Václav Havel (intervievat de Karel Hvížďala)
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga


Citiţi
postfaţa acestei cărţi.
*****
Intro
Dacă, din toată creaţia lui Václav Havel - scriitor, dramaturg,
preşedinte al Cehoslovaciei şi al Republicii Cehe (1990-2003),
nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace - ar rămâne numai această
carte, urmaşii noştri ar avea un tablou extraordinar al Cehoslovaciei
anilor 1960, 1970 şi 1980.
Consideraţii despre viaţa politică, dar nu politică propriu-zis, despre
economie - fără a fi o carte de economie -, despre teatru şi viaţa din
teatru, despre literatură, despre disidenţi şi cum se face disidenţa,
despre artă, despre filozofie, despre criza lumii contemporane, despre
cum să suporţi anii de închisoare, despre viaţă şi despre moarte, despre
iubire şi Dumnezeu.
Rareori o carte ce tratează probleme atât de diferite, aparent haotice,
fără un liant logic, poate deveni un fel de roman palpitant de aventuri
interioare, de căutări, de eşecuri şi de reuşite. Am spune, o carte
totală, o carte despre tragedie şi speranţă, despre disperare şi despre
bucurie, o carte - aşa cum spune însuşi Havel - despre o identitate
umană.
Cartea ar trebui să aibă o valoare inestimabilă pentru noile generaţii,
pentru cei care nu au cunoscut acei ani şi pentru care totul a devenit
istorie, pentru cei care citesc ori află despre acea perioadă istorică
tot aşa cum citim noi toţi despre Primul Război Mondial: nu am trăit
acele timpuri, dar, inevitabil, ne interesează, ne fac să căutăm un sens
al istoriei.
Fragment
Karel Hvížďala: Cum vă aduceţi aminte astăzi, când vă
apropiaţi de cincizeci de ani de viaţă, de copilăria dv., când aţi
privit pentru prima oară cunoscuta familie Havel, aşa-numită "burgheză"?
Dacă se pronunţa pe atunci numele Havel, aproape orice ceh se gândea la
Lucerna şi la Barrandov, aşadar avea în minte o sală de spectacole şi
un atelier cinematografic.
Václav Havel: Este adevărat, provin dintr-o "familie burgheză", poate chiar dintr-una aparţinând "marii burghezii". Mai întâi faptele.
Stră-străbunicul meu din partea tatălui era un cunoscut morar praghez. A
avut nouă fiice, astfel încât şi-a împărţit toată averea ca zestre.
Străbunicului meu - unicul său fiu - nu i-a mai rămas nimic. A luat
totul în serios, ceea ce însemna că era pe jumătate muncitor, pe
jumătate funcţionar. Ca atare, dacă nu cumva mă înşel, a căzut de pe
culmea nobilimii mijlocii în valea proletară. Cu toate acestea, fiul său
- bunicul meu din partea tatălui - a urcat din nou: a studiat
arhitectura, a împrumutat nişte bani pentru a pava nu ştiu ce piaţă,
ajungând astfel antreprenor în domeniul construcţiilor. După aceea, a
făcut tot felul de construcţii minunate în stilul "secese"
[1] şi, în primul rând, palatul Lucerna, prima construcţie de beton armat din Praga.
Făcea lucruri pe care azi le fac zeci de oameni: de la proiectele
arhitectonice şi note de plată până la dirijarea lucrărilor pe şantier,
de la management până la nu ştiu ce. A aparţinut deci primei generaţii
de autentici capitalişti, de burghezi, fiind şi prima generaţie de
autodidacţi care a fondat o firmă familială, pornind de la nimic şi
ajungând foarte sus. Lui îi suntem recunoscători pentru fundamentul
burghez, el fiind cel care a ridicat familia noastră la statutul de
"clasă burgheză".
Tatăl meu a continuat această activitate, a cumpărat un deal pustiu în
apropiere de Praga, construind acolo un cartier de vile numit Barrandov.
Tot acolo a construit şi terase care apoi, împreună cu Lucerna, au
aparţinut familiei noastre sub numele de "Întreprinderile de restaurare
Lucerna şi Barrandov". Unchiul meu, fratele tatălui, s-a dedicat încă
din tinereţe filmului, a construit la Barrandov ateliere de film,
devenind - în perioada interbelică şi în timpul războiului - principalul
"magnat de film".
În ce măsură şi mama se trage dintr-o familie burgheză îmi este greu să
precizez: tatăl ei, Hugo Vavrečka, provenea dintr-o familie săracă din
Silezia, practicând însă vreo nouă meserii: redactor la
Lidové Noviny[2]
în probleme de economie naţională, ministru plenipotenţiar în câteva
ţări (câteva zile a fost chiar ministru), unul dintre directorii
fabricilor Baťa, ocazional, scriitor (între altele, a scris şi
cunoscutul
Lelíček[3],
pe care apoi, prin intermediul versiunii cinematografice, l-a acoperit
de glorie Vlasta Burian). Amănunte despre familia mea, despre unchi şi
despre alte ramificaţii, puteţi citi - dacă vă interesează, fireşte - în
amintirile, în şase volume, scrise de tatăl meu (deja apărute în
versiune samizdat
[4]).
La sfârşitul anilor 1970, împreună cu fratele meu şi cu soţia mea, l-am
convins pe tata să scrie aceste amintiri, mânaţi - mai ales - de motive
"terapeutice": ştiam că, dacă cineva are zile multe de trăit şi este
proaspăt la minte, atunci trebuie să muncească - în acest fel i-am dat
de lucru tatălui, care se apropia pe atunci de optzeci de ani. De aici a
rezultat o carte în multe privinţe minunată şi utilă (despre care a
scris un frumos eseu Eva Kanturková).
Din paginile cărţii se poate deduce cu uşurinţă faptul că imboldul în
activitatea tatălui meu (şi, de altfel, şi a bunicului) nu a fost
reprezentat de mult trâmbiţata patimă capitalistă după bani şi după
plusvaloare, ci - pur şi simplu - de spiritul întreprinzător înnăscut,
dorinţa de a crea ceva. (Între altele, prin construirea atelierelor
Barrandov, tata s-a îndatorat pentru tot restul vieţii, nefiind deci
milionar - judecând cel puţin după faptul că, după război, nu a trebuit
să achite acele "datorii de milionar"). Este înduioşător felul cum, în
aceste amintiri, el se scuză lumii în detaliu, că în era
întreprinzătorilor particulari nu i-a rămas altceva decât să facă totul
de unul singur. Dar, pentru a nu intra în prea multe amănunte: tata era,
pur şi simplu, un om minunat şi amabil, în ciuda faptului că era un
capitalist şi un burghez. Aceasta nu înseamnă, desigur, că eu - ca fiu
de burghez - m-am identificat întru totul cu specificul nostru
"burghez", ci l-am luat ca atare, aşa cum este, mi l-am însuşit fără
alte comentarii.
De fapt, lucrurile au fost mult mai complicate. În copilărie, m-am
bucurat, mai ales pe când trăiam la ţară, frecventând cursurile şcolii
săteşti, de anumite avantaje şi privilegii: eram - spre deosebire de
toţi ceilalţi colegi şi prieteni - "fiu de boieri", proveneam dintr-o
familie înstărită şi influentă. Aveam - după cum se obişnuia în asemenea
medii - şi angajaţi: guvernantă, bucătăreasă, servitoare, grădinar,
şofer. Toate acestea formau între mine şi vecinătatea imediată (cu alte
cuvinte, o parte importantă a acestei vecinătăţi, reprezentată de
colegii mei mai săraci şi de "servitorime") o anume barieră socială
lesne de înţeles, pe care eu - deşi copil - o simţeam, în mod
surprinzător, foarte acut, şi o suportam foarte greu, percepând-o
unilateral, ca pe un handicap al meu: mă ruşinam de privilegiile pe care
le aveam, mă rugam ca acestea să dispară, tânjeam să fiu egal cu
ceilalţi. Şi asta nu pentru că aş fi fost, încă din copilărie, nu ştiu
ce revoluţionar pe tărâm social, ci, pur şi simplu, pentru că mă simţeam
exclus şi îndepărtat, simţeam împrejurul meu o anume neîncredere, o
anume îndepărtare (nu aş îndrăzni să numesc asta ură de clasă). Ştiam,
pur şi simplu, că între mine şi cei din jur există un zid invizibil.
Deşi ar putea părea paradoxal, în spatele acestui zid mă simţeam
însingurat, inferior, pierdut, persiflat, ca şi cum aş fi simţit în
subconştientul meu, ori chiar m-aş fi temut, că - pe bună dreptate -
toţi complotează împotriva mea sau că cel puţin sunt înţeleşi în mod
tacit că nu merit avantajele de care mă bucur, că sunt ridicol în
calitatea mea de beneficiar al acestor situaţii. Pe scurt, mă simţeam
"pe dinafară", eliminat, umilit prin emancipare. Adăugaţi la toate
acestea faptul că eram un grăsan bine hrănit şi toţi - cum se
obişnuieşte între copii - râdeau de corpolenţa mea, mai ales că putea fi
ocazia nemărturisită de "răzbunare socială".
Într-una dintre scrisorile mele din detenţie am scris şi despre toate
acestea, în încercarea de a nota felul cum m-au influenţat. Astăzi cred
că, într-adevăr, această experienţă din anii copilăriei mi-a afectat
întreaga viaţă de mai târziu, inclusiv scrierile: sentimentul - pe care
l-am avut încă de copil - de a fi exclus din întregul social, precum şi
labilitatea ancorării mele în acest sentiment (ulterior, după triumful
comunismului, evoluând prin experienţa "ţelului suprem" al aşa-numitei
lupte de clasă, aşadar iarăşi prin experienţa excluderii nevinovate) nu
puteau să nu influenţeze unghiul din care priveam lumea - privelişte
care este, de fapt, şi cheia operei mele dramatice. Este priveliştea "de
jos", "din afară". Este o privelişte ivită din experienţa absurdului.
Ce altceva decât sentimentul profund al excluderii permite să se vadă
mai bine absurditatea lumii şi existenţa reală ori - lucid spus -
dimensiunea lor absurdă?
Despre piesele mele s-a afirmat că sunt "teatru absurd ceh". Nu pot să
apreciez cât de mult am fost educat ori influenţat de teatrul absurd,
înţeles ca un curent artistic (probabil destul de mult, deşi asupra mea a
avut, cred, o influenţă şi mai mare Kafka). Cu toate acestea, aş fi
perceput cu siguranţă mai greu contururile absurde ale lumii dacă nu ar
fi mocnit în mine experienţa existenţială iniţială despre care vorbeam.
Astfel, aş putea fi recunoscător - în fond - originii mele burgheze:
după cum se vede, "sentimentul excluderii nevinovate", care m-a modelat
fundamental atunci când, prin aceasta, aveam şi avantaje exterioare, dar
şi atunci când am avut de suferit, s-a dovedit - în cele din urmă -
productiv. Uneori, îmi spun că dacă nu aş fi început să scriu, aş fi
depus toate eforturile doar pentru a-mi depăşi experienţa
neapartenenţei, a dificultăţilor, a neîncadrării, pur şi simplu a
absurdului, doar pentru a putea să convieţuiesc cu toate acestea.
Evident, nu le reproşez nimic părinţilor, au fost oameni cumsecade şi
s-au ocupat de binele meu. Dacă au fost cumva înclinaţi spre anumite
obiceiuri ale timpului lor, au făcut-o aşa cum ar fi făcut-o oricine
altcineva. Nu le-aş reproşa nimic nici în cazul în care grija lor, în
mod neintenţionat aducătoare de anumite handicapuri din punctul meu de
vedere, nu s-ar fi întors, în cele din urmă, spre folosul meu. Mediului
familial îi sunt recunoscător pentru multe lucruri, şi o spun fără
ocolişuri: am evoluat în ambianţa ideologică a umanismului lui Masaryk
(tata se împrietenise cu Radlo, Peroutka, J. L. Fischer, Eduard Bass
etc.), trăiam între cărţile adecvate, am avut - în ce priveşte
orientarea intelectuală - admirabile condiţii de start.
La vârsta pubertăţii, după cum se întâmplă adesea, am cunoscut şi eu
revolta împotriva părinţilor: deşi sufleteşte nu am aderat niciodată la
ideologia comunistă (fără a-mi găsi vreun merit, acest lucru îmi fusese
clar de la bun început), totuşi, într-o vreme devenisem un bătăios
"antiburghez", reuşind astfel (din fericire, numai cu vorbe neroade)
să-i rănesc pe părinţii mei şi asta tocmai în cea mai cumplită perioadă -
anii 1950. Dar toate astea au trecut repede. Totuşi, mi-a rămas ceva
din prima etapă a conştiinţei de sine: originea mea burgheză - care este
poate ceva specific şi, dacă nu vreţi să mă credeţi, n-am să vă oblig -
a trezit (ori, mai degrabă, a întărit) în mine ceva ce s-ar putea numi
"simţ social", cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de avantajele
necuvenite, faţă de barierele sociale injuste, faţă de menirea -
familială ori de alt fel - spre o aşa-numită "poziţie superioară", faţă
de orice fel de umilire a demnităţii umane. Cred că, în măsura
posibilului, toţi ar trebui să aibă aceleaşi şanse. Cum le va folosi
fiecare, asta este o altă chestiune.
K.H.: Nu vi se pare că aţi aderat, de fapt, la regulile
sistemului care stăpâneşte Cehoslovacia din 1948 atunci când vă gândiţi
atât de mult şi atât de diferenţiat la originea dvs.? Soţia mea provine
dintr-
un mediu asemănător, familia sa a construit o întreagă reţea comercială în Cehoslovacia, a ridicat Bílá labuť [5], primul magazin modern din Praga. Mie mi se pare absolut firesc dacă cineva se naşte într-
o familie care a construit ceva, fiind chiar bogată. Nu ar fi oare timpul să afirmăm răspicat asemenea lucruri?
V.H.: Nu ştiu în ce măsură experienţa mea şi reflexele originii
mele burgheze trădează faptul că am aderat la regulile acestui sistem şi
în ce măsură sunt independente de el. Într-un fel sau altul, aceste
lucruri le simt astfel, le văd astfel, nu le pot vedea şi percepe altfel
şi îmi este totuna dacă e vorba de o adaptare la sistemul de
guvernământ sau nu. În general, nimeni, niciodată, nu evoluează şi nu
percepe faptele în vid, în afara tuturor timpurilor şi sistemelor.
Timpurile în care omul creşte şi percepe îi influenţează pentru
totdeauna gândirea. Nu e vorba nicidecum de autocritică, ci de felul în
care cineva s-a lăsat influenţat, în bine sau în rău.
K.H.: De acord, dar tocmai din acest motiv m-
aş întoarce la această întrebare. Nu vi se pare că ar trebui, după toate câte s-
au
întâmplat, după toate rătăcirile sociale privitoare la socialism, la
egalitate, să ne lepădăm de toate acestea pentru totdeauna?
V.H.: Este clar că mă îndemnaţi să vorbesc despre ideile mele
politice. De politică, de politologie, ori de economie nu m-am preocupat
niciodată în mod sistematic, nu am avut niciodată o opţiune politică
distinctă, cu atât mai puţin m-am manifestat public în asemenea
probleme. Sunt scriitor şi chemarea mea am înţeles-o întotdeauna ca pe o
sarcină de a spune adevărul despre lumea în care trăiesc, de a-i reda
groaza şi mizeria, aşadar de a avertiza, nu de a da indicaţii. A propune
ceva mai bun şi a pune acest ceva în aplicare este mai degrabă sarcina
politicianului - eu nu am fost nicicând politician şi nici nu aş vrea să
fiu. Ca autor dramatic, am pornit mereu de la faptul că aşa-numita
rezolvare trebuie să o găsească fiecare spectator în sine însuşi. Cu
adevărat veritabil este faptul că sarcina mea nu e să-i ofer ceva de-a
gata. Este adevărat că m-a interesat întotdeauna politica, dar numai ca
observator şi critic, aşadar nu ca un creator al ei (ignor aici adevărul
evident - dar irelevant în acest context - că şi critica politicii
este, în felul său, politică).
K.H.: Cu toate acestea, aveţi, poate, anumite opţiuni politice...
V.H.: O anume opinie de bază, deşi ceţoasă, despre felul în care
ar trebui organizate treburile societăţii am avut - fireşte -
dintotdeauna, dar niciodată nu mi-am exprimat-o. Întotdeauna m-am
pronunţat pentru democraţie, mult timp socotindu-mă un socialist - m-am
exprimat în acest sens încă de acum zece ani într-o convorbire cu Jiří
Lederer. Trebuie să adaug faptul că atunci am folosit ultima oară acest
cuvânt pentru a-mi defini convingerile politice. Şi asta nu pentru că
ulterior aş fi trecut printr-o perioadă de transformări ideologice, ori
pentru că m-aş fi convertit de la ceva la altceva. Mi-am dat seama că
acest cuvânt, "socialist", nu înseamnă nimic, având mai degrabă puterea
de a-mi înceţoşa concepţiile în loc să le clarifice. Ce este
socialismul? La noi, acolo unde citim despre căile ferate socialiste,
despre comerţul socialist, despre mama socialistă ori despre poezia
socialistă, acest cuvânt nu înseamnă nimic altceva decât loialitatea
faţă de conducere. Dar acolo unde acest cuvânt mai semnifică şi altceva,
el poate însemna atâtea lucruri! Îndepărtarea mea de acest cuvânt s-a
produs din împotrivirea tradiţională faţă de categoriile prea rigide şi -
tocmai din acest motiv - goale semantic, împotrivirea faţă de
retorismul şi clişeele politice prin care gândirea înţepeneşte într-o
structură permeabilă de concepte statice, cu atât mai permeabilă cu cât
este mai depărtată de viaţă. În eseurile mele am folosit adesea câteva
concepte proprii, cum ar fi "sistem posttotalitar", ori "politica
antipolitică", dar acestea erau doar categorii ajutătoare pe care le-am
selecţionat cu un scop anume, pentru un singur articol, într-un context
dat, într-o anume atmosferă, fără ca ulterior să simt nevoia să mă
întorc la ele ori să le refolosesc. Acestea au reprezentat pentru mine
numai elemente lingvistice ajutătoare, aşadar nu categorii obligatorii
valabile "de-a pururi".
Mai pe scurt şi mai clar: fără a-mi fi schimbat concepţiile politice, am
încetat să mă mai consider un socialist. De altfel, nici în perioada în
care mă manifestam în acest sens nu m-am identificat cu vreo doctrină,
teorie, ori ideologie politică sau economică specifică, cu vreun proiect
având ca scop organizarea superioară a lumii. Pentru mine, socialismul a
fost mai degrabă o categorie umană, etnică, senzorială. Am fost un
socialist de tipul unui Peroutka sau Černý care, şi ei, se socoteau
socialişti. A fost o perioadă când se socotea socialist oricine era de
partea celor asupriţi şi umiliţi, deci nu de partea stăpânilor, cel care
se opunea avantajelor nemeritate, privilegiilor ereditare, exploatării
celor neputincioşi, inechităţilor sociale şi barierelor imorale,
umilitoare pentru om, sortit unei poziţii instituţionale. Un astfel de
socialist "senzorial", ori "moral" am fost şi eu, şi sunt şi azi, cu
diferenţa că nu mai folosesc acest cuvânt.
K.H.: Cum v-
aţi descrie concepţiile actuale privind o anume organizare coerentă a lumii?
V.H.: Poate că azi îmi reprezint acest lucru întrucâtva mai puţin
concret decât în tinereţe, dar această reprezentare este indefinită,
ceţoasă, deschisă, uşor modificabilă prin noi cunoştinţe. Cred, înainte
de toate, că motivele crizei în care se află astăzi lumea au raţiuni mai
adânci decât un anume mod concret de organizare economică, ori vreun
sistem politic concret. Cred că lumea occidentală şi cea răsăriteană,
deşi diferite în anumite aspecte, trec prin aceeaşi criză comună.
Meditând, ar trebui să începem prin a găsi, prin reflecţie, o
alternativă mai bună. În ce constă această criză? Care sunt cauzele ei?
Mi se pare că Václav Bělohradský formulează admirabil ceea ce vreau să
spun atunci când scrie despre această "epocă târzie" ca despre o epocă a
unui conflict al puterii impersonale, anonime, iresponsabile şi
incontrolabil năvalnice - puterea "megamaşinăriilor" - intrate în
contact cu interesele elementare şi fundamentale ale omului văzut ca
persoană concretă. Undeva pe aici simt şi eu încordarea esenţială din
care se înalţă criza globală a zilelor noastre.
În acelaşi timp, sunt convins că acest conflict - şi, în general,
puterea impersonală în continuă dezvoltare hipertrofică - corespunde
direct stării sufleteşti a civilizaţiei contemporane, caracterizată prin
pierderea convingerilor metafizice, a trăirii transcendentului şi a
oricărei autorităţi morale suprapersonale şi, în general, a oricărui
orizont superior. Este poate bizar, dar la urma urmei întru totul logic:
de îndată ce omul s-a făcut pe sine sensul suprem al lumii şi măsura
tuturor lucrurilor, lumea a început să-şi piardă dimensiunea umană,
scăpându-i omului din mâini. Marea îndepărtare de Dumnezeu pe care o
parcurgem în epoca modernă, fără echivalent în istorie - din câte ştiu,
trăim în prima civilizaţie ateistă -, are motivaţii sufleteşti şi
culturale complexe: corespunde dezvoltării ştiinţelor, tehnicii şi
cunoştinţelor omeneşti, cu întregul avânt al intelectului şi al
sufletului omenesc specifice timpurilor noastre.
Antropocentrismul arogant al omului modern, convins de faptul că poate
cunoaşte şi spune totul, îl găsesc la baza crizei epocii noastre. Şi mi
se pare că, dacă lumea trebuie să se schimbe în mai bine, trebuie să se
schimbe ceva în conştiinţa umană, în umanitatea însingurată a omului de
azi. Omul trebuie să-şi revină, într-un fel sau altul, la simţurile
fundamentale, trebuie să se elibereze de această îngrozitoare implicare
în toate mecanismele vizibile şi ascunse ale totalitarismului, de la
consumul prin represiune şi reclamă până la manipularea prin intermediul
televiziunii. Trebuie să se revolte împotriva rolului jucat de
componenta neputincioasă a acestui mecanism uriaş care Dumnezeu ştie
încotro se rostogoleşte. Trebuie să regăsească în sine responsabilitatea
pentru soarta lumii - ceea ce înseamnă o responsabilitate faţă de ceva
superior existenţei sale. Ştiinţa modernă este conştientă de acest lucru
(spre deosebire de "concepţia ştiinţifică despre lume"), dar,
într-adevăr, nu poate acţiona. Trezirea acestei responsabilităţi noi nu
îi este accesibilă, aşa ceva nu se poate rezolva în mod ştiinţific ori
tehnic. Ar putea părea paradoxal, dar se dovedeşte că numai orientarea
etică şi sufletească, bazată pe respectul faţă de o autoritate
"extralumească", faţă de ordinea naturală sau universală, faţă de
ordinea morală şi originea sa suprapersonală, faţă de absolut, poate
conduce spre ideea ca viaţa pe această planetă să nu dispară printr-o
"megasinucidere", să fie suportabilă, aşadar să aibă realmente
dimensiuni umane. Numai o astfel de orientare poate duce la dezvoltarea
structurilor sociale în care omul ar redeveni om, o persoană umană
concretă.
K.H.: Să însemne aceasta că refuzaţi să aveţi o opinie
privitoare la problemele de sistem, recomandând omenirii să aştepte
rezolvarea lor într-
o epocă de renaştere etică şi sufletească?
V.H.: În primul rând, renaşterea sufletească, aşa cum o înţeleg
eu (într-un timp, o numeam "revoluţia existenţială"), nu este ceva ce ne
va cădea într-o bună zi din cer ori ceva ce ne va aduce un nou Mesia.
Este o sarcină în faţa căreia se află fiecare om în fiecare clipă. "Să
facem ceva" putem şi trebuie să facem toţi, acum şi aici. Nimeni nu va
face asta în locul nostru, aşadar nu putem aştepta pe nimeni. De altfel,
aş putea afirma că există destule indicii că ceva se mişcă deja: nu
sunt oare destui oameni cărora nu le este indiferent şi care se
străduiesc "să facă ceva"?
În al doilea rând, schimbările sau mişcările din sfera sufletescului ori
eticului nu se produc undeva în afara lumii ori deasupra ei, într-o
supralume, ci aici, aşadar pe tărâmul vieţii sociale. Datorită
tangenţelor sau loviturilor sociale, ştim ceva despre toate acestea,
datorită lor sunt vizibile, prin intermediul vieţii sociale şi "pe ea"
se înfăptuiesc de fapt - cam în felul în care ideea sculptorului "se
înfăptuieşte" în materialul statuii. Deci nu este vorba de faptul că
omul ar trebui mai întâi să elaboreze o idee despre o lume mai bună şi
de-abia apoi "să o pună în practică" ci că, trăind pe pământ, creează
această idee, o dezvăluie, putem spune din "materia lumească", o
articulează "pe limba lumii".
[1]
Stil arhitectural şi pictural de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
creat la Viena de mişcarea lui Gustav Klimt şi a grupului său Secession. În România, mişcarea este cunoscută sub denumirea franceză Art Nouveau, deşi - conceptual - nu sunt identice.
[2] Numele publicaţiei se traduce prin "Ziarul popular".
[3] Este vorba de filmul Lelíček în serviciul lui Sherlock Holmes (1932). (n.red.)
[4] Ediţii neoficiale, de underground, bătute la maşină şi multiplicate prin xeroxare.