Fotografie de familie

Elena-Margareta Ionescu & Nae Ionescu
A ta de tot, al tău de tot (file de corespondenţă)
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş
Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză: Anca-Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Fotografie de familie

Nae Ionescu şi‑a cunoscut viitoarea soţie acum mai bine de un secol, iar dragostea Elenei-Margareta pentru el avea să dureze şaizeci de ani, până la moartea ei, deşi legătura lor durase mai puţin de douăzeci de ani şi el murise la nici zece ani după încheierea acesteia. În 2015, când se comemorează 75 de ani de la moartea lui Nae Ionescu şi 125 de ani de la naşterea lui, se împlinesc şi 100 de ani de la căsătoria celor doi. O multitudine de cifre rotunde privind o relaţie dintru început şi fatalmente inegală, dezechilibrată, dar a cărei amintire continuă să fascineze şi să trezească sentimente contradictorii.

După ce jurnalul Elenei-Margareta Ionescu^[1] creionase tabloul unei căsnicii dificile şi a unei vieţi nefericite trăite într‑o profundă solitudine, scrisorile selectate în volumul de faţă vin să întărească această imagine, dovedind încă o dată că nu există o limită a suferinţelor pe care o fiinţă umană le poate îndura decenii de‑a rândul.

*

Elena‑Margareta Fotino s‑a născut la 28 septembrie 1889 la Botoşani. Copilăria i‑a fost umbrită de moartea mamei, iar adolescenţa şi anii studenţiei de o relaţie greu suportabilă cu mama vitregă şi de lipsa unei legături mai apropiate cu tatăl ei. Acestea nu au împiedicat‑o să fie şefă de promoţie la liceul urmat departe de casă, la Craiova, unde fusese răsplătită şi cu titlul de cea mai bună colegă şi, mai apoi, să păşească pe porţile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, lucru care, trebuie subliniat, însemna cu adevărat ceva la acea dată. Elena‑Margareta Fotino a avut cinci fraţi: două surori mai mici din prima căsătorie a tatălui ei, Petru Fotino, cu Natalia Grecinski: Olimpia‑Alexandra (Ada) şi Maria‑Antoaneta (Antoaneta), şi două surori şi un frate din cea de‑a doua căsătorie a tatălui ei cu Luisa Weiss ("maman"): Aglae, Ana‑Mag­dalena (Anişoara, Ana) şi Ion‑Grigore (Petrăchel). Universul familial al Elenei-Margareta este completat cu o mulţime de "tante" (tante Aglaé, Marie, Hélène, Marguerite din partea tatălui, tante Éléonore şi Mathilde din partea mamei, tante Anna şi tante Elise din partea mamei vitrege) şi de veri (Constantin, Georges, Roger, Louis şi Margareta Bolomey, din partea tatălui) adesea menţionaţi în scrisorile ei, alături de numeroase referiri la elevii pe care îi medita pentru a se susţine pe perioada studiilor, dar şi pentru a‑şi ajuta logodnicul plecat la studii în Germania.

Născut la 4/16 iunie 1890, la Brăila, orfan şi el, dar de tată, Nae Ionescu era fiul Eugeniei şi al lui Christache (Hristea) Ionescu, la rândul lui fiu al lui Stroe Ivaşcu, bunic cu care viitorul filosof şi jurnalist se mândrea adesea, căci acesta fusese unul dintre reprezentanţii ţăranilor în primul divan ad‑hoc al Ţării Româneşti. Demn urmaş al bunicului său, Nae Ionescu ajunsese în 1911 un foarte apreciat student al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi avea deja un plan de viaţă - urma să îşi încheie studiile în Germania, cu o teză de doctorat ce trebuia să expună un sistem filosofic, iar mai apoi să devină profesor universitar. Nae Ionescu a avut o soră şi doi fraţi: Antoaneta (care îl va găzdui şi ajuta de multe ori şi care, împreună cu cel de‑al doilea soţ, generalul Vasile Panaitescu, a ţinut un jurnal preţios pentru cunoaşterea unor date asupra fratelui ei) şi Constantin şi Alexandru (Ghibericon), important actor interbelic, ale căror nume nu apar decât foarte rar în corespondenţă în comparaţie cu cele ale unor rude mai îndepărtate, pe moşiile cărora muncea în vacanţe ca om de încredere, pentru a‑şi asigura un oarecare venit pe care familia nu i‑l putea oferi.

Legătura dintre cei doi viitori soţi începe la sfârşitul anului universitar 1910‑1911 (care era al doilea an de facultate pentru Nae Ionescu, student la secţia Filosofie, respectiv primul an pentru Elena‑Margareta Fotino de la Filologie), mai exact pe 21 mai; prima scrisoare păstrată este datată 11 iulie 1911. Conform uzanţei epocii, cele dintâi epistole sunt foarte protocolare, iar cei doi vor începe să se adreseze cu "tu" abia un an mai târziu, după ce Nae Ionescu o vizitează pe viitoarea soţie la Bârlad, în casa părinţilor ei.

Scrisorile păstrate din primii ani ai legăturii lor sunt mai ales din timpul vacanţelor, când cei doi se întorceau la părinţi sau mergeau la rude. Vacanţele de vară Elena‑Margareta Fotino şi le petrecea acasă, la Bârlad, la domeniul regal de la Zorleni, din apropiere, al cărui administrator era unchiul ei, Henri Bolomey, la Iaşi, la tante Hélène Bolomey, la mătuşa Matilda Grecinski, căsătorită cu Ion Simionescu, la Azuga, la vărul ei, Georges Bolomey etc. Nae Ionescu mergea şi el la Brăila, la mama lui, sau la rude - la familia Bellu (la Urlaţi, în judeţul Prahova, sau la Slobozia‑Trăsnitu, în judeţul Teleorman), la familia Apostol (la Gurguieţi, judeţul Brăila), la sora sa, Antoaneta, la Focşani etc.

După ce, la mijlocul lui iulie 1913, Elena‑Mar­ga­reta pleacă de acasă în urma neînţelegerilor cu mama vitregă, se refugiază în casa unor rude din Iaşi, unde cei doi se logodesc la începutul lui septembrie. O lună mai târziu, Nae Ionescu pleca la studii în Germania, la Göttingen, de unde în 1914 se mută la München. În această perioadă, Elena‑Margareta îi trimite periodic sume de bani pentru a completa bursele prea mici sau trimise cu întârziere; totuşi, sunt zile când Nae Ionescu nu are nici măcar o marcă pentru telegrame. Paştele din anul 1914 îl petrec împreună la Steyr, la sora lui Nae Ionescu, iar în luna august 1914 Nae Ionescu se întoarce în ţară pentru stagiul militar, pe care îl satisface la Brăila, Focşani şi Bucureşti şi îl termină în toamna anului următor.

La 25 noiembrie/6 decembrie 1915, cei doi se căsătoresc şi pleacă la scurtă vreme în Germania, la München. Perioada de fericire conjugală nu va dura însă decât până în luna octombrie 1916, când Nae Ionescu este luat prizonier de război (va fi închis la Celle‑Schloss, Hanovra), după ce România ieşise din starea de neutralitate în luna august a aceluiaşi an. Va fi eliberat abia în august 1917, cu condiţia de a nu părăsi Germania şi de a-şi găsi în prealabil un post. Primul fiu, Radu‑Mircea, se născuse la 31 ianuarie 1917, iar al doilea, Răzvan, avea să se nască la 23 iunie 1918. La 3 aprilie 1919, Nae Ionescu îşi susţine teza de doctorat la München şi o lună mai târziu se întoarce cu familia în ţară.

În toamna lui 1919, Nae Ionescu devenea director de studii şi profesor de limba germană la Liceul "Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu. În paralel, ţinea şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, la Catedra de Logică şi Teoria cunoştinţei a fostului său profesor, Constantin Rădulescu‑Motru, deşi avea să fie titularizat ca asistent abia la 1 ianuarie 1920. Un an mai târziu ajungea conferenţiar cu titlu provizoriu şi, peste încă un an, conferenţiar suplinitor. Docent universitar din iunie 1925 şi conferenţiar definitiv de la 1 ianuarie 1926, e numit profesor agregat abia în 1937, când Conferinţa de Metafizică şi Istoria logicii devine Catedră. Din 1923 preda şi la Institutul Naţional de Educaţie Fizică, unde era coleg cu mulţi dintre foştii profesori de la Mănăstirea Dealu. Pe lângă activitatea didactică, era unul dintre redutabili jurnalişti interbelici, din 1928 proprietar al ziarului Cuvântul.

La sfârşitul lui 1919 s‑a născut cel de‑al treilea copil al cuplului, Dan, care însă nu avea să trăiască decât un an şi jumătate. Tot pe atunci, Elena‑Margareta se va muta cu copiii la Târgovişte, unde va locui până cel puţin în luna august 1921, ulterior familia locuind cu chirie în Bucureşti, la mai multe adrese.

Cea mai mare parte a scrisorilor sunt din aceşti primi opt ani. Celelalte sunt scrise mai ales în perioadele în care unul dintre soţi era plecat din ţară. După anul 1930, când protagoniştii s-au separat, fără însă a divorţa, scrisorile sunt strict legate de copii şi de probleme curente.

Corespondenţa celor doi nu conţine exclusiv elemente ce ţin de universul intim al relaţiei, ci şi informaţii preţioase despre Nae Ionescu - locuri pe unde acesta a trecut, activităţi întreprinse, preocupări, centre de interes, chiar şi o primă schiţă a teoriei trăirismului şi o notaţie privind convingerea că avea să joace un important rol politic.

Deşi numărul de scrisori ale celor doi protagonişti este echilibrat şi numele Profesorului este unul de seamă, personajul ale cărui trăiri şi trăsături reies mai pregnant este însă cel de-al doilea, Elena-Margareta. Ea este mai naivă, mai sinceră, mai influenţabilă, mai implicată, mai dispusă la sacrificiu - aparent soţia ideală - şi poate că prin asta victima lui perfectă, victima "cuceritorului" - cum a fost el numit de numeroşi apropiaţi şi exegeţi -, care nu lasă să i se întrevadă sufletul de dincolo de cuvinte. Un exemplu aparent minor, dar plin de semnificaţii, este felul în care viitorii soţi îşi semnau scrisorile: la început, Elena‑Margareta semna "Margareta Fotino", însă după un an de corespondenţă devenea "Ilenuţa", aşa cum îi spunea el; corespondentul ei, în schimb, continua să semneze "N. (C.) Ionescu" chiar şi la aproape două luni după logodnă, ceea ce denotă o cu totul altă poziţionare faţă de relaţia lor, deşi cuvintele scrise arată, la prima vedere, o mare dragoste. Pentru Elena‑Margareta Fotino, începutul legăturii cu Nae Ionescu la sfârşitul primului an de facultate echivalase cu zărirea unei oaze nebănuite, care însă nu avea să‑i ofere doar apa necesară vieţii, ci şi premisele pentru şase decenii de zbucium, nelinişte, aşteptări neîmplinite, greutăţi cotidiene, solitudine, totul dublat de drama trecerii de la statutul de soţie a unui remarcabil profesor şi ziarist la cel de femeie singură şi, mai apoi, în anii comunismului, de soţie a unui "legionar", a unui "fascist". Singura alinare rămăsese probabil amintirea unor clipe fericite din tinereţe. Şi mândria de a fi fost soţia unui mare jurnalist interbelic şi a poate celui mai important catalizator de gândire în rândurile studenţimii româneşti din secolul XX.

---

[1] Elena‑Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, ediţie îngrijită de Anca‑Irina Ionescu, prefaţă de Sorin Lavric, Editura Vremea, Bucureşti, 2015. 

Muzică, pasiune, magie - Cuvânt înainte la Press Pass

Marius Constantinescu
Press Pass (interviuri şi însemnări de jurnal de la Festivalul Internaţional "George Enescu" - ediţiile 2011 şi 2013)
Editura Humanitas, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Luciano Pavarotti, Salman Rushdie, Andrei Şerban, Virginia Zeani, Antonio Pappano, Amos Oz, Hélène Grimaud, Ion Marin, Jordi Savall... De peste 10 ani, Marius Constantinescu se dedică interviului. Miezos, aşezat, secvenţial, precum o poveste. Traducător, jurnalist şi realizator radio-TV, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. A cochetat cu copywriting-ul, publicitatea şi istoria artei, înainte de a-şi da seama că se poate exprima cel mai bine în presa culturală audiovizuală.

După opt ani de radio, a descoperit televiziunea şi libertatea nestăvilită dată de jocul de-a imaginea. Emisiunile sale - Marile picturi ale lumii, V... de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj - s-au transformat în repere pentru un public deschis la minte, sofisticat, dispus la jonglerii intelectuale, niciodată autosuficient. Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional "George Enescu", realizând interviuri (unele dintre ele în exclusivitate) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut trei premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (A.P.T.R.), inclusiv pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care i-a devenit alter ego, iar, în 2013, şi carte.

Cu ideea unui volum dedicat Vioricăi Cortez, Marius Constantinescu a câştigat concursul pentru rezidenţe culturale oferite de Institutul Cultural Român de la Paris în anul 2012. Prima ediţie a cărţii Cortez a apărut, în condiţii grafice deosebite, la Editura Baroque Books & Arts. Volumul a fost reeditat într-o ediţie Humanitas, revizuită, întregită cu un cuvânt înainte de Leontina Văduva, o postfaţă a Vioricăi Cortez şi un intermezzo semnat de Lew Loesberg, ca şi de noi mărturii ale unor mari muzicieni despre Viorica Cortez.

*****
Cuvânt înainte

Am crescut cu dialogurile formative ale lui Iosif Sava, am învăţat să argumentez citind dialoguri platoniciene, mi-am dezvoltat gândirea critică în mijlocul unor comunităţi de matematicieni care îşi confruntau şi comparau mereu părerile şi demonstraţiile. Am ajuns cel care sunt astăzi pentru că am fost parte sau măcar am asistat la dialoguri substanţiale, cu miez, timp de mulţi ani, cei mai importanţi ai adolescenţei mele.

Nu ştiu cum sunt alţii, dar dacă mie, cel prins în vârtejul vieţii de azi, îmi lipseşte ceva, atunci acel ceva este acest tip de dialog. Este, poate, paradoxal, într-un moment în care zgomotul vocilor pare perpetuu, în care televiziunile sunt pline de oameni care vorbesc aproape fără oprire, în care pe Facebook fiecare îşi împarte cuvintele şi tot ce îi trece prin cap cu toată lumea, simultan. Doar că toate aceste părelnice dialoguri care ne înconjoară sunt, de mult prea multe ori, doar monologuri încrucişate sau suprapuse. O formă de autism sonor. Uitaţi-vă la poziţia scaunelor celor care vorbesc şi veţi afla multe despre posibilităţile unui dialog, veţi vedea dacă acestea sunt puse în paralel sau faţă în faţă, unul spre celălalt. E semnul cel mai clar al disponibilităţii fiecăruia de a asculta şi de a răspunde. Căci ceea ce înseamnă pentru mine dialog este situat dincolo de doi oameni care vorbesc, e o aristocratică şedere faţă în faţă a doi interlocutori ce se preţuiesc, se ascultă şi se respectă şi vorbesc pentru a se îmbogăţi unul pe celălalt sau pe cei din jur.

Dar de ce vorbesc despre dialoguri la începutul unei cărţi de interviuri? Pentru că ceea ce Marius Constantinescu face în această carte, dar şi în celelalte cărţi de interviuri ale sale, e de fapt o serie de adevărate dialoguri. Marius ştie să nu pună acele întrebări la care s-a tot răspuns, ceea ce vrea el să afle şi să ne ajute să aflăm alături de el depăşeşte bariera curiozităţii de tip "oracol" cu care toţi ne-am hrănit în copilărie. Întrebările lui sunt bazate pe o imensă documentare, dar şi pe o egală empatie, şi astfel au context şi adâncime. Interviurile lui sunt dialoguri în care el se retrage în umbră şi îl lasă pe interlocutor să strălucească, îndrumându-l discret cu întrebări potrivite spre subiectele în care acesta are ceva semnificativ de povestit, de afirmat. De cele mai multe ori, intervievaţii lui încep cu răspunsuri scurte şi oarecum standard şi, pe măsură ce interviul avansează, răspunsurile se lungesc, detaliile încep să se arate din ce în ce mai des, mărturisirile inedite îşi fac loc. Totul devine rotund şi fiecare interviu are ceva memorabil, fiecare dezvăluie şi ne apropie, nouă, cititorilor, un om şi un muzician cu bogăţia gândurilor sale.

Pe lângă interviurile care constituie mai mult de jumătate din substanţa acestei cărţi, ea ne rezervă încă multe alte surprize. În deschiderea fiecărui interviu, Marius se dovedeşte un portretist atent şi sincer. Desface personalitatea celui pe care îl are în faţă în fâşii subţiri şi relevante, pline de umanism, dar şi de umor. Dă detalii savuroase, dar şi semnificative. Are preferinţe şi jumătăţi de antipatii simpatice, e emoţionat uneori de copleşitoarea carieră a interlocutorului, e aproape întotdeauna impregnat de zeci de înregistrări şi spectacole live ale celui cu care vorbeşte, e un om normal care admiră sincer, dar e şi un fel de copil mare căruia Moş Crăciun i-a adus în faţă oamenii la care visase mereu, adică ceea ce îşi dorea cel mai mult să primească.

Şi mai e Marius ceva în această carte: un succint, dar profund personal rezumator al esenţei zilelor de Festival Enescu, al momentelor care au rămas de la o zi la alta în mintea lui şi care trezesc, acum, câţiva ani mai târziu, amintiri în mintea tuturor celor care au fost în sălile de concert, în faţa televizoarelor sau a aparatelor de radio. Timp de două ediţii, 2011 şi 2013, Marius a fost, zi de zi, pe LiterNet, ochiul şi urechea martore ale celor mai semnificative peripeţii muzicale. Iar pentru cei care nu au amintiri cu aceste ediţii de festival, poveştile lui Marius despre fiecare zi sunt un cadou care îi atrage în atmosfera festivalului, într-o lume în care există magie pentru că există muzică şi pasiune. Un cadou de nepreţuit. Vă las să vă convingeţi singuri.

(Răzvan Penescu, fondator LiterNet)

Autobiografia unui radical

Vasile Ernu
Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)
Editura Polirom, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Autobiografia unui radical

M-am ferit întotdeauna să scriu despre prieteni pentru că, în ciuda opiniei generale, cînd faci un asemenea pas, tendinţa este să fii mai aspru decît ar trebui. E ca şi cum ai scrie despre propria persoană: dacă eşti dotat cu simţul ridicolului, dacă eşti om, nu poţi să nu fii ultrasensibil la stîngăcii, la erori de detaliu tocmai pentru că te raportezi la un ideal pe care-l cunoşti foarte bine. Mă văd pus în situaţia delicată de a scrie acum despre un om alături de care am petrecut, puse cap la cap, luni de zile discutînd despre literatură. Ba chiar am şi scris o carte împreună. Cine citeşte însă acel volum de corespondenţă observă încă de la început că relaţia aceasta intelectuală nu a fost niciodată una comodă: ceea ce ne desparte e chiar zona erogenă a receptării literaturii - eu încă simt literatura cu organul nabokovian, aflat undeva între omoplaţi, pe cînd, la Vasile, ea trece neapărat prin creier. Nu am scris despre Născut în URSS pentru că mi s-a părut o carte uşurică (într-o vreme în care nu eram foarte permeabil la gîndirea slabă a lui Vattimo). Nu am scris despre Ultimii eretici... pentru că mi s-a părut precară stilistic. Mă văd însă obligat, în faţa acestor Sectanţi, să recunosc că Vasile Ernu a scris o carte pe gustul meu. Persoana publică Vasile Ernu reuşeşte, lucru extrem de dificil, să fie marginal şi central în acelaşi timp, într-o societate care face ca poziţia intelectualului marginal să fie aproape intolerabilă (da, o parafrazez pe Susan Sontag, care se referea astfel la Georg Lukács). Într-o societate din ce în ce mai polarizată, infestată de renaşterea naţionalismului agresiv, a antisemitismului, a xenofobiei, gîndirea critică, marxismul cel mai soft sînt taxate rudimentar, aruncate în ograda comunismului, deşi nu au nici în clin, nici în mînecă cu acesta. Cartea de faţă, care face parte dintr-un construct mult mai amplu (se pare că autorul proiectează o trilogie a marginalilor), vine însă (pentru cine are ochi, urechi şi eventual creier) să demonteze această înregimentare plină de fineţea unui hipopotam. Pentru că, să ne fie clar, ceea ce face Vasile Ernu aici nu este o analiză fenomenologică a obiectului anunţat pe copertă, ci, dimpotrivă, el construieşte un autoportret obiectivat, prin raportare la propriul mediu de formare. Este prea inteligent pentru a scrie direct o autobiografie, aşa că preferă să descrie, sub umbrela unui "noi" vag, generalizant, copilăria lui Vasile Ernu într-un mediu care deja ţine de mitologie, aşa cum multe ecouri care răzbat din anii '80 par a fi. Ba mai mult, această autobiografie merge pînă la rădăcini, pînă la ab urbe condita: secolul al XIX-lea, cînd Iosif Davidovici Rabinovici înfiinţează această sectă care vrea să-i creştineze pe evrei şi să-i iudaizeze pe creştini. Nu avem prea multe cărţi care să se înscrie în ceea ce se numeşte astăzi nonfiction narativ, sau literar. Ernu a cizelat însă, de-a lungul anilor, acest filon şi s-a înscris într-o nişă unde tinde să fie unic pe o piaţă de idei destul de săracă, de altfel, şi inundată de producţii literare îndoielnice.

Aşa cum spunea chiar el, trăim într-o cultură literaturocentrică, de unde ideile au fost exilate, eventual, în zona universitară, iar de acolo foarte greu răzbesc în public. Bun, dar ce face Vasile Ernu? Păi face monografia literară a unei comunităţi religioase din regiunea Bugeacului, care a trecut prin cam patru stăpîniri, timp de mai bine de un secol, începînd cu perioada imediat anterioară Revoluţiei bolşevice. Evrei mesianici, prigoniţi deopotrivă de evrei şi de creştini, sectanţii lui Vasile Ernu înfloresc chiar în miezul prigoanei celei mai aprige, atunci cînd credinţa trebuie dovedită, cînd martiriul oferă un sens (un montaj) vieţii petrecute în post şi rugăciune. Cel mai rău lucru pentru ei este indiferenţa celor din jur şi, cum se va dovedi în final, capitalismul. Vor descoperi destul de repede că mediul propice lor este periferia, acolo unde gura Leviatanului nu ajunge şi unde regulile se mai îndulcesc. De persecuţii, sectanţii au avut parte de la toate regimurile pe sub care au trecut: Imperiul ţarist, comunişti, legionari, pînă la cea mai dură persecuţie, cea a liberalismului capitalist, cu tot ceea ce-ţi oferă el. De aici şi deja celebra butadă a lui Ernu: să te fereşti de cei care-ţi dau, pentru că-s mai răi decît cei care-ţi iau. Ce mai face Ernu în cartea lui? Un inventar de topoi, de stileme ale periferiei, ca şi o destul de reuşită descriere a reliefului sentimental al Bugeacului. Pentru că Basarabia este şi ea actant în cartea sa. Sînt aici pasaje pe care Ernu nu le-ar fi scris în urmă cu zece ani: "Cel mai limpede semn al venirii toamnei în regiune nu sînt nici culorile diferite ale peisajelor, nici soarele, mai roşiatic şi mai mare, şi nici nopţile răcoroase şi senine, luminate de lună şi de stele, scăpărătoare pe cerul întunecat, ci mirosul ce învăluie toate satele, cătunele şi tîrgurile amărîte de aici. Un miros pe care, odată simţit, nu-l vei mai uita niciodată. Este vorba despre aroma de strugure zdrobit cu tot cu ciorchinele şi frunzele de viţă-de-vie, care iniţial e dulce, iar în cîteva zile devine dulce-acrişoară, uşor acidă, anunţînd că tulburelul a început să fiarbă şi că mustul dă în clocot. Curînd, în beciurile oamenilor mustul va fermenta şi se va transforma în vinul cel nou, bucuria ţăranului, a negustorului şi a beţivului, în general". Pe măsură ce Vasile Ernu înaintează în această monografie a secolului al XX-lea (un drum presărat de analepse şi prolepse) văzut prin prisma unei comunităţi izolate, înţelegi că, pentru unii, secolul respectiv se poate descrie ca o lungă înşiruire de persecuţii, că Istoria a ştiut să fie constantă şi coerentă întotdeauna cu minoritarii şi cu marginalii.

Aici, discuţia despre predeterminare şi liber-arbitru pare uşor ridicolă... Din această poveste a secolului se naşte însă şi cealaltă idee paradoxală (să ne înţelegem, Vasile Ernu caută paradoxul şi şocul, nu e nimic întîmplător aici) a cărţii: un asemenea marginal, înconjurat de alţi marginali şi minoritari, a fost chiar Iisus, cel mai radical personaj din istorie, în viziunea autorului. Acum, după exprimarea respectivei idei, aş vrea să înţeleg cărui soi de marxism îi mai poate fi arondat Ernu... Bugeacul pe care-l povesteşte Ernu este şi el un loc special, o întretăiere de falii, o răspîntie guvernată de Hecate cea cu trei capete. Este un spaţiu al răsturnărilor, al eternului carnaval, al beţiei continue care scapă rînduielilor civilizaţiei. Numai aici îşi putea găsi liniştea o sectă de evrei mesianici care să şi reziste acestui secol minunat de care abia am scăpat. Cel mai important lucru mi se pare însă faptul că Vasile Ernu are curajul de a scrie o autobiografie intelectuală (disimulată) plină de curaj (alt paradox), în care-şi permite să redevină marginal. Mai mult, spre final, cartea se încarcă cu o nostalgie care face legătura cu propriul incipit (moartea tatălui): este plînsă aici moartea unei societăţi, sau poate a unui secol. Caracterul pur autobiografic al cărţii devine din ce în ce mai pregnant, încep să cadă măştile, şi nostalgia este transferată asupra obiectelor copilăriei, care, însă, ţin de alte generaţii, vin dintr-un trecut deja al cărţii. La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri şi uşor beţivi, răzvrătiţii şi patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru uşor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrăneşte din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiaşi Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.

Interogatoriu în depărtare

Václav Havel (intervievat de Karel Hvížďala)
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga

Citiţi postfaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Dacă, din toată creaţia lui Václav Havel - scriitor, dramaturg, preşedinte al Cehoslovaciei şi al Republicii Cehe (1990-2003), nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace - ar rămâne numai această carte, urmaşii noştri ar avea un tablou extraordinar al Cehoslovaciei anilor 1960, 1970 şi 1980.

Consideraţii despre viaţa politică, dar nu politică propriu-zis, despre economie - fără a fi o carte de economie -, despre teatru şi viaţa din teatru, despre literatură, despre disidenţi şi cum se face disidenţa, despre artă, despre filozofie, despre criza lumii contemporane, despre cum să suporţi anii de închisoare, despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi Dumnezeu.

Rareori o carte ce tratează probleme atât de diferite, aparent haotice, fără un liant logic, poate deveni un fel de roman palpitant de aventuri interioare, de căutări, de eşecuri şi de reuşite. Am spune, o carte totală, o carte despre tragedie şi speranţă, despre disperare şi despre bucurie, o carte - aşa cum spune însuşi Havel - despre o identitate umană.

Cartea ar trebui să aibă o valoare inestimabilă pentru noile generaţii, pentru cei care nu au cunoscut acei ani şi pentru care totul a devenit istorie, pentru cei care citesc ori află despre acea perioadă istorică tot aşa cum citim noi toţi despre Primul Război Mondial: nu am trăit acele timpuri, dar, inevitabil, ne interesează, ne fac să căutăm un sens al istoriei.

Fragment

Karel Hvížďala: Cum vă aduceţi aminte astăzi, când vă apropiaţi de cincizeci de ani de viaţă, de copilăria dv., când aţi privit pentru prima oară cunoscuta familie Havel, aşa-numită "burgheză"? Dacă se pronunţa pe atunci numele Havel, aproape orice ceh se gândea la Lucerna şi la Barrandov, aşadar avea în minte o sală de spectacole şi un atelier cinematografic.
Václav Havel: Este adevărat, provin dintr-o "familie burgheză", poate chiar dintr-una aparţinând "marii burghezii". Mai întâi faptele.

Stră-străbunicul meu din partea tatălui era un cunoscut morar praghez. A avut nouă fiice, astfel încât şi-a împărţit toată averea ca zestre. Străbunicului meu - unicul său fiu - nu i-a mai rămas nimic. A luat totul în serios, ceea ce însemna că era pe jumătate muncitor, pe jumătate funcţionar. Ca atare, dacă nu cumva mă înşel, a căzut de pe culmea nobilimii mijlocii în valea proletară. Cu toate acestea, fiul său - bunicul meu din partea tatălui - a urcat din nou: a studiat arhitectura, a împrumutat nişte bani pentru a pava nu ştiu ce piaţă, ajungând astfel antreprenor în domeniul construcţiilor. După aceea, a făcut tot felul de construcţii minunate în stilul "secese"^[1] şi, în primul rând, palatul Lucerna, prima construcţie de beton armat din Praga.
Făcea lucruri pe care azi le fac zeci de oameni: de la proiectele arhitectonice şi note de plată până la dirijarea lucrărilor pe şantier, de la management până la nu ştiu ce. A aparţinut deci primei generaţii de autentici capitalişti, de burghezi, fiind şi prima generaţie de autodidacţi care a fondat o firmă familială, pornind de la nimic şi ajungând foarte sus. Lui îi suntem recunoscători pentru fundamentul burghez, el fiind cel care a ridicat familia noastră la statutul de "clasă burgheză".

Tatăl meu a continuat această activitate, a cumpărat un deal pustiu în apropiere de Praga, construind acolo un cartier de vile numit Barrandov. Tot acolo a construit şi terase care apoi, împreună cu Lucerna, au aparţinut familiei noastre sub numele de "Întreprinderile de restaurare Lucerna şi Barrandov". Unchiul meu, fratele tatălui, s-a dedicat încă din tinereţe filmului, a construit la Barrandov ateliere de film, devenind - în perioada interbelică şi în timpul războiului - principalul "magnat de film".

În ce măsură şi mama se trage dintr-o familie burgheză îmi este greu să precizez: tatăl ei, Hugo Vavrečka, provenea dintr-o familie săracă din Silezia, practicând însă vreo nouă meserii: redactor la Lidové Noviny^[2] în probleme de economie naţională, ministru plenipotenţiar în câteva ţări (câteva zile a fost chiar ministru), unul dintre directorii fabricilor Baťa, ocazional, scriitor (între altele, a scris şi cunoscutul Lelíček^[3], pe care apoi, prin intermediul versiunii cinematografice, l-a acoperit de glorie Vlasta Burian). Amănunte despre familia mea, despre unchi şi despre alte ramificaţii, puteţi citi - dacă vă interesează, fireşte - în amintirile, în şase volume, scrise de tatăl meu (deja apărute în versiune samizdat^[4]). La sfârşitul anilor 1970, împreună cu fratele meu şi cu soţia mea, l-am convins pe tata să scrie aceste amintiri, mânaţi - mai ales - de motive "terapeutice": ştiam că, dacă cineva are zile multe de trăit şi este proaspăt la minte, atunci trebuie să muncească - în acest fel i-am dat de lucru tatălui, care se apropia pe atunci de optzeci de ani. De aici a rezultat o carte în multe privinţe minunată şi utilă (despre care a scris un frumos eseu Eva Kanturková).
Din paginile cărţii se poate deduce cu uşurinţă faptul că imboldul în activitatea tatălui meu (şi, de altfel, şi a bunicului) nu a fost reprezentat de mult trâmbiţata patimă capitalistă după bani şi după plusvaloare, ci - pur şi simplu - de spiritul întreprinzător înnăscut, dorinţa de a crea ceva. (Între altele, prin construirea atelierelor Barrandov, tata s-a îndatorat pentru tot restul vieţii, nefiind deci milionar - judecând cel puţin după faptul că, după război, nu a trebuit să achite acele "datorii de milionar"). Este înduioşător felul cum, în aceste amintiri, el se scuză lumii în detaliu, că în era întreprinzătorilor particulari nu i-a rămas altceva decât să facă totul de unul singur. Dar, pentru a nu intra în prea multe amănunte: tata era, pur şi simplu, un om minunat şi amabil, în ciuda faptului că era un capitalist şi un burghez. Aceasta nu înseamnă, desigur, că eu - ca fiu de burghez - m-am identificat întru totul cu specificul nostru "burghez", ci l-am luat ca atare, aşa cum este, mi l-am însuşit fără alte comentarii.

De fapt, lucrurile au fost mult mai complicate. În copilărie, m-am bucurat, mai ales pe când trăiam la ţară, frecventând cursurile şcolii săteşti, de anumite avantaje şi privilegii: eram - spre deosebire de toţi ceilalţi colegi şi prieteni - "fiu de boieri", proveneam dintr-o familie înstărită şi influentă. Aveam - după cum se obişnuia în asemenea medii - şi angajaţi: guvernantă, bucătăreasă, servitoare, grădinar, şofer. Toate acestea formau între mine şi vecinătatea imediată (cu alte cuvinte, o parte importantă a acestei vecinătăţi, reprezentată de colegii mei mai săraci şi de "servitorime") o anume barieră socială lesne de înţeles, pe care eu - deşi copil - o simţeam, în mod surprinzător, foarte acut, şi o suportam foarte greu, percepând-o unilateral, ca pe un handicap al meu: mă ruşinam de privilegiile pe care le aveam, mă rugam ca acestea să dispară, tânjeam să fiu egal cu ceilalţi. Şi asta nu pentru că aş fi fost, încă din copilărie, nu ştiu ce revoluţionar pe tărâm social, ci, pur şi simplu, pentru că mă simţeam exclus şi îndepărtat, simţeam împrejurul meu o anume neîncredere, o anume îndepărtare (nu aş îndrăzni să numesc asta ură de clasă). Ştiam, pur şi simplu, că între mine şi cei din jur există un zid invizibil. Deşi ar putea părea paradoxal, în spatele acestui zid mă simţeam însingurat, inferior, pierdut, persiflat, ca şi cum aş fi simţit în subconştientul meu, ori chiar m-aş fi temut, că - pe bună dreptate - toţi complotează împotriva mea sau că cel puţin sunt înţeleşi în mod tacit că nu merit avantajele de care mă bucur, că sunt ridicol în calitatea mea de beneficiar al acestor situaţii. Pe scurt, mă simţeam "pe dinafară", eliminat, umilit prin emancipare. Adăugaţi la toate acestea faptul că eram un grăsan bine hrănit şi toţi - cum se obişnuieşte între copii - râdeau de corpolenţa mea, mai ales că putea fi ocazia nemărturisită de "răzbunare socială".
Într-una dintre scrisorile mele din detenţie am scris şi despre toate acestea, în încercarea de a nota felul cum m-au influenţat. Astăzi cred că, într-adevăr, această experienţă din anii copilăriei mi-a afectat întreaga viaţă de mai târziu, inclusiv scrierile: sentimentul - pe care l-am avut încă de copil - de a fi exclus din întregul social, precum şi labilitatea ancorării mele în acest sentiment (ulterior, după triumful comunismului, evoluând prin experienţa "ţelului suprem" al aşa-numitei lupte de clasă, aşadar iarăşi prin experienţa excluderii nevinovate) nu puteau să nu influenţeze unghiul din care priveam lumea - privelişte care este, de fapt, şi cheia operei mele dramatice. Este priveliştea "de jos", "din afară". Este o privelişte ivită din experienţa absurdului. Ce altceva decât sentimentul profund al excluderii permite să se vadă mai bine absurditatea lumii şi existenţa reală ori - lucid spus - dimensiunea lor absurdă?

Despre piesele mele s-a afirmat că sunt "teatru absurd ceh". Nu pot să apreciez cât de mult am fost educat ori influenţat de teatrul absurd, înţeles ca un curent artistic (probabil destul de mult, deşi asupra mea a avut, cred, o influenţă şi mai mare Kafka). Cu toate acestea, aş fi perceput cu siguranţă mai greu contururile absurde ale lumii dacă nu ar fi mocnit în mine experienţa existenţială iniţială despre care vorbeam. Astfel, aş putea fi recunoscător - în fond - originii mele burgheze: după cum se vede, "sentimentul excluderii nevinovate", care m-a modelat fundamental atunci când, prin aceasta, aveam şi avantaje exterioare, dar şi atunci când am avut de suferit, s-a dovedit - în cele din urmă - productiv. Uneori, îmi spun că dacă nu aş fi început să scriu, aş fi depus toate eforturile doar pentru a-mi depăşi experienţa neapartenenţei, a dificultăţilor, a neîncadrării, pur şi simplu a absurdului, doar pentru a putea să convieţuiesc cu toate acestea.

Evident, nu le reproşez nimic părinţilor, au fost oameni cumsecade şi s-au ocupat de binele meu. Dacă au fost cumva înclinaţi spre anumite obiceiuri ale timpului lor, au făcut-o aşa cum ar fi făcut-o oricine altcineva. Nu le-aş reproşa nimic nici în cazul în care grija lor, în mod neintenţionat aducătoare de anumite handicapuri din punctul meu de vedere, nu s-ar fi întors, în cele din urmă, spre folosul meu. Mediului familial îi sunt recunoscător pentru multe lucruri, şi o spun fără ocolişuri: am evoluat în ambianţa ideologică a umanismului lui Masaryk (tata se împrietenise cu Radlo, Peroutka, J. L. Fischer, Eduard Bass etc.), trăiam între cărţile adecvate, am avut - în ce priveşte orientarea intelectuală - admirabile condiţii de start.

La vârsta pubertăţii, după cum se întâmplă adesea, am cunoscut şi eu revolta împotriva părinţilor: deşi sufleteşte nu am aderat niciodată la ideologia comunistă (fără a-mi găsi vreun merit, acest lucru îmi fusese clar de la bun început), totuşi, într-o vreme devenisem un bătăios "antiburghez", reuşind astfel (din fericire, numai cu vorbe neroade) să-i rănesc pe părinţii mei şi asta tocmai în cea mai cumplită perioadă - anii 1950. Dar toate astea au trecut repede. Totuşi, mi-a rămas ceva din prima etapă a conştiinţei de sine: originea mea burgheză - care este poate ceva specific şi, dacă nu vreţi să mă credeţi, n-am să vă oblig - a trezit (ori, mai degrabă, a întărit) în mine ceva ce s-ar putea numi "simţ social", cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de avantajele necuvenite, faţă de barierele sociale injuste, faţă de menirea - familială ori de alt fel - spre o aşa-numită "poziţie superioară", faţă de orice fel de umilire a demnităţii umane. Cred că, în măsura posibilului, toţi ar trebui să aibă aceleaşi şanse. Cum le va folosi fiecare, asta este o altă chestiune.

K.H.: Nu vi se pare că aţi aderat, de fapt, la regulile sistemului care stăpâneşte Cehoslovacia din 1948 atunci când vă gândiţi atât de mult şi atât de diferenţiat la originea dvs.? Soţia mea provine dintr-un mediu asemănător, familia sa a construit o întreagă reţea comercială în Cehoslovacia, a ridicat Bílá labuť ^[5], primul magazin modern din Praga. Mie mi se pare absolut firesc dacă cineva se naşte într-o familie care a construit ceva, fiind chiar bogată. Nu ar fi oare timpul să afirmăm răspicat asemenea lucruri?
V.H.: Nu ştiu în ce măsură experienţa mea şi reflexele originii mele burgheze trădează faptul că am aderat la regulile acestui sistem şi în ce măsură sunt independente de el. Într-un fel sau altul, aceste lucruri le simt astfel, le văd astfel, nu le pot vedea şi percepe altfel şi îmi este totuna dacă e vorba de o adaptare la sistemul de guvernământ sau nu. În general, nimeni, niciodată, nu evoluează şi nu percepe faptele în vid, în afara tuturor timpurilor şi sistemelor. Timpurile în care omul creşte şi percepe îi influenţează pentru totdeauna gândirea. Nu e vorba nicidecum de autocritică, ci de felul în care cineva s-a lăsat influenţat, în bine sau în rău.

K.H.: De acord, dar tocmai din acest motiv m-aş întoarce la această întrebare. Nu vi se pare că ar trebui, după toate câte s-au întâmplat, după toate rătăcirile sociale privitoare la socialism, la egalitate, să ne lepădăm de toate acestea pentru totdeauna?
V.H.: Este clar că mă îndemnaţi să vorbesc despre ideile mele politice. De politică, de politologie, ori de economie nu m-am preocupat niciodată în mod sistematic, nu am avut niciodată o opţiune politică distinctă, cu atât mai puţin m-am manifestat public în asemenea probleme. Sunt scriitor şi chemarea mea am înţeles-o întotdeauna ca pe o sarcină de a spune adevărul despre lumea în care trăiesc, de a-i reda groaza şi mizeria, aşadar de a avertiza, nu de a da indicaţii. A propune ceva mai bun şi a pune acest ceva în aplicare este mai degrabă sarcina politicianului - eu nu am fost nicicând politician şi nici nu aş vrea să fiu. Ca autor dramatic, am pornit mereu de la faptul că aşa-numita rezolvare trebuie să o găsească fiecare spectator în sine însuşi. Cu adevărat veritabil este faptul că sarcina mea nu e să-i ofer ceva de-a gata. Este adevărat că m-a interesat întotdeauna politica, dar numai ca observator şi critic, aşadar nu ca un creator al ei (ignor aici adevărul evident - dar irelevant în acest context - că şi critica politicii este, în felul său, politică).

K.H.: Cu toate acestea, aveţi, poate, anumite opţiuni politice...
V.H.: O anume opinie de bază, deşi ceţoasă, despre felul în care ar trebui organizate treburile societăţii am avut - fireşte - dintotdeauna, dar niciodată nu mi-am exprimat-o. Întotdeauna m-am pronunţat pentru democraţie, mult timp socotindu-mă un socialist - m-am exprimat în acest sens încă de acum zece ani într-o convorbire cu Jiří Lederer. Trebuie să adaug faptul că atunci am folosit ultima oară acest cuvânt pentru a-mi defini convingerile politice. Şi asta nu pentru că ulterior aş fi trecut printr-o perioadă de transformări ideologice, ori pentru că m-aş fi convertit de la ceva la altceva. Mi-am dat seama că acest cuvânt, "socialist", nu înseamnă nimic, având mai degrabă puterea de a-mi înceţoşa concepţiile în loc să le clarifice. Ce este socialismul? La noi, acolo unde citim despre căile ferate socialiste, despre comerţul socialist, despre mama socialistă ori despre poezia socialistă, acest cuvânt nu înseamnă nimic altceva decât loialitatea faţă de conducere. Dar acolo unde acest cuvânt mai semnifică şi altceva, el poate însemna atâtea lucruri! Îndepărtarea mea de acest cuvânt s-a produs din împotrivirea tradiţională faţă de categoriile prea rigide şi - tocmai din acest motiv - goale semantic, împotrivirea faţă de retorismul şi clişeele politice prin care gândirea înţepeneşte într-o structură permeabilă de concepte statice, cu atât mai permeabilă cu cât este mai depărtată de viaţă. În eseurile mele am folosit adesea câteva concepte proprii, cum ar fi "sistem posttotalitar", ori "politica antipolitică", dar acestea erau doar categorii ajutătoare pe care le-am selecţionat cu un scop anume, pentru un singur articol, într-un context dat, într-o anume atmosferă, fără ca ulterior să simt nevoia să mă întorc la ele ori să le refolosesc. Acestea au reprezentat pentru mine numai elemente lingvistice ajutătoare, aşadar nu categorii obligatorii valabile "de-a pururi".
Mai pe scurt şi mai clar: fără a-mi fi schimbat concepţiile politice, am încetat să mă mai consider un socialist. De altfel, nici în perioada în care mă manifestam în acest sens nu m-am identificat cu vreo doctrină, teorie, ori ideologie politică sau economică specifică, cu vreun proiect având ca scop organizarea superioară a lumii. Pentru mine, socialismul a fost mai degrabă o categorie umană, etnică, senzorială. Am fost un socialist de tipul unui Peroutka sau Černý care, şi ei, se socoteau socialişti. A fost o perioadă când se socotea socialist oricine era de partea celor asupriţi şi umiliţi, deci nu de partea stăpânilor, cel care se opunea avantajelor nemeritate, privilegiilor ereditare, exploatării celor neputincioşi, inechităţilor sociale şi barierelor imorale, umilitoare pentru om, sortit unei poziţii instituţionale. Un astfel de socialist "senzorial", ori "moral" am fost şi eu, şi sunt şi azi, cu diferenţa că nu mai folosesc acest cuvânt.

K.H.: Cum v-aţi descrie concepţiile actuale privind o anume organizare coerentă a lumii?
V.H.: Poate că azi îmi reprezint acest lucru întrucâtva mai puţin concret decât în tinereţe, dar această reprezentare este indefinită, ceţoasă, deschisă, uşor modificabilă prin noi cunoştinţe. Cred, înainte de toate, că motivele crizei în care se află astăzi lumea au raţiuni mai adânci decât un anume mod concret de organizare economică, ori vreun sistem politic concret. Cred că lumea occidentală şi cea răsăriteană, deşi diferite în anumite aspecte, trec prin aceeaşi criză comună. Meditând, ar trebui să începem prin a găsi, prin reflecţie, o alternativă mai bună. În ce constă această criză? Care sunt cauzele ei? Mi se pare că Václav Bělohradský formulează admirabil ceea ce vreau să spun atunci când scrie despre această "epocă târzie" ca despre o epocă a unui conflict al puterii impersonale, anonime, iresponsabile şi incontrolabil năvalnice - puterea "megamaşinăriilor" - intrate în contact cu interesele elementare şi fundamentale ale omului văzut ca persoană concretă. Undeva pe aici simt şi eu încordarea esenţială din care se înalţă criza globală a zilelor noastre.
În acelaşi timp, sunt convins că acest conflict - şi, în general, puterea impersonală în continuă dezvoltare hipertrofică - corespunde direct stării sufleteşti a civilizaţiei contemporane, caracterizată prin pierderea convingerilor metafizice, a trăirii transcendentului şi a oricărei autorităţi morale suprapersonale şi, în general, a oricărui orizont superior. Este poate bizar, dar la urma urmei întru totul logic: de îndată ce omul s-a făcut pe sine sensul suprem al lumii şi măsura tuturor lucrurilor, lumea a început să-şi piardă dimensiunea umană, scăpându-i omului din mâini. Marea îndepărtare de Dumnezeu pe care o parcurgem în epoca modernă, fără echivalent în istorie - din câte ştiu, trăim în prima civilizaţie ateistă -, are motivaţii sufleteşti şi culturale complexe: corespunde dezvoltării ştiinţelor, tehnicii şi cunoştinţelor omeneşti, cu întregul avânt al intelectului şi al sufletului omenesc specifice timpurilor noastre.
Antropocentrismul arogant al omului modern, convins de faptul că poate cunoaşte şi spune totul, îl găsesc la baza crizei epocii noastre. Şi mi se pare că, dacă lumea trebuie să se schimbe în mai bine, trebuie să se schimbe ceva în conştiinţa umană, în umanitatea însingurată a omului de azi. Omul trebuie să-şi revină, într-un fel sau altul, la simţurile fundamentale, trebuie să se elibereze de această îngrozitoare implicare în toate mecanismele vizibile şi ascunse ale totalitarismului, de la consumul prin represiune şi reclamă până la manipularea prin intermediul televiziunii. Trebuie să se revolte împotriva rolului jucat de componenta neputincioasă a acestui mecanism uriaş care Dumnezeu ştie încotro se rostogoleşte. Trebuie să regăsească în sine responsabilitatea pentru soarta lumii - ceea ce înseamnă o responsabilitate faţă de ceva superior existenţei sale. Ştiinţa modernă este conştientă de acest lucru (spre deosebire de "concepţia ştiinţifică despre lume"), dar, într-adevăr, nu poate acţiona. Trezirea acestei responsabilităţi noi nu îi este accesibilă, aşa ceva nu se poate rezolva în mod ştiinţific ori tehnic. Ar putea părea paradoxal, dar se dovedeşte că numai orientarea etică şi sufletească, bazată pe respectul faţă de o autoritate "extralumească", faţă de ordinea naturală sau universală, faţă de ordinea morală şi originea sa suprapersonală, faţă de absolut, poate conduce spre ideea ca viaţa pe această planetă să nu dispară printr-o "megasinucidere", să fie suportabilă, aşadar să aibă realmente dimensiuni umane. Numai o astfel de orientare poate duce la dezvoltarea structurilor sociale în care omul ar redeveni om, o persoană umană concretă.

K.H.: Să însemne aceasta că refuzaţi să aveţi o opinie privitoare la problemele de sistem, recomandând omenirii să aştepte rezolvarea lor într-o epocă de renaştere etică şi sufletească?
V.H.: În primul rând, renaşterea sufletească, aşa cum o înţeleg eu (într-un timp, o numeam "revoluţia existenţială"), nu este ceva ce ne va cădea într-o bună zi din cer ori ceva ce ne va aduce un nou Mesia. Este o sarcină în faţa căreia se află fiecare om în fiecare clipă. "Să facem ceva" putem şi trebuie să facem toţi, acum şi aici. Nimeni nu va face asta în locul nostru, aşadar nu putem aştepta pe nimeni. De altfel, aş putea afirma că există destule indicii că ceva se mişcă deja: nu sunt oare destui oameni cărora nu le este indiferent şi care se străduiesc "să facă ceva"?
În al doilea rând, schimbările sau mişcările din sfera sufletescului ori eticului nu se produc undeva în afara lumii ori deasupra ei, într-o supralume, ci aici, aşadar pe tărâmul vieţii sociale. Datorită tangenţelor sau loviturilor sociale, ştim ceva despre toate acestea, datorită lor sunt vizibile, prin intermediul vieţii sociale şi "pe ea" se înfăptuiesc de fapt - cam în felul în care ideea sculptorului "se înfăptuieşte" în materialul statuii. Deci nu este vorba de faptul că omul ar trebui mai întâi să elaboreze o idee despre o lume mai bună şi de-abia apoi "să o pună în practică" ci că, trăind pe pământ, creează această idee, o dezvăluie, putem spune din "materia lumească", o articulează "pe limba lumii".

---

[1] Stil arhitectural şi pictural de la sfârşitul secolului al XIX-lea, creat la Viena de mişcarea lui Gustav Klimt şi a grupului său Secession. În România, mişcarea este cunoscută sub denumirea franceză Art Nouveau, deşi - conceptual - nu sunt identice.

[2] Numele publicaţiei se traduce prin "Ziarul popular".

[3] Este vorba de filmul Lelíček în serviciul lui Sherlock Holmes (1932). (n.red.)

[4] Ediţii neoficiale, de underground, bătute la maşină şi multiplicate prin xeroxare.

[5] Lebăda albă.

Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei - Despre minunile fericitului Andrei

Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei
prezentate şi traduse de Cristian Bădiliţă, ilustrate de Marian Zidaru
Grégoire de Tours, Despre minunile fericitului Andrei
Editura Vremea, 2015

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment

Cred că nimănui dintre credincioşi nu i-au rămas ascunse isprăvile faimoase ale sfinţilor apostoli. Unele au fost propovăduite chiar de evanghelii, altele sunt povestite de Faptele apostolilor, iar despre altele există cărţi în care sunt înfăţişate lucrările lor. Despre cei mai mulţi, noi nu am primit decât scrieri referitoare la pătimirile lor. Or eu am descoperit o carte despre minunile extraordinare ale sfântului apostol Andrei, dar pe care, din pricina prea multei vorbării, unii o socoteau apocrifă. De aceea am dorit ca, reluând şi păstrând doar faptele miraculoase, trecând peste cele care plictisesc, să fie adunate într-un volumaş doar minunile vrednice de admiraţie, menite deopotrivă să-i încânte pe cititori şi să înăbuşe criticile detractorilor. Căci o credinţă adevărată nu izvorăşte din multă vorbărie, ci din corectitudinea raţiunii şi din curăţenia minţii.

1. După acea victorie aleasă şi slăvită a Înălţării Domnului, când fericiţii apostoli s-au răspândit în diferite ţinuturi pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, apostolul Andrei a început să-L vestească pe Domnul Isus Cristos în provincia Ahaia. Apostolul Matei, evanghelistul, vestea cuvântul mântuirii în cetatea Mirmidon. Dar locuitorii cetăţii, cu neîndurare, dispreţuind ceea ce auzeau despre minunile Mântuitorului nostru şi refuzând să-şi distrugă templele, l-au prins pe fericitul apostol şi, după ce i-a scos ochii, legându-l cu lanţuri l-au azvârlit în temniţă urmând ca, peste puţine zile, să-l omoare. Atunci un înger al Domnului a venit la apostolul Andrei zicând: "Ridică-te, mergi în cetatea Mirmidon şi smulge-l pe fratele tău Matei din temniţa scârnavă în care zace." Dar el răspunde: "Doamne, nu ştiu drumul. Încotro să merg?" Acela: "Du-te, îi spune, pe ţărmul mării şi vei găsi acolo o corabie în care să te urci deîndată. Eu îţi voi fi călăuză pe cale." Andrei a făcut întocmai după cuvântul Domnului şi a găsit pe ţărm o corabie. Urcându-se în ea şi vânturile suflând prielnic, a plutit cu sârg până la cetate. Iar după ce a intrat pe poarta cetăţii a ajuns la temniţă. Când l-a văzut pe apostolul Matei în temniţa aceea scârnavă, şezând laolaltă cu alţi prizonieri, a plâns amarnic şi, făcând deîndată o rugăciune, zice Andrei: "Doamne Isuse Cristoase, pe care te propovăduim cu credinţă şi în numele Căruia am săvârşit atâtea, Care, în nemărginita-ţi îngăduinţă ai binevoit să dăruieşti orbilor vedere, surzilor auz, paraliticilor mişcare, leproşilor curăţire, morţilor viaţă, te rog, deschide ochii robului tău, ca să meargă şi să vestească mai departe cuvântul Tău. Şi îndată locul acela s-a cutremurat, iar o lumină uriaşă a strălucit în temniţă; ochii fericitului apostol s-au vindecat; lanţurile tuturor s-au frânt şi butucul în care le fuseseră strânse picioarele a crăpat. Toţi au început să-l preamărească pe Dumnezeu zicând: "Mare este Dumnezeul pe care-L propovăduiesc robii Săi." După ce au fost scoşi din temniţă de fericitul Andrei, fiecare s-a dus la treburile sale, iar Matei s-a îndepărtat de ţinutul acela. În cele din urmă, apostolul Andrei a început să predice băştinaşilor cuvântul Domnului Isus. Dar oamenii, aflând ce s-a întâmplat cu foştii întemniţaţi, au pus mâna pe Andrei şi, după ce i-au legat picioarele, l-au târât prin pieţele cetăţii. Cu părul smuls şi sângele şiroindu-i din cap, el s-a rugat lui Dumnezeu zicând: "Doamne, te rog, deschide ochii inimii lor, ca să Te recunoască pe Tine Dumnezeu adevărat şi să înceteze cu această nedreptate. Şi nu le socoti lor aceasta drept păcat, fiindcă nu ştiu ce fac." Îndată o spaimă cumplită s-a abătut peste locuitorii acelei cetăţi şi, după ce l-au slobozit pe apostol, au început să grăiască: "Am păcătuit împotriva ta neştiind ce facem. Te rugăm aşadar, stăpâne, să ne ierţi greşeala şi să ne arăţi calea mântuirii, pentru ca mânia lui Dumnezeu să nu coboare peste cetatea aceasta." Vorbind astfel, au căzut la pământ dinaintea picioarelor lui Andrei. După ce s-au ridicat, el a început să le predice despre Isus Cristos şi despre minunile pe care le-a făcut în lume şi în ce fel a răscumpărat, cu propriul sânge, însăşi lumea aflată la un pas de pieire. Iar ei au crezut şi au fost botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, primind iertarea păcatelor.

2. Atunci Andrei a plecat din locul acela şi a venit în ţinutul său. Cum se plimba cu ucenicii, s-a apropiat de el un orb şi-i zice: "Andrei, apostol al lui Cristos, ştiu că poţi să-mi dăruieşti vederea, dar nu vreau să primesc asta. Ci, te rog, porunceşte-le celor care sunt cu tine să-mi dea bani din care să-mi iau haine, câte am nevoie, şi demâncare." Îi zice fericitul Andrei: "Ştiu bine că acesta nu este glasul unui om, ci al diavolului care nu-i îngăduie acestui om să-şi redobândească vederea." Şi, întorcându-se, i-a atins ochii, iar acela deîndată a primit lumina şi a început să-l slăvească pe Dumnezeu. Şi cum purta o îmbrăcăminte ponosită şi grosolană, zice apostolul: "Scoateţi de pe el aceste haine murdare şi daţi-i o îmbrăcăminte nouă." Şi cum aproape toţi şi-au dat jos hainele, zice apostolul: "Să primească doar ce are nevoie." Şi astfel, după ce a primit haina, a mulţumit şi s-a întors acasă.

3. Demetrius, un fruntaş al cetăţii amaseenilor avea un servitor egiptean, pe care-l îndrăgea ca pe nimeni altul. Acesta, cuprins de fierbinţeală, şi-a dat duhul. Auzind Demetrius de minunile pe care le făcea fericitul apostol, a venit la el şi, căzându-i la picioare, îi zice cu lacrimi în ochi: "Sunt convins că nimic nu este greu pentru tine, slujitor al lui Dumnezeu. Iată, servitorul meu, pe care-l îndrăgesc ca pe nimeni altul, a murit. Te rog, vino acasă la mine şi dă-mi-l înapoi." Auzind acestea, fericitul apostol, mişcat de lacrimile sale, a venit în casa unde zăcea servitorul şi, după ce a predicat îndelung despre cele privitoare la mântuirea poporului, s-a întors către sicriu şi zice: "Ţie îţi spun, copile, în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ridică-te şi stai în picioare, sănătos. Şi îndată s-a ridicat servitorul egiptean şi (Andrei) i l-a dat înapoi stăpânului său. Atunci toţi cei care nu credeau au crezut în Dumnezeu şi au fost botezaţi de sfântul apostol.

4. Un tânăr creştin pe nume Sostratus a venit în taină la fericitul Andrei, zicând: "Mama mea s-a aprins după frumuseţea chipului meu şi mă urmăreşte fără încetare ca să mă împreunez cu ea. Eu, scârbit de o asemenea grozăvie, am fugit. Ea însă, plină de fiere, s-a dus la proconsul ca să arunce nelegiuirea ei asupra mea. Şi ştiu că, dacă voi fi acuzat, nu mă voi apăra în niciun fel. Socot mai degrabă să renunţ la viaţă decât să dezvălui nelegiuirea mamei mele. Acum însă îţi mărturisesc ţie toate acestea, ca tu să îndrăzneşti a-L ruga pe Domnul să nu-mi pierd viaţa, fiind nevinovat." Când spunea el acestea, sosiră slujitorii proconsulului să-l cheme. Fericitul apostol, după ce s-a rugat, s-a ridicat şi a mers cu tânărul. Iar mama a început să-l acuze deîndată zicând: "Domnule proconsul, acesta, uitând de simţământul cuviinţei faţă de mamă, s-a întors asupra mea ca un desfrânat şi abia m-am smuls (din braţele lui), ca să nu fiu necinstită." Proconsulul grăieşte: "Spune, copile, e adevărat ce spune mama ta?" Dar el tăcea. Proconsulul l-a mai întrebat o dată şi încă o dată, dar el n-a răspuns nimic. Cum (tânărul) tăcea mai departe, proconsulul se sfătuia cu ai săi ce să facă. Mama copilului a început să bocească. Atunci fericitul apostol Andrei zice către ea: "O, nefericito, care verşi lacrimi amare din cauza incestului pe care ai vrut să-l săvârşeşti cu fiul tău, până aici te-a împins desfrânarea încât, încinsă de poftă, nu ţi-e teamă să-ţi pierzi singurul fiu?" Când el a terminat, zice femeia: "Ascultă, proconsule! După ce fiul meu a vrut să-mi facă (ce ţi-am povestit), s-a lipit de omul acesta şi nu se mai desparte de el." Atunci proconsulul, cuprins de mânie, a poruncit ca tânărul să fie închis în celula ucigaşilor-de-părinţi, urmând să fie aruncat în fluviu; iar pe Andrei l-a pus în temniţă, ca să-l piardă şi pe el, după ce va fi chibzuit la o pedeapsă. Dar fericitul apostol s-a rugat şi s-a stârnit un cutremur mare însoţit de un trăsnet cumplit. Proconsulul s-a prăvălit din jilţ şi toţi s-au rostogolit la pământ. Iar mama copilului, trăsnită, s-a uscat şi a murit. Atunci proconsulul, prosternându-se la picioarele sfântului apostol, zice: "Ai milă de noi, care pierim, robul lui Dumnezeu, să nu ne înghită pământul!" După ce fericitul apostol s-a rugat, cutremurul a încetat, iar fulgerele şi trăsnetele s-au potolit. Apoi, trecând roată împrejur pe la cei care zăceau uluiţi, pe toţi i-a readus în simţiri. Primind cuvântul lui Dumnezeu, proconsulul a crezut în Domnul împreună cu toată casa lui şi au fost botezaţi de apostolul lui Dumnezeu.

5. La Sinope, fiul lui Gratianus, pe când se spăla în baia femeilor, şi-a pierdut simţirea şi era muncit groaznic de un demon. Atunci Gratianus i-a trimis o scrisoare proconsulului, în care-l ruga să-l înduplece pe Andrei să vină la el. El însuşi, cuprins de fierbinţeală, era foarte bolnav, iar soţia lui se umflase de dropică. La rugămintea proconsulului, Andrei s-a suit într-un car şi a sosit în oraş. Cum intră în casa lui Gratianus, duhul rău l-a zgâlţâit pe tânăr, a venit şi a căzut dinaintea picioarelor apostolului. Iar acesta, certându-l, îi zice: "Vrăjmaş al neamului omenesc, depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Şi îndată, urlând cumplit, (duhul) s-a depărtat de tânăr. Apoi, venind la patul bărbatului, zice: "Pe drept cuvânt ai căzut bolnav, căci, părăsind patul conjugal, te-ai împreunat cu o prostituată. Ridică-te, în numele Domnului Isus Cristos, fii vindecat şi nu mai păcătui, ca să nu cazi într-o boală şi mai cumplită." Şi s-a vindecat. Iar femeii i-a zis: "Femeie, pofta ochilor te-a amăgit într-atât încât, lăsându-ţi bărbatul, te-ai împreunat cu alţii." Şi zice: "Doamne Isuse Cristoase, implor mila ta cea sfântă, împlineşte rugămintea slujitorului Tău: dacă această femeie se va întoarce în noroiul desfrânării în care s-a bălăcit mai înainte, fă ca ea să nu se vindece niciodată. Dacă însă, Doamne, Tu, care ai puterea de a cunoaşte dinainte cele ce vor fi, ştii că se va putea feri de acum încolo de o asemenea scârbăvnicie, atunci porunceşte să se vindece." Pe când vorbea el, un lichid a început să se scurgă prin partea de jos şi femeia s-a vindecat, asemenea bărbatului ei. Atunci fericitul apostol a frânt pâinea şi i-a dat-o. Ea, mulţumind, a luat-o şi a crezut în Domnul împreună cu toată casa ei. Iar de atunci încolo nici ea, nici bărbatul ei nu s-au mai dedat ticăloşiilor pe care le făcuseră înainte. Apoi Gratianus i-a trimis sfântului apostol daruri bogate prin robii lui. El însuşi a venit pe urmă, împreună cu soţia sa, şi, prosternându-se dinaintea apostolului, l-au rugat să le primească darurile. Dar el le-a zis: "Dragii mei, nu se cuvine ca eu să primesc aşa ceva; mai degrabă împărţiţi-le voi săracilor." Şi n-a primit nimic din ce voiau să-i dăruiască.

6. După aceea se porneşte spre Niceea, unde şapte demoni sălăşluiau printre morminte, la marginea drumului. Azvârleau cu pietre în trecători în amiaza mare şi pe mulţi chiar îi omorâseră. La sosirea fericitului apostol, tot oraşul i-a ieşit în cale cu ramuri de măslin, aducând laude şi zicând: "Salvarea noastră e în mâinile tale, om al lui Dumnezeu." Şi după ce i-au înfăţişat lucrurile pe îndelete, zice fericitul apostol: "Dacă voi credeţi în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu atotputernic, unul Dumnezeu cu Duhul Sfânt, veţi scăpa, cu ajutorul Lui, de hărţuiala demonilor." Ei au început să strige zicând: "Credem tot ce propovăduieşti şi-ţi ascultăm porunca numai să scăpăm de năpastă." Iar el, mulţumind pentru credinţa lor, a poruncit ca demonii să vină şi să stea în faţa întregului popor. Şi au venit cu chipuri de câine. Atunci fericitul apostol s-a întors către mulţime şi zice: "Iată demonii care v-au fost duşmani. Dacă voi credeţi că, în numele lui Isus Cristos, pot să le poruncesc să plece de la voi, mărturisiţi dinaintea mea." Şi ei au strigat zicând: "Credem că Isus Cristos, pe care-L propovăduieşti, este Fiul lui Dumnezeu." Atunci, fericitul Andrei le-a poruncit demonilor zicând: "Duceţi-vă în locuri pustii şi sterpe, ca să nu mai faceţi rău nimănui şi să nu puteţi pătrunde în niciun loc unde este pomenit numele Domnului până când vă veţi plăti datoria: pedeapsa focului veşnic." Cum a rostit el aceste cuvinte, demonii au dispărut din ochii celor prezenţi, cu un urlet cumplit. Astfel oraşul a fost eliberat. Iar fericitul apostol i-a botezat şi le-a pus episcop pe Calestus, bărbat înţelept şi păzitor desăvârşit al celor primite de la învăţător.

7. Pe urmă, când se apropia de poarta oraşului Nicomedia, iată, purtau un mort pe năsălie, al cărui tată, un bătrân sprijinit de braţele slujitorilor, abia era în stare să ia parte la înmormântare. Mama, împovărată şi ea de zile, cu părul despletit, mergea în urma cadavrului bocind şi zicea: "Vai mie, că mi-a fost dat să am zile până acum, să-i fac înmormântare fiului meu!" Cum mergeau ei în urma cadavrului plângând şi strigând vorbele acestea şi altele asemănătoare, a sosit apostolul lui Dumnezeu şi, făcându-i-se milă de lacrimile lor, zice: "Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat cu acest copil de s-a stins din viaţă?" Ei însă, de teamă, n-au răspuns nimic. Abia de la slujitori apostolul auzi următoarele: "Pe când acest tânăr se afla singur în camera lui, dintr-o dată au apărut şapte câini şi s-au năpustit asupra lui. Sfârtecat de ei în chip cumplit, a căzut şi a murit." Atunci fericitul Andrei grăieşte suspinând şi ridicându-şi ochii înlăcrimaţi spre cer: "Doamne, ştiu că a fost o cursă întinsă de acei demoni pe care i-am alungat în oraşul Niceea. Acum, Te rog, Isuse binevoitorule, să-L readuci la viaţă, ca să nu se bucure vrăjmaşul neamului omenesc de moartea lui." Şi, spunând acestea, grăieşte către tatăl (celui mort): "Ce-mi vei dărui dacă-ţi primeşti fiul teafăr înapoi?" Acela răspunde: "N-am nimic mai de preţ ca el. Pe el însuşi ţi-l dăruiesc, dacă-l readuci la viaţă prin porunca ta." Atunci fericitul apostol s-a rugat încă o dată, cu mâinile întinse către cer, zicând: "Să i se dea înapoi, Doamne, sufletul acestui copil, pentru ca, după ce el va fi înviat, toţi să se lepede de idoli şi să se întoarcă la Tine! Întoarcerea lui la viaţă să fie mântuire pentru toţi muritorii, astfel încât nemaisupuşi fiind morţii, ci deveniţi ai tăi, să se învrednicească de viaţa veşnică." După ce credincioşii au răspuns "Amin", întorcându-se către sicriu zice: "În numele lui Isus Cristos, scoală-te şi stai pe picioarele tale!" Şi îndată, spre uluirea mulţimii, a înviat, astfel încât toţi care erau de faţă strigară cu glas puternic: "Mare este Dumnezeu Cristos, pe care-L propovăduieşte slujitorul Lui, Andrei." Atunci părinţii i-au oferit fiului lor multe daruri, pe care acesta le-a oferit, la rândul său, apostolului. Dar el n-a primit nimic din ele. A cerut doar ca tânărul să meargă cu el în Macedonia şi i-a dat învăţătură mântuitoare.

8. Plecând de acolo, apostolul Domnului s-a urcat pe corabie şi, intrând în strâmtoarea Helespontului, plutea spre Bizanţ. Când, iată, s-a stârnit o vijelie pe mare şi un vânt puternic s-a abătut asupra lor. Corabia se scufunda. Pe toţi îi păştea primejdia morţii. Dar fericitul Andrei s-a rugat la Domnul şi, la porunca lui, vântul a tăcut. Valurile mării s-au potolit şi s-a aşternut liniştea. Scăpaţi teferi cu toţii din primejdia morţii, au ajuns la Bizanţ.

9. De acolo, înaintând ca să ajungă în Tracia, au văzut departe o mulţime de oameni cu săbiile scoase din teacă, ţinând în mâini suliţe, gata-gata să se năpustească asupra lor. Când apostolul Andrei a văzut aceasta, a făcut semnul crucii împotriva lor zicând: "Te rog, Doamne, să cadă tatăl lor, cel care i-a aţâţat să facă aşa ceva. Să fie loviţi de puterea divină, ca să nu le facă vreun rău celor ce nădăjduiesc în Tine." Spunând acestea, un înger al Domnului a mers înainte, plin de strălucire, le-a atins săbiile (duşmanilor), iar aceia s-au prăvălit jos, la pământ. Apoi fericitul apostol a trecut împreună cu ai lui fără să păţească nimic. Ba toţi, aruncând săbiile din mâini, au început să-l slăvească. Iar îngerul Domnului a plecat de la ei într-o mare lumină strălucitoare.

10. Sfântul apostol a ajuns la Perint, un oraş de pe ţărmul Traciei şi acolo a găsit o corabie care se grăbea să plece spre Macedonia. Din nou i s-a arătat un înger al Domnului şi i-a poruncit să se îmbarce. Propovăduind pe corabie cuvântul lui Dumnezeu, cârmaciul a crezut în Domnul Isus Cristos, împreună cu toţi cei care erau cu el. Iar sfântul apostol Îi aducea laudă lui Dumnezeu, pentru că nici pe mare nu lipsea cine să-i asculte predica ori să creadă în Fiul lui Dumnezeu atotputernic.

11. Trăiau, la Filipi, doi fraţi. Unul avea doi fii, celălalt, două fiice. Erau bogaţi din cale-afară, fiind şi de stirpe aleasă. Şi a zis unul către celălalt: "Iată, suntem peste măsură de bogaţi, iar printre concetăţenii noştri nu se află nimeni care să se unească (prin căsătorie) cu un neam atât de vrednic ca al nostru. Hai să facem din casele noastre una singură. Fiii mei să le ia în căsătorie pe fiicele tale, pentru ca bogăţiile să ni se unească mai uşor." Fratelui i-a plăcut vorba aceasta şi, făcând pactul, au întărit înţelegerea prin arvuna trimisă de tatăl băieţilor. După ce s-a hotărât ziua nunţilor, a fost cuvântul Domnului către ei, zicând: "Nu-i căsătoriţi pe copiii voştri până când nu ajunge la voi slujitorul Meu, Andrei!" El o să vă arate ce aveţi de făcut. Sala de petrecere fusese pregătită, oaspeţii invitaţi, iar pregătirile erau gata. A treia zi a sosit şi fericitul Andrei. Cum l-au văzut, au fost cuprinşi de mare bucurie şi, alergând la el cu cununi de flori, i-au căzut dinainte şi i-au zis: "Am fost înştiinţaţi şi te aşteptam, slujitor al lui Dumnezeu, să vii şi să ne spui ce să facem? Căci am primit cuvânt că te vei arăta şi ni s-a făcut semn să nu-i căsătorim pe copiii noştri înainte de venirea ta." Chipul apostolului devenise strălucitor ca soarele, astfel că toţi erau uluiţi şi-I aduceau slavă lui Dumnezeu. Le zice apostolul: "Copilaşii mei, nu vă lăsaţi amăgiţi şi nu-i amăgiţi pe aceşti tineri prin care se poate arăta rodul dreptăţii; ci mai degrabă pocăiţi-vă, pentru că aţi greşit împotriva lui Dumnezeu vrând să uniţi prin căsătorie rude care sunt de acelaşi sânge. Noi nu alungăm, nici nu împiedicăm căsătoria, căci încă de la începuturi Dumnezeu a hotărât ca bărbatul şi femeia să se unească; dar osândim incestul." Zicând el acestea părinţii tinerilor au fost tulburaţi şi au grăit: "Te rugăm, stăpâne, să-L implori, pentru noi, pe Dumnezeul tău, căci din neştiinţă am făcut păcatul acesta." Iar tinerii, văzând faţa apostolului strălucind precum faţa unui înger al lui Dumnezeu, au prins a zice: "Mare şi curată este învăţătura ta, fericitule, şi noi n-o cunoşteam. Acum ştim că Dumnezeu vorbeşte prin tine." Apostolul le zice: "Păziţi fără să le pângăriţi (cuvintele) pe care le-aţi auzit, pentru ca Dumnezeu să fie cu voi şi să primiţi răsplata faptelor voastre, adică viaţa veşnică, neîncheiată de vreun sfârşit. Şi zicând apostolul acestea şi dându-le binecuvântare, a tăcut.

A ta de tot, al tău de tot

Elena-Margareta Ionescu & Nae Ionescu
A ta de tot, al tău de tot (file de corespondenţă)
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş
Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză: Anca-Irina Ionescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragmente

23 mai [1912, Bucureşti]

Miercuri. Şi, pe când scriam eu, scriai şi d‑ta, probabil, şi, pe când îţi vorbeam eu de fericirea noastră, îmi vorbeai şi d‑ta de ea: aceleaşi gânduri, aceleaşi fapte în acelaşi timp pot oare să aparţină mai mult decât unei singure persoane? Nu; prin urmare... Şi nu ştii, dragul meu prieten, prin ce emoţii m‑a făcut să trec scrisoarea d‑tale scumpă. Am simţit o dată mai mult cât de apropiate sunt sufletele noastre, cât de unite, cât de contopite, dacă vrei. Nu sunt două: e numai unul, al nostru.

Şi nu e aşa că n‑ai dreptate să te plângi că eşti departe şi singur? Departe... ce însemnează asta? În spaţiu? da, dar asta nu are nici o importanţă. Cu cât distanţa spaţială va fi mai mare, cu atât va creşte şi dorul nostru şi niciodată nu vom fi decât aproape unul de altul: aproape cu gândul şi cu sufletul. Eşti singur? Nu: dorul meu te caută pretutindeni şi nu e liniştit decât lângă d‑ta. Căci, vezi, d‑ta eşti mulţumirea, fericirea vieţii mele: eu nu trăiesc decât prin d‑ta şi pentru d‑ta.

Mi‑ai mai spus să nu fiu zgârcită la vorbe când îţi voi scrie; dar cum aş putea eu să fiu zgârcită cu d‑ta, când eu ţi‑am dat tot ce am avut mai bun: toată pornirea sufletului meu pasionat, toată dorinţa de a te şti complet mulţumit, când unica mea preocupare e ca vraja prieteniei noastre să rămână mereu aceeaşi?

Şi ieri, când am primit scrisoarea d‑tale - abia ieri am primit‑o ‑, am avut o nespus de mare bucurie când, deschizând plicul, au căzut cele două mici fotografii şi mi‑au adus chipul d‑tale drag: mi se părea că ai venit să stai puţin de vorbă cu mine şi citeam în cele două puncte luminoase ‑ atât de departe de a reda privirea d‑tale bună şi înţeleaptă - răspunsul la întrebările mele, citeam trăinicia, statornicia prieteniei noastre. Şi mi te‑nchipuiam pe d‑ta într‑un fel de Bărăgan cultivat, singur între cer şi pământ: jos, verdeaţă, sus, un albastru intens, un albastru exasperant, un albastru care‑ţi dă nostalgia locurilor îndepărtate şi doar ici şi colo un nor alburiu, pe care se răsfrâng gândurile d‑tale duioase. Şi sunt geloasă pe norul nepăsător care le ia cu el şi le duce cine ştie unde, în loc să mi le aducă mie, care le‑aş primi cu atâta entuziasm, cu atâta căldură. Şi sunt geloasă pe cucul care‑ţi spune păsurile şi dorurile lui, şi pe greierii cari‑ţi spun povestea lor tristă şi nesfârşite ţârâituri, pe când eu sunt lipsită de unicul meu bine. Dar nu, nu mă plâng, eu sunt mai norocoasă decât norul călător, decât cucul singuratec şi decât greierii trecători; soarta a fost mai blândă şi mai darnică cu mine: vremelnicia e partea lor, eternitatea e a mea: ei te au câteva clipe, eu te voi avea totdeauna. - Nu e aşa?

Pagina a IV‑a a ziarelor e destinată anunţurilor în genere şi înştiinţărilor; pagina a IV‑a a scrisorii mele, sărmana, va avea aceeaşi soartă. Mama n‑a venit, dar în schimb va veni sâmbătă, dar, dar... cu cine? Ei vezi, asta trebuie să ghiceşti d‑ta. Ada este bine şi a avut o atitudine duioasă faţă de mine, luni, atât de duioasă, încât m‑a făcut să plâng şi să regret că am fost, poate, cam nedreaptă faţă de ea, uneori. Antoaneta e sănătoasă şi voioasă, se ţine de drăcii şi scrie nostim; mi‑a scris de două ori de când ai plecat d‑ta şi printre altele mă întreabă dacă a făcut rău că ţi‑a mulţumit pentru carte! Şi minune, i‑am scris şi eu ei şi‑am scris şi‑acasă, şi astăzi voi scrie iar în urma unei cărţi poştale a mamei, care‑mi spune că e necăjită şi că mă roagă să‑mi amintesc şi de ei uneori. Se vede că fericirea ne face egoişti şi neglijăm prea mult pe cei care ar avea nevoie de o vorbă bună şi de o probă de afecţiune. Nu ştiu sigur, dar mi se pare că Anişoara a rămas slăbită în urma pojarului: tuşeşte mereu şi am auzit că trebuie să schimbe aerul. Biata fetiţă şi biata mamă...

Dar, să trecem la altă serie de idei. Îmi închipui că suntem la Fundaţie unul lângă altul şi că‑ţi spun tot ce‑mi trece prin minte. Excursia s‑a făcut fără naş; de ce? se ştia de dl Teodorescu? Nu ştiu, dar cred că da. În tot cazul, Nelly şi Florica Left., care au fost în excursie, mă asigură că au petrecut minunat, că toată lumea a fost de o gentileţe extraordinară şi ele, sufletul, viaţa, entuziasmul excursiei! Ce rea sunt! Dar aşa mi‑au spus: că ele au adus nota de veselie, că fără ele toată lumea nu s‑ar fi distrat. Dar lumea!? Cine‑a fost lumea, minunata lume, distinsa lume! Mai întâi, desigur, junele perechi Teodorescu et Beldie^[1], apoi Lizica - Porsenna^[2], Lucreţia Stroescu - Diaconescu (istoricul), Maria Apostol - N. Dumitrescu, reprezentantul dreptului român, nedespărţite şi‑nduioşătoare perechi. Dar să nu crezi că s‑a sfârşit: filosofia a fost prea bine reprezentată de minunatul comentator al lui Spencer, ilustrul T. Antonescu şi dl Simionescu‑palton, un văr de‑al d‑nei Teodorescu. Onorata adunare a mai fost onorată prin prezenţa d‑şoarei Jenny Şerbănescu, care, cu inteligenţa d‑sale, a aruncat drăgălaşele epitete de "mojice" şi "nebune" d‑şoa‑relor Nelly şi Florica. Geografia a fost bine reprezentată prin distinsul Vasco... da Gama crezi? nu, Candiano. Şi apoi, mai adăugaţi pe d‑nii Matei Peucescu, M. Cruceanu, Mongolul, Mitică Ştefănescu şi sărmanul N. Stănescu şi veţi avea lista aproape completă a distinşilor excursionişti. Petrecere... dar minunată, ţi‑am spus: dans, jocuri de societate şi unde mai pui că bogata imaginaţie a d‑lui poet Cruceanu a găsit o distracţie minunată: reprezentări cinematografice - aievea. S‑a reprezentat: "Dragoste de..." (am uitat). Interpretatorii au fost, în rolurile principale, dl Porsenna şi d‑ra Dimitriu, el şi ea.

D‑ta crezi, poate, că eu fac o glumă proastă spunându‑ţi lucrurile acestea. Nu, te asigur, e cea mai crudă realitate, o realitate de neînchipuit, dureroasă pentru mine. Nelly şi Florica au avut şi ele roluri în această tragică comedie. Dar cred că acum ştii destule lucruri, prea multe chiar; sper că n‑am fost zgârcită din nici un punct de vedere şi că... eşti mulţumit. Deşi fără oficiul Slăveşti, cred că ţi‑au parvenit ultima şi prima mea scrisoare; altfel, mi‑ar părea foarte rău, fiindcă n‑aş vrea să crezi că aş fi putut să nu răspund imediat unicului meu prieten drag.

Şi acum, te părăsesc iubindu‑te ca‑ntotdeauna şi asigurându‑te de cea mai desăvârşită încredere,
 

Margareta Fotino

[P. S.J Chiar acum primii scrisoarea d‑tale, care m‑a asigurat că a mea nu s‑a pierdut. Îmi pare bine, deşi scrisoa^rea m‑a întristat. Mie nu mi‑e dragă Florica? Asta nu e adevărat. Mi‑e necaz pe ea atunci când sunt sub impresia unei mici răutăţi, fiindcă eu sunt cam prea "emportée"^[3] şi nu pot să‑mi stăpânesc îndestul prima impresie, dar încolo... Dacă‑ţi mai aminteşti, eu ţi‑am spus că ar fi bine să reveniţi la o atitudine mai prietenoasă, fiindcă sunt sigură că acest lucru i‑ar face bine. Dar, vom mai vorbi mâine. Cu dragoste desăvârşită,
 

M. F.

Scrisoare expediată la Slobozia‑Trăsnitu, judeţul Teleorman.
 

*

7 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, cu toată neregularitatea cu care se livrează din pricina poştei corespondenţa noastră, cred că în regulă generală scrisorile mele îţi veneau de obicei de 2 ori pe săptămână: joia şi duminica. Scrisoarea aceasta îţi soseşte însă vineri; penultima a venit marţi, antepenultima, sâmbătă. Ştii tu de ce, dragă Ilenuţo? Tu mi‑ai scris că te obişnuiseşi să primeşti de la mine din trei în trei zile veşti. Or, cum de două ori pe săptămână nu e din trei în trei zile, am hotărât să schimb regula corespondenţei şi să o fac aşa cum zici tu. Îmi închipui, dragă Ilenuţo, că asta o să‑ţi facă o mică plăcere şi mă bucur de bucuria asta a ta, mai mult poate decât te vei bucura tu însăţi. Dar cum să‑ţi scriu? De obicei când o fac, am alături ultima ta scrisoare şi sub impresiunea ei îţi spun ce îţi spun. Astăzi scrisoarea asta îmi lipseşte şi, ca să o înlocuiesc, am răsfoit prin scrisorile tale ca printr‑o carte de dragoste. Primele scrisori pe care mi le‑ai trimis aci în München, la postlagernd, le‑am recitit într‑o emoţiune deosebită, într‑una am cetit propunerea ta de a ne întâlni la Steyr. Timpuri! Timpuri când puneam la cale întâlnirea şi când ne pregăteam să ne revedem! Adică cum, acuma nu mă apasă acea uriaşă dragoste care mă sfâşia atuncea? Şi acuma dorul de tine nu mă cheamă tot aşa de stăruitor? De ce acuma nu mai pot gândi că o să te văd în curând, că o să te ţin în braţele mele, că o să te sărut şi o să te strâng lângă mine, tot mai lângă mine? Ah! sărăcie! Sărăcia mea a stricat atâţia ani din viaţa noastră, ni i‑a furat în chip stupid şi nu pot face nimic împotriva ei. Şi totuşi - gândindu‑mă la scrisorile tale mai de demult, în care uneori se strecura îndoiala că poate odată nu te voi mai iubi -, mă bucur de toată durerea asta a mea. Mă bucur pentru că eu cetesc în ea siguranţa că te voi iubi cu aceeaşi putere întotdeauna şi că, prin urmare, dragostea ta extraordinară nu va fi nici o clipă pierdută degeaba, mă bucur pentru că, prin mine, cel mai minunat suflet de femeie - tu - îşi va primi prinosul de devotament, de adorare, îşi va primi răsplata. Dacă ai şti, Ilenuţo, cum te iubesc!

Tot într‑una din scrisorile alea, mă întrebai cum merge sistemul meu filosofic. De atunci, dacă nu mă înşel, ţi‑am scris de vreo două ori despre lucrurile astea; dar ţi‑am scris pe scurt. Dacă vrei să asculţi încă, pot să‑ţi spun astăzi lucruri mai nouă. Pe fiecare zi, mă încredinţez că intuiţia mea de astă‑vară, pe care ţi‑o expuneam în toamna trecută pe o bancă în Cişmigiu - mai ţii minte? - nu e falsă.  Se desprinde din ea o problemă; iată problema conceptului. Toată lumea spune, după Kant, că un concept reprezintă unitatea în multiplicitate, iar Boutroux a adăugat încă - şi Bergson s‑a grăbit să o şterpelească: fixitatea în devenire. Dar ce valoare are acest concept faţă de realitatea pe care o reprezintă? Bergson zice: conceptul "decupează" în realitate. Adică cum? Eu nu înţeleg ce e aci aşa de mare spus şi desfid pe alţii să‑mi arate ce e nou şi ce e bun. Realiştii (Hartmann, Riehl, Wundt cu ramura fenomenologică: Husserl, Pfänder, Geiger) - vorbesc de realismul logic - cred că conceptul prinde esenţa lucrurilor. Iar nominaliştii - Poincaré, Boutroux, şcoala pragmatistă, şcoala empirico‑criticistă (Mach, Avenarius), Aster - cred că conceptul este un simbol maniabil şi convenabil care precede din generalizare (soluţiune de fapt nu prea deosebită de cea realistă sub raportul îndreptăţirii conceptului faţă de ştiinţă şi de pretenţiile ei).

Dragă Ilenuţo, scrisoarea asta nu am putut să o isprăvesc ieri. Astăzi e mai greu. De ce? Acuma când îţi scriu sunt foarte obosit. Ţie când îţi scriu e pentru mine ca o recreaţie. Acuma însă nu mă pot concentra prea mult. Îţi făgăduiesc însă că vineri o să‑ţi spun toate lucrurile - şi mai multe încă - pe care voiam ieri să ţi le spun. Doresc şi eu să o fac. Lucrurile astea pe care le gândesc nu le ştie nimeni încă afară de mine; nu vreau să le spun încă la nimeni; şi totuşi am nevoia să le spun cuiva. Şi cui le‑aş putea spune mai bine decât ţie? Aşa, nu te supăra pe mine şi, dacă te interesează în adevăr, aşteaptă până în 2‑3 zile. Da?

Astăzi sunt şi puţin cam trist. De dimineaţă am primit ziarul pe care Antoaneta a scris cele câteva rânduri. Vezi tu, e dureros. Noi o iubim pe Antoaneta cum poate nu o mai iubeşte nimeni şi o s‑o iubim mereu aşa. Şi a fost ca chiar prin mâna ei să văd scrisă gluma rea şi sângeroasă pe care am mai auzit‑o: o să te însori peste 10 ani. Da, aşa mi‑a scris: o să mă însor peste 10 ani! Nici ea nu mai crede. Copilul ăsta drag credea într‑o vreme în steaua mea. (Ţi‑aduci aminte ce scrisoare ţi‑a trimis astă‑vară la Iaşi?) Şi credinţa asta naivă, dezinteresată, mai mult simţită decât judecată, era pentru mine o mândrie şi o bucurare. După încrederea ta, fără de care nu cred că aş putea rezista oboselii de viaţă (pentru că încrederea ta e dragostea ta şi pentru că afară de dragostea ta nu mai am nimic), după încrederea ta, zic, credinţa Antoanetei o preţuiam mai mult. Acuma ea nu mai crede; şi dacă nu mai crede, mi‑o şi spune surâzând ca o "tante" oarecare. De ce? I‑am făcut eu vreun rău vreodată? Ştie sau pricepe lucruri pe care nu le pricepea înainte? Sau ce? Dacă am fost vreodată bun, a fost poate din nevoia de a vedea şi figuri prietenoase în jurul meu. Antoaneta pleacă. O! dacă ar fi spus cel puţin altceva... Dacă îi scrii, să‑i spui că am să‑i scriu. Care e adresa ei?

Ilenuţo, în toată lumea tu eşti singurul suflet mare şi dumnezeiesc de bun. E un noroc că te am pe tine. De toţi ceilalţi pot să mă dispensez. Dar nu e aşa că pe tine nu o să te pierd niciodată? Te îmbrăţişez şi te sărut,
 

Nae

 

*

17 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, a fost aşa de neaşteptată scrisoarea ta pe care am primit‑o azi dimineaţă şi aşa de mare bucuria pe care mi‑a făcut‑o, încât nu ştiu cum ţi‑aş putea mulţumi mai călduros. Mă gândesc însă că şi pe tine te‑ar bucura un asemenea neaşteptat... suplement la corespondenţa noastră şi iată că îţi scriu. Dar întâi să te iau puţin de urechi... ca să ţi le sărut. De ce scrii tu, dragă Ilenuţo: "Ceci, naturellement, seulement dans le cas où tu voudrais bien que je te le dise, et si tu me crois capable d'entendre quelque chose à ton système?"^[4] Nu îţi e ruşine? Aşa îmi scrii tu mie? De ce fugi tu de completa egalitate dintre noi, pe care eu am simţit‑o întotdeauna şi pe care se sprijină în parte iubirea noastră? Ai! A' tădată să nu ma' fasi, că ti ia' di u'echili, da' nu ca să ţi li pupi. A' înseies? Da? B'avo! Tă pup, da' să fi' cuminţi. Inăluco d'agâ zău că tă 'ube'c o g'ămadă. Şi să mă fac io cu fata a'ta, că nu ma' pot di d'ago'ti!

Acuma tu zici "ton système". Am spus‑o şi eu? Oi fi... spus‑o fără să vreau. Pentru că, dragă Ilenuţo, "sistemul" meu e deocamdată doar o bănuială. E mai mult decât o intuiţie, e adevărat, dar prea mult încă nu e. Să ne precizăm. Iată o intuiţie a "sistemului" meu; am găsit‑o chiar astăzi în Hume: "It seems, then, that nature has pointed out a mixed kind of life as most suitable to human race, and secretly admonished them to allow none of these biasses to draw too much, so as to incapacitate them for other occupations and entertainments. Indulge your passions for science, says she, but let your science be human, and such as may have a direct reference to action and society. Abstruse thought and profound researches I prohibit, and will severely punish by the pensive melancholy which they introduce, by the endless uncertainty in which they involve you, and by the cold reception which your pretended discoveries shall meet with, when communicated. Be a philosopher; but, amidst all your philosophy, be still a man."^[5]

Romantic, prin urmare, dulceag şi neprecis, fără să‑şi dea întotdeauna seama de importanţa lucrurilor pe care le spune, mai ales de importanţa consecinţelor spuselor lui; mentalitate de literat, de istoric în mare parte, dacă vrei. Spune un lucru bun, nu îl ia în seamă - l‑a simţit mai mult decât l‑a înţeles; aşa, nu s‑a gândit ce trebuie şi ce nu trebuie luat mai de aproape în cercetare; adaugă lucruri de importanţă secundară şi te lasă să crezi că ce a spus e mai mult întâmplător. Dar e lesne de văzut că omul ăsta a văzut ceva totuşi, când a scris că "vei fi straşnic pedepsit prin visătoarea melancolie şi prin nesfârşita nesiguranţă în care te învăluie speculaţiunea pură desprinsă de recursul neîncetat la practica vieţii şi la simţul comun."^[6]

Sub acest raport, eu am mai mult decât el. Îmi dau seama anume de întinderea problemei, de adâncimea ei; cunosc termenii în care se pune problema şi am deja câteva cuie care pun în legătură diferitele sârme ce se încrucişează în acest system ca într‑un comutator de telegrafie. Pentru mine, e o chestiune de timp, de stăruinţă, de muncă. Pentru el, aceasta era imposibil. (Acuma tu să nu crezi, Doamne fereşte, că sufăr de megalomanie, pentru că am început să mă compar cu Hume; pentru că, de fapt, nici nu mă compar.) Asta e. Poţi să‑i spui sistem? Eu am fost puţin jenat când am cetit cuvântul ăsta în scrisoarea ta. Vezi că şi eu sunt din păcate puţin cam romantic şi nu pot încă avea sfânta îngâmfare a oamenilor de ştiinţă; pentru mine, un sistem e un lucru aşa de mare, că eu mă fac mititel, mititel, şi mă strâng... lângă tine, la pieptul tău cald şi dulce pentru că ceea ce înţeleg mai bine e că mai bun decât oriunde şi orice pe lume e să fiu lângă tine, iubit de tine. Te îmbrăţişez şi te sărut cu dragostea toată, băiatul tău de tot, de tot,
 

Nae

Scrisoare expediată la Bucureşti, Calea Griviţei 71.
 

*

19 noiembrie 1916, München

Dragul meu prieten, sunt exact 11 luni de când ne‑am căsătorit şi nu mă pot împiedica să mă gândesc tot timpul la această zi în care vieţile noastre s‑au legat pentru totdeauna; mă gândesc la fericirea pe care mi‑o promisesem alături de tine şi sunt fericită că nu m‑am înşelat. Da, iubitul meu, am fost atât de fericită cu tine, aşa cum poate să fie o femeie. Inima mea, atât de însetată de tandreţe, a fost copleşită de bunătatea ta aleasă, de infinita ta delicateţe, de toate atenţiile tale mărunte şi de afecţiunea ta profundă. Dar viaţa noastră, atât de greu încercată în timpul logodnei, nu a încetat să fie la fel de pusă la încercare şi după căsătoria noastră şi ultima încercare la care ne supune soarta implacabilă cere - cel puţin din partea mea - un efort incredibil: a trăi fără tine este greu, a trăi fără tine şi fără a avea nimic de la tine - cu excepţia acestor cărţi poştale incolore în care tu nu apari decât ca o fiinţă gânditoare şi unde nu se vede deloc sufletul tău - este aproape insuportabil. Şi, cu toate acestea, zilele trec, s‑a scurs deja o lună de când ai plecat şi viaţa mea este, în aparenţă, aceeaşi ca şi mai înainte: mă scol, mănânc, ies în oraş, mă culc şi trândăvesc mai mult ca oricând; insuportabilul devine greu suportabil dar, oricum, suportabil. Şi asta pentru că o geană de speranţă străluceşte mereu în depărtare şi sufletul meu se agaţă cu disperare de ea ca un spirit bolnav de o himeră, din păcate! Durerea se întrepătrunde cu durerea, un necaz îl urmează pe altul şi la capătul acestui drum al suferinţei străluceşte o mică stea, foarte palidă şi foarte îndepărtată, şi totuşi o stea. Şi pornim la drum, când în pas lejer, când în pas vioi, prăbuşindu‑ne sub povara mizeriei umane, ridicându‑ne din nou numai ca să ajungem la lumina cea palidă. Vom ajunge oare vreodată? Cine ştie? Dar steaua străluceşte şi eu vreau s‑o am, indiferent cât ar costa. Aşa este şi cu viaţa noastră, prietenul meu iubit: tu eşti mica mea stea, aşa cum ai fost întotdeauna. Şi ce contează toate sacrificiile, dacă în cele din urmă te voi avea din nou? Nu există sacrificiu prea mare dacă recompensa mea vei fi tu. Ceea ce mă exasperează uneori nu este nici dimensiunea, nici durata acestei încercări, ci inutilitatea ei. Nu sacrificiul mă înspăimântă, căci acesta este uneori necesar, ci ideea că nu serveşte la nimic. De ce trebuie să suferim din nou? Este o nouă modalitate de a ne plăti tributul durerii? Nu l‑am plătit prin toate micile şi marile mizerii cotidiene de care alţii au fost cruţaţi? Nu l‑am plătit prin copilăria noastră tristă? Nu l‑am plătit prin grijile noastre permanente şi neliniştile sumbre? Vai, se pare că toate acestea nu au fost de‑ajuns... Şi când mă gândesc... durerea mea de a fi despărţită de tine nu este mare decât pentru mine; sunt chiar unii oameni care mă invidiază şi care te invidiază şi pe tine în acest moment. Dacă ar şti ce e în sufletul meu şi ce gândesc! Dar la ce bun? Dacă durerea mea este reală sau imaginară - asta nu are importanţă. Esenţialul este că sufăr şi sufăr pentru că iubesc, pentru că te iubesc pe tine şi viaţa mea fără această dragoste care mă copleşeşte în întregime ar fi un infern. E bine? E rău? Asta îmi este indiferent. Ţi‑am dăruit viaţa mea aşa cum ţi‑o dedici unui cult, unui ideal, şi eu sunt mulţumită şi mândră de aceasta.

Iartă‑mi această scrisoare insuportabilă, trebuia să mă uşurez şi eu un pic de greutatea care mă apăsa; şi de tot ceea ce am pe inimă; este singurul lucru de care puteam să mă eliberez fără să‑mi fie teamă că scrisoarea mea nu va ajunge la tine. Închei cu un sărut lung şi toată tandreţea mea,
 

Ilenuţa

---

[1] Constantin Beldie (1877‑1954), jurnalist, scriitor, prieten al lui Nae Ionescu şi coleg cu acesta la Centrala Cărţii, la Noua Revistă Română, Ideea europeană şi Cuvântul, publicaţii unde a fost secretar de redacţie. A lăsat un interesant volum de memorialistică, Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) (Humanitas, 2014).

[2] Nicu Porsenna (1892, Bucureşti - 1971, Bucureşti) scriitor, traducător şi publicist. 

[3] (fr.) - impulsivă, înflăcărată

[4] (fr.) Fireşte, asta numai în cazul în care ai vrea să ţi‑o spun şi dacă mă crezi capabilă să înţeleg ceva din sistemul tău.

[5] (engl.) Se pare, aşadar, că natura a indicat un mod de viaţă variat ca fiind cel mai potrivit pentru specia umană, pe care a prevenit‑o să nu dea curs doar uneia dintre aceste înclinaţii, astfel încât să nu devină inaptă pentru alte ocupaţii şi distracţii. Lasă‑te purtat de pasiunea ta pentru ştiinţă, spunea ea, dar ştiinţa ta să fie una umană şi, ca atare, să fie în legătură directă cu acţiunea şi cu societatea. Îţi interzic idei absconse şi cercetări profunde, pe care le voi pedepsi cu asprime prin melancolia meditativă pe care o introduc, prin veşnica nesiguranţă în care te învăluie şi prin primirea rece de care se vor lovi pretinsele tale descoperiri când vor fi făcute publice. Fii filosof; dar rămâi totuşi om în toată filosofia ta! (Sublinierile îi aparţin lui Nae Ionescu.)

[6] Aceasta este, în fond, ideea de bază a trăirismului naeionescian care avea să marcheze gândirea discipolilor săi în deceniile trei şi patru ale secolului XX: primatul trăirii asupra gândirii "ştiinţifice", aride, sterpe.