǎ vehement ceea ce numeşte relativismul imbecil al actului de justiţie, care, sub masca unor norme legislative pe care le numeşte Dreptul Omului, ajunge, într-un final, să pledeze pentru iertarea asasinului, pentru dreptul acestuia la viaţă. În aceste condiţii, întrebarea logică pe care şi-o pune autorul este dacă o instituţie creată pentru a proteja, în definitiv, asasinul, are dreptul moral de a ierta? Şi dacă da, cine îi oferă acest drept şi ce fel de societate bolnavă poate răpi dreptul victimei la o justiţie?

Dincolo de problematica socială, autorul aduce în prim-plan şi problematica religioasă, aruncând în aer clişeele şi tabuurile religioase. O religie care acceptă Rǎul, un Dumnezeu care justifica Rǎul faţă de victimǎ prin păcatele acesteia dintr-o viaţă anterioară sau, mai rău, prin păcatele strămoşilor, este un Dumnezeu care e însuşi spiritul Răului, întrucât o forţă benefică nu acceptă complicitatea cu maleficul. Continuând în acelaşi stil, autorul da naştere ideii conform căreia fiinţă umană este obligată, în esenţă, la un soi de crucificare zilnică, condamnată să refacă zilnic, traseul Celui răstignit pe Cruce. În acesta lume, într-o stare apocaliptică încremenită, aflată la metastazǎ şi care se devorează pe sine, hrănindu-se cu organele ei sănătoase, autorul îşi plasează personajele, oamenii de treabă, condamnaţi să fie şi ei, mai devreme sau mai târziu, devoraţi, întocmai precum un Cronos ancestral care se hrăneşte cu propriile creaţii într-un ritual demonic, invers unei exorcizări. Întrucât societatea romanului lui Mugur Burcescu nu este o societate demonizată care încearcă să expulzeze Rǎul; este o societate în proces de demonizare, care încearcă să expulzeze Binele, iar instrumentele prin care realizează acest lucru sunt instituţiile sale.

Romanul debutează cu un prolog în care personajele principale se afla în munţi, la un grătar, glumind relaxaţi. Atmosfera este una jovială, lipsită de orice fel de presiune, o atmosferă specifică unui grup de prieteni care se cunosc demult, se simt bine împreună şi se acceptă aşa cum sunt. Ceea ce schimbǎ subit atmosfera este găsirea unei grenade vechi de către unul dintre personaje (Cristian). În timp ce toţi ceilalţi, speriaţi, îi cer lui Cristian să lase grenadă acolo unde a găsit-o, în mintea lui se naşte următoarea problematicǎ: găsind grenadă, el este pus fata în faţă cu un mecanism al distrugerii; aşadar, existenţa acestui mecanism devine parte din viaţa lui şi, odată creată, ea nu mai poate reveni la stadiul de neexistenţǎ. În cazul în care ar lăsa grenada acolo, există posibilitatea ca cineva să calce pe ea şi să fie omorât. Pentru Cristian, a lăsa grenada în locul în care a găsit-o este echivalent cu a închide ochii şi a deveni complice şi responsabil în distrugere. Metafora este superbă şi rezuma perfect ideea romanului conform căreia lipsa de revoltă în faţa Răului este echivalentă cu integrarea fiinţei în mecanismul Răului. Ulterior, asigurându-şi prietenii ca a lăsat grenadă în locul în care a găsit-o, Cristian o ascunde în rucsac şi o ia cu sine. Urmărind o logică subtilă, grenada devine un element-cheie al acţiunii romanului şi metafora perfectă pentru a sugera problematica esenţială.

Revenind la acţiunea romanului, aceasta este una dinamicǎ şi total imprevizibilă, având în centrul său acest grup de prieteni care duc o viaţă plăcută, lipsită de mari drame şi griji, până în punctul în care, întocmai precum piesele unui joc de domino, vieţile lor urmează o traiectorie tragică şi lipsită de orice speranţă de salvare. Personajul central al romanului, profesorul Rafael Ionescu, este un om radical, vehement, rebel şi revoltat, cu un simţ al umorului extraordinar, ale cărui arme sunt ironia, cinismul şi sistemul de filosofii personal, exprimat printr-o retorică pasională, care nu ţine cont de barierele sociale sau de cutumele afectate ale "omului civilizat". Asemănător unui Gelu Ruscanu contemporan în radicalism şi în setea sa pentru dreptate, Rafael Ionescu este un personaj extrem de complex, un paradox care îmbinǎ sensibilitatea unui om dedicat literaturii cu agresivitatea şi rebeliunea unui om care nu încetează să fie revoltat de mizeria umană şi cu umorul extrem al unui om jovial care îşi distrează prietenii cu diferite povestiri şi istorioare, fiind mereu în centru atenţiei grupului. Soţia sa, Elena, este un personaj enigmatic, o femeie care, în ciuda măştii sociale de răceală pe care o poartă, este condusă de un soi de pasiune distructivă şi autodistructivǎ în tot ceea ce face. Este femeia absolută, care iubeşte la un nivel absolut şi care, deşi aparent indestructibilǎ, este, în realitate, extrem de fragilă. Elena este unul dintre cele mai bine construite personaje ale romanului, aflată mereu într-o stare de conflict interior, aflată mereu la extreme, dar constantă în iubirea pentru soţul şi pentru fiica ei. Cristian, personajul tăcut şi timid al romanului, cel care este doar tolerat în grupul de prieteni şi ale cărui păreri nu sunt niciodată luate în serios, este un personaj depresiv, singur, extrem de nesigur şi care nu îşi mai poate găsi resursele interioare pentru a fi fericit. Mereu victima, încă din copilărie, Cristian este, la rândului sau, un revoltat care detestǎ, chiar mai mult decât Rafael, societatea în care trăieşte. Diferenţa dintre cei doi este că Rafael îşi exprimă această revoltă vehement, în timp ce Cristian o aduna în sine, ajungând la paroxism. Tăcut şi timid, Cristian este cel mai capabil dintre ei de a adopta masca Răului, de a aduce în planul realităţii conceptul de justiţie personală. Doctorul Claudiu Zarnescu (numit Claudio de către prieteni) este un personaj simpatic, echilibrat şi care pare în afara oricărei drame. Este, de asemenea, personajul care suferă cea mai profundă metamorfoză şi care, alături de Cristian, devine el însuşi, arma justiţiei personale. Alte personaje ale grupului de prieteni sunt Amanda, iubita lui Claudio şi prietena cea mai bună a Elenei, Amalia, care devine amanta lui Rafael, Corneliu, Dudu şi Clara, un personaj mediocru care ilustrează perfect ipocrizia feminină.

Firul epic al romanului urmăreşte două planuri: cel politico-social al unei Românii de la 1990, abia ieşite de sub tutela comunismului şi cel sentimental, în care relaţiile dintre personaje evoluează, dramele personale şi cele sentimentale se întrepătrund, totul sub semnul unei zodii a tragicului. Oameni de treabă pare un roman scris de doi autori distincţi. Împletind stilul filosofic şi intelectual cu un stil colocvial fără perdea, autorul reuşeşte să dea naştere unei opere extrem de complexe care îmbina, în esenţa sa, două stilul aparent incompatibile. Însă, în romanul lui Mugur Burcescu, cele două stiluri se completează reciproc, într-o armonie perfectă, fiind ele însele o metaforă pentru existenţa a două universuri: universul exterior cercului de prieteni, cel atins ireversibil de maladia Răului, exprimată prin prostie, indolenţǎ, vulgaritate şi nedreptate şi universul "oamenilor de treabă", un univers jovial, intelectual, uşor elitist, care dezbate problematici filosofice şi se hrăneşte cu idei şi viziuni. În permanenţă aceste două universuri se ciocnesc şi provoacă scântei, aparent umoristice, dar tragice în esenţa lor. Ciocnirea definitivă este ilustrată prin explozia în plan real, metaforă a irumperii Răului în vieţile acestor oameni într-un mod care anihilează complet acest micro-univers, devastându-l cu forţa brută a urii faţă de cei care au naivitatea să îşi imagineze că, nefăcând nimic rău, sunt adăpostiţi de mecanismele Răului. Într-un final, victimele devin asasini, iar asasinii sunt ridicaţi la rang de martiri, într-un joc de şah în care albul nu are nicio şansă în fata pionilor negri.

Rând pe rând, romanul lui Mugur Burcescu damnează fiecare instituţie socială şi o supune unei deconstrucţii extrem de critice. Începând cu Armata, care este ilustrată ca forma cea mai acută a Răului, continuând cu Justiţia, al cărei unic scop este, de fapt, de a proteja şi deghiza pionii Răului, cu Statul, reprezentând nucleul acestui Rǎu, pântecul care îl adăposteşte şi îl înveleşte în placenta prostiei şi a mediocrităţii, hrănindu-l în permanenţă printr-un cordon ombilical al urii şi terminând cu Media, ai cărei jurnalişti incompetenţi şi agramaţi, mereu în căutarea senzaţionalului, distrag atenţia de la problematica reală pentru a comuta atenţia publicului asupra scandalurilor mondene. Revolta în faţa acestor instituţii este vizibilă în fiecare frază, în fiecare cuvânt iar condamnarea lor este vehementa. O lume canibală, care îşi distruge, rând pe rând, elitele prin intermediul acestor instituţii, hrănindu-se cu rămăşiţele lor şi devenind, astfel, din ce în ce mai pestilenţiala şi mai toxică. Acesta este cuvântul care descrie perfect lumea romanului Oameni de treabă. Într-un univers toxic, ai cărui aburi letali se infiltrează atât în conştiinţa individuală cât şi în cea colectivă, există un micro-univers al oamenilor de treabă. Al oamenilor frumoşi, al oamenilor care se revoltă, care nu acceptă, care luptă şi care au imensa naivitate de a crede că demascarea Răului este suficientă pentru că acesta să înceteze să mai existe. Puterea cuvântului este, însă, insuficientă. Invers faţă de legenda golemului, odată adus în planul existenţei prin emet (adevăr), Rǎul nu mai poate fi distrus doar prin ştergerea primei litere (met, moarte). Golemul lui Mugur Burcescu nu urmează regula Cuvântului, Rǎul transformat în Adevăr nu cunoaşte Moarte. Investit cu puterea adevărului, el impune o logică a hazardului şi dinamitează puterea Cuvântului. Numit ca atare, el nu este demascat şi nici distrus; continuă să se dezvolte şi să crească. Singura modalitate prin care poate fi amânat (în niciun caz oprit), singura modalitate prin care individul poate să refuze a deveni parte din el este, în mod paradoxal, aceea de a-i adopta metodele şi măştile şi de a-l amâna cu propriile arme. Individul care ucide pentru a răzbuna uciderea inocentului, pentru a distruge răul care a anihilat binele devine, el însuşi, parte a Răului? Se metamorfozează esenţă sa într-una malefică? Aparent, da. În esenţă, nu. În esenţă, prin acest act al Răului care are ca efect suprimarea Răului iniţial, individul devine un justiţiar, şi, de aceea, damnat de toate instituţiile aflate în slujba Răului. Problematica romanului lui Mugur Burcescu este în sensul invers dat de Dostoievski. Ordinea, la autorul rus, înseamnă crimă şi pedeapsă, în timp ce în Oameni de treabă, este întâi vorba despre o pedeapsă nejustificată, care devastează vieţile indivizilor şi îi conduce către crimă, ca modalitatea unică de restabilire a unui echilibru justiţiar. Într-un final, nu rămâne nicio speranţă pentru personajele autorului. Ele sunt condamnate la un martiraj biblic, ilustrând, de fapt, o salvare iluzorie care se destramă în fum.

De remarcat la acest roman este şi inserţia, la finalul sau, a unui alt manuscris, cel aparţinând personajului principal, Rafael Ionescu. Această formă este una extrem de inedită şi revoluţionară, la finalul romanului, când cititorul se aşteaptă să citească ultimele fraze ale acestuia, dă pagina şi are parte de o surpriză: o copertă identică cu cea a romanului, diferenţa fiind că este alb-negru, semnată de autorul Rafael Ionescu, având titlul de Breviar pentru profilaxia imbecilităţii. Manuscrisul din roman include articolele profesorului Rafael Ionescu, Adio, prieteni!, Alien, Asasini în alb, Creiere spălate, Latenţele fanatismului, Privilegiile damnării, Scleroza cu drept de vot, şi SIDA morală. Aceste articole sunt absolut halucinante, scrise într-un stil extrem de tăios şi radical, reprezentând sentinţa finală dată unei societăţi care şi-a pierdut dreptul moral de a mai exista.

Halucinant, filosofic, dinamic, alegoric, romanul lui Mugur Burcescu reprezintă o adiţie complet inedită pentru literatura română, un roman care te răscoleşte, te bântuie, te revoltă şi te seduce iremediabil, într-un joc al contrastelor şi al extremelor, în care nimic nu este ceea ce pare, totul este supus damnării, iar iertarea nu se întrevede pe cerul tulbure şi înnegrit de fumul toxic al unei societăţi care a devenit ea însăşi expresia Răului.

Cuvânt înainte - De ce această carte?

Sandra Pralong
Cum schimbăm mentalitatea?
25 de ani în România
Editura Polirom, 2014

Citiţi un fragment a din această carte.

*****
Cuvânt înainte
De ce această carte?

Un vechi proverb budist, pe care îl îndrăgesc atât de mult, încât îl repet întruna (doar-doar l-om lua în serios!), ne îndeamnă să fim atenţi la cum gândim pentru că gândurile noastre devin vorbe, vorbele devin acţiuni, acţiunile obiceiuri, obiceiurile formează caracterul, iar caracterul devine destin.

Caracterul devine destin?! Ce idee copleşitoare... Adică trăim după cum gândim?!

Despre această idee simplă este cartea: despre cum am putea gândi diferit ca să trăim mai bine. Nu doar individual, ci mai ales colectiv, ca o comunitate. Este o carte despre ce-mi doresc pentru România la 25 de ani de libertate.

Lucrul pe care mi-l doresc e simplu - dar nu simplist. Mi-aş dori să înţelegem că nu suntem "victimele" nimănui, nici în plan intern şi nici extern, nici ale politicienilor (pe care noi îi lăsăm să-şi facă de cap cu banii noştri), nici ale străinilor, ale multinaţionalelor sau ale conspiraţioniştilor de tot soiul - ale nimănui!

Aş vrea să integrăm profund ideea că de noi şi de atitudinea noastră depinde maniera în care trăim, individual şi împreună - în belşug sau în sărăcie, în voie bună sau în frustrare, în bucuria proiectelor sau în resemnare etc.

Mi-aş mai dori să vedem că în lumea "normală", civilizată spre care tindem, în Occident, oamenii gândesc şi se comportă într-un anumit fel, de aceea au reuşit să dezvolte de-a lungul timpului instituţii care produc bunăstare.

Ah, veţi spune, stai aşa, că e criză şi în Vest, e şomaj şi e multă lume amărâtă şi frustrată şi la ei. Aşa este. Dar ce ne opreşte, dacă ei stau pe loc, să le-o luăm noi înainte? Că, slavă Domnului, avem resursele şi inteligenţa şi tot ce ne trebuie ca să-i ajungem din urmă, ba chiar să-i depăşim - n-ar fi asta o provocare demnă de noi, adică suficient de măreaţă "ca să ne ocupe tot timpul", cum ar spune ştiţi voi cine...?

Pe scurt, mi-aş dori să vă conving că "mentalitate" nu înseamnă "fatalitate" şi că avem în mâna noastră propriul destin.

Cu siguranţă, mulţi nu au aşteptat această carte ca să înţeleagă cât de mult suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă în democraţie. Dar în spaţiul public românesc ne-ar prinde bine să ne reamintim mai des că ne croim singuri viaţa - prin ricoşeu, transformându-le şi pe ale celor din jur! Să realizăm că, la nivel individual sau colectiv, aceeaşi lege implacabilă a conştiinţei de sine dictează soarta fiecăruia dintre noi!

Da, veţi spune, dar nu eu am ales să-mi moară soţul, să-mi pierd slujba sau să trăiesc în altă ţară decât a mea. Aşa este şi toate astea mi s-au întâmplat şi mie. Pe parcurs însă mi-am însuşit ceva de preţ: chiar dacă nu eu aleg circumstanţele vieţii mele, am control deplin asupra reacţiei mele la aceste circumstanţe! Capisci? - cum ar spune un amic italo-american: ai înţeles?

Am învăţat de mult - şi nu doar teoretic, din ştiinţa politică, ci chiar din experienţa traiului în multe ţări - că bunăstarea e produsul instituţiilor şi că, la rândul lor, instituţiile reflectă valorile individuale şi de grup. Valorile sunt cheia pentru că ele ordonează ce este important. Michael Porter o spune despre companii, dar ideea se aplică peste tot, inclusiv la comunităţi mari cât o ţară: "Cultura - în sensul de valori - mănâncă strategia pe pâine la micul dejun". Cu alte cuvinte, indiferent de intenţii şi de planuri, valorile transformă viaţa indivizilor şi a comunităţii. Cât de des ne întrebăm care sunt valorile României? Sau ale noastre, personal?

Multe dintre valorile - şi etica - comuniste au rămas încă intacte (aşteptarea ca statul să ne "dea" sau "averea statului este şi a mea când sunt la putere" ar fi doar două exemple) şi ne mirăm că ne lovim de exigenţele democraţiei.

De mult mi-am luat ca misiune în viaţă să sprijin oamenii să descopere legătura dintre felul cum trăiesc şi valorile pe care le exersează - dar abia recent am făcut-o şi profesional. Oamenii care îşi identifică propriile valori sau exersează unele noi au o perspectivă mai clară şi trec prin viaţă mai uşor - îmi doresc să obţinem ceva similar din cartea de faţă, şi anume să înţelegem mai clar cine suntem şi cum dorim să fim.

Această carte nu e totuşi un "îndrumar" - spre deosebire de workshopurile mele, ea nu oferă reţete. În paginile ce urmează veţi găsi în schimb unele dintre reflecţiile mele din ultimul sfert de veac în România. Nu este aici tot ce am scris în acest răstimp, dar sper că am putut reţine măcar o parte din ce merită citit sau recitit - dacă nu e prea pretenţios să gândesc aşa...

Poate că, într-un fel, am făcut această carte şi pentru mine - ca răspuns la o primă întrebare de bilanţ: după 25 de ani în România, ce am lăsat, concret, în urma mea? Bineînţeles, sunt tare mândră de ce am putut sădi deja în oameni şi în instituţii, dar se înţelege oare de ce am revenit ca să-mi leg din nou destinul de România, după ce mă despărţiseră de ea o viaţă şi un ocean!?

Mi-aş fi dorit să mă găsesc într-o poziţie cu un impact sporit - din care să ne pot insufla mai mult curaj şi mai multă încredere în noi înşine, în capacităţile noastre. Nu din vanitate, căci nu despre persoana mea e vorba, ci despre nişte idei pe care, în virtutea şansei de a mă fi format o jumătate din viaţă în străinătate, am reuşit să-mi însuşesc şi aş dori să le transmit mai departe.

Cred cu fermitate că noi, românii, avem absolut tot ce ne trebuie pentru o viaţă de succes - ne lipseşte doar conştiinţa că avem tot deja!

Dacă mă uit în urmă, îmi pare că în aceşti 25 de ani am parcurs cu toţii un drum iniţiatic - ne-am consumat şi am schimbat multe în exterior, dar adevărata transformare s-a produs în noi mai degrabă decât în afara noastră. Ce am învăţat în tot acest răstimp despre viaţa în libertate, care să ne croiască un trai mai bun tuturor?

Văd tinere generaţii însetate de adevăr şi de cunoaştere de sine. Mai ales lor sper să le fie utile paginile ce urmează, pe care le-am organizat în şase părţi.

După aceste preliminarii despre carte şi câteva cuvinte despre mentalităţi, în partea a II-a vorbesc despre valori şi mai ales reflectez la etica libertăţii. Dacă traiul în libertate ne dă dreptul să nu urmăm nici un precept moral, cum convieţuim fără a ne scoate ochii? Îmi place mult formula americană "Libertatea mea de a întinde braţul se opreşte la nasul tău!". Dar cum să ştiu unde ţi-e nasul dacă nu te cunosc şi nu putem dialoga? În străinătate, am scris texte serioase, "academice", despre o zicală foarte românească pe care, dacă am aplica-o, am rezolva multe dintre frământările lumii - vă las să o descoperiţi, declinată mai ales în "Minima moralia" şi în textul prezentat la o conferinţă de filosofie din Elveţia, intitulat "Există o etică a libertăţii?". Dacă aş aborda din nou aceeaşi temă astăzi, după 25 de ani în România, probabil aş trata-o altfel, mai jucăuş, şi m-aş gândi mai curând la o metodă de a-i face pe oameni să experimenteze pe pielea lor toate stările pe care le induc celor din jur prin acţiunile şi vorbele lor. De aceea, în textul despre mondializare, conchid cu o nouă urare, pe care vă invit să o încercaţi şi voi - când vreau să-i mulţumesc cuiva, adaug: "Să ţi se întoarcă însutit!". Astfel sper ca oamenii să realizeze în fine că, în viaţă, primim cu toţii ceea ce oferim.

În partea a III-a mă uit la cum am fost educaţi şi încep cu un eseu despre politica şi presa din România. Continui cu un text mai stufos despre diferenţele dintre tiparele mentale moştenite din comunism şi cele din democraţie, apoi vorbesc despre lipsa de reformă din administraţie, despre principiile după care ar trebui să se transforme şcoala şi, în fine, mă revolt de cât de puţin taxăm transgresia - şi totuşi, ne mirăm că România se schimbă aşa de greu... Cum să se schimbe oamenii dacă noi nu reacţionăm în nici un fel când vedem pe cineva călcând normele legale, morale sau ale bunei-cuviinţe? Pe cine aşteptăm să facă ordine? Iar vrem "cu biciul" sau poate aşteptăm să ne salveze cineva de noi înşine? Închei partea a III-a, despre cum am fost educaţi, cu o mică dedicaţie pentru bărbaţii moderni, o reflecţie despre ce am învăţat de la Eurovision şi, în final, câteva lucruri pe care le-am înţeles în urma tentativei de întâlnire cu Steve Jobs.

În partea a IV-a mă prezint în fine. Încep prin a povesti cum - şi de ce - m-am întors în România în '90, iar apoi, în "Cele 4 dimensiuni ale feminităţii româneşti", mă gândesc cu voce tare la cine sunt eu în raport cu viaţa, munca, divinitatea şi societatea. În textul despre femeile din viaţa publică descriu o parte din parcursul meu şi, între altele, reflectez la avantajele pe care le-am avea, ca societate, printr-o reprezentare mai echitabilă a femeilor în spaţiul public; apoi includ un mic text apărut într-o revistă în care i-am împărtăşit jurnalistei câteva principii din educaţia mea. Închei cu capitolele introductive ale celor două cărţi coordonate de mine, una despre românii reveniţi acasă, iar cealaltă despre străinii stabiliţi la noi, în speranţa că veţi împărtăşi şi voi motivele încrederii pe care o am în România.

Partea a V-a reia o temă cu care m-am confruntat pe plan profesional când lucram pentru ONU, şi anume inabilitatea noastră de a valoriza experienţa tranziţiei pe care tocmai o traversăm. Am fost şi noi beneficiarii asistenţei internaţionale în anii '90, înainte să intrăm în UE, iar acum, ca membri, ni se cere să contribuim, la rândul nostru, la ajutorarea ţărilor mai slab dezvoltate decât noi. Dar, pentru că e vorba despre un procent din PIB, îmi pare că ne ascundem capul în nisip ca struţul, în loc să vedem cât de mare este oportunitatea să "vindem" altora pur şi simplu experienţa noastră, fără să facem un efort financiar. Din raportul de 50 de pagini pe această temă făcut pentru Ministerul Afacerilor Externe (MAE), am extras doar pagina de sumar. În schimb, am elaborat mai mult pe marginea problemei asistenţei pentru dezvoltare, în două-trei articole publicate în presă şi reproduse aici. Am adăugat şi două articole despre cum apare România în UE şi un eseu mai lung despre politica noastră externă la Marea Neagră. Închei cu un articol care mi-a fost solicitat de cotidianul englez The Guardian, ce îmi cerea părerea despre posibila emigraţie românească în Marea Britanie după ridicarea sancţiunilor de pe piaţa muncii.

Următoarea parte, a VI-a, reia vechi teme politice care mă frământă, cum ar fi revolta pe care o simt faţă de indolenţa autorităţilor - propun, ca sancţiune, să facem chiar grevă fiscală dacă tot nu-şi văd de treabă. Urmează alte reflecţii despre serviciul public, comparând România interbelică (despre care ştiu din familie) cu politica de astăzi. În plus, am inclus şi două texte scrise în febra actualităţii, unul despre sensul manifestărilor din ianuarie 2012 şi altul despre nemulţumirea mea legată de felul cum este condus actualmente Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), pentru care am candidat la alegerile din 2012 şi din care am ieşit când am văzut că membrii săi nu trăiesc conform valorilor partidului nici măcar în interior. La sfârşitul acestei părţi, am adăugat două texte despre beneficiile egalităţii de gen în politică, precum şi un text academic - dar cu implicaţii politice şi practice - despre paradoxurile naţionalismului românesc, scris pe când eram masterandă în filosofie politică la New York.

În fine, dar nu în ultimul rând, partea a VII-a este despre societatea civilă în cadrul căreia am militat, la finanţarea căreia am contribuit (în anii '90, din poziţia privilegiată pe care o aveam la Fundaţia Soros) şi în care mai activez şi acum prin "Erupţie Anticorupţie" şi prin programele fundaţiei SynergEtica, al cărei motto este "Împreună suntem buni!". Chiar cred acest lucru despre România - împreună suntem chiar buni, ne trebuie doar mai multă încredere în noi! Am deschis această parte cu un text extras din primul Raport Anual al Fundaţiei Soros, reprodus aici deoarece explică motivaţia finanţărilor oferite de fundaţie. Pe lângă activismul civic în diverse ONG-uri şi analizele despre societatea civilă, dintre care una se regăseşte aici, mă mândresc de asemenea cu un magnum opus de aproape 500 de pagini, pe care l-am scris în 8 ani de studiu şi cercetare, pentru a obţine titlul de doctor în ştiinţe politice la Paris. Recitind teza pentru a extrage câteva pagini relevante pentru această carte, am regretat că nu mi-am făcut timp până acum să o traduc în română şi să o public, pentru că munca de titan pe care am depus-o ca să inventariez şi să analizez începuturile societăţii civile româneşti poate fi utilizată şi de alţi cercetători interesaţi de diferenţele de asociativitate dintre regiunile României. Tot în această parte am introdus şi ultimul text scris în 2014 despre societatea civilă, o retrospectivă a evoluţiei României între forţa politică şi puterea civică. Închei cu un text scris la "majoratul" României postdecembriste, pentru că aceeaşi urare pe care o făcusem ţării când noua Românie avea doar 18 ani este valabilă şi acum, la 25 de ani.

Nici una dintre paginile ce urmează nu ar fi fost posibilă fără "îngerul meu păzitor", Denise Andreea Mihalache, colaboratoare fidelă şi atentă, căreia îi datorez această carte. La doar 23 de ani, are deja înţelepciunea unui bătrân trecut prin viaţă, puterea de muncă şi prospeţimea tinereţii, dar şi o voinţă de fier şi o tenacitate pe măsură - nu am auzit-o plângându-se niciodată că ceva e prea mult, prea greu sau prea urgent şi nu ştiu cum reuşeşte să îşi păstreze acelaşi surâs senin şi voia bună indiferent de complexitatea problemelor pe care le are de rezolvat. Această carte există datorită sârguinţei şi devotamentului ei de a căuta şi a pune cap la cap articolele vechi şi noi, cu o seriozitate pentru care îi mulţumesc din suflet.

De asemenea, le mulţumesc tuturor membrilor echipei Polirom pentru răbdare şi profesionalism; în special le sunt recunoscătoare lui Silviu Lupescu, lui Adrian Şerban, Emei Stoleriu, Ioanei Aneci, lui Radu Răileanu, Claudiei Fitcoschi, precum şi traducătorilor: Miruna Andriescu, Crăiţa Florescu, Ramona Lupu, Cezar Petrilă, Romana Anca Rădulescu şi tuturor celor implicaţi în producţie şi distribuţie, ale căror nume nu le cunosc, dar a căror muncă face cartea aceasta mai bună. O mulţumire specială pentru Ioana Aneci, menţionată deja, care nu numai că a editat versiunea română, ci a tradus şi a editat texte din engleză.

În fine, dar nu în ultimul rând, un gând plin de duioşie pentru mama mea, Sanda Budiş, care de 88 de ani iubeşte România cu pasiune, şi pentru familia mea. De asemenea, toată gratitudinea mea pentru cele trei ţări ale căror culturi m-au format şi m-au făcut să fiu astăzi cine sunt: România, Elveţia şi Statele Unite ale Americii.

(Bucureşti, 9 noiembrie 2014)

Prolog - 1896: Aseară am fost în regatul umbrelor

Cezar Gheorghe
Gîndirea-cinema
Editura Cartea Românească, 2014

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prolog
1896: "Aseară am fost în regatul umbrelor"

Filmul este o piele...

Nu ştii cum ai ajuns aici. Stai singur pe întuneric. În jurul tău nu sunt decât doi, trei oameni. E o zi de lucru. Ai intrat la film pentru a te adăposti de ploaie. Ai intrat într-un cinematograf vechi, asemănător celor construite în perioada interbelică. Aştepţi o femeie şi aşteptarea te exasperează. Te-ai gândit să vezi un film pentru ca timpul să treacă mai repede. Fără să-ţi dai seama, eşti supus unui experiment neobişnuit. Viaţa s-a oprit. A fost temporar suspendată. Ai intrat într-o lume de lumini şi umbre. Ochiul este în pericol, mintea cade pradă pasiunilor şi afectelor. Rămâi hipnotizat de perfecţiunea mecanică a mişcărilor. Nu ştii numele actorilor, nu cunoşti numele regizorului. În lumina artificială a camerei de proiecţie, descoperi noi transparenţe, noi voci, murmure îndepărtate. Drama imaginilor a început.

În faţa ta se zbat biete făpturi de lumină; şi, la fel ca în orice dramă, această poveste este o poveste de dragoste. Ai putea să-mi vorbeşti despre psihologia şi sentimentele personajelor. Dar ar fi mai bine să asculţi sfatul din Bande à part: ar trebui să laşi imaginile să vorbească. Ce vezi? Vezi un copil în faţa unui ecran de pânză, hipnotizat de o imagine pe care o poate atinge, pe care o poate simţi la fel de aproape ca şi imaginea mamei; ca şi cum filmul din faţa sa ar fi o piele, ca şi cum filmul ar fi o simplă peliculă, o membrană subţire şi nimic mai mult, un suport pe care se poate scrie numai cu lumină. Şi totul s-ar concentra într-o voinţă de putere.

*

Un chip, o forţă, un cadru, o privire, iată evidenţa filmului, "adevărul de douăzeci şi patru de ori pe secundă". Valéry a descris totul în câteva rânduri de o frumuseţe tulburătoare:

"Pe pânza întinsă, pe planul întotdeauna pur, unde nici viaţa, nici sângele nu lasă urme, evenimentele cele mai complexe se reproduc de câte ori vrem. Acţiunile sunt grăbite sau încetinite. Ordinea faptelor poate fi răsturnată. Morţii trăiesc din nou şi râd. [...] Vedem precizia realităţii îmbrăcând toate atributele visului. Este un vis artificial. Este, de asemenea, o memorie exterioară înzestrată cu perfecţiune mecanică. În sfârşit, atenţia însăşi este încremenită cu ajutorul opririlor şi al îngroşărilor. Sufletul mi se împarte între aceste atracţii. El trăieşte pe pânza atotputernică şi agitată; participă la frământările fantomelor care dau reprezentaţii acolo. [...] Dar celălalt efect al imaginilor este şi mai straniu. Facilitatea aceasta critică viaţa. Ce valoare mai au de acum înainte acţiunile şi emoţiile cărora le văd schimbările şi diversitatea monotonă? Nu-mi mai vine să trăiesc, pentru că asta nu înseamnă decât să te asemeni tuturor. Îmi ştiu viitorul pe de rost"[1].

În faţa realităţii plate şi ordonate a ecranului, viaţa începe să-şi piardă contururile, refuză orice dramă. Odată ieşit din întunericul sălii de proiecţie, lumea umbrelor şi viaţa cotidiană îşi dispută persoana ta cu aceeaşi convingere. Filmul se termină, timpul se prăbuşeşte, câteodată se crapă şi se răsuceşte, intră în relaţii stranii cu spaţiul. Viaţa continuă dezordonată, haotică, fără poveste. Perfecţiunea mecanică a filmului critică lipsa de coerenţă a evenimentelor cotidiene. Dincolo de ecran, realitatea ascunde un lucru insuportabil[2]. Imaginea rămâne cu tine mereu, trăieşte în memoria ta involuntară. Eşti singura măsură a filmului, singurul trup în care "viaţa" sa pulsează.

Ce poate şti corpul tău despre film? Ce poate face un corp în faţa unei imagini? Cinematografia este somatografie.

*

Cinemaul nu arată simple imagini, ci le înconjoară cu o întreagă lume, cristalizează timpul. Fiecare cadru (fiecare fotogramă) nu este decât "o strivire a timpului". "Întrucât există întotdeauna în el acest semn imperios al morţii [...] viitoare" (Barthes). Întrucât oricât de bine ar fi ancorate în lumea celorlalţi, imaginile vin să se adreseze fiecăruia într-un mod diferit, în afara oricărei generalităţi, în numele unei imanenţe depline şi-al unei singularităţi irepetabile.

*

Cinemaul este "gândire", însă o gândire care ţine seama de corp (de creierul material, de creierul pasional). Este o "gândire" care trebuie să descopere trupul pentru a-l transforma într-o cutie de rezonanţă, pentru a-l reîntoarce către viaţă cu o violenţă fără precedent:

"«Daţi-mi deci un corp»: aceasta e formula răsturnării filozofice. Corpul nu mai este obstacolul care separă gândirea de ea însăşi, lucrul pe care ea trebuie să-l depăşească pentru a reuşi să gândească. El este dimpotrivă lucrul în care ea se cufundă sau trebuie să se cufunde, pentru a atinge negânditul, adică viaţa.[...]Viaţa nu va mai trebui să compară în faţa categoriilor gândirii, ci gândirea va fi aruncată în categoriile vieţii. Categoriile vieţii sunt tocmai atitudinile corpului, postúrile sale. «Nu ştim nici măcar ce poate un corp»: în somn, în beţie, în eforturile şi rezistenţele sale. A gândi înseamnă a învăţa ce poate un corp negânditor, capacitatea sa, atitudinile sau postúrile sale. Cinematograful îşi înnădeşte împreunarea cu spiritul, cu gândirea, prin corp (şi nu prin intermediul corpului). «Daţi-mi deci un corp» înseamnă mai întâi a sui camera pe un corp cotidian. Corpul nu e niciodată la prezent, el conţine un înainte şi un după, oboseala, aşteptarea. Oboseala, aşteptarea, chiar disperarea sunt atitudini ale corpului. Nimeni nu a mers mai departe decât Antonioni în acest sens. Interiorul prin comportament, nu experienţa, ci «ceea ce rămâne din experienţele trecute», «ceea ce vine după, când totul a fost spus», o astfel de metodă, metoda lui, trece în mod necesar prin atitudinile sau postúrile corpului. E o imagine-timp, seria timpului. Atitudinea cotidiană e cea care pune ceea ce a fost înainte şi ceea ce va fi după în corp, timpul în corp, corpul ca revelator al termenului"[3].

Oboseala trupului, "erosul bolnav" din filmele lui Antonioni nu exprimă drama comunicării (insuficienţa sa), ci o "gândire" scindată, aflată întotdeauna la limita limbajului, înconjurată şi ocolită de limbaj; o gândire care, în lipsa altei descrieri, s-ar putea numi variaţia pură a vieţii. Gros-planurile lui Dreyer, camerele inundate ale lui Tarkovski, spaţiile goale, "deşertul" şi "eclipsele" umane ale lui Antonioni, interioarele lui Bergman, toate aceste imagini rămân suspendate în viaţă, sunt mărturia ambiguităţii sale fundamentale. Fiecare cadru din Amacord, fiecare plan din Otto e mezzo sunt consecinţele unei intenţii de a gândi, actele unei gândiri care "sculptează în timp" (Tarkovski). Montajul, gros-planul, mişcarea camerei, sunetul şi muzica filmelor impun o relaţie stranie cu "povestea" care este spusă.

*

Iată o întrebare ce se conturează din ce în ce mai clar: "Ce gândeşte filmul? Care sunt ideile sale?". Numai imaginile pot da un răspuns. Ce se poate vedea în primele cadre din Călăuza? O cameră veche, îmbâcsită. Pereţii care se "descompun" în faţa ochilor noştri. Ferestrele prin care intră o lumină inumană. Încăperea care poartă semnele construcţiei şi urmele timpului. Pereţii "respiră" asemenea unui plămân imens. Camera se "exprimă", "vorbeşte" aproape independent de acţiunea filmului. Liniile sale sunt întrerupte de nenumărate pliuri în timp şi în spaţiu: împletiri ale materiei, deveniri ale spaţiului (construcţii, structuri industriale împletite în peisaje naturale şi în ruinele umanităţii) şi împletiri ale inimii (secvenţe onirice, întinderi de apă cu aer de interioritate). La fel ca în cunoscutele sale scene de levitaţie, camera lui Tarkovski pluteşte în aer, survolează durata individuală a obiectelor şi a fiinţelor. Ce este atunci filmul? O "fiinţă" care "gândeşte", o intenţionalitate, o voinţă care îşi construieşte propriile "idei" despre mişcare şi ritm, propriile noţiuni despre timp şi despre spaţiu.

Visul din Călăuza începe cu un cadru care îl arată pe Stalker dormind. Apoi, transformată în sepia, imaginea urmăreşte mai multe obiecte scufundate în apă. Pelicula cinematografică este dublată de pelicula de apă, de "oceanul" interiorităţii. "Mişcarea" descrisă de cameră este o mişcare "încremenită". Aparatul de filmat ajunge acolo de unde a pornit. Nu se produce o deplasare geometrică. Începutul şi sfârşitul sunt marcate de aceeaşi imagine, iar "mişcarea" nu exprimă decât experienţa interioară. Mişcarea camerei nu este altceva decât mişcarea "gândirii" cinematografice, acea "gândire" care are loc în fiecare cadru al filmului.

*

În 1896, Maxim Gorki vede primele filme ale fraţilor Lumière la un bâlci din Rusia. Peste câteva zile, în data de 4 iulie 1896, scriitorul publică un articol cu impresiile sale într-un ziar local. Este o mărturie scrisă într-un stil care confirmă un mare scriitor şi care arată noutatea mediului de expresie proaspăt descoperit. Ceea ce frapează după mai mult de 100 de ani este vizionarismul descrierii, intuiţia unei arte care urmează a se naşte şi a se dezvolta în următorii 50 de ani. Deja în anii '40 cinematograful era o artă matură, autonomă, pregătită pentru modernism. Nici o descriere nu a surprins mai bine fascinaţia magică şi iluzorie a începuturilor sale:

"Aseară am fost în Regatul Umbrelor. Dacă ai şti cât de straniu este acolo! Este o lume fără sunet, fără culoare. Totul este scăldat în gri monoton - pământul, copacii, oamenii, apa şi aerul, razele gri ale soarelui de-a lungul cerului gri, ochii gri pe feţele gri, iar frunzele copacilor sunt cenuşii. Nu este viaţa, ci umbra sa. Nu este mişcarea, ci spectrul ei lipsit de sunet. Voi încerca să mă fac înţeles, pentru a nu fi suspectat de nebunie sau de un simbolism neobişnuit de indulgent. Am fost la Aumont şi am văzut cinematograful Lumière - fotografie în mişcare. Impresia extraordinară pe care o creează este atât de unică şi de complexă, încât pun la îndoială propria capacitate de a o descrie cu toate nuanţele ei. Totuşi, voi încerca să comunic trăsăturile sale fundamentale. Când luminile se sting în camera în care invenţia fraţilor Lumière este prezentată, o imagine gri apare deodată pe ecran: "O stradă din Paris" - umbra unei gravuri mediocre. Uitându-te la ea vezi trăsuri, clădiri şi oameni în diferite postúri, toate împietrite, imobile. Totul este gri. Cerul este de asemenea gri. Nu te aştepţi la nimic nou de la scena asta atât de cunoscută fiindcă ai mai văzut imagini ale străzilor din Paris. Însă, deodată, o fulgerare stranie brăzdează ecranul şi imaginea se tulbură, trezindu-se la viaţă. Trăsuri care par să vină din adâncimea câmpului se îndreaptă direct spre tine, spre întunericul în care stai; de undeva de departe oamenii îşi fac apariţia, devenind din ce în ce mai mari pe măsură ce se apropie de tine; în prim-plan, copiii se joacă cu un căţel, bicicliştii taie cadrul, pietonii traversează strada strecurându-se printre trăsuri. Totul se mişcă, se uneşte cu viaţa şi, odată ajuns la marginea ecranului, dispare dincolo de el. Toate astea se petrec într-o tăcere stranie, în care nu se aud zgomotul roţilor, sunetul paşilor sau sunetul cuvintelor rostite. Nimic, nici măcar o singură notă din acea simfonie complexă care acompaniază mişcările oamenilor. Într-o tăcere perfectă, frunzele cenuşii ale copacilor se mişcă în vânt; siluetele cenuşii ale oamenilor traversează pământul gri fără a scoate vreun sunet, ca şi cum ar fi fost condamnate la o tăcere eternă şi pedepsite aspru prin răpirea culorilor vieţii. Deşi mişcările lor sunt pline de energie vitală şi aproape imperceptibil de rapide, zâmbetele sunt lipsite de însufleţire. [...] O viaţă pulsează în faţa ochilor tăi, o viaţă fără cuvinte şi lipsită de spectrul viu al culorilor - viaţa mută, dezolantă, mohorâtă, îngrozitoare. Este înfricoşătoare, însă este numai mişcarea umbrelor... Deodată, un mecanism se declanşează şi pe ecran apare un tren. Vine direct spre tine - dă-te la o parte! Pare gata să plonjeze în întunericul în care stai, făcând din tine o grămadă amorfă de carne sfâşiată şi de oase zdrobite, gata să spulbere sala şi clădirea asta plină de femei, vin, muzică şi vicii. Însă chiar şi acesta este doar un tren de umbre [...] Această viaţă mută şi cenuşie începe să te tulbure şi să te deprime. Pare să aducă cu sine o presimţire încărcată cu o semnificaţie sinistră care îţi apasă inima. Uiţi unde te afli. Imagini stranii îţi invadează creierul, iar conştiinţa ta începe să se întunece şi să dispară..."[4].

Cuvintele lui Maxim Gorki vorbesc despre o formă care, în 1896, era încă o artă a viitorului. Au trebuit să treacă încă 50 de ani până la inovaţiile lui Orson Welles şi ale neorealiştilor italieni. Însă, în descrierea sa vizionară, scriitorul rus anunţă una dintre trăsăturile fundamentale ale celei de-a şaptea arte. Cinematograful nu a fost niciodată şi nu va fi o reproducere simplă şi directă a realităţii. Filmul este şi va fi o lume autonomă. O lume cenuşie şi mută, aşa cum este cea descrisă de Gorki, o lume nesigură, fluidă, precum este lumea filmelor lui David Lynch. O lume plată, ordonată, comprimată, organizată de o voinţă mecanică şi invizibilă. Este lumea reală destructurată, aşteptând să fie reconstruită în interiorul cadrului - o lume care ne afectează în mod direct şi care reflectă modul în care ne raportăm la realitate. Încadrăm lumea în fiecare moment al vieţii noastre conştiente, nu numai atunci când privim un film. Însă, spre deosebire de realitate, filmul poate încadra nu numai viaţa actuală, ci şi viaţa virtuală. Prin mijloacele sale unice, filmul poate recalibra raportul nostru cu realitatea, sporind capacitatea de percepţie a fiecăruia. Cinematograful ne ajută să re-vedem lumea prin intermediul unei percepţii extinse. Filmul provoacă imaginea pe care o avem despre realitate, forţează o analiză fenomenologică.

*

Pe 28 decembrie 1895, într-un restaurant parizian din Boulevard des Capucines, fraţii Lumière proiectează primul film (Ieşirea din Uzinele Lumière din Lyon): lumina traversează pelicula, razele sale transportă imagini ce urmează a fi proiectate pe un ecran de pânză. Lumea apare reconstruită la dimensiuni nemaivăzute. Astăzi, la mai mult de 100 de ani de la prima proiecţie publică, nu ne putem imagina cât de puternică a fost acea primă impresie. Groaza pe care o putea provoca iluzia unei locomotive în mişcare. Ne-au rămas mărturiile scrise ale începutului în descrierile lui Maxim Gorki. Uimirea lui a fost îndreptăţită. Ceea ce se întâmplase deja a revenit la viaţă pentru prima oară. În timpul vieţii lor, fraţii Lumière nu au putut intui importanţa invenţiei cinematografului, modul în care filmele ne fac să evadăm, felul în care acestea se joacă cu imaginaţia noastră erotică. Cinematograful a devenit cea mai complexă oglindă a lumii şi în acelaşi timp forţa care sparge realitatea în mii de imagini, obligându-ne să o reconstruim. Arta inventată de Lumière a mers mai departe decât invenţia lui Niepce. Cinematografia nu s-a mulţumi cu oglindirea fotografică a lumii. Filmul a realizat o revoluţie mult mai importantă. Spre deosebire de fotografie, el a reuşit să integreze timpul real al lucrurilor, durata adevărată a evenimentului, ambiguitatea imanentă a realităţii. Cinemaul a împlinit o revoluţie a sensibilităţii artistice: a reuşit să restituie privirii umane cristalizarea timpului - "mulaje în lumină ale duratei" obiectelor şi fiinţelor (Bazin).

*

Trăim, citim, montăm, interpretăm. Vedem nu cuvinte. Vedem numai imagini, realizăm propriul film, propria lectură, decupăm constant instantanee din propria noastră viaţă - gândim. Introducem mişcarea în propria gândire, gândim în virtutea unei funcţii cinematografice a gândirii: gândirea-cinema.

---

[1]Paul Valéry citat de Marcel Martin în Limbajul cinematografic, Prefaţă de Florian Potra, Traducere de Matilda Banu şi George Anania, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.24

[2] În Deşertul roşu al lui Antonioni, Giuliana (Monica Vitti) este întrebată: "De ce îţi este frică?". Privind în gol, ea răspunde speriată: "De străzi, de fabrici, de culori, de oameni, de tot. [...] Am făcut tot posibilul să îmi revin, să mă readaptez la realitate. Şi am reuşit, de vreme ce am putut să am şi o aventură. Însă realitatea ascunde un lucru teribil. Nu ştiu ce anume. Nimeni nu îmi spune".

[3] Gilles Deleuze, Cinema 2. Imaginea-timp, Traducere de Ştefana şi Ioan Pop-Curşeu, Notă asupra ediţiei şi postfaţă de Ioan Pop-Curşeu, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2013, pp. 245-246

[4] Maxim Gorki, Cinematograful Lumière în Ian Christie, Richard Taylor, The Film Factory: Russian and Soviet Cinema in Documents 1896-1939, Routledge, New York, 2002, p. 25 (trad. mea)

Suleyman Magnificul - între datorie şi iubire / Suleyman şi Hurrem. O iubire peste veacuri

Erhan Afyoncu
Suleyman Magnificul şi Sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul
Editura Corint, 2013
Traducere din limba turcă de Leila Unal

Citiţi un fragment din această carte.

***
Suleyman Magnificul - între datorie şi iubire
Cuvânt înainte de Călin Felezeu

Scriu aceste cuvinte introductive având un sentiment ciudat. Mai întâi de toate, de câtva timp, publicul românesc iubitor de seriale tv este pur şi simplu bulversat de un film, Suleyman Magnificul. Sub domnia iubirii. În al doilea rând, această telenovelă care povesteşte iubirea unică şi fără margini dintre Suleyman Magnificul şi Hurrem a stârnit numeroase controverse în ţara de origine, Turcia, realizatorii filmului fiind vehement criticaţi pentru că nu respectă întocmai adevărul istoric şi pentru că aruncă o privire nedemnă asupra unei epoci şi a unei personalităţi care au marcat istoria Imperiului Otoman ajuns la apogeul puterii sale.

Încercând să răspundă interesului general pentru acest subiect, Editura Corint a avut iniţiativa lăudabilă să publice recenta lucrare a profesorului Erhan Afyoncu, Suleyman Magnificul şi sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul. Istoricul turc, unul dintre cei mai reputaţi specialişti în domeniu, şi-a gândit şi structurat lucrarea în două părţi: una consacrată lui Suleyman şi cealaltă lui Hurrem. Chiar dacă lucrarea este una de mici proporţii şi, mai degrabă, de popularizare a ştiinţei, totuşi, vine să clarifice câteva elemente esenţiale din istoria otomană, completând cu date ştiinţifice povestea unui serial tv, de altfel, foarte captivant.

Personajul central în jurul căruia pivotează întregul demers al istoricului turc este sultanul Suleyman (1520-1566) şi epoca sa. Aceasta concentrează la maximum forţa şi strălucirea unui imperiu, recunoscute ca atare de către contemporani. În epoca sultanului Suleyman, Imperiul Otoman a trăit cea mai strălucită perioadă sub aspectul cuceririlor, al politicii, al ştiinţei şi al culturii, dar şi sub aspect legislativ. În timpul domniei lui Suleyman, Imperiul Otoman devine puterea supremă în concertul politicii internaţionale, în paralel, prin instituţiile sale administrative, juridice şi ştiinţifice, afirmându-se ca o societate care are toate caracteristicile unei înalte civilizaţii islamice.

Urmând la tron tatălui său Selim I, sultanul Suleyman a fost, fără îndoială, suveranul otoman care a avut cea mai mare influenţă asupra Europei veacului al XVI-lea. Însuşi numele său, Suleyman, vine să confirme acest lucru. Forma turcească a numelui Soliman este Suleyman, din arabul Sulayman, echivalentul ebraicului Solomon. Turcii l-au numit Kanuni (Legiuitorul, Legislatorul). Acest apelativ îl leagă pe sultanul otoman în mod explicit de tradiţia lui Iustinian şi prin aceasta de legitimizarea continuităţii dintre Imperiul Roman şi Imperiul Otoman. Forţa şi gloria sa au fost recunoscute de către europeni, care i-au zis Il Magnifico, mai întâi italienii, apoi francezii Le Magnifique, englezii The Magnificent, germanii Der Prächtige, expresie folosită apoi şi tradusă astăzi de turci Muhteşem.

Mai presus de orice, Kanuni Sultan Suleyman a rămas autorul celui mai important corpus de legi din istoria Imperiului Otoman, cunoscut sub numele de Cartea Legilor Dinastiei lui Osman. Acest impresionant codex va sta la baza organizării societăţii otomane, fiind îndreptarul după care s-a ghidat şi organizat un întreg imperiu. De altfel, sultanul şi-a inaugurat domnia sub semnul spiritului justiţiei, prin măsuri menite să anuleze interdicţiile şi nedreptăţile din timpul domniei tatălui său. A pus capăt agitaţiei şi violenţei, a inaugurat o epocă a stabilităţii şi, prin numeroasele sale campanii militare (13 campanii imperiale), a scos imperiul din moliciunea care-l ducea spre declin şi anarhie. A introdus ordinea bazată pe lege, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, armata otomană fiind recunoscută drept cea mai disciplinată şi organizată armată a timpului.

În domeniul instituţiilor statului, uriaşul corp funcţionăresc otoman s-a bucurat de stabilitate şi de disciplină mai mult ca oricând. Principiul de bază care funcţiona la nivelul instituţiilor statului era cel al meritocraţiei. De altfel, celebrul ambasador austriac Busbek nota că: "În Turcia, oricine este constructorul propriului său loc şi viitor... Turcii nu cred că însuşirile cuiva se transmit altcuiva prin moştenire. Cei care sunt necinstiţi, leneşi şi trândavi nu se înalţă niciodată, ci rămân într-o stare de nerespect şi secundară. Secretul extinderii necontenite a turcilor constă în faptul că ei coboară dintr-o rasă dominatoare, care reuşeşte în tot ce întreprinde" .

Toate faptele sale, politice, militare şi legislative, i-au permis suveranului otoman să se autodefinească: "Eu sunt Sultanul Sultanilor, Suveranul Suveranilor, cel care împarte Coroane Monarhilor Globului, Umbra lui Allah pe Pământ, Sultanul şi Padişahul Mării Albe (Mediterană), Mării Negre, al Rumeliei, Anatoliei, Karamaniei, al ţinutului Rum, al Zulkadirului, Diarbekrului, al Kurdistanului, Azerbaidjanului, al Persiei, stăpânul oraşelor Damasc, Alep, Cairo, Mecca, Medina şi Ierusalim, al întregii Arabii, al Yemenului şi al mai multor alte ţinuturi pe care nobilii mei strămoşi şi iluştrii mei străbuni le-au cucerit prin forţa armelor şi pe care preaslăvita mea Maiestate le-a cucerit şi ea cu pumnalul meu strălucitor şi cu victorioasa mea sabie." Această expresie a magnificenţei puterii sale, exprimată într-o scrisoare adresată regelui Franţei, Francisc I, este chintesenţa domniei sultanului Suleyman şi a imperiului său care binevoia a da pace sau război întregii lumi.

Profesorul Erhan Afyoncu insistă asupra dimensiunilor universale ale politicii otomane, evidenţiind faptul că marile transformări din Europa veacului al XVI-lea au stat sub semnul impactului otoman. În opinia domniei sale, fenomenele Reformei şi, mai apoi, ale Contrareformei nu ar fi fost posibile fără şocul provocat de cele 13 campanii imperiale. Istoricul turc nu se mulţumeşte doar cu creionarea şocului otoman asupra Europei, domnia sa lărgind perspectiva şi asupra luptei confesionale duse de către sultanul Suleyman împotriva inamicului doctrinar, şi anume Iranul şiit. Iată de ce considerăm că una dintre valorile indiscutabile pe care această lucrare o aduce constă în definirea politicii universale a statului otoman în epoca lui Suleyman.

Domnia lui Suleyman a rămas celebră, peste veacuri, prin iubirea dintre el şi Roxolana, fiica unui preot sărac din Rutenia, răpită de tătari, cumpărată de marele vizir Ibrahim Paşa şi oferită de acesta sultanului. Supranumită Hurrem (Vesela), prin farmecele şi talentele ei a reuşit să inspire sultanului Suleyman o mare pasiune. Înzestrată cu inteligenţă şi viclenie, cu talent muzical şi mamă a celor patru fii ai sultanului, Hurrem a devenit în scurtă vreme unica stăpână a inimii lui Suleyman. Fapt unic în istoria otomană, Hurrem a obţinut succesul suprem, fiind singura femeie din harem luată vreodată de soţie de un sultan. Acest aspect fără precedent va spori rolul haremului în politica internă otomană, cu ea inaugurându-se sultanatul femeilor. Influenţa ei a fost atât de mare, încât l-a determinat pe sultan să-şi elimine fizic doi fii (Mustafa şi Baiazid) şi să-l extermine pe favoritul şi prietenul său, marele vizir Ibrahim Paşa. Cu toate aceste crime având-o ca autor moral, Hurrem a rămas în istorie ca femeia care a dăruit dragoste şi pasiune celui mai puternic om al momentului.

Lucrarea elaborată de profesorul Erhan Afyoncu pe un ton neutru, însă plăcut şi accesibil, ni se înfăţişează ca o istorie cu valoare de simbol care merită a fi cunoscută şi înţeleasă. Nu întâmplător, autorul apelează la memoria unor evenimente din trecut pentru a oferi o dimensiune completă şi complexă asupra societăţii otomane.

Imperiul Otoman, cu un trecut excepţional şi cu personalităţi de anvergură internaţională trebuie cunoscut şi înţeles la adevărata sa valoare. Povestea lui Suleyman şi a lui Hurrem face parte din acest trecut excepţional. Prin urmare, îndemn publicul cititor la o lectură pe cât de utilă, pe atât de incitantă.

(Prof. univ. dr. Călin Felezeu, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice)

***
Suleyman şi Hurrem. O iubire peste veacuri
Postfaţă de Doru Dumitrescu

De câtva timp, pe micile ecrane din ţara noastră şi din alte 40 de ţări, rulează, cu succes, serialul Muhteşem Yuzyil, tradus la noi Suleyman Magnificul. Sub domnia iubirii. Serialul, care în fiecare zi de luni şi de marţi adună în faţa televizoarelor în jur de două milioane de telespectatori, îşi propune să ne spună o poveste despre iubirea fără margini dintre Suleyman şi Hurrem, de altfel reală, şi mai puţin despre realizările importante ale celui mai mare sultan otoman, recunoscut astfel atât de contemporani, cât şi de istoriografia turcă sau mondială.

Cartea istoricului turc Erhan Afyoncu, specialist al perioadei, apărută sub sigla Editurii Corint, completează informaţiile despre viaţa, victoriile şi realizările sultanului Suleyman. Împărţită în două secţiuni, lucrarea, de mici proporţii, numită Suleyman Magnificul şi sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul, îşi concentrează demersul, în prima parte, asupra unor aspecte ale domniei lui Suleyman, pentru ca în cea de-a doua cititorul să afle ceea ce se ştie despre viaţa Roxolanei (Hurrem), această cadână atât de specială.

Încercând să separe adevărul de legendă în ceea ce priveşte relaţiile dintre cei doi, autorul relatează momentele importante din viaţa personajelor care dau titlul cărţii, concentrându-se în a doua parte asupra celei care a fost percepută de contemporani şi istorici drept o oportunistă şi o intrigantă nemiloasă, pe când ea, cu toate faptele reprobabile care i se impută, nu a fost decât o femeie care a luptat, într-o lume greu de înţeles şi astăzi, pentru dragostea ei şi pentru supravieţuire.

Erhan Afyoncu explorează şi expune ştiinţific, fără a avea un stil obositor şi sofisticat, principalele momente din activitatea sultanului Suleyman, dezvăluindu-şi sursele, intervenind cu explicaţii suplimentare în subsol şi pigmentând totul cu surse din secolul al XVI-lea.

În ceea ce o priveşte pe cea pe care Suleyman a numit-o Hurrem (Vesela, Cea care râde), pentru starea de bună dispoziţie pe care i-o transmitea, autorul trece în revistă incertitudinile asupra locului şi anului naşterii, a numelui purtat iniţial (Roxolana), a vârstei, dar şi a căilor prin care a ajuns în haremul sultanului. Viaţa spectaculoasă a acestei sultane care nu era frumoasă, ci extrem de expresivă şi carismatică, mijloacele, de cele mai multe ori incorecte, prin care a urcat pas cu pas spre mărire şi putere, care i-au determinat pe contemporani să o numească vrăjitoare, sunt menţionate fără exhaustivitate. Prima ei reuşită, aceea de a-l determina pe sultan să o ia de soţie, în 1533 sau 1534, fapt ce a şocat lumea musulmană şi care avea să fie comentat pe larg şi de cancelariile apusene, este pusă de autor nu numai pe seama farmecelor sale, ci şi a inteligenţei şi abilităţii ei ieşite din comun.

Rolul sultanei Hurrem în eliminarea marelui vizir Ibrahim Paşa, a cărui vină era susţinerea făţişă a lui Mustafa, primul născut al padişahului, în competiţia pentru tron, complotul de care este învinuită de către contemporani, dar şi de o parte a istoricilor, prin care a reuşit înlăturarea, fără remuşcări a celui din urmă, în septembrie 1553, demonstrează regulile dure ale luptei pentru supravieţuire de la curtea otomană, în care nimic nu era exclus. Chiar dacă istoricii au demonstrat, fără tăgadă, că moştenitorul tronului, prinţul Mustafa, complota de 10 ani pentru a lua puterea tatălui său, un istoric lucid nu poate justifica, desigur, crima comisă şi nici contribuţia lui Hurrem, dacă a existat.

Şi totuşi, nu trebuie uitat că dragostea lui Suleyman şi a lui Hurrem a rezistat peste veacuri. A rămas, în primul rând, o parte a corespondenţei celor doi. De peste tot de unde era plecat, sultanul îi trimitea lungi scrisori la care primea răspunsuri din partea iubitei sale. Din nefericire, multe s-au pierdut. Au dispărut, poate premeditat, toate mesajele sultanului, din cele ale sultanei păstrându-se doar câteva. Scrise de mâna sa, afectuoase şi pline de amănunte, aceste scrisori ne apropie mai mult de sufletul şi de caracterul acestei femei. Bijutier - deoarece fiecare prinţ era nevoit să înveţe o meserie -, dar şi poet, de la Suleyman s-a păstrat şi un volum de poezii scrise în persană, pline de sensibilitate, dedicate lui Hurrem şi semnate cu pseudonimul Muhibbi. Cunoscându-i personalitatea dură şi insensibilă, aceste versuri dedicate iubitei sale ne schimbă, măcar pentru o clipă, viziunea asupra individualităţii lui Suleyman.

Lupta pentru putere între urmaşii sultanei Hurrem, moartă în 1558, preferinţa nefericită a sultanului pentru cel mai puţin înzestrat dintre ei, Selim, numit şi Beţivul, a însemnat un pas înapoi faţă de perioada plină de realizări a tatălui. Cu Hurrem a început sultanatul femeilor, care va continua şi în timpul fiului său Selim prin sultana Nurban, mama lui Murad al III-lea, şi prin sultana Safiye, mama lui Mehmed al III-lea. Cele mai cunoscute sultane după Hurrem, ca personalităţi feminine puternice în viaţa politică a curţii otomane, au fost sultana Kosem (în secolul al XVII-lea) şi mai ales sultana Turhan, a cărei putere s-a întins pe o perioadă de 32 de ani, fiind în umbra a cinci sultani.

Scrisă într-un stil sobru, neutru, însă accesibil şi plăcut, povestea istoricului turc invită la meditaţie asupra destinului fără precedent al unei roabe care a schimbat europenilor imaginea despre turci, istoria lor, rolul femeilor şi accesul acestora la putere.

Chiar dacă serialul nu respectă strict istoria, el incită şi îl determină pe cel care doreşte să afle mai multe să caute şi să se lămurească asupra destinului acestor două personaje. Este ceea ce vă propune Editura Corint, care vă invită la lectură şi informare.

(Prof. dr. Doru Dumitrescu)

Aprecieri critice - Incredibil.Iubesc

Silvan Stâncel
Incredibil.Iubesc
Libris Editorial, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Silvan Stâncel (n. 2 iulie 1978) este absolvent de filologie la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Facultatea de Limbi Străine, Secţia germană-franceză. Primele versuri au fost scrise în perioada studenţiei, câştigând premii la mai multe concursuri literare. În calitate de traducător autorizat pe limbile germană şi franceză, a tradus literatură de specialitate.

Este totodată chitarist, compozitor, textier, interpret, câştigând cu propriile piese mai multe trofee la festivaluri naţionale de muzică. Membru UCMR - ADA şi CREDIDAM, fondator şi organizator al taberei de chitară Acustic Live Music Camp (www.tabarachitara.ro), desfăşoară o bogată activitate concertistică în România, Franţa, Germania, Italia, Anglia, Slovacia, fiind, totodată, membru în juriul mai multor festivaluri de muzică.

*

"Incredibil.Iubesc este capătul a 36 de ani de trăire, experienţă şi analiză personală asupra celei mai importante forţe care defineşte umanitatea... iubirea. Iniţial nu mi-am propus să scriu într-un mod programat. Cartea s-a născut firesc, am simţit nevoia să spun anumite lucruri... şi le-am spus cu responsabilitate, gândindu-mă mereu la public, la oameni, la intimitatea şi initimităţile fiecăruia dintre noi. În 2014 am postat on-line câteva poezii iar mesajele puternice de încurajare m-au făcut să mă gândesc serios la tipărire. Tot în 2014 propunerea de a publica, venită din partea Libris Editorial, m-a determinat definitiv să-mi asum apariţia volumului.

Le mulţumesc pe această cale pentru întreg profesionalismul. Mulţumesc totodată celor care m-au încurajat, susţinut şi în mod special, în egală măsură, domnului Virgil Oniţă, doamnei Dana Anghelescu, echipei Libris Editorial, scriitorului şi criticului literar Aurel Pantea, scriitorului Doru Munteanu, artistului Nicu Alifantis, doamnei Anca Iacob şi tatălui meu!" (Silvan Stâncel. 22 februarie 2015, Alba Iulia)

*

Silvan Stâncel, cu această carte, dovedeşte că are energia proaspătă a căutării "tu"-ului, fireşte acest "tu" se adevereşte a fi însăşi feminitatea. Poemele lui Silvan sunt tot atîtea definiţii ale unor realităţi emoţionale în care răsar chipuri ale unui erotism subjugat, voluptuos, de o feminitate care, pe măsură ce se întrupează în poem, lasă să se întrevadă şi chipul îndrăgostitului. Declicul liric al fiecărui poem din această carte este însuşi rezultatul faptului de a iubi. Poemele lui Silvan Stâncel se situează, ca tonalitate, între elegie şi romanţă. Infatigabila cîntare a feminităţii conduce spiritul poetic şi spre alte teritorii ale realului, oferind, uneori, cititorului imagini cu accente de verset. Îi dorim succes deplin poetului Silvan Stâncel. (Aurel Pantea)

*

Silvan Stâncel e un nume în muzica folk, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Compozitor şi interpret, de o factură aparte, cu melodii, texte şi frazări inconfundabile, se individualizează în rândul cantautorilor genului.

Am spus mereu că folkul este cea mai fericită simbioză între muzică şi poezie şi Silvan îmi confirmă părerea.

Am sentimentul că versurile din această carte sunt scrise în metrica şi ritmul unor cântece numai de el ştiute, pe care, cu siguranţă, le vom auzi în spectacolele următoare.

Silvan Stâncel ne oferă un ciclu poetic insolit, o expresie a sentimentului de dragoste, într-o alchimie, ce ne developează artistul complet, care slujeşte cu har, într-o caligrafie şi rostire proprie, poezia şi muzica. (Doru Munteanu)

*

Silvan. Stâncel.

Frumos joc de cuvinte au imaginat părinţii tăi la venirea-ţi pe lume, iar tu ai dus jocul mai departe, înrădăcinându-l adânc în copacii ce aveau să-ţi devină guitară, drept sprijin întru cântec şi poezie.

Dacă-ntr-o zi, între ape, mi-a fost dat să te cunosc şi să mă las convins de cântecul tău, astăzi, într-o altă zi, mi-a fost dat a întâlni poezia cântecelor tale încă nescrise.

Cântăreţul şi poetul merg spre curtea Reginei Poezie, agăţaţi de-o guitară, glăsuind împreună uitatele poveşti din îndepărtata Extramadura.

Astfel vin şi spun.
Silvan, stă-n cel mai adânc ungher al credinţei tale, tăria de a-ţi duce jocul destinului mai departe. Nu-i nimic incredibil, crede-mă. Iubeşte şi vei fi iubit! (Nicu Alifantis)

*

Volumul este expresia forţei artistice a lui Silvan Stâncel, surprins într-o altă dimensiune creatoare, nu disjunctă de muzică, şi anume, poezia. Deşi nu reprezintă texte de melodii, aceste poezii au o muzicalitate şi un ritm aparte, acela al inimii de îndrăgostit.

Dragostea, ca o temă recurentă ce leagă ca un liant gândurile şi simţirile aşternute în acest volum, se relevă, într-o manieră intimă, în stări, forme, căutări şi regăsiri. Este o dragoste contemporană, complicată, organică, profundă, bogată în sensuri dar care, decupată din concretul, atât cel cotidian, cât şi cel trecut, recompune, ca un puzzle, piesele din sinele liric al poetului.

Cele peste 60 de poezii au un melanj de duioşie şi forţă, de regret şi optimism, de ludicitate şi gravitate, de refuz şi acceptare, trasând armonios coordonatele începutului maturizării artistice a lui Silvan, tocmai prin forţa necontestată a iubirii.

În anul 2013, Libris a produs albumul muzical Blondă sau Brunetă, al cantautorului Silvan Stâncel iar prin Libris Editorial, o editură care şi-a propus să devină un partener de încredere pentru scriitorii de toate vârstele şi toate generaţiile şi un proiect deschis şi dinamic care să crească vizibilitatea şi să valorifice talentele literare, s-a făcut pasul firesc pentru a întări apropierea publicului de una din vocile poetice contemporane. (Dana Anghelescu, Director Editorial)

Prefaţă la Tratat de mângâieri

Dr. Gérard Leleu
Tratat de mângâieri
Editura Trei, 2014
Traducere din limba franceză de Aliza Ardeleanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Dr. Gérard Leleu este medic, sexolog şi terapeut de cuplu, autor a numeroase cărţi de succes, dintre care Editura Trei a publicat: Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate; Cum să fim fericiţi în cuplu. Intimitate, senzualitate şi sexualitate; Cartea dorinţelor; Bărbatul de azi explicat femeilor.

Tratat de mângâieri este un ghid complet care vă ajută să vă (re)descoperiţi propriul trup, precum şi pe cel al partenerului. Atingerea pielii este o etapă delicată şi importantă a comunicării amoroase, care nu trebuie neglijată. De aceea, dr. Gérard Leleu ne oferă "cheia" pentru o sexualitate debordantă.

*

Care sunt diferenţele erotice dintre bărbaţi şi femei? Cum să evităm capcana rutinei? Cum să depăşim blocajele? Ce înseamnă mângâierea interioară?

Dr. Leleu ne răspunde printr-o lucrare de referinţă din domeniul senzualităţii. Plecând de la piele, cel mai generos organ senzitiv al nostru, vom descoperi geografia senzuală a celuilalt, sondându-i zonele sensibile din intimitatea sa cea mai profundă.

Mângâierile pot oferi plăceri infinite fiind minunate expresii ale artei de a iubi. Invitându-ne să învăţăm această artă (aflăm, de pildă, că există 28 de tipuri diferite de a săruta şi 37 de moduri de a mângâia), dr. Leleu ne oferă un adevărat manual al tandreţei: după ce-l veţi parcurge, veţi fi partenerul ideal!

Prefaţă la noua ediţie

Mai 1998. Au trecut deja cincisprezece ani! Ce s-a întâmplat, în toată această vreme, cu "amanţii"? Cum aţi reacţionat la această apologie a mângâierii? Aprobări, contestări, întrebări, la toate acestea aş dori să răspund astăzi. Răspuns am trimis, individual, la fiecare dintre scrisorile voastre. Dar acum, "scrisoarea" mea va fi mai amplă şi, totodată, mai precisă; iar cu acest prilej, mă voi adresa şi tuturor acelora care mi-au spus: "Aş fi vrut să vă scriu, dar n-am îndrăznit".

Dacă Tratatul de mângâieri v-a adus mai multă fericire, făcându-i o primire atât de călduroasă, m-aţi făcut şi pe mine mai fericit. Narcisism? Nu numai: desigur, succesul îi este întotdeauna plăcut "eului" - şi cu atât mai bine, căci astfel a fost încurajată cea mai bună parte a mea, dar fericirea mea se datorează şi altor motive, mai generoase. Scriindu-mi cartea cu dorinţa de a spune adevărul, dacă nu chiar cu impudoare, am putut constata că atunci când suntem adevăraţi, găsim şi adevărul celuilalt; ca şi cum, deschizându-ne sufletul, am deschide sufletul celuilalt. Ca şi cum, atingând esenţa din noi, am atinge esenţa fiecăruia şi, prin urmare, universalul.

Fericit am fost şi pentru că am constatat cum mângâierea - această tandră modalitate de apropiere, chiar de unire cu celălalt - interesa atât de multă lume. Iar dacă am putut atinge în fiecare ceva esenţial şi universal, i-am atins tocmai partea de lumină pe care Maeterlinck o numea divină. Dacă aţi şti câtă sensibilitate se ascunde dincolo de măştile şi platoşele oamenilor! Am văzut directori ambiţioşi, preoţi neînduplecaţi şi jandarmi severi plângând ca nişte copii atunci când abordam problema mângâierii. Căci oamenii, când îi vezi dezgoliţi, la trup şi suflet, aşa cum i-am văzut eu de la naştere până la moarte, sunt înduioşători. Dar nu trebuie nici să disperi şi nici să-i aduci la disperare.

Şi, în sfârşit, am fost fericit pentru că am ajutat. Câţi nu mi-au spus sau scris că, după ce au citit Tratatul, cuplul lor a trăit momente mai bune! Într-adevăr, ceea ce ameninţă coeziunea şi permanenţa cuplului este tocmai rutina, mai ales cea a vieţii sexuale, care determină uzura dorinţei şi a plăcerii şi, într-un final, plictiseala. Or, prelungirea duratei de viaţă ne expune la un trai în comun, pe o perioadă prea îndelungată, cu aceeaşi persoană. Iar riscurile implicate de bolile cu transmitere sexuală ne incită mai degrabă să ne centrăm asupra aceluiaşi partener decât să ne împărţim între mai mulţi.

Ce fac de obicei oamenii pe care-i copleşeşte plictiseala? Optează pentru una dintre următoarele soluţii:

Schimbă partenerul. Din păcate, lucrul acesta rareori se-ntâmplă fără durere şi dezastru. Unul dintre ei suferă, dacă nu chiar amândoi, suferă şi copiii, şi unii, şi ceilalţi putând ajunge la depresie, dacă nu chiar sinucidere. Iar din bunurile comune, cu mare trudă dobândite şi simboluri ale relaţiei, se alege praful. Adesea, schimbarea aduce şi alte deziluzii. Căci, în realitate, pentru a te apropia de fericire, pe tine însuţi ar trebui să te transformi.
Se resemnează să trăiască fără fericire erotică. O viaţă, fără-ndoială, posibilă dacă sentimentele sunt puternice, deşi acestea riscă să-şi piardă din intensitate odată cu dorinţa. Şi, cu siguranţă, cu atât mai posibilă atunci când afecţiunii i se alătură împărtăşirea unor pasiuni comune: un ideal, un proiect, o artă etc. Totuşi, cuplul este mai viu când e străbătut de seva erotismului. Cât despre aceia ale căror sentimente sunt călduţe, iar ceea ce împărtăşesc este exclusiv de ordin material, coexistenţa lor nu va-ntârzia să se transforme într-o "eternă concesie".
Regenerează şi reînnoiesc schimburile corporale, astfel încât să menţină interesul partenerului şi să-i susţină plăcerea. Este vorba despre infinita variaţie a mângâierilor, astfel încât, după cum se spunea în Kama Sutra, "partenerul să se simtă de parcă ar fi cu treizeci şi două de femei diferite" sau, reciproc, partenera cu treizeci şi doi de bărbaţi diferiţi. Iar pentru ca acestei reînnoiri să i se ofere toate şansele, de ce să nu apelăm la tratate?

Unii vor protesta: "Iubirea nu se-nvaţă, ştim totul din instinct. Şi apoi, când nu te mai mulţumeşti cu atât, n-ai decât să-ţi foloseşti imaginaţia". Dar nimeni nu poate şti totul; n-ar fi atunci indicat să învăţăm iubirea? Învăţăm să citim, să scriem, să gătim, să cântăm la chitară. De ce nu am face asemenea orientalilor care, milenii de-a rândul, au transmis, întru binele tuturor, arta erotică, aşa cum au făcut şi cu dansul, caligrafia sau ikebana? Culegerile lor de precepte despre senzualitate erau parte integrantă a cărţilor sacre, precum Kama Sutra sau Ananga Ranga. Şi oare nu Balzac a zis că: "În iubire, femeia este, şi nu la suflet mă gândesc, o liră ale cărei taine nu se oferă decât aceluia ce ştie a o mânui?" Acelaşi lucru îl putem spune şi despre bărbat.

Alţii exclamă: "La naiba cu tehnica, iubirea este poezie, iubirea este spontaneitate, iubirea este tandreţe". Dar cunoaşterea nu ucide nici elanul, nici tandreţea, dimpotrivă, le îmbogăţeşte, le nuanţează infinit, le inspiră mii de acorduri. Erotismul este ceea ce rămâne când am uitat totul; în vâlvătaia iubirii, îndrăgostitul transcende paginile tratatelor, aşa cum pictorul sau compozitorul, purtaţi de inspiraţie, trec dincolo de învăţăturile anilor de ucenicie. De altfel, dacă instinctul sau imaginaţia fiecăruia ar fi într-atât de roditoare, iar tandreţea şi poezia, atât de răspândite, n-ar exista atâta plictiseală în alcovuri.

Scopul acestei noi ediţii este, prin urmare, de a vă prezenta ideile la care am fost obligat să reflectez şi reacţiile pe care le-am putut înregistra de când această carte a văzut lumina tiparului. Dar este şi acela de a vă lămuri, aşa cum vă doriţi, în privinţa anumitor mângâieri şi de a vă propune altele noi.

Am adunat reacţiile ce-au urmat lecturii acestui tratat fie de la pacienţi, în timpul consultaţiilor, fie de la persoane care asistă la conferinţele mele, fie din nenumăratele scrisori pe care le-am primit. Scrisori ce sunt, adesea, nişte pasionante, chiar patetice documente umane. Trebuia să vi le încredinţez.