O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii

Mark Haddon
O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii
Editura Trei, 2014
Traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus
Colecţia Young Fiction



Intro

Mark Haddon s-a născut în 1962 în Northampton, Anglia. Este scriitor, grafician şi ziarist. A scris numeroase cărţi pentru copii şi a câştigat două premii BAFTA. Locuieşte în Oxford.

Apărut în Anglia, romanul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii s-a bucurat de un enorm succes, devenind un bestseller absolut în majoritatea ţărilor în care a fost publicat şi fiind recompensat cu 17 premii literare, printre care Whitbread Award şi Los Angeles Times Book Prize.

*

Christopher, un băiat de 15 ani, suferă de sindromul Asperger, o formă de autism. Are o memorie fotografică. Înţelege matematica. Înţelege ştiinţa. Ceea ce nu poate înţelege el sunt oamenii.

Când îl găseşte pe Wellington, câinele vecinului său, zăcând mort pe o peluză din apropiere, se decide să pornească în căutarea asasinului şi să scrie un roman poliţist despre aceasta. În incursiunea sa va descoperi însă alte mistere ce pot face ca întreaga lume din jurul său să se prăbuşească.

Christopher e un studiu de caz fascinant şi, mai presus de toate, un băieţel cu care empatizezi imediat: nu blocat, ci uluit de senzaţii, lipsit de filtrele prin care oamenii normali examinează ce e în jur. Modul straniu în care observă lumea şi o interpretează literal compune un soi de sensibilitate poetică şi o personalitate aparte. Deşi Christopher insistă că "aceasta nu va fi o carte amuzantă. Nu ştiu să spun glume pentru că nu le înţeleg", romanul e impregnat de un tip de umor ironic şi emoţionant totodată. Mark Haddon a construit o voce literară unică şi extrem de convingătoare.

Nu am mai citit niciodată o carte atât de plină de umor şi seriozitate în acelaşi timp... Vă sfătuiesc să o cumpăraţi în dublu exemplar, o să vreţi s-o daţi la prieteni, dar nu vă veţi îndura să o împrumutaţi pe a voastră. (Arthur Golden)

Mark Haddon este un scriitor lucid şi, în acelaşi timp, extrem de amuzant, care intră perfect în mintea personajului său. (Ian McEwan)

Fragmente
2

Trecuse de miezul nopţii cu 7 minute. Câinele zăcea pe iarbă, în mijlocul peluzei din faţa casei doamnei Shears. Avea ochii închişi. Arăta de parcă ar fi alergat pe o parte, aşa cum aleargă câinii când visează că gonesc după o pisică. dar câinele nu alerga şi nici nu dormea. Câinele era mort. Din câine ieşea o furcă de grădină. Dinţii furcii străpunseseră de bună seamă trupul câinelui şi se înfipseseră în pământ, fiindcă furca nu se răsturnase. Am ajuns la concluzia că, probabil, câinele fusese ucis cu furca, pentru că nu am văzut să fi avut alte răni şi nu cred că te apuci să înfigi furca într-un câine după ce acesta a murit dintr-o altă cauză, de cancer, de exemplu, sau în urma unui accident de circulaţie. dar în privinţa asta nu puteam să fiu sigur.

Am intrat pe poarta doamnei Shears, închizând-o apoi după mine. Am păşit pe gazonul ei şi am îngenuncheat lângă câine. I-am pus mâna pe bot. Încă mai era cald.

Câinele se numea Wellington. Era al doamnei Shears, care era prietena noastră. Ea locuia pe partea cealaltă a străzii, două case mai la stânga.

Wellington era pudel. Nu unul dintre aceia mici şi tunşi la coafor, ci un pudel de talie mare. Avea o blană neagră şi creaţă, dar când te apropiai de el vedeai că pielea de sub blană era de un galben foarte palid, ca a unui pui de găină.

L-am mângâiat pe Wellington şi m-am întrebat cine-l ucisese şi de ce.

3

Mă numesc Christopher John Francis Boone. Ştiu toate ţările lumii şi capitalele lor, precum şi toate nu merele prime până la 7.507.

În urmă cu opt ani, când am întâlnit-o prima oară pe Siobhan, ea mi-a arătat acest desen:

şi am ştiut că înseamnă "trist", iar eu aşa mă simţeam când am găsit câinele mort.

Apoi mi-a arătat desenul acesta:

şi am ştiut că înseamnă "fericit", ca atunci când citesc despre misiunile spaţiale "Apollo" sau când încă mai sunt treaz la orele trei sau patru dimineaţa şi pot să mă plimb pe stradă, închipuindu-mi că sunt singurul om de pe toată planeta asta. Pe urmă a făcut alte desene:

dar n-am mai ştiut ce înseamnă.

Am pus-o pe Siobhan să deseneze mai multe asemenea feţe şi apoi să scrie lângă ele ce anume înseamnă, exact. Ţineam hârtia în buzunar şi o scoteam de acolo când nu înţelegeam ce-mi spune cineva. Dar îmi era foarte greu să hotărăsc care dintre desene semăna mai mult cu grimasele pe care le făceau, pentru că feţele oamenilor se schimbă foarte repede.

Când i-am spus lui Siobhan ce făceam, ea a luat un creion şi o altă foaie de hârtie şi a spus că asta îi făcea probabil pe oameni să se simtă foarte

Şi pe urmă a râs. aşa că am rupt prima foaie de hârtie şi am aruncat-o. Iar Siobhan şi-a cerut scuze. Acum, dacă nu înţeleg ce-mi spune cineva, îl întreb ce-a vrut să spună sau îmi văd de drum.

5

Am scos furca din câine, l-am ridicat în braţe şi l-am strâns la piept. Sângele se prelingea din găurile făcute de furcă.

Îmi plac câinii. Întotdeauna ştii la ce se gândeşte un câine. Are patru stări sufleteşti. Bucuros, trist, iritat şi concentrat. În plus, câinii sunt credincioşi şi nu spun minciuni, fiindcă nu pot să vorbească.

Ţineam câinele în braţe de 4 minute când am auzit un ţipăt. Am ridicat privirea şi am văzut-o pe doamna Shears alergând spre mine dinspre curtea interioară. Era îmbrăcată în pijama şi capot. Era desculţă şi unghiile de la picioare erau vopsite cu ojă roz. Striga:
- Ce mama dracului ai făcut cu câinele meu?

Nu-mi place când oamenii ţipă la mine. Mă tem că or să mă lovească sau or să mă atingă şi că nu ştiu ce are să se întâmple.
- Lasă câinele în pace, a ţipat ea. Lasă dracului câinele în pace, fir-ar să fie!

Am lăsat câinele pe iarbă şi m-am dat înapoi 2 metri.

S-a aplecat. Am crezut că o să ia şi ea câinele în braţe, dar n-a făcut-o. Poate că a observat cât sânge era şi nu voia să se murdărească. În schimb, a început să ţipe din nou.

Mi-am dus palmele la urechi, am închis ochii şi m-am aplecat până când m-am ghemuit cu fruntea lipită de iarbă. Iarba era umedă şi rece. Era plăcut.

7

Acesta este un roman poliţist.

Siobhan mi-a spus că ar trebui să scriu ceva ce mi-ar plăcea şi mie să citesc. Eu citesc mai ales cărţi de ştiinţă şi de matematică. Nu-mi plac romanele propriu-zise. În romanele propriu-zise oamenii spun lucruri ca: "Am nervuri din fier, argint şi noroi ordinar. Nu pot să-mi strâng pumnul aşa cum fac cei care nu depind de stimul." (Am găsit această carte la bibliotecă, odată, când mama m-a dus în oraş.) Ce înseamnă asta? Nu ştiu. Nici tata nu ştie. Nici Siobhan, nici domnul Jeavons. I-am întrebat.

Siobhan are părul lung şi blond şi poartă ochelari din plastic verde. Iar domnul Jeavons miroase a săpun şi poartă pantofi maro care au, fiecare, aproximativ 60 de găurele circulare.

Îmi plac în schimb romanele poliţiste. aşa că scriu un roman poliţist.

Într-un roman poliţist cineva trebuie să descopere cine e criminalul şi după aia să-l prindă. Este o enigmă. Dacă e o enigmă reuşită, uneori poţi să găseşti răspunsul înainte de sfârşitul cărţii.

Siobhan mi-a spus că o carte trebuie să înceapă cu ceva care să atragă atenţia cititorilor. De aceea am început cu câinele. De asemenea, am început cu câinele pentru că mi s-a întâmplat mie şi mi-e greu să-mi imaginez lucruri care nu mi s-au întâmplat.

Siobhan a citit prima pagină şi a spus că era ceva deosebit. A pus acest cuvânt între ghilimele, descriind semnele îmbârligate ale citării cu degetele arătător şi mijlociu de la ambele mâini. A spus că, în romanele poliţiste, de obicei oamenii sunt omorâţi. Eu i-am spus că în Câinele din Baskerville au fost omorâţi doi câini, câinele însuşi şi prepelicarul lui James Mortimer, dar Siobhan mi-a zis că nu aceştia au fost victimele unei crime, ci Sir Charles Baskerville. a mai spus că asta se întâmpla fiindcă cititorii sunt mai preocupaţi de oameni decât de câini, aşa că, dacă într-o carte este ucis un om, cititorii vor dori să citească mai departe.

Am spus că aş vrea să scriu despre ceva real şi că, deşi cunoşteam oameni care muriseră, nu ştiam pe nimeni care să fi fost omorât, în afară de tatăl lui Edward, colegul meu de şcoală, domnul Paulson, numai că acela fusese un accident de planorism, nu o crimă, şi nici nu-l cunoscusem prea bine. Am mai spus că îmi pasă de câini pentru că sunt credincioşi şi sinceri, iar unii câini sunt mai deştepţi şi mai interesanţi decât unii oameni. Steve, de exemplu, care vine la şcoală în fiecare zi de joi, are nevoie de ajutor ca să mănânce şi nu ar putea nici măcar să apuce un băţ. Siobhan m-a rugat să nu-i spun asta mamei lui Steve.

11

Pe urmă au venit poliţiştii. Îmi plac poliţiştii. Au uniforme şi numere şi ştiu ce trebuie să facă. Au venit o poliţistă şi un poliţist. Poliţista avea o găurică la ciorap pe glezna stângă şi o zgârietură roşie în mijlocul găurii. Poliţistul avea lipită de talpa pantofului o frunză mare portocalie, care ieşea afară într-o parte.

Poliţista a luat-o pe după umeri pe doamna Shears şi a dus-o în casă.

Mi-am ridicat capul din iarbă.

Poliţistul s-a lăsat pe vine lângă mine şi a spus:
- Vrei să-mi spui ce se întâmplă aici, tinere?

M-am aşezat pe iarbă şi am spus:
- Câinele e mort.
- Asta am văzut şi eu, a spus el.

Am spus:
- Cred că cineva a omorât câinele.
- Câţi ani ai? a întrebat el.
- Am 15 ani, 3 luni şi 2 zile, am răspuns.
- Şi ce anume făceai tu în grădină? a întrebat el.
- Ţineam câinele în braţe, am răspuns.
- Şi de ce ţineai câinele în braţe? a întrebat.

Asta era o întrebare dificilă. Fusese un lucru pe care am vrut să-l fac. Îmi plac câinii. Eram trist că văzusem câinele mort.

Şi poliţiştii îmi plac şi am vrut să răspund cum se cuvine la întrebare, dar poliţistul nu mi-a lăsat destul timp ca să găsesc răspunsul corect.
- De ce ţineai câinele în braţe? a întrebat el din nou.
- Îmi plac câinii, am spus.
- Tu ai omorât câinele? a întrebat el.
- Nu, nu eu am omorât câinele, am răspuns.
- Asta e furca ta? a întrebat el.
- Nu, am spus eu.
- Pari foarte supărat de treaba asta, a spus el.

Punea prea multe întrebări şi le punea prea repede una după alta. Acestea se îngrămădeau în capul meu ca feliile de pâine din fabrica unde lucrează unchiul Terry. Fabrica e o brutărie, iar el lucrează la maşinile de feliat. Iar câteodată maşina de feliat nu lucrează îndeajuns de repede, dar pâinile continuă să vină şi se produce un blocaj. Uneori mă gândesc la mintea mea ca la o maşină, dar nu întotdeauna ca la o maşină de feliat pâinea. În felul ăsta mi-e mai uşor să le explic celorlalţi ce se întâmplă înăuntrul ei.

Poliţistul a spus:
- O să te mai întreb o dată...

M-am trântit iar pe iarbă şi mi-am lipit fruntea de pământ din nou, apoi am scos zgomotul acela pe care tata îl numeşte geamăt. Fac aşa atunci când în capul meu năvăleşte prea multă informaţie de la lumea din jur. E ca atunci când eşti supărat şi-ţi lipeşti radioul de ureche, potrivindu-l între două posturi astfel încât să nu auzi decât un zgomot de fond, după care dai volumul la maximum şi nu mai auzi decât acel zgomot şi abia atunci te simţi în siguranţă, fiindcă nu mai poţi să auzi nimic altceva.

Poliţistul m-a apucat de braţ şi m-a ridicat în picioare. Nu mi-a plăcut că m-a atins în felul ăsta.

Şi atunci l-am lovit.

13

Aceasta nu va fi o carte amuzantă. Nu pot să spun glume fiindcă nu le înţeleg. Să vă dau un exemplu de glumă. E una din glumele tatei:

Avea faţa trasă, dar draperia era adevărată.

Ştiu de ce ar trebui să fie amuzantă. Am întrebat. E pentru că "tras" are trei sensuri, şi anume: 1) desenat cu creionul, 2) istovit şi 3) care acoperă o fereastră, iar sensul 1 se referă atât la faţă, cât şi la draperie, sensul 2 se referă numai la faţă, iar sensul 3 se referă numai la draperie.

Dacă încerc să spun eu însumi gluma, făcând ca acel cuvânt să aibă trei sensuri diferite în acelaşi timp, e ca şi cum aş asculta simultan trei piese muzicale diferite, ceea ce e incomod, derutant şi deloc plăcut, ca un zgomot de fond. E ca şi cum trei oameni încearcă să-ţi spună trei lucruri diferite în acelaşi timp.

Iată de ce în această carte nu veţi găsi glume.

17

Poliţistul s-a uitat la mine o vreme fără să vorbească. apoi a spus:
- Te arestez fiindcă ai atacat un poliţist.

Asta m-a făcut să mă simt mult mai calm, fiindcă semăna cu ceea ce spun poliţiştii la televizor şi în filme.

Apoi a spus:
- Te sfătuiesc foarte serios să urci pe bancheta din spate a maşinii de poliţie fiindcă, dacă mai încerci să faci vreo măgărie, căcăciosule mic, chiar c-o să-mi ies din pepeni. S-a înţeles?

M-am dus la maşina poliţiei care era parcată chiar în faţa porţii. Mi-a deschis portiera din spate, iar eu m-am urcat. S-a aşezat la volan şi a chemat-o prin staţia radio pe poliţistă, care încă nu ieşise din casă. Poliţistul a spus:
- Bulangiul ăsta mic tocmai a sărit să mă bată, Kate. Poţi să mai stai cu doamna S până-l duc la secţie? Îl trimit pe Tony aici să te ia şi pe tine.

Iar femeia poliţist a spus:
- Sigur că da. ne vedem mai târziu.

Poliţistul a zis "Okey-doke" şi apoi am pornit la drum.

Maşina mirosea a plastic încins, aftershave şi cartofi de la fast-food.

În timp ce mergeam spre centrul oraşului, m-am uitat la cer. Era o noapte senină şi se putea vedea Calea Lactee.

Unii cred că această Cale Lactee ar fi un şir lung de stele, dar nu e aşa. Galaxia noastră este un disc de stele uriaş, cu un diametru de câteva milioane de ani-lumină, iar sistemul nostru solar se află undeva aproape de marginea exterioară a discului.

Când priveşti în direcţia A, la un unghi de 90^o faţă de disc, nu vezi multe stele. dar când te uiţi în direcţia B, vezi o mulţime de stele fiindcă te uiţi în corpul principal al galaxiei şi, deoarece galaxia e ca un disc, vezi o fâşie de stele.

Şi pe urmă m-am gândit la felul cum, multă vreme, oamenii de ştiinţă n-au putut să-şi explice de ce noaptea cerul e întunecat, deşi sunt miliarde de stele în univers şi ar trebui să fie stele în toate direcţiile în care priveşti, astfel încât cerul ar trebui să fie luminat de stele fiindcă sunt foarte puţine lucruri care să se interpună şi să oprească lumina să ajungă la pământ.

După aceea ei au descoperit că universul se află în expansiune, că stelele se îndepărtează una de cealaltă în urma Big Bang-ului şi, cu cât stelele sunt mai depărtate de noi, cu atât mai repede se deplasează, unele dintre ele mişcându-se cu viteze apropiate de viteza luminii, acesta fiind motivul pentru care lumina lor nu ajunge niciodată la noi.

Îmi place acest adevăr. E ceva pe care poţi să-l calculezi în minte numai uitându-te la cer noaptea şi gândindu-te, fără să fii nevoit să întrebi pe nimeni.

Iar când universul îşi va fi terminat explozia, toate stelele vor încetini, ca o minge care a fost aruncată în aer, şi, după ce se vor opri în loc, vor începe din nou să cadă spre centrul universului. Şi atunci nu ne mai va împiedica nimic să vedem toate stelele din lume, pentru că ele se vor mişca spre noi, din ce în ce mai repede, şi vom şti că lumea se va sfârşi în curând, fiindcă atunci când vom privi cerul noaptea nu va mai fi întuneric, ci doar lumina strălucitoare a miliarde şi miliarde de stele, aflate toate în cădere.

Atât doar că nimeni nu va vedea asta deoarece pe pământ nu vor mai fi rămas oameni care s-o vadă. Probabil că până atunci oamenii vor fi dispărut. Şi chiar dacă vor mai exista oameni, nu vor putea să o vadă, fiindcă lumina va fi atât de puternică şi de fierbinte, încât toţi vor muri arşi, chiar dacă vor trăi în tuneluri.

Neînvins de viaţă

Louis Zamperini cu David Rensin
Neînvins de viaţă
Povestea uimitoare a supravieţuirii unui sportiv olimpic
ca prizonier de război în Japonia în al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Adolescent zurbagiu, semifondist de clasă mondială, participant la Jocurile Olimpice din 1936, bombardier în al Doilea Război Mondial: Louis Zamperini a avut o viaţă mai plină decât majoritatea oamenilor. Dar pe 27 mai 1943, totul s-a schimbat într-o clipă, când avionul său B-24 s-a prăbuşit în Oceanul Pacific, lăsându-l pe Louis, alături de alţi doi supravieţuitori, să plutească în derivă timp de 47 de zile şi cale de 3.000 de kilometri, aşteptând zadarnic să fie salvaţi. Iar perioada cea mai grea abia avea să înceapă, deoarece, după ce au ajuns în cele din urmă pe uscat, au fost capturaţi de japonezi. Louis a petrecut următorii doi ani ca prizonier de război - torturat şi umilit, bătut cu regularitate, supus la experimente medicale, înfometat şi pus la muncă silnică - , în timp Army Air Corps l-au declarat mort şi au trimis condoleanţe oficiale familiei.

Cartea Neînvins de viaţă cuprinde impresionantele memorii ale unuia dintre cei mai remarcabili exponenţi ai "Generaţiei Măreţe", povestea adevărată a izbânzilor sale, a gloriei, dezastrului, supravieţuirii şi adevăratului eroism. Este un document plin de viaţă despre brutalitatea războiului, tenacitatea spiritului omenesc şi puterea iertării.

"O odisee devastatoare a supravieţuirii... Un tribut adus spiritului uman." (Associated Press)

"Folosim adesea expresii ca «pe viaţă şi pe moarte» pentru a descrie evenimente sportive, folosim, cu prea multă uşurinţă, cuvântul «erou» vorbind despre sportivi. Iar după aceea apare cineva ca Louis Zamperini... pentru care cuvintele nu sunt îndeajuns." (New York Post)

Fragment din Cuvântul înainte al senatorului John McCain

Viaţa lui Louis Zamperini este o poveste care se potriveşte cu măreţia ţării pe care a slujit-o: este povestea unui bărbat cu defecte obişnuite, dar neobişnuit de talentat, care a fost mântuit prin slujirea unei cauze mai măreţe decât el însuşi şi a fost împins de credinţa în ceva superior să privească dincolo de orizontul mărginit al cotidianului. Descoperirea lui, dincolo de ororile lagărelor de detenţie şi ale spectrelor ce l-au însoţit acasă, este inspiratoare.

Povestea remarcabilă a vieţii lui Louie Norocosul l-a purtat de pe pista de atletism de la Jocurile Olimpice din Berlin, în 1936, când l-a întâlnit pe Hitler, într-o barcă în Pacific, unde a scăpat de rechinii ucigaşi şi mitraliorii japonezi, până în lagărele pentru prizonieri de război, unde bunătatea rară coexista cu răul absolut, iar apoi la întoarcerea ca erou în America, unde avea să se afunde mai întâi în prăpăstiile disperării şi autodistrugerii, pentru ca după aceea să se înalţe pe culmi pe care nu le-ar fi putut prevedea sau imagina.

Cartea aceasta conţine înţelepciunea unei vieţi bine trăite, de către un bărbat care şi-a sacrificat mai multe decât ar cuteza destui să-şi imagineze. Este brutal de sinceră şi mişcător de umană, confortabil de prozaică şi în acelaşi timp înălţătoare în spirit. Ar trebui să invoce mândrie patriotică cititorilor, care se vor minuna de sacrificiile făcute de Louis şi camarazii săi prizonieri de război pentru America şi de toate pe care le-am câştigat noi prin aceste sacrificii. Pentru noi toţi, cei care trăim în confort şi plenitudine într-o epocă de relativă pace, cartea aceasta conţine lecţii despre ţelurile existenţei noastre.

***
Fragment

Când viaţa te ia complet prin surprindere, drastic şi instantaneu, prima reacţie este confuzia. Dacă urmezi o rutină perfect normală într-un avion, cu motoarele torcând liniştit, pentru ca peste două minute avionul să se prăbuşească şi să te afli într-o barcă de salvare, plutind rătăcit într-o tăcere vastă şi copleşitoare, dezorientarea este, în cazul cel mai fericit, intensă. După care se dezvăluie o lume nouă. Ai nevoie de timp pentru a înţelege şi desluşi ce se întâmplă. Soarta ne azvârlise pe o suprafaţă de o sută şaptezeci de milioane de kilometri pătraţi de apă sărată şi nemişcată. Nu auzeam vântul; nu auzeam păsări; nu auzeam valuri. Mă simţeam ca şi cum aş fi urmărit liniştit o emisiune la televizor, pentru ca în clipa următoare să fiu proiectat tocmai pe Lună.

După ce l-am pansat pe Phil şi l-am potolit pe Mac, am beneficiat, în cele din urmă, de câteva momente de reflecţie, dar nu mi-am găsit liniştea. Mi-am amintit de ceilalţi opt membri ai echipajului nostru şi de rechinii care nu dorm niciodată, dar imaginile acelea erau prea oribile pentru a zăbovi asupra lor. De aceea am încercat să înţeleg cum reuşiserăm noi trei să supravieţuim. Asta era simplu: toţi fuseserăm în partea dreaptă a avionului. Phil schimbase locul cu Cupernell, eu mă aflasem la postul pentru mitraliorul lateral, la fereastra din dreapta, iar Mac stătuse în spatele meu. Impactul îl aruncase pe Mac afară când se rupsese coada, însă nu-mi puteam imagina cum scăpase Phil. Oricine este familiarizat cu carlinga din B-24 ştie cât de greu este să intri şi să ieşi într-o zi fără incidente. Phil ar fi trebuit să fie mort. Carlinga se despicase probabil când botul avionului lovise apa. Întrucât el se aflase în partea dreaptă şi mai sus decât Cupernell, care murise probabil instantaneu, forţa îl împinsese pe Phil în sus prin deschidere, jupuindu-i scalpul.

Mai rămâneam eu. Înainte chiar de Phil sau Mac, ar fi trebuit să fi fost mort. Am început să mă concentrez asupra salvării mele miraculoase dintr-o situaţie imposibilă şi aveam o întrebare simplă: "Cum m-am putut elibera?" Am retrăit fiecare moment şi am încercat să găsesc un răspuns logic. Le-am examinat în mod repetat. Urechile îmi pocniseră, simţisem presiunea insuportabilă pe frunte, îmi pierdusem cunoştinţa... apoi ochii mi se deschiseseră şi eram liber. Dar cum? Din nou: urechile îmi pocniseră, simţisem presiunea... eram liber. Era lipsit de logică. Dacă presiunea apei mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa la o anumită adâncime şi continuasem să mă afund, atunci de ce în ciuda creşterii presiunii apei îmi recăpătasem cunoştinţa? Ca să nu mai amintesc că trepiedul era nituit de punte şi eu fusesem prins între sârmele metalice.

Nu puteam decât să cred că se petrecuse ceva ciudat şi minunat, iar eu nu puteam înţelege ce fusese.

În minte mi-au apărut amintiri ale episoadelor când, încă din copilărie, scăpasem ca prin urechile acului de moarte sau de accidente groaznice. Apoi m-am gândit la o scrisoare pe care o trimisesem chiar în cursul dimineţii către Payton Jordan, un prieten din şcoala de aviaţie a marinei care fusese sprinter USC şi care avea să devină ulterior antrenor olimpic. O îndesasem în buzunar, intenţionând s-o expediez, când am fost anunţaţi să ne prezentăm pentru misiunea de salvare. Am descoperit-o exact înainte de decolare şi am aruncat-o pe geam către un membru al echipei de sol.
- Expediaz-o pentru mine, te rog! i-am strigat.

Scrisoarea începea cu cuvintele: "Sunt încă viu şi sănătos, deşi nu ştiu de ce". Oricât de ingrată ar fi fost situaţia mea actuală, continuam să fiu viu şi, deşi tot nu cunoşteam motivul, era preferabilă alternativei.

În scurt timp am obosit să-mi reexaminez filmul vieţii şi, neavând nicio obligaţie presantă, m-am relaxat, am încercat să mă concentrez asupra mişcării liniştitoare a oceanului şi am lăsat somnul să mă cuprindă.

*
Când m-am trezit, îmi revenea în minte porecla "Louie Norocosul". Încă din liceu o acceptasem cu un soi de îngâmfare, iar acum aveam nevoie cu disperare să se confirme. Nici Phil, nici Mac, nici eu nu eram genul care să frecventeze cu regularitate biserica; nu ne rugam niciodată înainte să plecăm în misiuni. Dar pentru că supravieţuiserăm prăbuşirii, trebuia cel puţin să ţin seama de posibilitatea unui soi de intervenţie divină. Pentru orice eventualitate, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că ne salvase vieţile. Camarazii mei s-au rugat alături de mine. Desigur, în barca de salvare asta faci cel mai des: te rogi.

*
Eram trei indivizi obişnuiţi să privim în jos spre ocean, iar acum ne-am pomenit privind mereu în sus. Au trecut ore, soarele a lunecat spre orizont, aerul a devenit mai umed, stomacurile noastre chiorăiau. N-a apărut niciun avion de salvare, aşa că am porţionat nişte ciocolată şi m-am resemnat pentru o noapte petrecută pe ocean.

Pe întuneric s-a făcut repede frig şi răceala ne-a pătruns până la oase, făcând somnul aproape imposibil. Folosind ancora plutitoare, un cilindru de prelată, pliant, care semăna mult cu traista de ovăz care se atârnă la gâtul cailor, am turnat câte cincisprezece centimetri de apă în fiecare barcă şi am lăsat corpurile noastre s-o încălzească, ca o pătură. A funcţionat. Ne-am cufundat în cele din urmă într-un somn epuizant, ca moartea.

În dimineaţa următoare ne-am uscat la soare şi am cercetat cerul, sperând să zărim nişte avioane. Nimeni nu dorea să mai petreacă o noapte pe ocean.

M-am gândit ca la micul dejun să mai bem puţină apă şi să mâncăm ciocolată. Aveam destul pentru o săptămână, dacă o drămuiam, dar când m-am dus la cutia cu raţii, ciocolata dispăruse.

N-am înţeles ce se întâmplase. Fixasem proviziile înainte să se întunece, iar oceanul fusese calm; era imposibil ca ciocolata să fi căzut peste bord. Ştiam că n-o mâncasem eu, iar Phil, în cealaltă barcă, era prea slăbit ca să se poată mişca.
Realitatea m-a izbit ca un pumn: Mac!
- Ce-ai făcut? am şuierat. Ce-ai făcut?

Phil s-a holbat la mine. Mac n-a spus nimic, însă ochii i s-au deschis larg şi expresia chipului i-a devenit patetică. Aproape amuzantă.
- De ce? am întrebat.

Din nou, niciun răspuns. Şi ce ar fi putut spune, de fapt? Nu avea absolut nicio scuză pentru acţiunile lui.
- Nu ştiu pe nimeni care ar fi făcut aşa ceva, am urmat. Noi trei suntem împreună; trebuie să cooperăm şi să acţionăm împreună, să lucrăm împreună.

Îmi venea să-i dau din nou o palmă, dar n-am făcut-o. I-am întors spatele, dezgustat. Mac era o verigă slabă, un puşti care făcuse o prostie, care spărsese ceva, şi nu dorea să-şi asume responsabilitatea. Ce i-aş fi putut face unui asemenea om - să-i dau una în cap? În mod cert, problema lui era de natură psihologică, indusă de stres, însă toţi eram stresaţi. Mac părea neajutorat. Rămăsese nemişcat şi, fără îndoială, ştia că făcuse o greşeală. Totuşi, de ce să mă enervez? În plus, credeam cu adevărat că vom fi recuperaţi într-o zi sau două. Pentru o clipă chiar mi-am făcut griji în privinţa lui. Cine ştia ce efecte putea să aibă consumul a şase batoane de ciocolată fortifiantă?

M-am învinovăţit, pe de o parte pentru că nu-i anticipasem panica şi impulsurile. Mac nu avea niciodată grijă de corpul lui. În bază, trăgea chiulul de la programul de întreţinere fizică, fuma ţigară de la ţigară, bea şi-şi petrecea nopţile în Honolulu, unde nimeni nu ştia ce făcea. De asemenea, nu mânca regulat. La popotă aveam mâncare destul de bună, însă el intra, înfuleca doar dulciurile şi pleca. Nu-l puteai determina să te asculte. Câteva ceşti de cafea şi trei bucăţi de plăcintă? Nicio problemă! Mac se dădea în vânt după dulciuri cu mult înainte să fi găsit ciocolata noastră. Ar fi trebuit să ştiu că nu puteam avea încredere în el, dar mă comportasem ca unul care întinde mâna spre un şarpe cu clopoţei şi se aşteaptă să nu fie muşcat. Doar un prost face aşa ceva.

Toţi militarii primesc o instruire de luptă similară şi ajungem pe front cu acelaşi echipament. În momentele critice, unii se vor panica, vor fugi şi vor fi deferiţi Curţii Marţiale. De ce? Pentru că nu toţi am fost crescuţi la fel. Eu am fost crescut să înfrunt orice provocare. Dacă cineva este răsfăţat şi crescut în puf, chiar dacă va primi aceeaşi instruire de luptă, nu va putea face faţă unei confruntări adevărate, deoarece n-a fost călit pentru viaţă.

Este important să fii călit pentru viaţă.

Puştii din prezent acumulează experienţă din jocurile video, însă eu aş prefera să joace jocuri adevărate. Poate că generaţia aceasta este pregătită să folosească echipamente robotice şi să piloteze avioane cu ajutorul computerelor, dar este oare pregătită să reziste inevitabilelor contraatacuri? Este stabilă din punct de vedere emoţional? Este îndeajuns de călită ca să accepte greutăţile? Poate înfrunta înfrângerea fără să se prăbuşească?

Agentul Storm: spion în al-Qaeda

Morten Storm cu Paul Cruickshank şi Tim Lister
Agentul Storm: spion în al-Qaeda
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

În dimineaţa de 7 ianuarie 2015, Franţa a fost traumatizată de atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo, dar caricaturi cu profetul Mahomed de felul celor publicate de hebdomadar apăruseră în Danemarca încă din 2005, iar autorul lor, Kurt Westergaard, fusese atacat cu toporul în 2010. Atacatorul fusese o cunoştinţă a lui Morten Storm, care...

Morten Storm a fost un jihadist cu totul improbabil. Potrivit propriilor lui cuvinte: "Fiind un danez mătăhălos, cu păr roşu şi barbă lungă, puteam la fel de bine să fiu o formă de viaţă extraterestră printre arabii măslinii şi vânoşi." Adolescenţa i-a fost presărată de brutalităţi şi infracţiuni, contrabandă şi închisori, după care lectura unei cărţi despre profetul Mahomed l-a convertit la islamism. A plecat în Yemen şi a urmat cursurile unei şcoli religioase, s-a însurat cu o musulmană, şi-a botezat fiul Osama şi a devenit prieten apropiat al lui Anwar al-Awlaki, imamul terorist considerat urmaşul lui Osama bin Laden. Însă după un deceniu de viaţă dedicată jihadului, îndoielile de natură teologică şi nemulţumirea tot mai mare faţă de violenţa nediscriminatorie l-au determinat să repudieze extremismul şi să devină agent dublu pentru CIA şi serviciile secrete britanice şi daneze.

O autobiografie extraordinară, palpitantă şi convingătoare, care detaliază activităţile jihadiştilor din Europa, Africa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar şi practicile uneori neortodoxe ale principalelor servicii de informaţii mondiale.

Fragment
Capitolul 18 - Blonda lui Anwar
Primăvara-vara 2010

Pe 9 martie 2010, stăteam lângă terminalul internaţional pentru autobuze de pe Erdbergstraße din Viena, aşteptând sosirea cursei de 11:00 de la Zagreb. Era o zi rece şi vântoasă, tipică pentru luna martie în capitala Austriei. Un flux constant de turişti coborau din autobuze şi porneau să viziteze palatele Habsburgilor.

Jed îmi spusese că mai mulţi agenţi CIA mă vor urmări discret. M-am uitat la un bărbat cu pălărie de cowboy care-şi privea ceasul la colţul străzii. În niciun caz n-ar fi fost atât de evidenţi.

Apoi am zărit-o pe ea. Purta o fustă lungă şi neagră, aşa cum anticipasem, dar nu avea văl complet, ci o eşarfă simplă pe cap. Câteva şuviţe de păr blond fluturau în briză.
- As salaam aleikum. Eu sunt Aminah, a rostit ea în engleză cu un uşor accent străin, fixându-mă cu ochii verzi-albăstrui.

Deşi Awlaki mă instruise să port haine occidentale, pentru a evita suspiciunile, trebuia să păstrez distanţa faţă de o femeie care nu era înrudită cu mine. Nici măcar nu i-am strâns mâna. Am fost totuşi impresionat; fotografiile n-o prezentaseră în lumina cea mai bună. Aminah era extraordinar de drăguţă, cu buze pline, pomeţi înalţi şi nas ascuţit. Părea cu câţiva ani mai tânără decât vârsta ei reală, treizeci şi doi de ani. Semăna cu Gwyneth Paltrow; Anwar avea s-o iubească pe fata aceasta.

O descoperisem pe o pagină de Facebook a fanilor lui Awlaki în noiembrie 2009, la două luni după ce el îşi repetase cererea de a-i găsi o soţie în Occident. Lăsasem un mesaj pe site solicitând ajutor, iar Aminah răspunsese.
"Ce fel de ajutor doreşti? Eşti în legătură directă cu şeicul?" scrisese ea în primul mesaj pe 28 noiembrie 2009.

După două zile, timp în care schimbaserăm alte mesaje, ea a scris:
"Am o singură întrebare. Îl cunoşti personal pe AAA? Şi dacă da, pot fi atât de indiscretă să te întreb ceva?" AAA era codul nostru pentru Anwar al-Awlaki.
"Da, îl cunosc", i-am răspuns imediat. "Poţi să mă întrebi orice." Ea scrisese:
"I-am trimis şeicului o scrisoare prin poştă. Nu sunt sigură dacă am adresa lui corectă de e-mail, însă mă întrebam dacă nu va căuta o a doua nevastă. I-am propus o căsătorie şi nu ştiu cât de prostesc a fost gestul ăsta. Dar am încercat. Acum, pentru că sunt în legătură cu tine, există posibilitatea să mă cunoşti mai bine şi să mă poţi recomanda. Caut o cale să ies din ţara asta şi caut un soţ care să mă înveţe şi pe care-l pot ajuta mult. Îl respect profund pe şeic şi respect toate lucrurile pe care le face pentru această Ummah şi doresc să-l ajut în orice fel."

Eu i-am răspuns:
"Vei fi nevasta nr. 3, deoarece mai are două, dar nu stă cu ele, pentru că locuiesc în capitală şi-l văd doar rar. Tu vei sta însă mereu cu el, fiindcă nu ai familie acolo. Trebuie să te aştepţi la greutăţi şi la mutări ocazionale dintr-un loc în altul. Ca soţie, va trebui să te îngrijeşti de toate treburile casei. Va trebui să ai răbdare faţă de tot ce vei vedea şi înfrunta, deoarece AAA poate fi expus la pericole etc.; Allah este protectorul nostru. Poţi să accepţi toate astea?"

Ea a răspuns în zece minute:
"Voi merge cu el oriunde. Am 32 de ani şi sunt pregătită pentru situaţii periculoase. Nu mi-e frică de moarte sau să mor în numele lui Allah. N-am ştiut că are deja 2 soţii, dar nu mă deranjează deloc. Vreau să-l ajut în munca lui... Sunt pricepută în gospodărie şi sunt dispusă să fiu o nevastă muncitoare şi activă."

Numele adevărat al lui Aminah era Irena Horak şi aveam s-o cunosc bine, fiindcă au urmat zeci de mesaje e-mail şi discuţii pe Facebook. Ea mi-a expediat multe însemnări lungi despre viaţa ei, pe care să i le trimit lui Awlaki.

Irena era din Bjelovar, un orăşel înconjurat de ogoare din estul Zagrebului, capitala Croaţiei. Într-unul dintre mesajele ei următoare pentru Awlaki a spus că provenea dintr-o familie iubitoare şi că fusese crescută în catolicism, ca majoritatea croaţilor, cu "valori de familie şi standarde morale ridicate". Era foarte apropiată de sora ei geamănă, Helena.

În adolescenţă, Irena excelase în sport, ajungând campioană naţională de junioare la proba de 100 de metri. Fotografiile ei apăruseră în ziarele locale, aplecându-se mult înainte la trecerea liniei de sosire, sau cu braţele ridicate în semn de victorie. Era ambiţioasă şi se antrena din răsputeri în speranţa că va reprezenta într-o bună zi Croaţia la Jocurile Olimpice.

Ambele surori se înscriseseră la Facultatea de Educaţie şi Ştiinţe de Reabilitare din cadrul Universităţii Zagreb. Irena dorea să lucreze cu oamenii cu nevoi speciale, dar visurile ei de glorie sportivă s-au destrămat. S-a dedicat studiului. Ca mulţi dintre colegii studenţi, îşi petrecea nopţile prin cluburile de noapte din Zagreb, bând şi dansând până dimineaţa.

Mult mai târziu am descoperit că în perioada aceea ea postase fotografii pe reţelele de socializare prezentându-se în diverse posturi lipsite de inhibiţii, în care etala o mulţime de vestimentaţii mulate pe corp, topuri decoltate, cizme înalte până la genunchi legate cu şireturi, ba chiar şi un catsuit din piele neagră fără mâneci.

După absolvirea facultăţii, Irena îşi găsise o slujbă la un centru rezidenţial pentru copii fără îngrijire parentală în care erau internaţi vreo cincizeci de copii între şapte şi optsprezece ani, mulţi dintre ei cu probleme de comportament.

Ulterior, Aminah a recunoscut că avea o oarecare timiditate. Într-un mesaj către Awlaki, ea a scris:
"Se spune despre mine că am o fire puternică, dar acela de fapt este scutul meu. Sunt puternică, însă foarte emotivă şi sensibilă, şi urăsc nedreptăţile. Îmi place să muncesc, nu sunt leneşă. Oamenii mă descriu ca înzestrată cu empatie, blândă, deschisă faţă de persoanele noi."

Ea descoperise Islamul întâmplător, la o nuntă din Zagreb. Printre participanţi se numărase un avocat musulman atrăgător, cu păr lung împletit în codiţe şi surâs larg, pe nume Sage, care lucra în Londra. Peste câteva zile, Irena zbura spre Londra, după ce-şi abandonase fără mare ceremonial prietenul de până atunci, şi începea o relaţie de la distanţă.

Sage se considera credincios şi i-a vorbit cu pasiune despre islamism, dar nu era un practicant zelos al religiei. Îi plăcea să iasă în oraş ca să bea şi Irena era încântată să fie la braţul lui în barurile din Londra şi Zagreb. I-a mărturisit unei prietene că spera ca ei doi să se căsătorească.

Mai târziu avea să-i scrie lui Awlaki despre Sage:
"El vorbea frumos şi paşnic despre islamism şi mi-a arătat o sumedenie de lucruri pe care nu le cunoscusem până atunci. Am fost curioasă... aşa că am început să explorez singură."

A luat legătura cu o grupare de femei musulmane din Bosnia, care la rândul lor au prezentat-o altora din Zagreb. Irena a început să-şi petreacă timpul cu ele în moschee.
"Când am citit descrierile lui Dumnezeu - Allah - în Coran, mi-am spus: acesta este un Dumnezeu aşa cum am crezut mereu că trebuie să fie", avea să-i declare ea lui Awlaki într-un mesaj. "Pentru mine fusese mereu un nonsens ca Dumnezeu să aibă un fiu, pe când tot ce am descoperit în Islam era logic şi simplu; în acelaşi timp însă era foarte frustrant şi greu de acceptat în perioada aceea a căutărilor mele."

Îmi reaminteam propriile senzaţii de revelaţie în biblioteca din Korsør.

După şase luni, relaţia cu Sage s-a stricat. Părea că islamismul devenise mai important pentru Irena decât prietenul ei. A început să-i expedieze mesaje e-mail ostile, criticându-l fiindcă nu se ruga de cinci ori pe zi şi pentru că bea alcool.

Credinţa Irenei i-a fost poate consolidată de lupta cu cancerul. A urmat un tratament şi s-a vindecat, dar visul ei de a avea copii a luat sfârşit. S-a dedicat islamismului, a început să înveţe araba şi şi-a schimbat obiceiurile şi felul cum se îmbrăca; acum purta fuste lungi şi eşarfe pe cap. Nu a mai ţinut legătura cu fostele prietene. Irena a devenit Aminah.

I-a povestit lui Awlaki:
"După o perioadă de furie şi frustrare, găsesc în inimă o pace pe care n-am mai simţit-o niciodată... Am fost foarte fericită să aflu lucruri noi despre Islam... Mă emoţionează tot ce se datorează islamismului, plâng în timpul rugăciunilor şi plâng când aud azan [«chemarea la rugăciune»]."

Şi tot ca şi mine, a simţit un val de energie, ca o eliberare, când s-a convertit oficial la islamism în mai 2009, rostind shahada - Mărturisirea de Credinţă.

Una dintre prietenele ei vechi avea să descrie ulterior cum se dăruise total noii credinţe. Nu putea să vorbească decât despre islamism şi încerca frecvent să-şi determine prietenele să se convertească.

Cam pe atunci a descoperit predicile în limba engleză ale lui Awlaki, care erau deja pe tot internetul. Apelul lui către adepţi de a trăi viaţa simplă a Profetului, necoruptă de modernitatea occidentală, a sedus-o. Poate că nu era chipeş ca un star de cinema, dar Aminah a ajuns să-i admire sinceritatea, intelectul şi charisma discretă. Şi a început să viseze cu ochii deschişi să-i fie nevastă; ar fi putut s-o înveţe multe despre islamism.

Când am luat legătura pe Facebook, Aminah mi-a spus că era ostracizată în Zagreb. Şeful ei de la birou o critica pentru hainele pe care le purta. Se simţea izolată de societate şi chiar de comunitatea musulmană din Croaţia.
"Trăiesc într-o ţară de kuffar. Doresc realmente să plec din locul ăsta", i-a spus ulterior lui Awlaki într-un mesaj. Am recunoscut din nou sentimentul, amintindu-mi ziua mohorâtă când spălasem corpul neînsufleţit al unui bătrân care se prăbuşise lângă moscheea de lângă Regent's Park.
"Am respins multe propuneri, deoarece fraţii nu priveau căsătoria cu seriozitate sau nu aveau aceeaşi ideologie."

Aminah nu avea curajul să-i mărturisească tatălui ei că se convertise, dar mama ei a acceptat, deşi fără încântare. Când primul ei mesaj de pe Facebook a ajuns la mine, părea învăluită în tristeţe şi simţea că avea puţine relaţii importante în afara familiei. Din nou, totul suna foarte familiar.

În acelaşi timp însă am înţeles că femeia aceasta rătăcită şi impresionabilă îmi oferea o oportunitate.
- Aminah ne poate duce la Awlaki, le-am spus handlerilor din MI5 - Sunshine, Andy şi Kevin - la puţin timp după ce începusem conversaţiile pe Facebook.
- Îţi înţelegem logica, a încuviinţat Andy, dar trebuie să prezentăm propunerea superiorilor noştri.

Britanicii îmi împărtăşeau îngrijorarea că trimiterea lui Aminah în zonele mai sălbatice dintr-un stat instabil o putea expune la riscuri. Pe de altă parte, americanii, susţinuţi de danezi, erau mai entuziaşti.
- Ne place ideea, a zis Jed când ne-am întâlnit în Copenhaga.

Ochii lui sclipeau incitaţi, contemplând această supercapcană. Mănuşile de catifea dispăruseră după evenimentul de la Fort Hood, iar la Washington se discuta deja dacă putea fi emis un ordin legal pentru asasinarea lui Awlaki, care era cetăţean american. Jed înţelegea că Aminah reprezenta o oportunitate de aur pentru a-l găsi pe imamul terorist.

CIA intra oficial în afacerile de intermediat căsătorii.

La îndemnul lor l-am anunţat pe Awlaki că-i găsisem o posibilă soţie, iar el m-a contactat pe 11 decembrie 2009, cerând ca Aminah să-i trimită o scurtă prezentare.

Ea mi-a expediat următorul răspuns:
"Am 32 de ani, n-am fost niciodată măritată, nu am copii. Sunt înaltă (1,73 m), zveltă şi atletică; nu sunt sigură dacă îmi este permis să-mi descriu părul. Oricum, oamenii spun că sunt frumoasă şi atrăgătoare. Arăt mult mai tânără, toţi îmi dau 23-25 de ani."

Pe 15 decembrie, Awlaki mi-a expediat alt mesaj criptat pe care să i-l transmit:
"Doresc să subliniez două lucruri. Primul este că nu trăiesc într-un loc fix şi de aceea condiţiile mele de viaţă variază mult. Uneori locuiesc chiar în corturi. În al doilea rând, din cauza problemelor de securitate, uneori trebuie să mă izolez, ceea ce înseamnă că eu şi familia mea nu se vor întâlni cu alte persoane perioade îndelungate de timp. Dacă poţi să locuieşti în condiţii dificile, dacă nu te deranjează singurătatea şi poţi să trăieşti cu restricţii în privinţa comunicaţiilor cu alţii, atunci este alhamdulillah, minunat. Eu nu am nicio problemă cu cele două soţii ale mele şi ne înţelegem bine. Cu toate acestea, ambele au optat să trăiască într-un oraş, deoarece nu se pot adapta stilului meu de viaţă pe care l-am descris-o anterior. Nu vreau ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu altă nevastă. Am nevoie de cineva care să poată împărţi cu mine dificultăţile acestei căi. Încă ceva. Poţi, te rog, să-mi trimiţi o fotografie a ta? Te rog, trimite-o ca ataşament."

Întrucât "atentatul indispensabililor" era foarte mediatizat, Anwar bănuia probabil că avea să ajungă în fruntea listei cu cei mai căutaţi indivizi de către SUA; poate că de aceea subliniase greutăţile unei vieţi petrecute în ascunzători pentru orice viitoare doamnă Awlaki.

La jumătatea lunii decembrie, Aminah m-a rugat să-i transmit un nou mesaj imamului, enunţând câteva reguli de bază:
"Nu vreau un soţ doar pe hârtie, ci vreau să fiu cu el şi să trăiesc în Islam, deoarece n-o pot face aici. Nu sunt tipul gospodinei, pot să gătesc şi să fac toate corvezile din casă, dar nu mă voi mulţumi numai cu atât. Am început să-ţi traduc prelegerile în limba mea maternă, pentru a-i ajuta pe fraţii şi surorile din această parte a lumii."

L-a întrebat de asemenea pe Awlaki dacă va putea să intre şi să iasă din Yemen.
"Grija mea principală o reprezintă părinţii mei", a scris Aminah. "Ştiu că pentru ei va fi un şoc mare dacă le voi spune că voi pleca acolo. Dacă nu-i voi mai putea revedea niciodată, mă tem că nu voi putea accepta această condiţie."

Uneori, naivitatea ei era îngrijorătoare.

I-am criptat mesajul cu software-ul Secrete Mujahedine şi i l-am trimis lui Awlaki. El a răspuns pe 18 decembrie:
"Consider că dacă vei veni în ţară, vei veni pentru totdeauna şi, dacă vei părăsi ţara, o vei părăsi de asemenea pentru totdeauna... ţara se îndreaptă spre război. Doar Allah ştie ce va urma."

După care a răspuns la solicitarea ei privind mai multe detalii personale.
"Sunt un individ discret. Nu intervin mult în afacerile familiei mele, dar când o fac, trebuie să fie aşa cum decid eu. Nu tolerez nesupunere din partea nevestelor. Cu copiii mei mă comport exact invers, mai ales cu fetele. Cu ele sunt foarte îngăduitor, aşa că mama lor trebuie să le disciplineze, pentru că eu n-o fac. Îmi place să citesc. Petrec ceva timp cu familia când se află cu mine, însă obligaţiile mă solicită... Munca mea are prioritate faţă de familie, aşa că mi-ar plăcea să am o soţie care să nu constituie o povară şi, în acelaşi timp, să se implice în activitatea mea. Deoarece am trăit cea mai mare parte a vieţii în Occident, aş dori să fiu în compania unei musulmane din Occident."

I-a cerut apoi adresa de e-mail lui Aminah, pentru a-i pune direct unele "întrebări personale". Îşi asuma un risc deosebit, ţinând seama de obsesia lui faţă de securitate şi de faptul că "atentatul indispensabililor" se petrecuse cu numai câteva zile în urmă. O dată în plus, pasiunea carnală îl orbea.

În ajunul Crăciunului, după atacul cu rachete împotriva grupării al-Qaeda din guvernoratul Shabwah, Aminah a luat din nou legătura cu mine.
"Ai veşti despre frate", a întrebat ea, "pentru că se zvoneşte că ar fi mort sau în închisoare. Este adevărat?"

I-am răspuns imediat cum am aflat că Awlaki nu păţise nimic, folosind numele Sami pe care-l convenisem pentru şeic.
"Sami este perfect sănătos, Alhamdulillah... dar trebuie să ai răbdare, soră, fiindcă se găseşte sub presiuni enorme. Eşti sigură că poţi să faci faţă acestui test uriaş?"

Deşi moartea îl ocolise la mustaţă, Anwar continua să se gândească la blonda croată când mi-a scris, la numai patru zile după atac. I-am transmis lui Aminah următoarele:
"Sami îţi trimite salutările lui. Nu te poate contacta direct, dar eu îţi voi trimite mesajele lui şi-i poţi răspunde prin intermediul meu. Este bine şi sănătos. Continuă să fie interesat şi întreabă când putem aranja călătoria etc."

După atacul cu rachete din ajunul Crăciunului, îngrijorarea serviciilor de informaţii britanice s-a transformat în opoziţie făţişă. Nu doreau să aibă de-a face cu un plan care putea trimite la moarte o europeană nevinovată. Le înţelegeam perfect poziţia. Voiam să fiu sigur că Aminah nu va fi văzută ca o "victimă colaterală", sacrificabilă, în urmărirea lui Awlaki.

Marile minciuni nevinovate

Marile minciuni nevinovate
Liane Moriarty
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Mariana Piroteală



*****
Intro

Liane Moriarty a scris prima sa carte, Three Wishes, pentru examenul final de master la Macquarie University din Sydney. Înainte de a fi scriitoare, Moriarty a avut o carieră de succes în marketing şi publicitate. A publicat, de asemenea, mai multe cărţi pentru copii. La Editura Trei, a mai apărut Secretul soţului, roman care a cunoscut o ascensiune fulminantă în topul New York Times, ajungând pe locul 1 la doar două săptămâni de la apariţia în Statele Unite. Cu Marile minciuni nevinovate Liane Moriarty îşi dă măsura talentului său. Romanul va fi ecranizat sub formă de serial TV, avându-le în rolurile principale pe Nicole Kidman şi Reese Witherspoon.

Sirenele urlă. Oamenii ţipă. Directoarea e înmărmurită. Cineva a plătit cu viaţa.
E vorba de o crimă, un accident tragic sau doar de nişte părinţi care se poartă necivilizat?

Marile minciuni nevinovate e o poveste irezistibilă despre căsătorie, maternitate, viaţa familiilor moderne din clasa de mijloc şi, nu în ultimul rând, despre minciunile periculoase pe care ni le spunem ca să putem supravieţui.

Să citeşti romanele lui Liane Moriarty e ca şi cum ai bea un cocktail cosmopolitan cu câteva picături de arsenic. Marile minciuni nevinovate nu te poate lăsa în niciun caz indiferent. Moriarty s-a întors mai în formă ca niciodată. (USA Today)

Secretele pe care le ascunde acest orăşel aparent liniştit sunt impregnate de o atmosferă noir atât de apăsătoare, încât David Lynch ar fi încântat. (Entertainment Weekly)

Să arate latura întunecată a ceea ce pare familia perfectă e una dintre specialităţile lui Liane Moriarty. (Library Journal)

Fragment

M-ai plesnit, m-ai plesnit,
acum să-mi dai un pupic.
(Cântecel din curtea şcolii)
 

Şcoala publică Pirriwee

... unde locuim şi învăţăm, pe malul mării!
Şcoala publică Pirriwee NU TOLEREAZĂ BĂTĂUŞII!
Noi nu intimidăm.
Noi nu acceptăm să fim intimidaţi.
Noi nu tăinuim niciodată intimidarea.
Noi avem curajul să vorbim dacă vreun prieten al nostru este intimidat.
NU bătăuşilor!

Capitolul 1

- Nu pare tocmai un concurs şcolar de cultură generală, îi spuse doamna Patty Ponder Mariei Antoaneta. Mai degrabă pare o revoltă.

Pisica nu răspunse. Moţăia pe canapea şi considera concursurile şcolare de cultură generală triviale.
- Nu te interesează, nu? Să mănânce prăjituri^[1]! La asta te gândeşti? Chiar mănâncă multe prăjituri, nu-i aşa? Atâtea tarabe cu prăjituri. Doamne sfinte! Deşi eu nu cred că mamele chiar le mănâncă vreodată. Ele sunt atât de aranjate şi de slăbănoage, nu? Aşa, ca tine.

La acest compliment, Maria Antoaneta făcu o mutră dispreţuitoare. Povestea cu "să mănânce prăjituri" era depăşită de mult şi, de curând, îl auzise pe unul dintre nepoţii doamnei Ponder zicând că mai corect ar fi fost să spună "să mănânce brioşe" şi, de asemenea, că Maria Antoaneta nici măcar nu spusese vorba aceasta.

Doamna Ponder luă telecomanda şi reduse volumul televizorului, la care era difuzată emisiunea Dansez pentru tine. Mai devreme, îl dăduse mai tare din cauza zgomotului ploii torenţiale, dar acum aceasta se domolise.

Auzea oameni care strigau. Urlete furioase izbucneau în noaptea liniştită şi rece. Într-un fel, era dureros pentru doamna Ponder să audă acele zgomote, de parcă toată furia aceea era îndreptată împotriva ei. (Doamna Ponder fusese crescută de o mamă furioasă.)
- Doamne sfinte! Crezi că se ceartă din cauza capitalei Guatemalei? Tu ştii care este capitala Guatemalei? Nu? Nici eu. Ar trebui să căutăm pe Google. Nu strâmba din nas la mine.

Maria Antoaneta pufni.
- Hai să vedem ce se petrece, spuse doamna Ponder cu vioiciune. Era neliniştită şi de aceea se arăta veselă în faţa pisicii, la fel cum se purta mai demult cu copiii ei, când soţul era plecat şi se auzeau zgomote ciudate noaptea.

Doamna Ponder se ajută de cadrul de mers să se ridice. Maria Antoaneta îşi strecură consolatoare trupul lunecos printre picioarele doamnei Ponder (nu se lăsa dusă de nas de aparenta ei vioiciune), în timp ce stăpâna ei împingea cadrul pe coridor spre dosul casei.

Camera ei de cusut dădea direct spre curtea Şcolii publice Pirriwee.
- Mamă, ai înnebunit? Nu poţi să trăieşti aşa de aproape de o şcoală primară, îi spusese fiica ei când doamna Ponder se gândise la început să cumpere casa.

Dar îi plăcea să audă flecăreala veselă a copiilor când şi când de-a lungul întregii zile şi nici nu mai conducea, aşadar nici că-i păsa că strada era înţesată de acele maşini uriaşe, ca nişte camionete, pe care le foloseau acum cu toţii, cu femei cu ochelari mari de soare, aplecate peste volan ca să strige informaţii teribil de urgente despre ora de balet a lui Harriette şi despre şedinţa de logopedie a lui Charlie.

În zilele noastre, mamele îşi luau atât de în serios rolul acesta! Feţele lor micuţe şi agitate. Funduleţele harnice care intrau ţanţoşe în şcoală, înghesuite în hainele sport mulate. Codiţele bălăbănindu-se. Ochii care le scrutau telefoanele mobile adăpostite în palmă, ca nişte busole. Toate acestea îi stârneau hohote doamnei Ponder. Dar erau hohote afectuoase. Cele trei fiice ale ei, deşi mai vârstnice, erau exact la fel. Şi toate erau aşa de drăguţe.
- Ce mai faceţi în dimineaţa asta? striga ea întotdeauna, dacă era pe veranda din faţă cu o ceaşcă de ceai sau uda grădina, în timp ce mamele treceau.
- Suntem ocupate, doamnă Ponder! Până peste cap! răspundeau ele întotdeauna, în timp ce-şi vedeau de drum, smucindu-şi copiii de mână.

Erau plăcute şi prietenoase şi doar puţintel înfumurate, fiindcă nu se puteau abţine. Ea era aşa de bătrână! Iar ele erau aşa de ocupate!

Taţii, iar în prezent din ce în ce mai mulţi îşi duceau copiii la şcoală, erau altfel. Rareori se grăbeau şi treceau pe lângă casa ei cu o nepăsare cumpănită. Nu-i mare lucru. Totul e sub control. Acesta era mesajul. Doamna Ponder râdea şi de ei, afectuos, pe înfundate.

Dar acum se părea că părinţii copiilor de la Şcoala publică Pirriwee făceau năzdrăvănii. Se duse la fereastră şi dădu într-o parte perdeaua din dantelă. De curând, şcoala îi plătise montarea unui grilaj după ce o minge de crichet îi spărsese geamul şi aproape că o lăsase lată pe Maria Antoaneta. (Un grup de băieţei de clasa a III-a îi dăduse un carton desenat de mână, prin care îşi cereau scuze, iar ea îl păstra pe frigider.)

Era o clădire din gresie, cu nivel, aşezată pe partea cealaltă a terenului de joacă, având o sală de evenimente la etaj şi un balcon mare cu vedere spre ocean. Doamna Ponder fusese acolo la câteva evenimente: o conferinţă susţinută de un istoric local, un prânz găzduit de Prietenii bibliotecii. Era o încăpere destul de frumoasă. Uneori, foştii elevi îşi organizau acolo nunta. Acolo avea loc şi concursul şcolar de cultură generală. Strângeau fonduri pentru table interactive, ce-or mai fi fost şi alea. Doamna Ponder fusese invitată, ca de obicei. Faptul că locuia aşa de aproape de şcoală îi conferea un straniu statut onorific, deşi ea nu avusese niciodată vreun copil sau vreun nepot la şcoala aceea. Refuzase politicos invitaţia. Era de părere că evenimentele şcolare la care nu participau şi copiii erau lipsite de sens.

În aceeaşi încăpere, copiii îşi ţineau reuniunea şcolară săptămânală. În fiecare vineri dimineaţă, doamna Ponder se instala în camera de cusut cu o ceaşcă de ceai English Breakfast şi cu un biscuit cu ghimbir. Întotdeauna îi venea să plângă când auzea glasurile copiilor cântând, plutind de la etajul clădirii. Credea în Dumnezeu numai când îi auzea pe copii cântând.

Însă acum nu cânta nimeni.

Doamna Ponder auzea, în schimb, multe înjurături. Nu era o mironosiţă în privinţa înjurăturilor, fiica ei cea mai mare înjura ca o cătană, dar era deranjant şi deconcertant să auzi pe cineva strigând ca un nebun cuvântul acela din trei litere într-un loc în mod normal plin de râsetele şi strigătele copiilor.
-  V-aţi îmbătat cu toţii? spuse ea.

Fereastra ei stropită de ploaie era la nivelul uşilor de la intrarea în clădire şi, deodată, oamenii începură să se reverse din ea. Luminile de securitate străluceau pe zona pavată din jurul intrării şcolii, dându-i aerul unei scene pregătite pentru o piesă. Norii de ceaţă amplificau efectul.

Era o imagine stranie.

Părinţii de la Şcoala publică Pirriwee aveau o preferinţă uluitoare pentru petrecerile în costume de carnaval. Nu era de ajuns un concurs obişnuit de cultură generală. Ştia din invitaţie că un geniu decisese ca seara să fie pe tema "Audrey şi Elvis", ceea ce însemna că toate femeile trebuiau să se îmbrace ca Audrey Hepburn şi bărbaţii ca Elvis Presley. (Acesta era un alt motiv pentru care doamna Ponder refuzase invitaţia. Dintotdeauna urâse costumele de carnaval.) Se pare că versiunea cel mai des întâlnită a lui Audrey Hepburn era cea din Mic dejun la Tiffany. Toate femeile purtau rochii lungi şi negre, mănuşi albe şi coliere din perle. La rândul lor, bărbaţii aleseseră, în general, să-i aducă un omagiu lui Elvis din ultimii ani. Purtau cu toţii salopete strălucitoare albe, pietre false scânteietoare şi decolteuri adânci. Femeile arătau adorabil. Bieţii bărbaţi erau complet ridicoli.

Sub privirile doamnei Ponder, un Elvis îl pocni pe un altul în falcă. Acesta se dădu înapoi clătinându-se, lovind o Audrey. Doi Elvişi îl apucară de dinapoi şi îl traseră. O altă Audrey îşi afundă faţa în mâini şi se întoarse într-o parte, de parcă n-ar fi suportat să privească. Cineva strigă:
- Încetaţi!

Într-adevăr. Ce-ar gândi frumoşii voştri copii?
- Oare să sun la poliţie? se întrebă doamna Ponder cu glas tare, dar apoi auzi vaietul unei sirene în depărtare şi, în acelaşi timp, o femeie de pe balcon începu să ţipe.

***

Gabrielle: Nu se poate spune că erau doar mamele, înţelegeţi? Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu se implicau şi taţii. Dar cred că mamele au început. Noi eram eroinele principale, să zic aşa. Mămicile. Nu suport cuvântul "mămică". Este un cuvânt expirat. Prefer cuvântul "mamă". Pare mai suplu. Ar trebui să trecem la grafia americană^[2]. Că veni vorba, am probleme cu imaginea corporală. În definitiv, cine nu are?

Bonnie: A fost doar o neînţelegere uriaşă. Cineva s-a simţit jignit şi apoi totul a scăpat de sub control. Cum se întâmplă. Toate conflictele izbucnesc din faptul că cineva s-a simţit jignit, nu credeţi? Divorţul. Războaiele mondiale. Acţiunile în justiţie. Mă rog, poate că nu toate acţiunile în justiţie. Doriţi un ceai de plante?

Stu: Vă spun eu exact cum s-a întâmplat. Femeile nu se lasă cu una, cu două. Nu spun că bărbaţii nu au şi ei partea lor de vină. Dar dacă fetele nu s-ar fi supărat pentru o nimica toată, şi poate că par misogin, dar nu e aşa, e o realitate, întrebaţi-l pe orice bărbat, nu din ăsta amator de New Age, genul preţios, care îşi dă cu creme, mă refer la un bărbat adevărat, întrebaţi un bărbat adevărat şi o să vă spună el că femeile sunt campioane la ranchiună. S-o vedeţi pe nevastă-mea în acţiune. Şi, pe lângă altele, ea e mic copil.

Domnişoara Barnes: Părinţi-elicopter^[3]. Înainte să încep să lucrez la Şcoala publică Pirriwee, credeam că e o exagerare că părinţii se implică prea mult în educaţia copiilor lor. Mama şi tata mă iubeau, se interesau de mine, când eram copil în anii '90, dar nu erau obsedaţi de mine.

Doamna Lipmann: Este o tragedie şi este profund regretabil, şi încercăm cu toţii să mergem mai departe. Nu mai am nimic de declarat.

Carol: Eu zic că de vină este Clubul cărţii erotice. Dar asta e doar părerea mea.

Jonathan: Vă dau eu un pont, gratis, Clubul cărţii erotice nu avea nimic erotic.

Jackie: Ştiţi ceva? Eu consider că este o chestiune feministă.

Harper: Cine a spus că e o chestiune feministă? Ce naiba? Vă spun eu de la ce a început. De la incidentul din ziua orientării şcolare.

Graeme: Din câte înţeleg eu, totul a pornit de la bătălia dintre mamele casnice şi cele cu o carieră. Cum se numesc? Războaiele dintre mămici. Soţia mea nu a fost implicată. Nu are timp de aşa ceva.

Thea: Voi, jurnaliştii, vă înnebuniţi după pista cu bona franţuzoaică. Am auzit pe cineva la radio vorbind astăzi despre "menajera franţuzoaică", iar Juliette nu era categoric aşa ceva. Renata avea şi o menajeră. Ce norocoase sunt unele. Eu am patru copii şi nu am la dispoziţie "personal" care să mă ajute! Desigur, nu mă deranjează în sine chestiunea mamelor care lucrează, dar mă întreb şi eu de ce s-au mai deranjat să devină mame.

Melissa: Ştiţi ce cred că a pus pe toată lumea pe jar? Povestea cu păduchii. Dumnezeule, nici nu vreau să încep să discut pe tema asta.

Samantha: Păduchi? Ce legătură are? Cine v-a spus aşa ceva? Pun pariu că Melissa, nu-i aşa? Biata de ea a suferit de sindromul de stres posttraumatic după ce copiii ei s-au tot infestat. Scuze. Nu e amuzant. Nu e deloc amuzant.

Sergentul criminalist Adrian Quinlan: Haideţi să ne lămurim. Aici nu suntem la circ. Investigăm o crimă.

Capitolul 2

CU ŞASE LUNI ÎNAINTE DE CONCURSUL ŞCOLAR DE CULTURĂ GENERALĂ

Patruzeci. Madeline Martha Mackenzie împlinea astăzi patruzeci de ani.
- Am patruzeci de ani, spuse ea tare în timp ce conducea.

Lungi cuvântul cu lentoare, ca pe un efect sonor. Paaatruzeeeci.

Îi surprinse privirea fiicei ei în oglinda retrovizoare. Chloe zâmbi larg şi-şi imită mama:
- Am cinci ani. Ciiinci.
- Patruzeci! scoase Madeline un tril de cântăreaţă de operă. Tra la la la!
- Cinci! nu se lăsă Chloe mai prejos.

Madeline încercă o versiune rap, bătând ritmul pe

volan.
- Am patruzeci de ani, yeah, patruzeci...
- Ajunge, mămico! spuse Chloe cu fermitate.
- Scuze, răspunse Madeline.

O ducea pe Chloe la cursul de orientare de la grădiniţă "Hai să-i pregătim pe prichindei!" Nu că fiica ei ar fi avut nevoie de orientare înainte de începerea şcolii din luna ianuarie. Era deja foarte bine orientată în Şcoala publică Pirriwee. Azi-dimineaţă, când îl lăsase la şcoală pe fratele ei Fred, Chloe se ocupase de acesta, care avea cu doi ani mai mult, dar deseori părea mai mic. "Fred, ai uitat să-ţi pui ghiozdanul în coş! Aşa. Acolo. Ce băiat cuminte!"

Fred îşi lăsase, supus, ghiozdanul în coşul corespunzător, după care fugise să-l înhaţe pe Jackson de cap. Madeline se prefăcuse că nu observă gestul. Probabil că Jackson o merita. Mama lui Jackson, Renata, nu-l văzuse nici ea, deoarece era absorbită de o conversaţie cu Harper, şi amândouă discutau încruntate despre stresul de a educa nişte copii aşa de înzestraţi. Renata şi Harper participau la acelaşi grup de sprijin săptămânal destinat părinţilor cu copii înzestraţi. Madeline şi-i imagina pe toţi stând în cerc, frământându-şi mâinile, în timp ce ochii le scânteiau de o mândrie secretă.

În timp ce Chloe avea treabă, o făcea pe şefa cu ceilalţi copii la cursul de orientare şcolară (talentul ei era s-o facă pe şefa, într-o bună zi avea să conducă o corporaţie), Madeline avea să bea o cafea şi să mănânce prăjituri cu prietena ei Celeste. Gemenii lui Celeste începeau şi ei şcoala anul viitor, aşa că la ziua de orientare aveau să o ia complet razna. (Talentul lor era urlatul. După cinci minute petrecute în compania lor, Madeline avea dureri de cap.) Celeste cumpăra întotdeauna cadouri foarte rafinate şi scumpe pentru ziua de naştere, aşa că avea să fie foarte drăguţ. După aceea, Madeline urma s-o lase pe Chloe la soacra ei, apoi să ia prânzul cu nişte prieteni, înainte ca aceştia să o zbughească la şcoală să-şi ia copiii. Soarele strălucea. Ea purta noii şi superbii ei pantofi cu tocuri-cui Dolce & Gabbana (cumpăraţi de pe internet, cu o reducere de treizeci la sută). O aştepta o zi superbă.

"Să înceapă Sărbătoarea lui Madeline!", spusese soţul ei Ed în această dimineaţă când îi adusese cafeaua la pat. Madeline era recunoscută pentru dragostea faţă de zilele de naştere şi sărbătorile de toate soiurile. Orice pretext era bun pentru şampanie.

Totuşi. Patruzeci de ani.

În timp ce mergea pe drumul bine cunoscut spre şcoală, medita la magnifica vârstă proaspăt împlinită. Patruzeci. Încă simţea acest "patruzeci" ca pe vârsta de cincisprezece ani. Era o vârstă aşa de lipsită de nuanţe. Naufragiat în mijlocul vieţii. Nimic nu mai conta aşa de mult când aveai patruzeci de ani. Nu aveai sentimente autentice la patruzeci de ani, pentru că te cuibăreai în amărăciunea celor patruzeci de ani ai tăi.
"Femeie de patruzeci de ani găsită moartă." Dumnezeule!
"Femeie de douăzeci de ani găsită moartă." Tragedie! Mâhnire! Găsiţi criminalul!

Madeline fusese forţată de curând să adopte o mică schimbare în mintea ei când auzise la ştiri despre o femeie care murise la patruzeci de ani. Stai puţin, puteam fi eu! Ce trist ar fi! Oamenii s-ar întrista dacă aş muri! Ba chiar ar fi distruşi. Iată, lumea asta obsedată de vârstă. Poate că am eu patruzeci de ani, dar sunt iubită.

Pe de altă parte, era poate pe deplin firesc să te întristeze mai tare moartea unui om de douăzeci de ani decât a unuia de patruzeci. Cel de patruzeci se bucurase de douăzeci de ani în plus de viaţă.

---

[1] Frază celebră atribuită Mariei Antoaneta, pe care se presupune că a rostit-o când i s-a spus că poporul nu mai are pâine, traducerea frazei din limba franceză: "Qu\'ils mangent de la brioche".

[2] În original se face diferenţa dintre "mum", varianta britanică, şi "mom", varianta americană. (N.t.)

[3] Termen care îi desemnează pe părinţii excesiv de preocupaţi de copiii lor.

O sută de zile de fericire

O sută de zile de fericire
Fausto Brizzi
Editura Trei, 2015
Traducere din italiană de Oana Sălişteanu



*****
Intro

Fausto Brizzi este un cunoscut regizor, scenarist şi producător italian, apreciat pentru comediile sale spumoase (Ex, Bărbaţi contra Femei, Nebune după mine, Ghici cine vine de Crăciun) şi câştigător al premiilor David di Donatello, Nastro d'Argento şi Telegatto încă de la prima sa comedie (Noaptea de dinaintea examenului, 2006).

Cu O sută de zile de fericire, debutul său literar, Brizzi a cucerit piaţa editorială mondială la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2013, când romanul său se afla încă în faza de manuscris. Drepturile de publicare ale cărţii au fost vândute în peste 20 de ţări, urmând ca în 2015 să fie ecranizată, în regia autorului.

*

Impregnată de melancolie, umor şi duioşie, cartea lui Fausto Brizzi ne aminteşte tuturor că viaţa e nepreţuită şi că fiecare clipă contează.

Pentru Lucio Battistini, aceasta e şansa de a-şi petrece restul vieţii aşa cum ar fi trebuit mereu să o facă - preţuind fiecare moment.

Îi plac femeile, are multe defecte, dar şi mult farmec personal - simpaticul Lucio Battistini a fost dat afară din casă de soţie şi doarme într-o încăpere din spatele cofetăriei pe care o deţine socrul său. Însă vestea că are o tumoare malignă inoperabilă îi schimbă complet perspectiva asupra vieţii.

Astfel încep cele o sută de zile pe care le mai are de trăit: Lucio se hotărăşte să aibă grijă de familia sa, să-şi recucerească soţia şi să-şi petreacă următoarele trei luni trăind la intensitate maximă.

Alcătuit din 100 de capitole scurte, unul pentru fiecare zi care i-a mai rămas de trăit lui Lucio, O sută de zile de fericire e delicios ca o gogoaşă fierbinte şi un cappuccino.

Un roman despre fericire şi moarte. Mai precis, un roman despre ce se poate face cu ultimele o sută de zile de viaţă, în care protagonistul ia o hotărâre foarte clară: aceea de a fi fericit. Singurul său regret este acela că va trebui să moară pentru a începe să trăiască. (Repubblica)

O numărătoare inversă. O poveste originală şi plină de mesaje pozitive despre înţelesul profund al vieţii. (Planeta de Libros)

Un roman uluitor, care ne învaţă să savurăm fiecare minut ce ne-a fost dat pe acest pământ. (librosquevoyleyendo.com)

"Voi ce aţi face dacă aţi mai avea o sută de zile până la moarte?
Iată nişte sugestii:
V-aţi duce la birou sau la şcoală mâine-dimineaţă?
Aţi face dragoste în fiecare oră cu persoana pe care o iubiţi?
Aţi vinde totul şi v-aţi muta la tropice?
V-aţi ruga la Dumnezeul în care credeţi?
V-aţi ruga la un Dumnezeu în care nu aţi crezut niciodată?
Aţi urla până când aţi rămâne fără suflare?
Aţi privi la nesfârşit în tavan, sperând să se prăbuşească peste voi şi să vă ucidă?"

Fragment

 

Dacă aş fi bogat, mi-aş petrece o bună parte din zi tolănit într-un fotoliu moale, gândindu-mă la moarte. Dar sunt sărac şi mă pot gândi la ea doar pe fugă sau pe furiş. (Cesare Zavattini)

Cele mai importante zile ale vieţii mele au fost trei. Pentru a nu nedreptăţi pe niciuna dintre ele, am să vi le enumăr în strictă ordine cronologică.

Cea dintâi a fost vineri 13 octombrie 1972. Vineri 13. În ziua aceea, pe când o aeronavă Fokker se prăbuşea prin Anzi cu cei patruzeci şi cinci de pasageri, care aveau, în cele din urmă, să se sfâşie şi să se mănânce între ei pentru a supravieţui, Antonio şi Carla, cu alte cuvinte tata şi mama, pe atunci de vreo optsprezece ani, m-au conceput într-un incomod automobil Dyane cafeniu-deschis. Tinerii parcaseră preţioasa maşină, vintage încă de pe atunci, într-o piaţetă de la periferie, prevăzută de planul urbanistic al Romei pentru a servi drept alcov perechilor de îndrăgostiţi. În jurul lor - hăul cosmic, câteva frigidere plictisite şi înfrigurate, un felinar ce suspină melancolic şi un dispozitiv de demontare a caroseriilor, în mijlocul unor mormane de maşini resemnate. Scenografia perfectă pentru începutul unei poveşti de dragoste.

Antonio şi Carla se cunoscuseră în acea după-amiază la ziua lui Manrico, tocilarul obez si mereu năduşit din Frascati, care încă din gimnaziu o curta pe mama fără succes. Ea tocmai refuzase să danseze cu el un dans lent, pe notele lascive ale tânărului pe atunci Elton John; apoi îl zări pe tata care o ţintuia cu privirea de la depărtare şi aproape că se înecă în timp ce mânca un sandvici cu ton, maioneză şi roşii. Adevărul e că tata chiar era un tip care te putea face să te îneci cu sandviciuri cu ton, maioneză şi roşii.

Înalt, deşirat şi fără scrupule, cânta la chitară electrică şi compunea piese rock copiate obraznic după cântecele mai puţin cunoscute ale formaţiei Rolling Stones. Părea fratele mai reuşit al lui Sean Connery, dar cicatricea de pe obraz îl făcea mai tulburător şi mai misterios decât 007. Cât priveşte cauza cicatricei sale era în stare ca în faţa celor care-l ascultau să îndruge numai scorneli ore-n şir. În funcţie de publicul din jurul său, cu cicatricea aceea se alesese în urma unei încăierări sângeroase într-o piaţă din Ciudad de Mexico, sau de la lovitura de cuţit a unui rugbist încornorat şi gelos din Bergamo, sau de la sticla cu care aruncase în el Frank Sinatra, invidios pe talentul lui vocal.

Tata era un profesionist al balivernelor, dar într-atât de ieşit din comun, încât, dacă şi-ar fi dorit, ar fi devenit fără probleme prim-ministru. Adevărul îl ştiam însă numai eu, că mi-l şoptise la ureche tuşa Pina, spioana mea din Puglia: când avea trei ani, tata căzuse cu tricicleta, rostogolindu-se şi lovindu-se de trotuar. În orice caz, frumosul Antonio îşi aducea în fiecare seară o nouă pasageră în automobilul său Dyane. De data asta era rândul mamei, sedusă, dar nu abandonată, pentru că în momentul cel mai intens al plăcerii, un Fiat 500 roşu a izbit din spate maşina alor mei. La bord erau doi tineri de vreo douăzeci de ani, uşor chercheliţi, din Frosinone, care habar nu aveau că astfel au contribuit fundamental la ruperea unui prezervativ şi, în consecinţă, la apariţia mea pe scena vieţii. Aşadar, băieţi, oriunde v-aţi afla acum, în Frosinone sau pe Marte, care în fond e cam acelaşi lucru, vă mulţumesc.

În acea zi de vineri 13, aterizasem pe planeta Pământ ca oaspete neinvitat, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe Antonio şi pe Carla să ţină destul de mult la mine, cel puţin atâta timp cât au rămas împreună. Asta însă e o altă poveste, de o tristeţe fără de margini. Dacă am chef, v-o povestesc mai târziu.

Cea de-a doua zi importantă a vieţii mele a fost 11 septembrie 2001. În timp ce toţi se aflau în faţa televizoarelor ca să vadă şi să revadă imaginile cu cele două aeronave Boeing 767 izbindu-se de turnurile gemene din New York, oferindu-le astfel un nou mister lumii şi un nou duşman americanilor, eu mă găseam într-un restaurant la malul mării, cu toţi vechii mei prieteni şi cu Paola, femeia vieţii mele. Era o clasică cină de sfârşit de vară, stabilită cu multe săptămâni înainte, dar în realitate nu era numai un pretext pentru un peşte la grătar, întrucât mă pregăteam să o cer pe Paola în căsătorie, care nu bănuia nici pe departe acest lucru. Şi nici prietenii mei.

Mă înţelesesem cu un ospătar mai în vârstă să punem la cale o banală pantomimă romantică. Pentru douăzeci de euro bacşiş, acesta urma să stingă luminile, să pună melodia noastră (care, ca amănunt, era şi este Always On My Mind, în versiunea nemuritorului Elvis) şi să aducă triumfal un uriaş tort mimoză, având în centru inelul de logodnă aşezat pe o tabletă de ciocolată.

Totul pregătit cu dibăcie şi cu multă şansă: acea noapte atât de spuzită de stele, încât părea desprinsă din scena Naşterii lui Iisus, acea căldură sinceră a prietenilor mei, de parcă am fi jucat într-o reclamă pentru un amaro, acea briză atât de bine-venită de parcă ar fi fost ventilatorul lui Dumnezeu. Totul desăvârşit. Sau aproape.

Îl scăpasem din vedere pe Umberto. Umberto este, din nefericire, cel mai bun prieten al meu, un medic veterinar despre care veţi auzi multe în paginile ce urmează.
La sosirea tortului, se ridică de la locul său, repezindu-se să fure şmechereşte tableta de ciocolată, ţipând: "Iar pe-asta, băieţi, am s-o ronţăi eu!"
Drept urmare, inelul de logodnă îi fărâmă pe loc molarul.
Aşadar, prim ajutor stomatologic şi adio moment romantic magic şi de neuitat.
În ciuda scenei demne de compasiune, Paola îmi spuse da.
Şi ne-am cununat la începutul anului următor, într-o bisericuţă gotică din apropiere de Milano. E unul dintre puţinele lucruri pe care nu le-am regretat niciodată.
Paola este protagonista vieţii mele. Şi din punctul meu de vedere, felul în care a interpretat rolul soţiei merită cel puţin un Oscar.
Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mai încolo vă vorbesc puţin despre ea.

Cea de-a treia zi de neuitat a fost duminică 14 iulie 2013, la exact o săptămână după cea de-a patruzecea mea aniversare. Am înţeles imediat că era vorba de o zi specială, pentru că atunci nu au fost dezastre aeriene semnificative care să-mi umbrească momentul.

Era o duminică inutilă şi toridă, pe parcursul căreia nu s-a întâmplat nimic demn de luat în seamă. Dacă excludem faptul că pe la 13:27 am tras aer în piept şi am murit.

Ştiu, v-am povestit deja finalul şi acum nu mai aveţi chef să citiţi restul cărţii. Păi, atunci, dacă de lectură s-a ales praful, dar totuşi cartea aţi cumpărat-o şi parcă nu vă vine să vă opriţi la pagina 13, să vă spun şi numele asasinului. Ei bine da, chiar dacă acesta nu e un roman de Agatha Christie, există un asasin. Ba chiar un criminal în serie, întrucât nu m-a ucis doar pe mine, ci milioane de persoane, de i-ar fi făcut invidioşi şi pe Hitler sau Hannibal Lecter. În fiecare an, aproape o treime din toate formele de moarte ce afectează omenirea este opera sa. Statisticile arată că este cea dintâi cauză a decesului în lumea occidentală. Pe scurt, nu sunt deloc singurul.

Asasinul cu pricina nu are nume de familie, ci doar un nume scurt, cu rezonanţă zodiacală şi prea puţin amuzant: cancer. Unii îi spun "tumoare" (care în latină înseamnă "umflătură", uite la ce e bună latina), medicii îi spun "neoplazie" (care în greacă înseamnă "formaţiune nouă", uite la ce e bună greaca). Eu însă mereu l-am numit "amicul Fritz"^[1], în italiană, pentru a-l simţi mai apropiat şi mai puţin agresiv.

Aceasta este o poveste despre cum mi-am trăit ultimele o sută de zile ale existenţei mele pe planeta Pământ în compania amicului Fritz. Şi despre felul în care, contrar oricărui prognostic şi oricărei logici, acestea au fost zilele cele mai fericite ale vieţii mele.

Rezumatul episoadelor anterioare

Ajunşi în acest punct e nevoie de un mic pas înapoi, altfel spus, de o scurtă recapitulare a existenţei mele de până acum câteva luni, altfel nu prea înţelegeţi despre ce e vorba, de parcă aţi urmări seria a şasea din serialul Lost: Naufragiaţii.

Mă străduiesc să nu fiu prea plictisitor, mai întâi vă povestesc evenimentele fundamentale ale vieţii mele, apoi vă prezint personajele, după care, dacă îmi permiteţi, îmi voi îngădui, printre altele, câteva comentarii şi consideraţii, pentru a ajunge în fine la încheiere, cu alte cuvinte, la ziua în care amicul Fritz a bătut cioc-cioc la poarta mea.

Numele meu adevărat e Lucio, care, într-o hit parade a numelor urâte, se plasează în mod indiscutabil pe locul şapte, după Pino, Rocco, Furio, Ruggero, Gino şi inegalabilul Gennaro. Mama mea era moartă după marele Lucio Battisti, care în anii aceia se auzea din orice jukebox cântând La canzone del sole. Şi uite aşa mi-a fost ales autograful pentru totdeauna: Lucio Battistini. V-aţi prins? Exact, aici e toată ironia, pentru că numele de familie al tatălui meu era Battistini! Acum înţelegeţi de ce viaţa mea a fost mereu plină de încercări? Imaginaţi-vă un puştan de prin anii '70, gras, plin de coşuri şi cu lentile groase, de semăna cu o cârtiţă, purtând un nume aproape omonim cu al celui mai mare cantautor italian şi, fiţi sinceri, până şi voi m-aţi fi luat în tărbacă.

Recunosc, eram complexat, nefericit, mă simţeam un ratat. Astăzi mi s-ar fi zis, într-un mod mai pragmatic şi aproape afectuos, un nerd^[2]. Precum cei care erau acuzaţi că răspândesc ciuma în romanul lui Manzoni^[3], aveam tot ce trebuia ca să izgonesc fetele din jurul meu: pasiunea pentru benzile desenate, pentru filmele horror şi pentru piesele cantautorilor sinucigaşi.

Aveam doar două soluţii viabile în viaţă: fie aş fi devenit un geniu al computerului şi aş fi proiectat un sistem operaţional într-un garaj, câştigând miliarde de dolari, fie aş fi intrat într-un supermarket cu o puşcă-mitralieră şi aş fi făcut măcel. La o asemenea ştire, toţi vecinii, rudele şi prietenii ar fi comentat fără să clipească: "Adevărul e că era cam ciudat!"

Am descoperit în schimb o a treia cale şi, din răţoiul cel urât ce eram, m-am prefăcut în lebădă. Nu într-o superlebădă ca în poveşti, dar într-o lebădă destul de onorabilă, cu notă de trecere. La paisprezece ani am slăbit douăzeci de kilograme, datorită în primul rând unui aprig uragan hormonal, şi mi-am pus lentile de contact (realizate, asta nu ştie nimeni, de un oculist neamţ tare nesuferit, un anume Adolf Gaston Eugen Fick, un geniu absolut al secolului XX, dar inventate cu mai bine de 400 de ani mai înainte de Măria Sa Leonardo da Vinci). Trei ani mai târziu, pe când nici nu eram încă major, am devenit cel mai tânăr campion italian de polo din Liga A, ceea ce nu era puţin lucru. De fapt, eram doar cel de-al doilea portar şi aproape tot timpul stăteam în halat pe banca de rezerve, totuşi în acel an am jucat nişte frânturi de partidă, am apărat şi o lovitură de pedeapsă, deci pot spune că titlul se pune!

Înotul a fost întotdeauna pasiunea mea, iubeam în special stilul "fluture", pe care toţi copiii îl numesc stilul "delfin", dintr-un înnăscut simţ logic, întrucât fluturii nu înoată. Nu am devenit niciodată un supercampion din pricina conflictului de interese cu cealaltă mare iubire a mea pe deplin împărtăşită: pâinea, untul şi dulceaţa. 110 calorii din felia de pâine + 75 din unt + 80 din dulceaţă fac un total de 265 de calorii. O luptă nedreaptă.

Cu multă trudă mi-am păstrat abdomenul pătrăţos precum carapacea de ţestoasă timp de zece ani, apoi, spre vârsta de douăzeci şi şase de ani, m-am lăsat de competiţii din cauza unui accident de motocicletă, care mi-a afectat serios ligamentul genunchiului, iar talia a început să se tot îngroaşe. Conform cântarului meu atât de antipatic, am pus din nou pe mine cele douăzeci de kilograme pierdute în adolescenţă, ba poate şi câteva în plus. Un fel de Chewbecca din Războiul Stelelor de 1,90 m şi 110 kg. Vă rog totuşi să nu mă faceţi să-mi pierd calmul şi să continuaţi să citiţi.

Liceu umanist, polo, diploma de absolvent al Institutului Superior de Educaţie Fizică, zis şi ISEF. La 28 de ani obţin o slujbă stabilă la o sală de sport. Nu la o sală de sport strălucitoare şi fără cusur ca în filmele cu John Travolta, ci la una de cartier, aflată la subsolul unui jalnic complex de blocuri de prin anii '50. Înăuntru e şi o mică piscină cu faianţă albastră decolorată, ce se visează renăscând şi tapetând o pool infinity din sejururile în Caraibe organizate de Valtur. Sunt - şi acum nişte muzică triumfală, vă rog - instructor de înot, de gimnastică aerobică, de gaf (adică "gambe, abdomen, fese") şi mai ales de aquagym. Uneori sunt şi antrenor personal dacă mi se cere, de regulă de către femei casnice disperate, de dimensiuni considerabile, care nu vor să depună armele aşa uşor în faţa inevitabilei liposucţii. În fine, încerc să-mi câştig pâinea cu mâinile mele, care miros în permanenţă a clor. Apropo, ştiaţi că mirosul de clor, pe care îl cunoaştem cu toţii de când eram mici, este degajat în urma reacţiei clorului ca atare cu urina celor ce se scaldă în piscină? Cu cât se simte mai puternic mirosul de clor, cu atât nu ar trebui să intraţi în piscină. Să nu ziceţi că nu v-am pus în gardă.

În concluzie, eu, care visam să devin căpitanul echipei naţionale de polo, cu medalia olimpică pe piept şi cu pielea de găină în timp ce se intonează tare imnul naţional, eram silit să mă resemnez şi să fac doar munca aceea pe care viaţa o alesese pentru mine. Şase ore pe zi petrecute într-un subsol transformat în sală de sport, în care mirosul efortului se îmbină în mod magic cu cel al restaurantului vietnamez de alături. În timpul liber, însă, am izbutit să-mi împlinesc un vis, acela de a antrena o mică echipă de polo. Puştani între 14 şi 15 ani, cea mai dificilă vârstă. I-am selecţionat de la liceul unde predă soţia mea şi antrenamentele se ţin la o piscină orăşenească de câteva ori pe săptămână, cu rezultate, e drept, destul de dezamăgitoare. Anul trecut, foarte mult ne-am străduit şi foarte multe goluri am încasat. Poziţia noastră în campionatul provincial, la categoria respectivă de vârstă, a fost un strălucit loc penultim; din fericire, nu se poate retrograda, întrucât mai jos de atât nu există nicio altă ligă. Anul acesta ne menţinem fără strălucire pe la mijlocul clasamentului. Dar nu mă plâng, deoarece a-i învăţa pe copii iubirea pentru sport este lucrul cel mai frumos din lume.

Aşa e viaţa mea din punct de vedere profesional, dar există şi latura cea mai importantă de care deja am pomenit: familia mea. Am cunoscut-o pe Paola când aveam douăzeci de ani, într-o berărie, era prietena unei prietene a colegei mele de la ISEF. De obicei, prietenele prietenelor colegelor mele de ISEF erau nişte ţâri insipizi şi lipsiţi de graţie. Paola însă, de cum a intrat în local, parcă era colorată cu un marker galben fosforescent, ce o făcea să iasă în evidenţă faţă de toate celelalte femei de acolo. Un semn galben ce îi străbătea întreaga siluetă, punând-o în valoare ca pe ceva ce trebuie reţinut. Precum o frază ce trebuie învăţată pe dinafară. După zece minute, plin de dibăcie, o şi invitam să asiste la o partidă de polo (în care urma să-l implor pe antrenor să mă lase să joc şi eu măcar zece minute). Pe vremea aceea, eram încă un profesionist, iar ea lucra în micuţa cofetărie a părinţilor ei, ceea ce cu timpul a contribuit în mod substanţial la pierderea atât a greutăţii mele ideale de sportiv, cât şi a muşchilor mei abdominali. Specialitatea casei erau şi sunt gogoşile sub formă de ineluşe prăjite şi cu zahăr pe deasupra. Parfumate, pufoase, având savoarea copilăriei. E o tradiţie care se continuă de mai bine de treizeci de ani. Oscar, tatăl Paolei, deschide pe jumătate obloanele cofetăriei sale deja de pe la două noaptea, astfel încât vampirii şi cei ce freacă menta prin Trastevere se pot înfrupta primii din gogoşile aburinde şi unsuroase. Acum, că soţia lui nu mai e, cu cofetăria a rămas doar el şi un ucenic de-al lui originar din Sri Lanka, vesel tot timpul, în vreme ce Paola a terminat Litere şi Filosofie şi, după o serie de slujbe temporare, a obţinut o catedră la un liceu cu profil ştiinţific.

După câteva luni de la începutul poveştii noastre de dragoste (primele două luni sunt întotdeauna cele mai grozave, se ştie), aşa cum numai bărbaţii se pricep să facă, am procedat astfel încât Paola să mă părăsească: şi anume am flirtat cu una, Monica, o fătucă din regiunea Marche, studentă la Psihologie şi cu o mare aversiune faţă de epilatul axilelor.

Şi astfel am pierdut-o din raza mea timp de opt ani. Amorul e doar o chestiune de sincronizare, iar noi pe atunci nu ne sincronizam deloc, fiindcă ea îşi dorea deja o familie, în timp ce eu nu-mi doream decât să mă împerechez cu toate femeile de vârstă fertilă de pe planetă, fie ele epilate sau nu. Două cerinţe cam greu de conciliat.

Apoi, într-o bună zi, destinul a vrut să ne întâlnim din nou, într-un supermarket, la coadă. De fapt, din cauza schimbării de la "plete lungi blonde" la "păr tuns scurt şaten", la început nici nu o recunoscusem şi vreo zece minute i-am vorbit, convins fiind că e nepoata unei prietene de-ale bunicii mele. Dar nu i-am spus asta niciodată.

Am invitat-o imediat la cină. Şi am apelat la străvechea tehnică legată de ghicitul în cărţi. Să vă explic.

În Piazza Navona o vei găsi mereu pe tanti Lorenza, o bătrână care, de când lumea, ghiceşte în cărţi. Are un teanc de cărţi de tarot foarte uzate, părul alb prins într-o coadă împletită strâns la ceafă şi vorba dezinvoltă. Nu ştie o boabă despre viitor, dar reuşeşte să fraierească pe oricine, mai ales dacă joacă murdar. Eu mă foloseam de ea adesea, mai ales ca să impresionez fetele cu care eram. Tactica era următoarea (folosiţi-o nestânjeniţi, e fără drept de autor): plimbare romantică prin cea mai frumoasă piaţă a Romei, schimbăm câteva vorbe şi, pe când trecem prin faţa tarabei ghicitoarei, eu îi arunc pe furiş o hârtie mototolită. În acel bilet, complicea mea găseşte toate datele biografice ale fetei în cauză, precum şi referiri la gusturile sale şi la puţinele lucruri pe care le ştiu deja despre ea. La turul următor al pieţei, eu voi fi lansat deja subiectul "paranormalului", arătându-mă sceptic, în cazul în care ea crede în aceste lucruri, sau, dimpotrivă, convins, dacă ea e sceptică. Intră în acţiune faza a doua a planului: o invit să i se citească în cărţi, aşa, de amuzament. Nicio femeie din lume nu refuză. Şi astfel, tanti Lorenza face spectacol printr-o incredibilă reconstrucţie a vieţii prezente, trecute şi viitoare a naivei sale cliente. Trecutul şi prezentul ei i le sugerasem eu, viitorul nu e verificabil, una peste alta, efectul "misterului" e garantat, mai cu seamă când spune că "numele bărbatului vieţii ei începe cu L". L de la Lucio. Dacă fata folosită pe post de cobai deja credea într-o a cincea dimensiune, seara devine o experienţă fundamentală a vieţii sale spirituale, iar dacă era sceptică, acum fata e în stare de şoc. În ambele situaţii, eu profit de starea ei emoţională confuză, iar faptul de a fi asistat împreună la un eveniment paranormal nu poate decât să ne unească sufletele şi, de regulă, chiar şi trupurile. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele s-o fi prins de micul meu truc, în orice caz, vă asigur că funcţionează.

---

[1] Expresia italiană l\'amico Fritz se foloseşte pentru a indica aluziv o persoană al cărei nume se vrea trecut sub tăcere sau un lucru cu care s-a stabilit un raport despre care nu se doreşte a se vorbi deschis. Expresia derivă din omonima comedie lirică în trei acte a lui Pietro Mascagni, reprezentată pentru prima oară la Roma în 1891. (N.t.)

[2] Tocilar; persoană grea de cap. (N.red.)

[3] Referire la romanul Logodnicii de Alessandro Manzoni, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului al XIX-lea. (N.red.)