O sută de zile de fericire

O sută de zile de fericire
Fausto Brizzi
Editura Trei, 2015
Traducere din italiană de Oana Sălişteanu



*****
Intro

Fausto Brizzi este un cunoscut regizor, scenarist şi producător italian, apreciat pentru comediile sale spumoase (Ex, Bărbaţi contra Femei, Nebune după mine, Ghici cine vine de Crăciun) şi câştigător al premiilor David di Donatello, Nastro d'Argento şi Telegatto încă de la prima sa comedie (Noaptea de dinaintea examenului, 2006).

Cu O sută de zile de fericire, debutul său literar, Brizzi a cucerit piaţa editorială mondială la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2013, când romanul său se afla încă în faza de manuscris. Drepturile de publicare ale cărţii au fost vândute în peste 20 de ţări, urmând ca în 2015 să fie ecranizată, în regia autorului.

*

Impregnată de melancolie, umor şi duioşie, cartea lui Fausto Brizzi ne aminteşte tuturor că viaţa e nepreţuită şi că fiecare clipă contează.

Pentru Lucio Battistini, aceasta e şansa de a-şi petrece restul vieţii aşa cum ar fi trebuit mereu să o facă - preţuind fiecare moment.

Îi plac femeile, are multe defecte, dar şi mult farmec personal - simpaticul Lucio Battistini a fost dat afară din casă de soţie şi doarme într-o încăpere din spatele cofetăriei pe care o deţine socrul său. Însă vestea că are o tumoare malignă inoperabilă îi schimbă complet perspectiva asupra vieţii.

Astfel încep cele o sută de zile pe care le mai are de trăit: Lucio se hotărăşte să aibă grijă de familia sa, să-şi recucerească soţia şi să-şi petreacă următoarele trei luni trăind la intensitate maximă.

Alcătuit din 100 de capitole scurte, unul pentru fiecare zi care i-a mai rămas de trăit lui Lucio, O sută de zile de fericire e delicios ca o gogoaşă fierbinte şi un cappuccino.

Un roman despre fericire şi moarte. Mai precis, un roman despre ce se poate face cu ultimele o sută de zile de viaţă, în care protagonistul ia o hotărâre foarte clară: aceea de a fi fericit. Singurul său regret este acela că va trebui să moară pentru a începe să trăiască. (Repubblica)

O numărătoare inversă. O poveste originală şi plină de mesaje pozitive despre înţelesul profund al vieţii. (Planeta de Libros)

Un roman uluitor, care ne învaţă să savurăm fiecare minut ce ne-a fost dat pe acest pământ. (librosquevoyleyendo.com)

"Voi ce aţi face dacă aţi mai avea o sută de zile până la moarte?
Iată nişte sugestii:
V-aţi duce la birou sau la şcoală mâine-dimineaţă?
Aţi face dragoste în fiecare oră cu persoana pe care o iubiţi?
Aţi vinde totul şi v-aţi muta la tropice?
V-aţi ruga la Dumnezeul în care credeţi?
V-aţi ruga la un Dumnezeu în care nu aţi crezut niciodată?
Aţi urla până când aţi rămâne fără suflare?
Aţi privi la nesfârşit în tavan, sperând să se prăbuşească peste voi şi să vă ucidă?"

Fragment

 

Dacă aş fi bogat, mi-aş petrece o bună parte din zi tolănit într-un fotoliu moale, gândindu-mă la moarte. Dar sunt sărac şi mă pot gândi la ea doar pe fugă sau pe furiş. (Cesare Zavattini)

Cele mai importante zile ale vieţii mele au fost trei. Pentru a nu nedreptăţi pe niciuna dintre ele, am să vi le enumăr în strictă ordine cronologică.

Cea dintâi a fost vineri 13 octombrie 1972. Vineri 13. În ziua aceea, pe când o aeronavă Fokker se prăbuşea prin Anzi cu cei patruzeci şi cinci de pasageri, care aveau, în cele din urmă, să se sfâşie şi să se mănânce între ei pentru a supravieţui, Antonio şi Carla, cu alte cuvinte tata şi mama, pe atunci de vreo optsprezece ani, m-au conceput într-un incomod automobil Dyane cafeniu-deschis. Tinerii parcaseră preţioasa maşină, vintage încă de pe atunci, într-o piaţetă de la periferie, prevăzută de planul urbanistic al Romei pentru a servi drept alcov perechilor de îndrăgostiţi. În jurul lor - hăul cosmic, câteva frigidere plictisite şi înfrigurate, un felinar ce suspină melancolic şi un dispozitiv de demontare a caroseriilor, în mijlocul unor mormane de maşini resemnate. Scenografia perfectă pentru începutul unei poveşti de dragoste.

Antonio şi Carla se cunoscuseră în acea după-amiază la ziua lui Manrico, tocilarul obez si mereu năduşit din Frascati, care încă din gimnaziu o curta pe mama fără succes. Ea tocmai refuzase să danseze cu el un dans lent, pe notele lascive ale tânărului pe atunci Elton John; apoi îl zări pe tata care o ţintuia cu privirea de la depărtare şi aproape că se înecă în timp ce mânca un sandvici cu ton, maioneză şi roşii. Adevărul e că tata chiar era un tip care te putea face să te îneci cu sandviciuri cu ton, maioneză şi roşii.

Înalt, deşirat şi fără scrupule, cânta la chitară electrică şi compunea piese rock copiate obraznic după cântecele mai puţin cunoscute ale formaţiei Rolling Stones. Părea fratele mai reuşit al lui Sean Connery, dar cicatricea de pe obraz îl făcea mai tulburător şi mai misterios decât 007. Cât priveşte cauza cicatricei sale era în stare ca în faţa celor care-l ascultau să îndruge numai scorneli ore-n şir. În funcţie de publicul din jurul său, cu cicatricea aceea se alesese în urma unei încăierări sângeroase într-o piaţă din Ciudad de Mexico, sau de la lovitura de cuţit a unui rugbist încornorat şi gelos din Bergamo, sau de la sticla cu care aruncase în el Frank Sinatra, invidios pe talentul lui vocal.

Tata era un profesionist al balivernelor, dar într-atât de ieşit din comun, încât, dacă şi-ar fi dorit, ar fi devenit fără probleme prim-ministru. Adevărul îl ştiam însă numai eu, că mi-l şoptise la ureche tuşa Pina, spioana mea din Puglia: când avea trei ani, tata căzuse cu tricicleta, rostogolindu-se şi lovindu-se de trotuar. În orice caz, frumosul Antonio îşi aducea în fiecare seară o nouă pasageră în automobilul său Dyane. De data asta era rândul mamei, sedusă, dar nu abandonată, pentru că în momentul cel mai intens al plăcerii, un Fiat 500 roşu a izbit din spate maşina alor mei. La bord erau doi tineri de vreo douăzeci de ani, uşor chercheliţi, din Frosinone, care habar nu aveau că astfel au contribuit fundamental la ruperea unui prezervativ şi, în consecinţă, la apariţia mea pe scena vieţii. Aşadar, băieţi, oriunde v-aţi afla acum, în Frosinone sau pe Marte, care în fond e cam acelaşi lucru, vă mulţumesc.

În acea zi de vineri 13, aterizasem pe planeta Pământ ca oaspete neinvitat, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe Antonio şi pe Carla să ţină destul de mult la mine, cel puţin atâta timp cât au rămas împreună. Asta însă e o altă poveste, de o tristeţe fără de margini. Dacă am chef, v-o povestesc mai târziu.

Cea de-a doua zi importantă a vieţii mele a fost 11 septembrie 2001. În timp ce toţi se aflau în faţa televizoarelor ca să vadă şi să revadă imaginile cu cele două aeronave Boeing 767 izbindu-se de turnurile gemene din New York, oferindu-le astfel un nou mister lumii şi un nou duşman americanilor, eu mă găseam într-un restaurant la malul mării, cu toţi vechii mei prieteni şi cu Paola, femeia vieţii mele. Era o clasică cină de sfârşit de vară, stabilită cu multe săptămâni înainte, dar în realitate nu era numai un pretext pentru un peşte la grătar, întrucât mă pregăteam să o cer pe Paola în căsătorie, care nu bănuia nici pe departe acest lucru. Şi nici prietenii mei.

Mă înţelesesem cu un ospătar mai în vârstă să punem la cale o banală pantomimă romantică. Pentru douăzeci de euro bacşiş, acesta urma să stingă luminile, să pună melodia noastră (care, ca amănunt, era şi este Always On My Mind, în versiunea nemuritorului Elvis) şi să aducă triumfal un uriaş tort mimoză, având în centru inelul de logodnă aşezat pe o tabletă de ciocolată.

Totul pregătit cu dibăcie şi cu multă şansă: acea noapte atât de spuzită de stele, încât părea desprinsă din scena Naşterii lui Iisus, acea căldură sinceră a prietenilor mei, de parcă am fi jucat într-o reclamă pentru un amaro, acea briză atât de bine-venită de parcă ar fi fost ventilatorul lui Dumnezeu. Totul desăvârşit. Sau aproape.

Îl scăpasem din vedere pe Umberto. Umberto este, din nefericire, cel mai bun prieten al meu, un medic veterinar despre care veţi auzi multe în paginile ce urmează.
La sosirea tortului, se ridică de la locul său, repezindu-se să fure şmechereşte tableta de ciocolată, ţipând: "Iar pe-asta, băieţi, am s-o ronţăi eu!"
Drept urmare, inelul de logodnă îi fărâmă pe loc molarul.
Aşadar, prim ajutor stomatologic şi adio moment romantic magic şi de neuitat.
În ciuda scenei demne de compasiune, Paola îmi spuse da.
Şi ne-am cununat la începutul anului următor, într-o bisericuţă gotică din apropiere de Milano. E unul dintre puţinele lucruri pe care nu le-am regretat niciodată.
Paola este protagonista vieţii mele. Şi din punctul meu de vedere, felul în care a interpretat rolul soţiei merită cel puţin un Oscar.
Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mai încolo vă vorbesc puţin despre ea.

Cea de-a treia zi de neuitat a fost duminică 14 iulie 2013, la exact o săptămână după cea de-a patruzecea mea aniversare. Am înţeles imediat că era vorba de o zi specială, pentru că atunci nu au fost dezastre aeriene semnificative care să-mi umbrească momentul.

Era o duminică inutilă şi toridă, pe parcursul căreia nu s-a întâmplat nimic demn de luat în seamă. Dacă excludem faptul că pe la 13:27 am tras aer în piept şi am murit.

Ştiu, v-am povestit deja finalul şi acum nu mai aveţi chef să citiţi restul cărţii. Păi, atunci, dacă de lectură s-a ales praful, dar totuşi cartea aţi cumpărat-o şi parcă nu vă vine să vă opriţi la pagina 13, să vă spun şi numele asasinului. Ei bine da, chiar dacă acesta nu e un roman de Agatha Christie, există un asasin. Ba chiar un criminal în serie, întrucât nu m-a ucis doar pe mine, ci milioane de persoane, de i-ar fi făcut invidioşi şi pe Hitler sau Hannibal Lecter. În fiecare an, aproape o treime din toate formele de moarte ce afectează omenirea este opera sa. Statisticile arată că este cea dintâi cauză a decesului în lumea occidentală. Pe scurt, nu sunt deloc singurul.

Asasinul cu pricina nu are nume de familie, ci doar un nume scurt, cu rezonanţă zodiacală şi prea puţin amuzant: cancer. Unii îi spun "tumoare" (care în latină înseamnă "umflătură", uite la ce e bună latina), medicii îi spun "neoplazie" (care în greacă înseamnă "formaţiune nouă", uite la ce e bună greaca). Eu însă mereu l-am numit "amicul Fritz"^[1], în italiană, pentru a-l simţi mai apropiat şi mai puţin agresiv.

Aceasta este o poveste despre cum mi-am trăit ultimele o sută de zile ale existenţei mele pe planeta Pământ în compania amicului Fritz. Şi despre felul în care, contrar oricărui prognostic şi oricărei logici, acestea au fost zilele cele mai fericite ale vieţii mele.

Rezumatul episoadelor anterioare

Ajunşi în acest punct e nevoie de un mic pas înapoi, altfel spus, de o scurtă recapitulare a existenţei mele de până acum câteva luni, altfel nu prea înţelegeţi despre ce e vorba, de parcă aţi urmări seria a şasea din serialul Lost: Naufragiaţii.

Mă străduiesc să nu fiu prea plictisitor, mai întâi vă povestesc evenimentele fundamentale ale vieţii mele, apoi vă prezint personajele, după care, dacă îmi permiteţi, îmi voi îngădui, printre altele, câteva comentarii şi consideraţii, pentru a ajunge în fine la încheiere, cu alte cuvinte, la ziua în care amicul Fritz a bătut cioc-cioc la poarta mea.

Numele meu adevărat e Lucio, care, într-o hit parade a numelor urâte, se plasează în mod indiscutabil pe locul şapte, după Pino, Rocco, Furio, Ruggero, Gino şi inegalabilul Gennaro. Mama mea era moartă după marele Lucio Battisti, care în anii aceia se auzea din orice jukebox cântând La canzone del sole. Şi uite aşa mi-a fost ales autograful pentru totdeauna: Lucio Battistini. V-aţi prins? Exact, aici e toată ironia, pentru că numele de familie al tatălui meu era Battistini! Acum înţelegeţi de ce viaţa mea a fost mereu plină de încercări? Imaginaţi-vă un puştan de prin anii '70, gras, plin de coşuri şi cu lentile groase, de semăna cu o cârtiţă, purtând un nume aproape omonim cu al celui mai mare cantautor italian şi, fiţi sinceri, până şi voi m-aţi fi luat în tărbacă.

Recunosc, eram complexat, nefericit, mă simţeam un ratat. Astăzi mi s-ar fi zis, într-un mod mai pragmatic şi aproape afectuos, un nerd^[2]. Precum cei care erau acuzaţi că răspândesc ciuma în romanul lui Manzoni^[3], aveam tot ce trebuia ca să izgonesc fetele din jurul meu: pasiunea pentru benzile desenate, pentru filmele horror şi pentru piesele cantautorilor sinucigaşi.

Aveam doar două soluţii viabile în viaţă: fie aş fi devenit un geniu al computerului şi aş fi proiectat un sistem operaţional într-un garaj, câştigând miliarde de dolari, fie aş fi intrat într-un supermarket cu o puşcă-mitralieră şi aş fi făcut măcel. La o asemenea ştire, toţi vecinii, rudele şi prietenii ar fi comentat fără să clipească: "Adevărul e că era cam ciudat!"

Am descoperit în schimb o a treia cale şi, din răţoiul cel urât ce eram, m-am prefăcut în lebădă. Nu într-o superlebădă ca în poveşti, dar într-o lebădă destul de onorabilă, cu notă de trecere. La paisprezece ani am slăbit douăzeci de kilograme, datorită în primul rând unui aprig uragan hormonal, şi mi-am pus lentile de contact (realizate, asta nu ştie nimeni, de un oculist neamţ tare nesuferit, un anume Adolf Gaston Eugen Fick, un geniu absolut al secolului XX, dar inventate cu mai bine de 400 de ani mai înainte de Măria Sa Leonardo da Vinci). Trei ani mai târziu, pe când nici nu eram încă major, am devenit cel mai tânăr campion italian de polo din Liga A, ceea ce nu era puţin lucru. De fapt, eram doar cel de-al doilea portar şi aproape tot timpul stăteam în halat pe banca de rezerve, totuşi în acel an am jucat nişte frânturi de partidă, am apărat şi o lovitură de pedeapsă, deci pot spune că titlul se pune!

Înotul a fost întotdeauna pasiunea mea, iubeam în special stilul "fluture", pe care toţi copiii îl numesc stilul "delfin", dintr-un înnăscut simţ logic, întrucât fluturii nu înoată. Nu am devenit niciodată un supercampion din pricina conflictului de interese cu cealaltă mare iubire a mea pe deplin împărtăşită: pâinea, untul şi dulceaţa. 110 calorii din felia de pâine + 75 din unt + 80 din dulceaţă fac un total de 265 de calorii. O luptă nedreaptă.

Cu multă trudă mi-am păstrat abdomenul pătrăţos precum carapacea de ţestoasă timp de zece ani, apoi, spre vârsta de douăzeci şi şase de ani, m-am lăsat de competiţii din cauza unui accident de motocicletă, care mi-a afectat serios ligamentul genunchiului, iar talia a început să se tot îngroaşe. Conform cântarului meu atât de antipatic, am pus din nou pe mine cele douăzeci de kilograme pierdute în adolescenţă, ba poate şi câteva în plus. Un fel de Chewbecca din Războiul Stelelor de 1,90 m şi 110 kg. Vă rog totuşi să nu mă faceţi să-mi pierd calmul şi să continuaţi să citiţi.

Liceu umanist, polo, diploma de absolvent al Institutului Superior de Educaţie Fizică, zis şi ISEF. La 28 de ani obţin o slujbă stabilă la o sală de sport. Nu la o sală de sport strălucitoare şi fără cusur ca în filmele cu John Travolta, ci la una de cartier, aflată la subsolul unui jalnic complex de blocuri de prin anii '50. Înăuntru e şi o mică piscină cu faianţă albastră decolorată, ce se visează renăscând şi tapetând o pool infinity din sejururile în Caraibe organizate de Valtur. Sunt - şi acum nişte muzică triumfală, vă rog - instructor de înot, de gimnastică aerobică, de gaf (adică "gambe, abdomen, fese") şi mai ales de aquagym. Uneori sunt şi antrenor personal dacă mi se cere, de regulă de către femei casnice disperate, de dimensiuni considerabile, care nu vor să depună armele aşa uşor în faţa inevitabilei liposucţii. În fine, încerc să-mi câştig pâinea cu mâinile mele, care miros în permanenţă a clor. Apropo, ştiaţi că mirosul de clor, pe care îl cunoaştem cu toţii de când eram mici, este degajat în urma reacţiei clorului ca atare cu urina celor ce se scaldă în piscină? Cu cât se simte mai puternic mirosul de clor, cu atât nu ar trebui să intraţi în piscină. Să nu ziceţi că nu v-am pus în gardă.

În concluzie, eu, care visam să devin căpitanul echipei naţionale de polo, cu medalia olimpică pe piept şi cu pielea de găină în timp ce se intonează tare imnul naţional, eram silit să mă resemnez şi să fac doar munca aceea pe care viaţa o alesese pentru mine. Şase ore pe zi petrecute într-un subsol transformat în sală de sport, în care mirosul efortului se îmbină în mod magic cu cel al restaurantului vietnamez de alături. În timpul liber, însă, am izbutit să-mi împlinesc un vis, acela de a antrena o mică echipă de polo. Puştani între 14 şi 15 ani, cea mai dificilă vârstă. I-am selecţionat de la liceul unde predă soţia mea şi antrenamentele se ţin la o piscină orăşenească de câteva ori pe săptămână, cu rezultate, e drept, destul de dezamăgitoare. Anul trecut, foarte mult ne-am străduit şi foarte multe goluri am încasat. Poziţia noastră în campionatul provincial, la categoria respectivă de vârstă, a fost un strălucit loc penultim; din fericire, nu se poate retrograda, întrucât mai jos de atât nu există nicio altă ligă. Anul acesta ne menţinem fără strălucire pe la mijlocul clasamentului. Dar nu mă plâng, deoarece a-i învăţa pe copii iubirea pentru sport este lucrul cel mai frumos din lume.

Aşa e viaţa mea din punct de vedere profesional, dar există şi latura cea mai importantă de care deja am pomenit: familia mea. Am cunoscut-o pe Paola când aveam douăzeci de ani, într-o berărie, era prietena unei prietene a colegei mele de la ISEF. De obicei, prietenele prietenelor colegelor mele de ISEF erau nişte ţâri insipizi şi lipsiţi de graţie. Paola însă, de cum a intrat în local, parcă era colorată cu un marker galben fosforescent, ce o făcea să iasă în evidenţă faţă de toate celelalte femei de acolo. Un semn galben ce îi străbătea întreaga siluetă, punând-o în valoare ca pe ceva ce trebuie reţinut. Precum o frază ce trebuie învăţată pe dinafară. După zece minute, plin de dibăcie, o şi invitam să asiste la o partidă de polo (în care urma să-l implor pe antrenor să mă lase să joc şi eu măcar zece minute). Pe vremea aceea, eram încă un profesionist, iar ea lucra în micuţa cofetărie a părinţilor ei, ceea ce cu timpul a contribuit în mod substanţial la pierderea atât a greutăţii mele ideale de sportiv, cât şi a muşchilor mei abdominali. Specialitatea casei erau şi sunt gogoşile sub formă de ineluşe prăjite şi cu zahăr pe deasupra. Parfumate, pufoase, având savoarea copilăriei. E o tradiţie care se continuă de mai bine de treizeci de ani. Oscar, tatăl Paolei, deschide pe jumătate obloanele cofetăriei sale deja de pe la două noaptea, astfel încât vampirii şi cei ce freacă menta prin Trastevere se pot înfrupta primii din gogoşile aburinde şi unsuroase. Acum, că soţia lui nu mai e, cu cofetăria a rămas doar el şi un ucenic de-al lui originar din Sri Lanka, vesel tot timpul, în vreme ce Paola a terminat Litere şi Filosofie şi, după o serie de slujbe temporare, a obţinut o catedră la un liceu cu profil ştiinţific.

După câteva luni de la începutul poveştii noastre de dragoste (primele două luni sunt întotdeauna cele mai grozave, se ştie), aşa cum numai bărbaţii se pricep să facă, am procedat astfel încât Paola să mă părăsească: şi anume am flirtat cu una, Monica, o fătucă din regiunea Marche, studentă la Psihologie şi cu o mare aversiune faţă de epilatul axilelor.

Şi astfel am pierdut-o din raza mea timp de opt ani. Amorul e doar o chestiune de sincronizare, iar noi pe atunci nu ne sincronizam deloc, fiindcă ea îşi dorea deja o familie, în timp ce eu nu-mi doream decât să mă împerechez cu toate femeile de vârstă fertilă de pe planetă, fie ele epilate sau nu. Două cerinţe cam greu de conciliat.

Apoi, într-o bună zi, destinul a vrut să ne întâlnim din nou, într-un supermarket, la coadă. De fapt, din cauza schimbării de la "plete lungi blonde" la "păr tuns scurt şaten", la început nici nu o recunoscusem şi vreo zece minute i-am vorbit, convins fiind că e nepoata unei prietene de-ale bunicii mele. Dar nu i-am spus asta niciodată.

Am invitat-o imediat la cină. Şi am apelat la străvechea tehnică legată de ghicitul în cărţi. Să vă explic.

În Piazza Navona o vei găsi mereu pe tanti Lorenza, o bătrână care, de când lumea, ghiceşte în cărţi. Are un teanc de cărţi de tarot foarte uzate, părul alb prins într-o coadă împletită strâns la ceafă şi vorba dezinvoltă. Nu ştie o boabă despre viitor, dar reuşeşte să fraierească pe oricine, mai ales dacă joacă murdar. Eu mă foloseam de ea adesea, mai ales ca să impresionez fetele cu care eram. Tactica era următoarea (folosiţi-o nestânjeniţi, e fără drept de autor): plimbare romantică prin cea mai frumoasă piaţă a Romei, schimbăm câteva vorbe şi, pe când trecem prin faţa tarabei ghicitoarei, eu îi arunc pe furiş o hârtie mototolită. În acel bilet, complicea mea găseşte toate datele biografice ale fetei în cauză, precum şi referiri la gusturile sale şi la puţinele lucruri pe care le ştiu deja despre ea. La turul următor al pieţei, eu voi fi lansat deja subiectul "paranormalului", arătându-mă sceptic, în cazul în care ea crede în aceste lucruri, sau, dimpotrivă, convins, dacă ea e sceptică. Intră în acţiune faza a doua a planului: o invit să i se citească în cărţi, aşa, de amuzament. Nicio femeie din lume nu refuză. Şi astfel, tanti Lorenza face spectacol printr-o incredibilă reconstrucţie a vieţii prezente, trecute şi viitoare a naivei sale cliente. Trecutul şi prezentul ei i le sugerasem eu, viitorul nu e verificabil, una peste alta, efectul "misterului" e garantat, mai cu seamă când spune că "numele bărbatului vieţii ei începe cu L". L de la Lucio. Dacă fata folosită pe post de cobai deja credea într-o a cincea dimensiune, seara devine o experienţă fundamentală a vieţii sale spirituale, iar dacă era sceptică, acum fata e în stare de şoc. În ambele situaţii, eu profit de starea ei emoţională confuză, iar faptul de a fi asistat împreună la un eveniment paranormal nu poate decât să ne unească sufletele şi, de regulă, chiar şi trupurile. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele s-o fi prins de micul meu truc, în orice caz, vă asigur că funcţionează.

---

[1] Expresia italiană l\'amico Fritz se foloseşte pentru a indica aluziv o persoană al cărei nume se vrea trecut sub tăcere sau un lucru cu care s-a stabilit un raport despre care nu se doreşte a se vorbi deschis. Expresia derivă din omonima comedie lirică în trei acte a lui Pietro Mascagni, reprezentată pentru prima oară la Roma în 1891. (N.t.)

[2] Tocilar; persoană grea de cap. (N.red.)

[3] Referire la romanul Logodnicii de Alessandro Manzoni, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului al XIX-lea. (N.red.)

Oona & Salinger

Oona & Salinger
Frédéric Beigbeder
Editura Trei, 2015
Traducere din franceză de Doru Mareş şi Gabriela Riegler



*****
Intro

Frédéric Beigbeder a primit în 2003 premiul Interallié pentru Windows on the World şi, în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. În anul 2000, romanul său 99 francs a înregistrat un succes uriaş, fiind ecranizat, şapte ani mai târziu, de regizorul Jan Kounen. Dragostea durează trei ani a fost ecranizat în 2012, în regia lui Beigbeder. De acelaşi autor, la Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial TREI, au apărut: Dragostea durează trei ani, 29,99 RON, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr ţicnit, Shitter's Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!...

Încercând să explice retragerea lui Salinger din viaţa publică în anul 1953, Frédéric Beigbeder imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului între romancierul emblematic al Americii, J.D. Salinger şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugene O'Neill.
Legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbor. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei.
Nu vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Aceste două comete nu-şi vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger, chiar şi în cele mai întunecate clipe ale sale.
Visul american nu se împlineşte nici pentru J.D. Salinger, nici pentru Oona - sau este, mai degrabă, un vis pervertit, sfărâmat de cruzimea războiului şi a vieţii.

Există o vreme când oamenii par să aştepte o catastrofă care să le şteargă toate problemele. Sunt anii dinainte de război. Nu e perioada cea mai prielnică pentru a te îndrăgosti. (Frédéric Beigbeder)

Beigbeder scrie magistral despre război şi dragoste, demitizând figuri ca Hemingway, Capote sau Chaplin şi creionând un portret sensibil şi emoţionant al lui Salinger. (Le Figaro)

***
Fragment
 

La fel de mândru precum pisica mea Kokoşka aducând pe pernă o vrabie dezmembrată, însângerată, dar încă respirând, depun şi eu această carte, dar şi sufletul meu împietrit la picioarele^[1] Doamnei Lara Micheli.

 

Are you going to Scarborough fair?
(War bellows blazing in scarlet battalions)
Parsley, sage, rosemary and thyme
(Generals order their soldiers to kill)
Remember me to one who lives there
(And to fight for a cause they've long ago forgotten)
She once was a true love of mine.

Bard anonim din Yorkshire, secolul al XVI‑lea.
(Cuvintele antimilitariste dintre paranteze au fost adăugate de Paul Simon în 1966.)

Aceasta nu este o ficţiune

Când Diana Vreeland a fost întrebată dacă amintirile sale cele mai extravagante erau factuale sau ficţionale, ea a răspuns: "It's faction".

Aceasta este o docudramă^[2]. Totul aici este cât se poate de exact: personajele sunt reale, locurile există (sau au existat), întâmplările sunt autentice şi datele întru totul verificabile în biografii sau manuale de istorie. Restul este imaginar şi pentru acest sacrilegiu îi rog pe copiii, nepoţii şi strănepoţii eroilor mei să‑mi ierte intruziunea.

În Statele Unite, Truman Capote a pus o etichetă, a inventat o formulă care desemnează acest tip de roman: "non‑fiction novel". Intervievat de către George Plimpton pentru New York Times din 16 ianuarie 1966, el şi‑a definit proiectul ca fiind "o formă narativă care foloseşte toate tehnicile artei ficţiunii, rămânând cât mai aproape posibil de fapte". În franceză, expresia lui ar trebui tradusă prin: "roman nonficţional". Ce oroare...

Prefer să spun "faction", "facţiune", pentru că avem acest cuvânt în limba franceză, insinuând ideea - incitantă pe timp de pace - că autorul acestei povestiri ar fi un fel de soldat care îşi face rondul sau marele orchestrator al unei periculoase răzvrătiri.

Personajele acestei cărţi având vieţi ultrasecrete, rolul romancierului a fost amplificat cu atât mai mult. Dar ţin să declar solemn următoarele: dacă această poveste nu ar fi adevărată, aş fi extrem de dezamăgit. (FB)

***

În primăvara anului 1980, obişnuiţii parcului Paley din New York au fost martorii unei scene destul de neobişnuite. O limuzină lungă şi neagră a parcat în faţa grădinii publice; trebuie să fi fost în jur de ora trei după‑amiaza. Şoferul maşinii i‑a deschis portiera pasagerei în vârstă de vreo şaizeci de ani, îmbrăcată într‑un taior alb şi purtând ochelari de soare, care a coborât încetişor din vehicul. Doamna a rămas o clipă nemişcată, strângând nervos, mai să‑l sfărâme, colierul de perle, ca şi cum s‑ar fi rugat folosind un şirag de mătănii, după care s‑a îndreptat spre colţul din stânga al parcului. Mergând încet spre peretele de apă de sub arbuşti, femeia aceasta bogată a scos din geantă câteva cioburi de porţelan. În următoarea clipă comportamentul i‑a devenit complet straniu. A îngenuncheat direct pe jos şi a început să sape frenetic pământul cu unghiile perfect îngrijite. Un tip care mânca hotdog avea să se întrebe de ce această strângătoare de zdrenţe scormoneşte rondurile de flori în loc să caute de‑ale gurii prin pubela aflată la cealaltă margine a scuarului. Pe moment, nu a fost atent la ceea ce se întâmpla, dar i s‑a părut că sexagenara îşi îngropa bucăţile de porţelan într‑o groapă, după care a tasat cu mâinile movila de pământ, stând aşa în patru labe la poalele grădinii verticale, ca un copil jucându‑se la groapa de nisip. Cei care tocmai îşi încheiau masa de prânz luată sub cerul liber au fost încă şi mai stupefiaţi atunci când burgheza s‑a ridicat, cu mâinile pline de pământ, şi a urcat cu demnitate în Cadillacul său. În ciuda ochelarilor negri, pe chip i se putea citi satisfacţia muncii bine făcute. Avea aerul unei excentrice din acelea care se pot vedea uneori pe străzile New Yorkului, mai ales de când cu democratizarea barbituricelor. Şoferul a închis la loc portiera, a dat ocol vehiculului, s‑a aşezat la volan şi lunga berlină a prins să alunece fără zgomot spre Fifth Avenue.

Jerry, o introducere
 

Am chef să povestesc o istorioară.
Oare într‑o zi voi şti să povestesc şi altceva
decât această istorioară a mea?
Pierre Drieu La Rochelle, Starea civilă, 1921
 

La începutul anilor 2010, mi‑am dat seama că nu mai zăream în jur persoane de vârsta mea. Eram înconjurat de oameni care aveau cu toţii cu douăzeci sau treizeci de ani mai puţin decât mine. Prietena mea era născută în anul primei mele căsătorii. Unde să se fi dus cei din generaţia mea? Dispariţia lor s‑a produs progresiv: cei mai mulţi dintre ei erau ocupaţi cu munca şi copiii; într‑o zi au încetat să mai iasă din birouri sau din case. Cum îmi schimbam adesea domiciliul şi numărul de telefon, vechii prieteni nu mai reuşeau să dea de mine; unii dintre ei au mai şi murit; nu m‑am putut împiedica să gândesc că aceste două tragedii aveau poate o legătură (când nu mai eram văzut, viaţa îşi oprea cursul). Penuria de contemporani din anturajul meu avea, poate, o altă explicaţie: fugeam de propria‑mi imagine. Femeile de patruzeci de ani mă înspăimântau cu nevrozele lor identice cu ale mele: pizmuirea tinereţii, inimă de piatră, complexe fizice de nerezolvat, teama de a ajunge de nefutut sau de a nu fi ajuns deja. Cât despre bărbaţii de vârsta mea, aceştia reluau fără încetare aceleaşi amintiri ale petrecerilor de demult, beau, mâncau, le creşteau burţile şi rămâneau fără păr de cât se plângeau de neveste sau de celibat. Şi asta fără întrerupere... Pe la jumătatea vieţii, oamenii nu mai vorbeau decât despre bani, mai ales scriitorii.

Devenisem un adevărat gerontofob. Inventasem un nou gen de apartheid: nu mă simţeam bine decât în mijlocul celor cărora le‑aş fi putut fi tată. Compania adolescenţilor mă obliga la eforturi vestimentare, mă forţa să‑mi adaptez limbajul şi referinţele culturale, mă trezea la viaţă, mă însufleţea, îmi reda zâmbetul. Pentru a saluta pe cineva, trebuia să‑mi las palma să alunece pe cea a tinerilor mei interlocutori, apoi să strâng pumnul, lovindu‑l de al lor, şi pe urmă să mă bat în piept, cu stânga. O simplă strângere de mână ar fi trădat diferenţa de generaţie. În acelaşi fel, trebuia să evit bancurile datate şi să nu spun, de exemplu, că trăgeam la vâsle ca Gérard d'Aboville ("Caaaa... cine?"). Dacă mă intersectam cumva cu foşti colegi de clasă, nu îi recunoşteam; un surâs politicos şi‑apoi ştergeam putina: fiinţele de vârsta mea erau cu siguranţă mult prea bătrâne pentru mine. Aveam grijă să evit să iau cina în oraş, în compania cuplurilor căsătorite. Toate obligaţiile burgheze mă speriau, cu precădere reuniunile de cvadragenari din apartamente de culoarea blănii de cârtiţă, cu lumânări parfumate. Ceea ce le reproşam celor care mă cunoşteau era exact asta: că mă cunoşteau. Nu‑mi plăcea să se ştie cine sunt. Voiam să‑mi regăsesc virginitatea la patruzeci şi cinci de ani. Nu ieşeam decât în baruri abia deschise, cu puştime zburlită, în cluburi de noapte lustruite şi plastifiate, cu toalete fără umbră de amintiri, în restaurante la modă, despre a căror existenţă vechii mei complici aveau să afle abia peste doi sau trei ani, răsfoind Madame Figaro. Câteodată agăţam câte o fată care sfârşea prin a‑mi spune, cu o privire înduioşată, că mama ei era în acelaşi partid al serilor dansante ca şi mine. Singura concesie pe care o făceam bătrâneţii: nu stăteam pe Twitter. Nu înţelegeam de unde interesul de a trimite fraze întregi unor necunoscuţi, când poţi să le aduni într‑o carte.

Recunosc că refuzul meu de a‑i frecventa pe cei de vârsta mea însemna refuzul de a îmbătrâni. Confundam venerarea tinereţii cu tinereţea însăşi. Ceea ce se vede cu fiecare rid de pe chipul apropiaţilor este chiar propria moarte pusă pe treabă. Credeam cu adevărat că frecventându‑i doar pe adolescenţii care vorbesc despre Robert Pattinson mai degrabă decât despre Robert Redford aveam să trăiesc mai mult. E vorba de rasism antieuînsumi. Putem s‑o facem pe Dorian Gray‑ii fără a fi nevoie să ascundem un portret malefic în pod: este suficient să‑ţi laşi barba să crească, pentru a nu‑ţi mai zări adevăratul chip în oglindă, să fii din când în când disc‑jockey cu vechile viniluri de 45 de turaţii, să porţi tricouri destul de largi ca să nu se observe burta revărsată, să refuzi să porţi ochelari la citit (ca şi cum un bărbat care citeşte o carte ţinând‑o cât mai departe, cât îi sunt braţele de lungi, ar putea să întinerească), să te reapuci de tenis în trening antracit, cu bandă albă, marca American Apparel, să‑ţi faci poze în faţa vitrinelor magazinelor Kooples, să dansezi cu surferiţe minore, în clubul Blue Cargo din Ilbarritz, şi să fii mahmur în fiecare zi.

La începutul anilor 2010, am devenit as în biografia cântăreţei Rihanna. Iar asta arată că situaţia mea era îngrijorătoare.

Cu trei ani în urmă, într‑o cafeterie din Hanover, New Hampshire, mi‑au picat ochii pe această fotografie a unei adorabile moarte.
 

© Toate drepturile rezervate.

Această tânără se numeşte Oona O'Neill: observaţi‑i coafura în stil Gene Tierney (părul cu cărare pe‑o parte şi fruntea liberă), strălucirea danturii perfecte şi carotida întinsă, care exprimă încrederea în viaţă. Faptul că această fată a existat îţi dă curaj. Infanta "brunetă", cu sprâncenele puternic conturate cu dermatograf, îţi umple plămânii cu aer proaspăt, fiindcă pare să creadă că totul este posibil. Şi totuşi, copilăria ei... Avea doi ani când tatăl i‑a părăsit mama pentru a se stabili în Europa, alături de noua soţie; Oona avea să‑i trimită atunci cărţi poştale sfâşietoare: "Tati, te iubesc atât de mult, nu mă uita!". Acesta nu avea să o revadă decât opt ani mai târziu.

În 1940, Oona O'Neill se îndrăgostea de scriitorul meu preferat.

Am descoperit această fotografie la momentul la care J.D. Salinger mai avea doar trei ani de trăit. Plecasem cu Jean‑Marie Périer să realizăm un film documentar despre el, la Cornish, în New Hampshire. Idee pe cât de absurdă, pe atât de banală: a‑l întâlni pe scriitorul cel mai mizantrop din lume devenise un fel de excursie turistică întreprinsă de miliarde de fani. Autorul romanului De veghe în lanul de secară se mutase în 1953 într‑o fermă situată în inima pădurii din New England. Nu mai publicase nimic din 1965, anul naşterii mele. Nu acorda niciun interviu, refuza orice fotografie şi orice contact cu lumea exterioară. Iar eu reprezentam tocmai acea lume exterioară care avea să îi invadeze spaţiul intim cu o cameră high‑definition. De ce? Fără să o ştiu la vremea aceea, atracţia pentru acest moşneag avea legătură cu dezgustul tot mai pronunţat pentru oamenii de vârsta mea. Lui Salinger, ca şi mie, îi plăceau fetele mult mai tinere. Toate romanele sau povestirile lui dau cuvântul copiilor sau adolescenţilor. Ei simbolizau inocenţa pierdută, puritatea neînţeleasă; adulţii erau cu toţii sluţi, nemernici, plictisitori, de neclintit, închistaţi în confortul material. Cele mai bune povestiri ale lui sunt acelea în care foloseşte dialogurile infantile pentru a‑şi exprima dezgustul faţă de materialism. De veghe în lanul de secară s‑a vândut în 120 de milioane de exemplare în toată lumea, începând din 1951: un roman de mică întindere care istoriseşte povestea unui băiat dat afară de la internat, care hoinăreşte prin Central Park şi se întreabă unde se duc raţele iarna, când lacul este îngheţat. Probabil că teoria lui era puerilă, cu siguranţă falsă şi poate periculoasă, dar Salinger inventase ideologia căreia eu consimţisem să‑i fiu victimă. Este autorul care a definit cel mai bine lumea actuală: o lume împărţită în două tabere. Pe de o parte, indivizii serioşi, elevii zeloşi la cravată, burghezii îmbătrâniţi care merg zi de zi la birou, se căsătoresc cu vreo menajeră superficială, joacă golf, citesc articole despre economie şi acceptă sistemul capitalist aşa cum e: "Tipi care nu încetează să povestească cum rabla lor de maşină face mile după mile cu doar un galon de benzină". Şi pe de alta, adolescenţii imaturi, copiii trişti, blocaţi de‑o eternitate tot la jumătatea anilor de liceu, rebelii care dansează cât e noaptea de lungă şi dezaxaţii care rătăcesc prin păduri, aceia care îşi pun întrebări despre raţele din Central Park, care stau la taclale cu vagabonzi sau cu măicuţe, care se îndrăgostesc de o adolescentă de şaisprezece ani, care nu‑şi iau niciodată o slujbă, fiind astfel liberi, săraci, singuratici, murdari şi nefericiţi - pe scurt: rebelii eterni, care au impresia că ei contestă modelul consumerist, când, în realitate, au împins ţările occidentale la îndatorare în ultimii şaizeci de ani şi au servit procesului de vindere de produse de larg consum în valoare de miliarde de dolari, începând din anii 1940 (discuri, romane, filme, seriale TV, îmbrăcăminte, reviste pentru femei, clipuri video, gumă de mestecat, ţigări, maşini decapotabile, băuturi carbogazoase, alcooluri, droguri, toate produse promovate de către marginali aroganţi din "mainstream". Aveam nevoie să mă confrunt cu fondatorul fantasmei infantile care face lumea dezvoltată să viseze. Salinger este scriitorul care a făcut să‑i piară cheful omenirii de a îmbătrâni.

Închiriasem o camionetă pentru a urca mai uşor dealurile înverzite. Am ajuns la Cornish într‑o splendidă dimineaţă de primăvară, joi, 31 mai 2007, la 11:30. Cerul era albastru, dar soarele, cu dinţi. Sorii îngheţaţi sunt inutili, este o escrocherie să vorbeşti despre primăvară la această temperatură, la o aruncătură de băţ de Québec. Adresa lui Salinger era uşor de găsit pe internet: de când cu inventarea GPS‑ului, nimeni de pe planeta noastră nu se mai poate ascunde. Acum o să vă spun adresa care, timp de şaizeci de ani, a fost cea mai secretă din lume. La Cornish se găseşte un vechi pod acoperit care traversează râul Connecticut. Atunci când treceţi pe el, venind dinspre satul vecin, Windsor, aveţi impresia că sunteţi Clint Eastwood în Podurile din Madison County.

Apoi o luaţi la stânga, pe Wilson Road, şi mergeţi preţ de câteva sute de metri până ajungeţi la un mic cimitir cu pietre funerare gri, care se găseşte pe dreapta, cu gard nu prea înalt, vopsit în alb. Acolo o luaţi pe Platt Road, drumul spre dreapta care suie colina de‑a lungul acestui cimitir plin de buruieni şi acoperit de muşchi. Dacă faceţi această excursie pe timp de noapte, v‑aţi putea crede în clipul melodiei lui Michael Jackson, Thriller. Cercetarea salingeriană cere curaj; mulţi reporteri începători au făcut cale‑ntoarsă ajungând în apropierea înaltului şi bogatului frunziş din zonă. Bernanos vorbeşte undeva de o anume "tăcere lichidă": până la 31 mai 2007, nu am înţeles ce înseamnă această expresie. În camionetă nu stăteam prea comod, realizatorul Jean‑Marie Périer, producătorul Guillaume Rappeneau şi cu mine. Totuşi, Jean‑Marie a văzut altele şi mai rele: de exemplu, în 1972 a însoţit turneul american al celor de la Rolling Stones, care nu a avut nimic dintr‑o promenadă bucolică. Acum mă privea cu un aer consternat, parcă zicându‑mi: "Tu ai avut ideea asta tâmpită, moşule, aşa că ia nu te mai scurge atâta pe asfalt".

Drumul se îngusta şerpuind pe urmele lăsate de căruţe, acoperit cu ierburi, ajungând până în inima unei păduri de pini înalţi, mesteceni bătrâni, arţari şi stejari imenşi, crescând acolo de mai multe veacuri. Lumina se cernea prin frunzişul întunecat; în această pădure sepulcrală chiar şi în plină zi, pe sub împletitura de crăci, aveai impresia că e miezul nopţii.

---

[1] Arcuite şi subţiri

[2] Ca şi "faction", şi acesta este un termen recent, preluat din engleză, folosit în teatru, cinematografie şi, în ultimii ani, în literatură, care desemnează un amestec de fapte şi ficţiune.

Măcelărirea bucureştenilor pe vremea lui Chehaia bei şi alte minunate povestiri din Bucureştii de la începutul veacului al 19-lea

Domenico Caselli
Măcelărirea bucureştenilor pe vremea lui Chehaia bei
şi alte minunate povestiri din Bucureştii de la începutul veacului al 19-lea
Editura Vremea, 2015
Prefaţă de Dan Roşca
Antologie de Miruna Lepuş
Ediţie îngrijită de Silvia Colfescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Uliţa mare care merge la Sârbi

Pe la sfârşitul veacului al 16-lea, unde azi este Bărăţia, începea un drum care trecea prin faţa bisericii de azi Sfânta Vineri-Herasca^[1] şi ducea spre malul stâng al Dâmboviţei tocmai acolo unde a fost ridicată la 1770 biserica Dobroteasa, care, atunci când pomenim de acest drum, această biserica a Dobrotesei, nu fiinţa.

Drumul care începea acolo unde azi este Bărăţia se numea Uliţa mare care merge la Sârbi sau Uliţa mare care vine de la Sârbi. La începutul veacului al 19-lea se numea când uliţa Jitniţa, când uliţa Dobroteasa. Azi i-a luat locul calea Văcăreşti^[2].

Această uliţă o aflăm în planul tipărit în cartea sasului Franz Iosif Sulzer din 1781, intitulată Geschichte des transalpinischen Daciens şi în planul oraşului Bucureşti făcut la 1789 de oastea austriacă a prinţului de Coburg.

Cea dintâi biserică pe care o întâlnim pe această uliţă este aceea pe care o ridică la 1645 Aga Niţă, soţia sa Ioana şi fiul lor Călin Spătarul, cu hramul cuvioasei Paraschiva.

Pe Aga Niţă îl aflăm ca sfetnic în Divanul lui Matei Basarab la 16 Februarie 1633.

Dincolo de biserica lui Aga Niţă, spre cealaltă biserică a clucerului Udrican, ridicată de acesta la 1734, în mahalaua care se numea Popescu, erau casele şi conacul lui Bimbaşa-Sava^[3].

Bimbaşa-Sava a lăsat multe amintiri în Bucureşti. El a fost unul din galiongiii^[4] lui Mavrogheni Vodă şi de atunci a rămas în ţară. A avut rangul de căminar şi pe vremea lui Vodă Caragea a fost bimbaşă al curţii domneşti. Numirea aceasta de bimbaşă este un grad ostăşesc turcesc ce se tălmăceşte căpetenie peste o mie de oameni.

Când Tudor s-a răsculat în Oltenia şi porni spre Bucureşti, boierii care rămăseseră în scaunul domniei, temându-se de năpădirea acestor cete răsculate, au ales pentru mai bună apărare şi străjuire a oraşului - spun nişte amintiri neiscălite - pe căminarul Sava şi l-au îndatorat cu bună leafă ca să strângă oameni vrednici spre paza oraşului, care lucru l-au primit şi el bucuros ştiindu-se cirac al lui Calimah Vodă şi vrând ca la venirea Măriii Sale aici în scaun să se arate plăcut prin păstrarea oraşului Bucureşti şi să-şi adaoge boeria. (Turcia, după moartea lui Alexandru Suţu, hotărâse mutarea lui Scarlat Calimach din Moldova la Bucureşti).

Bimbaşa Sava găsi cu cale să nu lase pe Tudor să intre în Bucureşti. Însă boierii, fie de frica vărsării de sânge, fie pentru a nu se răscula oraşul sau fie că i-a amăgit Tudor cu momeli, n-au ţinut seama de părerea lui Sava, cu toate că din povăţuirea lui se ridicaseră multe scânduri de la intrările în oraş ale podurilor celor mari şi se lăsase slobod numai podul Calicilor prin care a şi intrat în Bucureşti Tudor cu cetele lui.

Tudor voi să tragă la Mitropolie, dar n-a putut-o face, căci ea era apărată de oamenii lui Tănase Arnăutul, omul Savei. Acest căpitan era foarte dârz şi nebăgător în seamă de moarte. Toate căpeteniile Eteriei erau semeţe, îndrăzneţe şi încrezătoare în ele. Văzând dârjenia căpitanului Tănase Arnăutul, Tudor a tras la casele Brâncoveneşti - acolo unde până mai deunăzi a fost piaţa de zarzavat Bibescu-Vodă - şi a umplut curtea şi tot locul acela de oamenii săi.

În vremea aceasta sosi ştirea în Bucureşti că fraţii Ipsilanti, conducătorii Eteriei, sosiseră la Târgovişte venind de la iaşi. Cel mai mare dintre cei trei fraţi era Alexandru, care în războiul cu franţuzii pierduse mâna dreaptă.

Grecii din Bucureşti auzind că se apropiase ziua eliberării lor de sub jugul turcesc, umblau turlaci toată ziua pe uliţă strigând Zito i elefteria! Trăiască libertatea!

În loc de bună dimineaţa, bună ziua sau bună vremea, nu se mai auzea în Bucureşti decât Zito i elefteria!

La mese, când se ridicau paharele sau oalele cu vin, altă urare nu se făcea decât Zito i elefteria!

Dar nu numai norodul grecesc din Bucureşti era cuprins de frigurile "slobozeniei". La şcoala Domnească de la Sf. Sava, acolo unde erau cei mai mari şi vestiţi profesori din toată Elada, era mare fierbere. Această şcoală domnească unde se învăţa "carte adâncă" şi era "gimnaziul tuturor învăţătorilor şi cu adevărat locaşul înţelepciunii" azi nu mai este. Se afla în curtea mănăstirii Sf. Sava, care mănăstire, azi dărâmată, era pe locul unde se ridică statuile lui Mihai- Viteazul şi Lazăr; casele Societăţii Generale de asigurare şi berăria cunoscută înainte de 1916 cu numele "Căpitanul", iar acum, în 1937, "Trocadero".

Biserica Sf. Sava a fost dărâmată în anul 1870 deoarece temeliile sale rămăseseră îngropate, prin înălţarea treptată a pământului din jurul ei.

Pisania de deasupra uşii bisericii glăsuia următoarele: Această sfântă biserică, lăcaşul Domnului Savaot fiind făcută mai mică de un Andronache pârcălabul şi închinată la lavra sfântului Sava de lângă Ierusalim, hramul acestei sfinte biserici fiind Blagoveşteniile, precum în hrisoave s-a văzut, iar din neştiinţa unora şi din multă trecere de vreme, norodul Sfântului Sava l-a ţinut. Acest dar dumnezeesc lăcaş mult învechindu-se a început a se strica şi a crepa, încât şi a se surpa primejduia, care măria sa blagocestivul şi luminatul Domn Io Constantin Basarab Voevod, văzând stricăciunea ei au pus ca să o mai întărească pe unde i s-a părut că trebuie ca se stea. Iar foarte slabă fiind, mai temeliile s-a surpat. Deci măria sa o a dărâmat de tot acea veche ce a fost şi din temelie a zidit aceasta ce se vede aşa iscusită şi frumoasă, adăogând pe lângă dânsa şi alte case şi tocmele ca să fie şcoală de învăţat carte întru pomenirea veşnică a neamului său şi a moşilor şi a strămoşilor măriei sale pomeană. Şi pe lângă mai multă cheltuială ce a dat măria sa, remâind şi nişte bani ai unui Sterie lumânărar, după moartea lui, la această lucrare s-au dat ca şi lui pomeană să-i remâe.

Ispravnic fiind Radul Dudescu vel sluger, egumen kir Daniile Arapu şi s-a isprăvit la leat 7217 (1709) Iulie 20.

Şcoala de la Sf. Sava avea în 1707, acum 230 de ani, trei dascăli de retorică, logică, psihologie, metafisică, astronomie, geologie şi limbi streine, spune Legrand în scrierea sa Recueil de documents grecs (1895). În veacul al 18-lea, a avut pe cei mai vestiţi elenişti ai Europei precum au fost Manase Eliad, Cavsocalivitul, Lamvros Fotiade, Vardala şi o mulţime de alţi dascăli care sunt număraţi de C. Erbiceanu în scrierea sa Cronicarii greci.

Domnitorii greci din Ţara-Românească au înzestrat această şcoală cu toate cele de nevoie, până şi cu cabinete de fizică cumpărate în Germania, spune Gion în scrierea sa Încercări asupra istoriei ştiinţelor în România (1894).

Constantin Mavrocordat ţine pe studenţii de la Sf. Sava pe cheltuiala Statului (1761). Şcoala de la Sf. Sava mai avea şi o bogată "vivliatiki" spune V.A. Urechia în Istoria Românilor, tomul III, fila 363. Dascălii greci de la Sf. Sava când auziră că norodul s-a ridicat împotriva turcilor cerând "slobozenie" au desfăşurat şi ei steagul alb cu o cruce mare albăstrită la mijloc şi luară armele atât ei cât şi studenţii lor.

Cele ce vor urma de aici înainte cititorul le va găsi în numărul viitor al Gazetei.

Desluşire: Ţin să reamintesc că ilustraţia din nr. 260 al Gazetei Municipale intitulată "O privelişte a Bucureştilor înainte de anul 1877" este tipărită în cartea lui I. P. Licherdopol, fost profesor de ştiinţe fizice la şcoala comercială din Bucureşti, intitulată Bucureştii de unde am reprodus-o, carte tipărită la 1889 şi azi rarisimă, care se găseşte în biblioteca d-lui D. Caselli.

(Gazeta Municipală, 21 februarie 1937)

Omorârea lui Bimbaşa Sava
 

Am spus că Sava, după ce turcii au ocupat Bucureştii, se pusese în slujba acestora şi făcu mult rău atât pandurilor cât şi eteriştilor. Sava nădăjduia că aceştia îl vor răsplăti pentru slujba lui, dar turcul viclean se folosi de dânsul în scopurile sale şi după aceea a căutat să se mântuie de el în felul turcesc de pe acea vreme.

Îl pofti la Bucureşti cu căpeteniile sale, sub cuvânt să-i arate mulţumirile Sultanului şi, trăgându-l în capcană în casele lui Bellu de pe Podul Mogoşoaiei, l-a omorât împreună cu însoţitorii săi.

Un martor ce a fost de faţă la această întâmplare, şi anume vătaful Mihai din Piteşti, omul lui Bellu, care îl lăsase să păzească acareturile de pe Podul Mogoşoaiei şi de pe uliţa Işlicarilor - căci stăpânul său, din pricina răzmeriţei, fugise cu ceilalţi boieri la Braşov - a povestit - mai târziu - aceste fapte maiorului Dim. Papazoglu, care le-a dat la lumină în cartea sa, Istoria fondării oraşului Bucureşti (1891).

Mihai vătaful era cunoscut de toate paşalele şi agalele, fiind foarte iubit de Chehaia-Bei, căci îi înlesnea lui toate cele de nevoie.

Mihai şedea într-o odaie din catul de jos al caselor. Duminică dimineaţă băgă de seamă o mişcare neobişnuită la turci. Văzu multă turcime venind în curte şi umplând chiliile, iar sus, în sala cea mare ale cărei ferestre dădeau spre uliţa Işlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi şi beşlii.^[5]

Se pomeneşte că-l cheamă Chehaia-bei, care era în odaia lui cu trei paşale, Gavanozoglu, Tahâr-aga şi Macavei. Pe masa din mijloc văzu două perechi de pistoale.

Chehaia-bei se scoală de pe sofa şi, apropiindu-se de vătaful Mihai, îl bătu de două ori pe umăr şi-i zise pe turceşte:
- Du-te în camera ta, zăvoreşte uşa şi să nu ieşi la nici un zgomot.

La aceste vorbe trecură fiori prin trupul lui Mihai. Sărută mâna paşei şi părăsi sala.

Când mergea spre uşa pridvorului ce ducea la scări, văzu de pe ferestrele sălii de-a lungul uliţei Işlicarilor venind alaiul strălucit al lui Bimbaşa Sava.

Mihai ajungând în capul scării, un baş-buluc-başa de delii^[6] îl opri şi-i zise:
- Nu e vremea, bre Mihai, să te duci acum în curte.

Mihai îi răspunse că l-a trimis Chehaia-bei să-i aducă ceva.
Ieşi pe uşă în pridvor, care era cu geamlâc, şi zări porţile închizându-se.
Bimbaşa Sava cu căpitanul Ghencea, Mihali şi ceilalţi intraseră în curte. Îi văzu descălicând şi pornind să urce scara.
La scară se pomeni faţă în faţă cu Sava, care îl întrebă:
- Ce faci, nene Mihai? Paşa ce face?

Mihai îi răspunse că n-a intrat la paşa şi ei păşiră înainte. La uşa odăii lui Chehaia-bei erau, în dreapta şi în stânga, doi cavazi^[7] cu mâinile pe pistoale şi pe iatagane.

Sava fu întâmpinat de baş-buluc-başa de manafi cu căpitanii săi. Acesta îi arătă uşa odăii lui Chehaia-bei şi-i spuse pe turceşte buiur, adică poftim.

Sava porni spre uşă. Dar deodată, pe la spatele său, se pomeni cu o lovitură de iatagan pe gâtul gol şi căzu jos. Ceilalţi doi căpitani ai săi, Ghencea şi Mihali au fost împuşcaţi.

După ce au fost omorâţi, turcul deschise uşa şi se uită cu ceilalţi la trupurile neînsufleţite ale căpeteniilor greceşti care erau numai în fireturi şi aur.

Turcimea care fusese ascunsă prin chiliile şi odăile din curte ieşi cu iataganele goale şi măcelări pe ceilalţi arnăuţi ce veniseră cu Sava.

*

În jalnica cântare a lui Zilot Românul, "alcătuită de un patriot român şi afierosită fraţilor săi patrioţi spre ştiinţă şi spre povăţuire, la anul dela Hristos 1823", mai aflăm următoarele despre omorârea lui BimbaşaSava:

"Acesta la intrarea lui Chehaia-Bei în Bucureşti, fiindcă se afla şi el atunci în Bucureşti, au fugit tot asupra muntelui cu o sumă de hoţomani ce mai era şi supt ascultarea lui; şi se purta iar cu două feţe după firescul lui nărav: când cu apostaţii ipsilănteşti se unea asupra turcilor, când cu făgădueli turcilor asupra apostaţilor. Care văzând Chehaia-bei şi înştiinţând urmarea lui la Silistra-Valesi, i-au fost venit firman tainic, ca să-l piarză cu toţi cetaşii lui.

Aşadar Chehaia-bei gonind iepurile cu carul - precum este o pildă, după cum obicinuesc turcii de nu se grăbesc la acest fel de trebi, şi nimeresc mai de multe ori scopul lor - au adus pre Sava cu toţi oamenii lui la Bucureşti prin făgăduieli amăgitoare, crezându-le el ca adevărate, că aşa cad în curse viclenii totdeauna şi se prăpădesc.

După sosirea Banului Barbul (Văcărescu) în Bucureşti, a doua zi fiind hotărâtă zi de pierderea Savei cu ceata lui, au trimis Chehaia-bei de l-au pohtit dimpreună cu un Deli Başa Dumitru şi cu un Ghenci-Aga, tot tacâm de al Savei, care şi aceştia erau hotărâţi de pierzanie dimpreună cu Sava şi ei mergând cu puţini oameni fără grijă, i-au primit Chehaia-bei cu cinste, le-au vorbit de câteva vorbe amăgitoare, iar pe de altă parte afară în sala casei - casa aceasta este acum a logofătului Ştefan Bellu, iar mai înainte era a vestitului Ban Ianake Văcărescu - fiind toate puse la cale când s-au sculat ei cu ziua bună de au eşit pe uşă în sală, îndată cei orânduiţi de Chehaia-bei a dat cu pistoale într-înşii şi căzură câte trei morţi cu răcnet mare, urlând sala tocmai ca un tunet. Apoi năvăliră turcii după tainica poruncă ce avea prin casele la care erau conăciţi oamenii Savei şi începură a-i tăia şi a-i împuşca, iar câţi scăpa dela un loc dând năvală la alt loc spre mântuire, îi întâmpina alţi gonaci turci de-i omora, ca să se răspândească turcii în toată politia, de nu remânea nici cel mai ascuns loc necercetat fiindcă [primeau] de la Chehaia-Bei bacşiş câte o mahmudea pentru un cap de arnăut din tacâmul Savei; şi aşa prea puţini ce vor fi putut să scape, prin schimbare de porturi (haine) străine s-au strecurat iar peste hotare în ţări străine. Dar însă într-această fierbere au pierit şi câţiva nevinovaţi, căci turcii, ca să ia mahmudeaua bacşiş, ponosluia pre câte un ticălos zicând că este om al Savei şi ca o nimic îl jertfea, de care înştiinţându-se Chehaia-Bei, dete apoi o straşnică poruncă a conteni să mai omoare, ci pre câţi vor mai găsi să-i aducă vii. Şi acesta fel fu şi sfârşitul Bimbaşii Savei cu cetaşii lui, curăţindu-se pământul de această vulpe vicleană."

Jalnica cântare a Zilot românului se poate afla în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie a lui Gregorie G. Tocilescu (vol. V, filele 65-88 şi vol. VI, filele 89-115).

(Gazeta Municipală, 25 aprilie 1937)

---

[1] Demolată în iunie 1987. Un memorial aşezat pe locul pe care era înălţată aminteşte astăzi de existenţa ei.

[2] Azi Calea Văcăreşti poartă acest nume numai până la fostele uzine Timpuri Noi (f. Lemaitre), demolate între 2010-2013.

[3] Bimbaşa Sava, născut în insula Patmos în sec. XVIII, a urmat cursurile celebrei şcoli din Patmos, fondată în 1713 de Sf. Makarios Kalogeras, supranumit "Învăţătorul naţiunii", unde a fost educat în spiritul luptei pentru eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană. Face parte din corpul arnăuţilor din Ţara Românească. Între 1802-1821 a fost commandant (bimbaşa) al trupelor de arnăuţi. Pentru vitejia sa în războiul ruso-turc (1806-1812) primeşte firman de slujitor devotat al Porţii. Între 1812-1819 este comandant al gărzii domnitorului Scarlat Callimachi, în Moldova. Întors în Bucureşti, îi trădează pe turci şi trece de partea Eteriei, devenind general al acestei Societăţi. În 1820, încearcă să atragă în luptă împotriva turcilor pe români, bulgari, sârbi, bosniaci, muntenegreni, sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, astfel încât turcii să nu mai poată reacţiona la revolta grecilor din Pelopones. Îi furnizează oameni şi bani lui Tudor Vladimirescu, pentru ca acesta să se alăture Eteriei. Între 18 ian. 1821, plecarea lui Tudor din Bucureşti, şi 21 martie a aceluiaşi an, când Tudor se întoarce în Capitală, Bimbaşa Sava se ocupă de păstrarea ordinii publice. Este vestit pentru luxul în care trăia, multă vreme spunându-se în Bucureşti, despre cel care ducea o viaţă de lux, că "trăieşte ca Bimbaşa Sava". După intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti, Bimbaşa Sava trece în secret de partea turcilor. În mai 1821 împiedică forţele Eteriei să oprească venirea turcilor la Bucureşti. Bimbaşa Sava contribuie efectiv la distrugerea Eteriei şi la exterminarea membrilor ei. Însă turcii nu-i iartă trădarea şi îl ucid.

[4] Galiongiu - marinar pe un galion, arhaism.

[5] Manaf - soldat turc; beşliu - cavalerist turc, curier.

[6] Soldaţi din cavaleria uşoară turcă.

[7] Jandarm, gardian turc.

Dincolo de orizont

Ioana Heidel
Dincolo de orizont
Editura Sitech, Craiova, 2013 / Editura Nico, Tg. Mureş, 2014

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment
Noaptea plecării în Germania. Drumul spre Germania

... Era în august, aproape de miezul nopţii. Am deschis scurt uşa spre stradă şi mi-am aruncat privirea întâi în sus, apoi în direcţia opusă străzii. Nu se zărea ţipenie de om. Nici stelele nu erau de partea mea. Nori grei, aduşi de vântul ce se înteţea din ce în ce mai mult, se învolburau făcând ca stelele să dispară una după alta. Maşina aştepta în garaj.

M-am aşezat pe bancheta din spate, lângă Hendrik. Toată atenţia mea era îndreptată asupra respiraţiei lui greoaie, sufocată de surplusul de bioxid de carbon, de care nu mai era în stare să-şi elibereze plămânii.

Tremuram din tot corpul şi eram sleită de puteri. Ultimele nopţi nedormite, dar mai ales stresul de la ambasadă, mă marcaseră.

Am auzit în urma noastră doar zgomotul scârţâit al balamalelor de la porţile garajului, precum un scâncet prelung, în pustiul singuratic. Erau sunetele pe care le auzisem de atâtea ori, de fiecare data când, chiar şi pentru câteva ore, despovăram maşina noastră de aerul mucegăit şi umed al garajului, acea Dacie verde pe care nu ne-am dorit-o niciodată verde, dar care totuşi, chiar şi verde ne-a slujit până în clipa în care, cu sufletele năpădite de amintiri, cu greu ne-am despărţit de ea.

Aş fi vrut să fim invizibili, drumul până la gară, acel punct ce ne despărţea de restul familiei fără o înţelegere prealabilă, ci constrânşi de soarta pe a cărei scenă se juca un episod din viaţa noastră... ce călăuzea paşii pe un drum lung, cel mai lung drum, în voia sorţii, spre lumi necunoscute.

Aşteptam pe peron sosirea trenului. Ne simţeam ca personajele unui roman, după ce ai citit ultima filă, îl închizi şi nu poţi desluşi ce s-a întâmplat cu personajele principale, sfârşitul lăsând totuşi să se întrevadă că viaţa se continuă, că s-a tras cortina doar după penultimul act sau poate chiar după primul, sau cine ştie...?
- Te rog să-mi promiţi că în perioada în care voi lipsi vei respecta dorinţa mea cea mai arzătoare, i-am şoptit lui Sven...
- Poate nu te mai întorci.
- Tacă-ţi gura!, i-am răspuns eu.

Trenul internaţional ce urma să ne găzduiască până la Viena, s-a pornit încetul cu încetul. Pe peron rămăsese Sven, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri albastre cu roşu, ai cărui ochi mari ne căutau în bezna ce ne înghiţise. Ne-am aşezat pe locurile rezervate. Mă aştepta o noapte albă, care nu se deosebea ca durată de celelalte, pe care le petrecusem timp de cinci ani, stând de veghe la capul lui Hendrik, urmărindu-i fiecare molecula de aer ce cu greu găsea calea de întoarcere din plămânii lui plăpânzi. Îl aşezasem pe genunchii mei şi nu conteneam să-l privesc. Ochii îi erau duşi în fundul capului, corpul moale, apatic, dar mai ales respiraţia greoaie, ce-l constrângea să perceapă realitatea cu indiferenţă, mă dezechilibra. Ceea ce se întâmpla în jurul meu era realitate, răspundere, dar şi disperare, amestecate cu o forţă incomensurabilă, ce mă făcea să nu simt aventura în care mă aruncasem, dar care mă împingea înainte ca un tornado ce-mi sfredelea întreaga fiinţă, luând-o cu el şi azvârlind-o în lumea de care auzisem numai.

Trenul străpungea cu iuţeala unei săgeţi întunericul adânc şi nemărginit ce-mi bloca privirea. Nici lumina plăpândă din compartiment nu putea răzbate prin geamul stropit de ploaia ce se înteţea din ce în ce mai mult. Mă simţeam ca într-o capsulă mişcătoare, catapultată aleatoriu pe orbita neprevăzutului. Trăiam acel vis din care nu te poţi trezi, nu te poţi elibera, atunci când nu poţi să alergi, când haita de lupi se apropie cu iuţeală flămândă. Aş fi vrut să mă fi trezit deja din acest vis, ce s-ar fi destrămat în momentul în care m-ar fi inundat lumina zilei, însă nu era posibil, fiindcă acest vis însemna realitatea pe care eram nevoită să o accept, oricât de crâncenă ar fi fost ea, să accept ideea că în câteva ore voi trece frontiera, voi părăsi România, dar nu ca până acum, când mergeam în RDG, Cehoslovacia sau Ungaria, acum era altfel, fiindcă mă îndreptam spre Vest, acolo unde ajungeau doar cei cu ursitoare bune, acea bucată de pământ pentru care nenumăraţi români s-au aruncat în ghearele torturii şi morţii, tratând cu inconştienţă şi subestimând pericolul de a fi prinşi la graniţă.

Începuse să se crape de ziuă, iar trenul rapid lăsa în urma lui o gară după alta. Eram încă pe pământul străbun, nu ştiam cât timp ne mai rămăsese până la controlul vamal, cât timp voi mai rezista până ce îmi vor crăpa tâmplele de durere, până ce inima îmi va ieşi afară din mine de frică. Plecasem cu un geamantan mare, pe fundul căruia se afla doar strictul necesar, sperând că la întoarcere să-l umplem cu haine vechi şi cadourile primite de la rudele şi prietenii din Germania. Ne-am fi bucurat de orice vechitură, fiindcă toate rezervele noastre financiare ajunseseră în buzunarele medicilor pediatri din Sighişoara şi Târgu-Mureş...

... Orice mişcare ce se simţea pe culoarul vagonului mă făcea să tresar. Următoarele minute aveau să decidă dacă firul de păianjen de care se afla agăţată viaţa fiului meu, va fi mai puternic decât controlul vamal şi al paşapoartelor, ce urmau în curând să ajungă sub lupa examinatorilor. Din când în când, îmi aruncam privirea deasupra capului, spre valiza mai mult goală, în care pe lângă cele câteva haine, se aflau şi două carafe din cristal, cumpărate cu bani mulţi, pe care voiam să le facem cadou. Nu ştiam dacă este permis să le scot din ţară, cu toate că mi-aş fi dorit din tot sufletul să nu mergem pe capul altora cu mâna goală, însă eram hotărâtă să renunţ la ele, în cazul în care mi-ar fi făcut greutăţi.

Se luminase demult de ziuă, norii grei rămăseseră în urma noastră, soarele începuse să urce spre înaltul cerului. În timp ce mă luptam cu mine, încercând să mă stăpânesc, în compartiment intră doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme de culoare bleumarin. Unul dintre ei avea în mâna o lanternă mare. A aprins-o, apoi a controlat sub scaune, deasupra printre bagaje, şi-a aruncat privirea asupra noastră, apoi a părăsit compartimentul.
- Unde mergeţi, m-a întrebat celălalt.
- În RFG, i-am răspuns eu, întinzându-i paşaportul ce deţinea şi datele fiului meu.
- Ce aveţi în bagaje? m-a întrebat, în timp ce-mi ştampila paşaportul.
- Hainele noastre şi două sticle din cristal pe care vreau să le dau cadou.
- Ce conţin, vin, ţuică?
- Sunt goale, i-am răspuns eu.
- Mai aveţi altceva de declarat, aparate, arme?
- Nu, nimic.
- Drum bun!

Mi-a înmânat paşaportul şi fără să-şi consume timpul să se uite în valiza noastră, a părăsit compartimentul. Trecusem de primul şi cel mai greu obstacol al călătoriei noastre. Nu fiecare avusese această şansă.

*

...Între timp îmi mai revenisem din panica trăită înainte de trecerea frontierei. Atât Hendrik cât şi eu reuşisem să adormim. Gândurile mi se schimbaseră. Traversasem Ungaria şi ne aflam deja pe pământul Austriei. Stăteam pe culoarul vagonului şi admiram simfonia de culori şi simetria perfectă a parcelelor de pământ cultivate cu rapiţă, floarea-soarelui, porumb, dar şi cu fâşii de iarbă de un verde intensiv, cum nu mai văzusem până atunci. Nimic nu părea lăsat la voia întâmplării. Nu cred că ar fi existat o buruiană pe pământul împodobit de atâta culoare. Eram pe pământ austriac şi pentru prima dată respiram aer capitalist.

Soarele trecuse de vârful boltei cereşti, razele lui ajungeau până la noi în compartiment, răsplătindu-ne cu căldura şi strălucirea lor, în timp ce lanurile mişcătoare se ondulau când într-o parte, când în alta, sub adierea uşoară a vântului. Pălăriile de floarea-soarelui se îndreptaseră în direcţia în care mergeam noi, spre vest, dorind parcă să ne însoţească o bucată de drum. Nu mă săturam să admir priveliştea care mi se părea din ce în ce mai minunată şi mă făcea să uit pentru o clipă aventura în care mă aruncasem. Din loc în loc, pâlcuri de copaci mi se prezentau, dar şi dispăreau cu viteză rapidă din faţa ochilor. Mă încânta priveliştea minunată, dar din când în când gândurile, ce pe nesimţite îşi făceau loc în mintea mea, mă cutremurau.

Realitatea mă depăşea, iar nesiguranţa mă tortura, fiindcă nu mai era mult şi trebuia să părăsim acest loc în care ne simţeam siguri, apropiindu-ne tot mai mult de Viena. Simţeam cum roţile trenului, însoţite de zgomote specifice, culisează de pe o şină pe alta, cum macazurile se schimbă unul după altul, până când, în sfârşit, îşi face apariţia un peron lat, împodobit la tot pasul de reclame, dominând capul unei dame cu un şir de mărgele imense, înşirate în jurul gâtului.

Eram prea neiniţiată, ca să-mi fi putut da seama ce ar reprezenta, însă mi-a rămas întipărită în memorie pentru tot restul vieţii.

Am coborât din trenul ce se elibera din ce în ce mai mult de povara mulţimii pestriţe, ce nerăbdătoare mişuna pe peronul larg, apropiindu-se tot mai mult de ţelurile propuse pentru ziua respectivă. Nu ne-am grăbit să coborâm printre primii şi nici nu ne-am îndepărtat. Ne era teamă să nu ne pierdem prin mulţime. Am preferat să aşteptăm ca puhoiul de lume să se împrăştie, în speranţa că familia Martini ne va putea depista mai uşor.

Nu ştiam din ce direcţie vor apărea. Peronul se golise, însă nu se întrezărea nimeni ce ne-ar căuta. Cu o mână ţineam valiza şi cu cealaltă mâna lui Hendrik. Am mers până la prima bancă în imediata apropiere, fiindcă nu ne rămânea altceva de făcut decât să aşteptăm. Eram flămânzi, însetaţi, dar mai ales obosiţi.

Am întins puloverul meu pe bancă. Cu capul la mine în poală, Hendrik a reuşit să aţipească pentru câteva minute. L-am privit intens, cu inima strânsă. Rezistase prima etapă a drumului propus.

Oboseala îi accentua şi mai tare fragilitatea corpului plăpând, fără vlagă, ce-i fusese secătuită de fiecare serie de injecţii cu antibiotice. Ajunseseră la nici mai mult, nici mai puţin de patruzeci de înţepături pe serie. Se obişnuise cu această tortură, nu mai putea să deosebească anormalul de normal, nu mai plângea când se apropia sora cu seringa şi acul nemilos. La fiecare împunsătură auzeam doar un geamăt înfundat ce-mi sfâşia inima, îmi bloca strigătul de durere şi-mi înăbuşea puterile, ce dacă ar fi avut frâu liber, ar fi reuşit să străpungă cei mai îndepărtaţi munţi, ecoul lui făcând înconjurul universului.

Trecuse mai bine de o jumătate de oră şi noi încă aşteptam să fim căutaţi şi găsiţi. Nu mă temeam. În cel mai rău caz, urma să facem cale-ntoarsă. Tot ce aveam erau 350 de mărci, bani ce ne-ar fi ajuns să plătim biletele de întoarcere. Aceşti bani îi depusese pentru noi familia Martini într-un cont la banca din Sighişoara. Altfel nu aveam dreptul de a depune cererea de plecare în vizită. De unde să ştiu eu că socrii mei stăteau pe mărci ca pe fân. Şi totuşi ne-au lăsat să plecăm în lumea largă cu mâna întinsă. Când te gândeşti că pretindeau şi le şi spuneam mamă şi tată!

Ne simţeam singuri pe lume, într-un loc străin, pe care ne adusese trenul disperării, dar şi al speranţei, mânaţi de dorinţa de a învinge, de a căuta în necunoscut mâna salvatoare ce ne-ar fi redat zâmbetul şi bucuria. Măcar să fi înţeles glasul megafoanelor, ce nu mai conteneau să anunţe fiecare mişcare pe roţi, ce se desfăşura în gara din Viena, dar cu ce mă ajuta? Pentru noi nu conta decât prezenţa celor ce ne promiseseră că ne vor aştepta. Şi într-adevăr, după o oră, aşteptarea şi emoţiile au luat sfârşit.

Rita şi Günther Martini s-au apropiat de noi, apoi ne-au îmbrăţişat. Şi-au cerut scuze pentru întârzierea cauzată de circulaţie:
- Ne-am făcut mari griji din cauză că au fost câţiva kilometri de Stau. Ne pare rău că s-a întâmplat aşa, dar ne bucurăm nespus că v-am găsit.

Am simţit cum mi s-a ridicat o piatră de pe inimă, acum nu mai întrevedeam nicio piedică şi eram nerăbdătoare să ajungem în sfârşit în Germania.
- Vom mai zăbovi câteva zile aici în Viena, unde momentan ne petrecem concediul. Rulota noastră se află într-un camping, chiar în Viena şi suntem bucuroşi să vă oferim şi vouă posibilitatea să ne fiţi alături.

Un fior rece ca gheaţa mi-a săgetat şira spinării, gândindu-mă la valabilitatea vizei de intrare în Germania. Speram să nu fi venit până aici degeaba. I-am relatat familiei Martini grijile ce mă apăsau, însă m-au asigurat că ne vom încadra în termenele de valabilitate ale vizei.

Ajunsă în camping, prima dorinţă a fost să fac un duş. La grupul sanitar m-a izbit curăţenia, ordinea, dar şi mirosul plăcut de şampon, balsam şi spray. Făcusem potecă între rulotă şi grupul sanitar, unde se aflau şi cabinele de duş, însă senzaţia că aş mirosi în continuare a transpiraţie nu îmi dădea pace. Probabil cauza trebuia căutată în calitatea şamponului şi a săpunului pe care le folosisem, mirosul lor fiind neputincios în faţa concurenţei. Puţinele haine de schimb de care dispuneam îmi îngreunau şi mai mult situaţia.

A doua zi, cu Hendrik de mâna, respiram aerul din straturile înalte de deasupra Vienei, unde, dintr-o cabină a Roţii Uriaşe (Riesen Rad), contemplam turnurile bisericeşti ce se împlântau în înaltul nemărginit.

Trei zile mai târziu, roţile maşinii alunecau pe autostrada în direcţia Germaniei. Nu era pentru prima dată că mă aflam pe o autostradă. Cu ani în urmă circulasem pe autostrada Bratislava-Brno-Praga, dar nu puteai să faci nicio comparaţie între calitatea celor din Vest cu a celor din Est. Benzi marcate, indicatoare la tot pasul, că trebuia să fii orb sau analfabet, ca să nu te poţi orienta. Dar mai ales trebuia să fie extraordinar să conduci maşina fără teama că roţile ar putea să scape pe neaşteptate în vreo groapă.

La trecerea frontierei în Germania s-au adeverit spusele familiei Martini. Îmi făcusem griji degeaba, fiindcă nu a interesat pe nimeni valabilitatea vizei mele din paşaport. Problema lor era ca maşinile să circule şi să nu stagneze la frontieră. De aceea vameşii făceau mereu semne cu mâna, să ne continuăm drumul, să circulăm mai departe.

La graniţa României trebuia să rezişti întâi celor 20-30 kilometri de coadă, nu conta că era caniculă de patruzeci de grade sau îngheţai la minus treizeci de grade. Aici, vecinii unguri nu erau chiar aşa de nevinovaţi. Întâi ne lăsam dezumanizaţi de ei, doar ştiam unde-i strâng pantofii, apoi ne luau românaşii noştri în primire.

Ce ştiau nemţii ce înseamnă satisfacţia de a cotrobăi prin portbagaje, să goleşti valizele cu haine, fie ele curate, fie murdare, pe mesele de la frontieră, să stai ore în şir în picioare, să-ţi păzeşti averea aşa fără logică, adică degeaba, fără să ai dreptul măcar să pui o întrebare? În România - control vamal! Şi nu în Germania, unde nici măcar nu aveai voie să încurci circulaţia!

Nici de arme nu ne-a întrebat nimeni, nici de valorile aduse cu noi din România. Pur şi simplu civilizaţie.

Ne aflam de câtva timp pe pământul bavarez. Dacă nu m-ar fi chinuit foamea, aş fi uitat că ceea ce trăiam era realitate. De o parte şi de alta, cât puteai cuprinde cu vederea, mă fascina culoarea verde, intensă, a câmpurilor amestecate din loc în loc cu pâlcuri de păduri, ce sub mângâierea caldă a razelor de soare, îşi accentuau şi mai mult strălucirea. O splendoare! O colină o prelua pe cealaltă, văile se pierdeau printre povârnişurile uşoare, iar casele înalte, în stilul specific zonei, încinse cu brâurile grele ale balcoanelor imense, din lemn, erau împovărate de muşcate curgătoare şi îmbălsămate în culoare şi miros.

Eram captivată de ceea ce vedeam. Efectul vizual se răsfrângea pozitiv asupra trăirilor mele, începusem să văd situaţia cu alţi ochi, începusem să sper într-o minune, cu toate că eram abia la început de drum.

Fiindcă eram cu toţii flămânzi, am părăsit autostrada cu gândul să căutam un restaurant. În imediata apropiere se zărea oglinda apei unui lac. Familia Martini a ales un restaurant cu grădină de vară. Era frumos amenajat, mesele şi scaunele erau aşezate sub umbra plăcută a terasei, cu stâlpi de lemn, împodobită cu ghivece de flori curgătoare. Chelneriţele purtau costume naţionale, aşa-zisul Tracht, compus din Dierndl (fusta), bluză albă, cu broderie din dantelă în jurul decolteului şi al mânecilor scurte. Peste fusta lungă, perfect asortat celorlalte accesorii, flutura şorţul de mătase uşor plisat.

Meniul era foarte bogat, însă, neînţelegându-l, am preferat să aleg acelaşi fel de mâncare ca ceilalţi.
- Noi ne-am hotărât să mâncăm peşte cu sos alb şi cartofi natur. Ne oprim şi mâncăm aici ori de câte ori ne aflăm în apropiere. Aveţi altă preferinţă?

Mi-am aruncat privirea pe pagina cu meniul ales, însă preţul mi-a întunecat privirea, cu ce să plătesc?... m-am gândit eu. Foame ne era la amândoi şi cum ştiam că Hendrik mereu avea poftă de mâncare, chiar şi bolnav, m-am sacrificat în favoarea lui.
- Sunt sigură că pentru Hendrik şi pentru mine ajunge o porţie. Eu voi mânca ceea ce rămâne de la el.
- Ai dreptate, porţiile sunt foarte mari şi pentru voi doi precis că este suficientă una, s-a exprimat Rita-Tante.

Îmi creştea inima când vedeam cu câtă poftă mânca Hendrik peştele proaspăt pregătit. Eu alegeam cu grijă oasele, amestecam sosul cu cartofii şi fileul de peşte. Nu era deloc mofturos la mâncare. Adesea mă gândeam că pofta de mâncare i-a lungit zilele. A mâncat toată porţia şi faptul că-l ştiam măcar pe el sătul, mă mulţumea, fiindcă Hendrik avea nevoie de putere, aşa cum avea nevoie de aer.

Foamea îmi dispăruse, la fel şi setea. Sunt convinsă că orice mamă ar fi procedat la fel, favorizându-şi copilul. Nu degeaba se spune: Numai mamă să nu fii!

Instinctul matern este ceva extraordinar, înălţător şi greu de definit în cuvinte. Este un sentiment de dăruire, de ocrotire, dar şi de responsabilitate faţă de fiinţa care reprezintă o parte din tine însăţi, sub o altă întruchipare. În faţa unei mame, limitele se topesc, graniţele se transformă în cărări accesibile, munţii îşi pierd din tărie şi apele învolburate se liniştesc. Intensitatea instinctului matern este incomensurabilă şi de neprevăzut, te însoţeşte pentru tot restul vieţii, fără să dea semne de oboseală. Sentimentul matern este un instinct spontan, un reflex sub a cărui cupolă se înfiripă legătura invincibilă dintre mamă şi copil.

Numai un astfel de sentiment m-a putut împinge să las totul, să nu preget nicio clipă şi să rămân devotată ideii izvorâte în mintea mea cu puţin timp înainte. Numai acest instinct mă trimisese acum, aici pe acest drum lung şi speram să avem amândoi atâta putere ca să-l ducem până la capăt.

Următoarea oprire am făcut-o după un timp scurt, având ocazia să mă bucur de câteva raze de soare şi boarea uşoară ce o simţeam, stând pe puntea de lemn, ancorată deasupra lacului ce-l depistasem mai devreme. Pescăruşii pluteau în bătaia soarelui, deasupra apei liniştite a lacului. Parcă ştiau că le urmăresc zborul acrobatic şi nu ezitau să se apropie din când în când, în speranţa că-i voi recompensa cu câteva firimituri de pâine.

Priveam oglinda apei, în timp ce gândurile nesiguranţei mă inundau. Parcă îmi pierdusem orientarea. Nu ştiam cum se numeşte lacul ce mi se prezenta în faţa ochilor prin claritatea apei, nenumăratele veliere şi vapoare, vegetaţia abundentă cu tentă sălbatică, în care sute de păsări se întreceau în graiul lor melodios. Ceea ce ştiam deocamdată era faptul că trecusem de curând frontiera în Germania, cu inima cât un purice, înfricoşată de viitorul ce mă depăşea cu fiecare kilometru ce-l lăsam în urma noastră.

Nu puteam să mă bucur de libertatea pescăruşilor, nu le înţelegeam graiul, fiindcă eu uitasem demult să mă bucur, problemele de orice natură îmi crescuseră prea mult deasupra capului, povara lor îmi apăsa prea tare sufletul şi mă înfunda tot mai mult în adâncul ce mi se prăbuşea sub picioare.

Am coborât de pe puntea de lemn susţinută deasupra apei prin piloni de beton. După câţiva paşi mi-am întors privirea ca şi cum aş fi vrut să-mi iau rămas bun de la aceste locuri minunate. Şi totuşi mă despărţeam cu greu de clipa pe care aş fi vrut să o păstrez veşnic vie, să nu dau voie momentului ce-l trăiam să se îndepărteze. Poate chiar pescăruşii erau de vină! Din toate părţile apăreau din abundenţă, cu zboruri line şi cu o îndrăzneală obraznică mă înconjuraseră, în timp ce eu, ţinând mâna plăpândă a fiului meu, mă pregătisem deja să le întorc spatele, îndreptându-mă spre viitorul pregătit dinainte de destin. Înapoi nu mai aveam voie să privesc, acum mă preocupa următorul ţel. Să ajungem cât mai repede acasă la familia Martini, în sătucul de lângă Erding, unde precis că mă puteam bucura măcar de un pahar cu apă...

Viaţa mea - Autobiografie

Lev Troţki
Viaţa mea - Autobiografie
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din engleză de Eugen Damian

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Capitolul 11. Emigrant pentru prima oară

În toamna anului 1902 am ajuns la Londra venind de la Zürich via Paris. Cred că era octombrie, dimineaţa devreme, atunci când birja pe care am oprit-o folosind un fel de pantomimă m-a dus la adresa scrisă pe un bileţel. Destinaţia mea era casa lui Lenin. Înainte de a pleca din Zürich, am fost instruit să bat în uşă de trei ori. Uşa a fost deschisă de Nadejda Konstantinovna, care fusese probabil trezită de ciocăniturile mele. Era devreme şi orice persoană care respectă uzanţele lumii civilizate ar fi aşteptat la gară o oră sau două în loc să bată la uşa unei case străine la o asemenea oră nepotrivită. Dar încă mă aflam sub imperiul forţei care mă determinase să plec din Verholensk. În Zürich, îl deranjasem pe Axelrod într-o manieră la fel de barbară, deşi sosirea mea avusese loc în toiul nopţii, nu în zori. Lenin era încă în pat, iar expresia amabilă de pe chipul lui a fost însoţită de o justificată uimire. Cam astea au fost circumstanţele primei noastre întâlniri şi conversaţii. Atât Vladimir Ilici[*], cât şi Nadejda Konstantinovna mă cunoşteau deja din scrisoarea lui Kler şi mă aşteptau.

Am fost întâmpinat cu un "A sosit Pero!". Am deşertat pe dată sacul cu impresii din Rusia: legăturile din sud sunt proaste, adresa secretă a organizaţiei Iskra din Harkov este greşită, editorii de la Muncitorul din sud se opun fuzionării, traversarea frontierei austriece se află în mâinile unui elev de la gymnasium care refuză să-i ajute pe adepţii Iskrei. Faptele în sine nu prea aveau darul să-ţi inspire speranţă, dar exista suficientă credinţă care să compenseze acest neajuns.

Fie în dimineaţa aceea, fie în următoarea, Vladimir Ilici şi cu mine am făcut o lungă plimbare prin Londra. De pe un pod, Lenin a arătat spre Westminster şi spre alte clădiri faimoase. Nu-mi aduc aminte exact cuvintele pe care le-a folosit, dar ideea era următoarea: "Ăsta e faimosul lor Westminster", iar "lor" se referea desigur nu la englezi, ci la clasele conducătoare. Această implicaţie, care n-a fost nicidecum accentuată în vreun fel, ci a ieşit la suprafaţă dinlăuntrul acestui om, exprimată mai mult prin tonul vocii decât prin orice altceva, era mereu prezentă, indiferent dacă Lenin vorbea despre comorile culturii, de noile realizări, de bogata colecţie de cărţi din Muzeul Britanic, despre informaţiile conţinute în cele mai mari publicaţii europene sau, după ani, despre artileria germană ori despre aviaţia franceză. Ei cunosc asta sau deţin asta, au făcut asta sau au realizat asta - dar ce duşmani sunt! În ochii lui, umbra invizibilă a claselor conducătoare plana asupra întregii culturi umane - o umbră care pentru el era le fel de reală ca lumina zilei.

Arhitectura Londrei de-abia dacă mi-a atras atenţia. Transportat fizic din Verholensk în ţări pe care le vedeam pentru prima dată, am absorbit Viena, Parisul şi Londra într-o manieră extrem de sumară, iar detalii precum Westminster Palace îmi păreau de-a dreptul de prisos. Desigur, nu pentru asta mă scosese Lenin la acea lungă plimbare. Scopul său era să mă cunoască şi să mă chestioneze. Iar examinarea lui, trebuie admis acest lucru, a fost într-adevăr foarte minuţioasă.

I-am relatat totul despre discuţiile noastre din Siberia, mai ales despre problema unei organizaţii centralizate; despre eseul meu cu acest subiect; despre confruntările violente cu vechii populişti din Irkuţk, unde stătusem câteva săptămâni; despre cele trei eseuri ale lui Mahaiski, şi aşa mai departe. Lenin ştia să asculte.
- Şi cum v-aţi descurcat cu problemele teoretice? m-a întrebat el.

I-am povestit cum am studiat în grup cartea lui, Dezvoltarea capitalismului în Rusia, în închisoarea de tranzit din Moscova, şi cum am lucrat în exil pe Capitalul lui Marx, dar a trebuit să ne oprim la volumul al doilea. Studiasem cu atenţie controversa dintre Bernstein şi Kautsky, utilizând sursele originale. Printre noi nu existau adepţi ai lui Bernstein. În filozofie, fuseserăm impresionaţi în mare măsură de cartea lui Bogdanov, care combina marxismul cu teoria cunoaşterii dezbătută de Mach şi Avenarius. La vremea aceea, Lenin credea şi el că teoriile lui Bogdanov erau corecte. "Nu sunt filozof", a recunoscut el şovăind aproape imperceptibil, "dar Plehanov denunţă faptul că filozofia lui Bogdanov este un fel de idealism mascat." Câţiva ani mai târziu, Lenin a dedicat un întreg volum discuţiei despre Mach şi Avenarius; criticarea teoriilor lor a fost fundamental identică cu cea exprimată de Plehanov.

În cursul conversaţiei noastre am menţionat faptul că exilaţii din Siberia fuseseră foarte impresionaţi de cantitatea enormă de date statistice analizate în cartea lui Lenin despre capitalismul rus. "Ştii, totul a fost făcut pe neaşteptate", a răspuns el oarecum stânjenit. Aparent, era încântat că tinerii tovarăşi apreciau colosalul volum de muncă investit în primul său op despre economie. Apoi am discutat doar în linii generale despre viitoarea mea activitate. Am ajuns la concluzia că ar fi bine să stau o vreme în străinătate, să mă familiarizez cu literatura curentă, să privesc în jur, restul urmând să fie discutat mai târziu. În orice caz, intenţionam ca, după un timp, să mă întorc ilegal în Rusia pentru a-mi continua activitatea revoluţionară.

Nadejda Konstantinovna m-a dus la o casă aflată la o distanţă de câteva străzi, unde locuiau Vera Zasulici, Martov şi Blumenfeld, directorul presei tipografice a publicaţiei Iskra, unde mi-au găsit şi mie o cameră. Potrivit obiceiului britanic, camerele erau aranjate pe verticală, nu la acelaşi etaj, ca în Rusia: camera de jos era ocupată de proprietăreasă, iar chiriaşii stăteau unul deasupra celuilalt. Exista şi o cameră comună în care ne beam cafeaua, fumam şi ne angajam în discuţii interminabile. Din cauza lui Zasulici, dar nu fără ajutorul lui Martov, această încăpere era întotdeauna în neorânduială. După prima lui vizită în această cameră, Plehanov a descris-o ca fiind o "vizuină".

Acesta a fost începutul scurtei mele şederi la Londra. Am început să studiez articolele publicate în Iskra şi în revista Zaria, care provenea din aceleaşi redacţii. Erau nişte periodice strălucite, care combinau profunzimea ştiinţifică cu pasiunea revoluţionară. Practic, m-am îndrăgostit de Iskra şi am fost atât de ruşinat de ignoranţa mea, încât mi-am încordat fiecare nerv în efortul de a o depăşi. Curând, am început să scriu pentru Iskra. La început, comentarii scurte, dar ceva mai târziu am trecut la articole politice şi chiar la editoriale.

Tot pe atunci, am ţinut şi o conferinţă publică la Whitechapel, unde am avut o controversă cu patriarhul emigranţilor ruşi, Ceaikovski, şi cu anarhistul Cerkezov, şi el un bărbat în etate. Am fost sincer uimit de argumentele infantile prin care aceşti bătrâni de ispravă încercau să desfiinţeze marxismul. Îmi amintesc că m-am întors acasă simţindu-mă în al nouălea cer. În cazul contactelor mele cu Whitechapel şi cu lumea exterioară în general, intermediarul meu era un vechi londonez, Alexeev, un emigrant marxist şi un apropiat al editorilor Iskrei. El m-a iniţiat în misterele vieţii britanice şi, în general, a fost sursa mea de informaţii de toate felurile. Despre Lenin, Alexeev vorbea cu un mare respect. "Eu cred", mi-a zis el odată, "că Lenin este mai important pentru revoluţie decât Plehanov." Nu i-am spus asta lui Lenin, desigur, dar am vorbit cu Martov. Martov nu a făcut niciun comentariu.

Într-o duminică, m-am dus împreună cu Lenin şi cu Krupskaia la o adunare social-democrată ţinută într-o biserică unde cuvântările au alternat cu intonarea imnurilor. Principalul vorbitor era un compozitor care tocmai se întorsese din Australia. A vorbit despre revoluţia socială. Apoi toată lumea s-a ridicat şi a cântat: "Dumnezeule Atotputernic, fă să nu mai fie nici regi, nici bogaţi!" Aproape că nu-mi venea să-mi cred ochilor şi urechilor. După ce am ieşit din biserică, Lenin a comentat: "Există multe elemente revoluţionare şi socialiste în rândul proletariatului englez, dar sunt amestecate cu conservatorismul, religia şi prejudecăţile, şi nu pot ieşi la suprafaţă să se unească."

După întâlnirea de la biserica social-democrată am cinat într-o bucătărioară dintr-un apartament de două camere. Prietenii mei au glumit ca de obicei pe seama incapacităţii mele de găsi drumul spre casă. Mă orientam cu greu pe străzi şi, având în vedere înclinaţia mea spre gândirea sistematică, am numit acest defect "cretinism topografic". Ulterior, m-am descurcat mai bine, dar numai după multe eforturi.

Modestele mele cunoştinţe de limba engleză, dobândite în închisoarea din Odessa, nu au evoluat decât în mică măsură în timpul şederii mele la Londra. Eram mult prea absorbit de problemele ruseşti. Marxismul britanic nu era interesant. Centrul intelectual al social-democraţiei era la vremea aceea Germania şi urmăream cu atenţie lupta continuă dintre marxiştii "ortodocşi" şi "revizionişti".

La Londra, la fel ca mai târziu la Geneva, i-am întâlnit pe Zasulici şi pe Martov mult mai des decât pe Lenin. Pentru că la Londra locuiam în aceeaşi casă, iar la Geneva luam în general masa în aceleaşi restaurante, mă întâlneam de câteva ori pe zi cu Zasulici şi cu Martov, în vreme ce Lenin ducea o viaţă de familist, iar fiecare întâlnire cu el, exceptându-le pe cele oficiale, reprezenta un mic eveniment. Obiceiurile şi gusturile boeme care contau atât de mult pentru Martov îi erau complet străine lui Lenin. El ştia că timpul, indiferent de relativitatea lui, era un dar suprem. Îşi petrecea o mare parte din timp în biblioteca de la Muzeul Britanic, unde îşi continua studiile teoretice şi îşi scria de obicei articolele pentru ziar. Cu ajutorul lui, am obţinut şi eu accesul în acest sanctuar. Eram nesăţios şi mă îndopam pur şi simplu cu supraabundenţa de cărţi de acolo. Curând însă, a trebuit să plec pe continent.

După "testul" apariţiei mele publice la Whitechapel, am fost trimis într-un turneu de conferinţe la Bruxelles, Liège şi Paris. Conferinţa mea era dedicată apărării materialismului istoric împotriva criticilor aşa-numitei "şcoli subiective ruse". Lenin era foarte interesat de subiectul meu. I-am arătat un sinopsis detaliat, iar el m-a sfătuit să-mi revizuiesc prelegerea astfel încât să poată fi publicată sub formă de articol în următorul număr al revistei Zaria. Dar n-am avut curajul să apar alături de Plehanov şi de alţii cu un eseu strict teoretic.

De la Paris am fost convocat urgent prin telegraf la Londra. Aveau în plan să mă trimită din nou clandestin în Rusia, deoarece rapoartele primite de acolo se plângeau de arestările în masă şi de lipsa oamenilor, solicitându-se întoarcerea mea. Dar nici n-am pus bine piciorul în Londra, că planul s-a schimbat. Deutsch, care locuia pe atunci în Londra şi care mă tratase cu multă bunăvoinţă, mi-a spus după aceea că mă susţinuse, insistând asupra faptului că "tânărul" (nu avea niciun alt nume pentru mine) trebuia să mai stea o vreme în străinătate pentru a-şi desăvârşi educaţia. Lenin a fost de acord cu el. Perspectiva de a lucra în organizaţia rusă Iskra era tentantă, dar, cu toate acestea, eram foarte bucuros să mai rămân puţin în străinătate.

M-am întors la Paris, unde, spre deosebire de Londra, colonia studenţilor ruşi era foarte mare. Partidele revoluţionare se luptau aprig între ele pentru a câştiga adeziunea masei de studenţi. Iată un fragment din amintirile consemnate de N. I. Sedova despre acea perioadă:

"Toamna anului 1902 a fost marcată de frecventele conferinţe ţinute în colonia rusă din Paris. Grupul Iskra, din care făceam şi eu parte, i-a văzut mai întâi pe Martov, apoi pe Lenin. Se purta un război împotriva «economiştilor» şi a revoluţionarilor socialişti. În grupul nostru se vorbea despre sosirea unui tovarăş tânăr care evadase din Siberia. Acesta a vizitat-o pe E. M. Alexandrova, odinioară una dintre narodovolţi, care se alăturase ulterior Iskrei. Noi, cei din generaţia mai tânără, eram foarte ataşaţi de Ekaterina Mihailovna, îi ascultam vorbele cu mare interes şi ne aflam sub influenţa ei. Atunci când şi-a făcut apariţia la Paris tânărul colaborator al Iskrei, Ekaterina Mihailovna m-a rugat să aflu dacă nu exista cumva prin apropiere vreo cameră de închiriat. S-a întâmplat să fie una în casa în care locuiam eu. Chiria era de 12 franci pe lună, însă odaia era mică, întunecoasă şi îngustă, ca o celulă de închisoare. Când am început să-i descriu odaia, Ekaterina Mihailovna mi-a tăiat vorba: «Gata cu descrierea - e bună. S-o ia.»

După ce tânărul tovarăş (al cărui nume nu ne-a fost dezvăluit) s-a instalat în cameră, Ekaterina Mihailovna m-a întrebat: «Se pregăteşte pentru conferinţă?» «Nu ştiu, cred că da», am răspuns eu. «Aseară, pe când urcam scările, l-am auzit fluierând în camera lui.» «Atunci, spune-i să-şi dea silinţa şi să nu mai fluiere.» Se gândea cu îngrijorare la faptul că «el» trebuia să aibă succes. Însă neliniştea ei s-a dovedit fără rost. Conferinţa s-a desfăşurat foarte bine, iar colonia a fost încântată, tânărul adept al Iskrei întrecând toate aşteptările."

Am fost mult mai interesat să învăţ despre Paris decât despre Londra. Şi asta datorită influenţei exercitate de N. I. Sedova. M-am născut şi am fost crescut la ţară, dar de-abia la Paris am început să fiu mai atras de natură. Tot acolo am făcut cunoştinţă cu arta adevărată. Am învăţat să apreciez pictura, ca şi natura, cu mare dificultate. Una dintre însemnările ulterioare ale Sedovei sună aşa: "Şi-a exprimat părerea generală despre Paris în acest fel: «Seamănă cu Odessa, dar Odessa e mai frumoasă.» Această concluzie absurdă poate fi explicată de faptul că L. D. era atât de absorbit de viaţa politică, încât nu putea vedea nimic altceva decât dacă i se impunea cu forţa. Atunci reacţiona de parcă ar fi fost vorba de o bătaie de cap, de ceva inevitabil. Nu am fost de acord cu aprecierea făcută la adresa Parisului şi l-am dojenit puţin din pricina asta."

Da, chiar aşa s-a întâmplat. Am intrat în atmosfera unui centru al lumii cu o atitudine obstinată şi antagonistă. La început, am "renegat" Parisul şi chiar am încercat să-l ignor. Ca să spunem lucrurilor pe nume, semănam cu un barbar mânat de instinctul de autoconservare. Simţeam că, pentru a mă apropia de Paris şi pentru a-l înţelege pe deplin, trebuia să consum o mare cantitate de energie mentală. Însă eu aveam propria mea lume revoluţionară, care era foarte exigentă şi nu admitea rivalitatea altor preocupări. Cu dificultate şi treptat, m-am apropiat de artă. M-am menţinut ferm pe poziţie în faţa Luvrului, a Luxembourgului şi a expoziţiilor. Rubens mi s-a părut prea bine hrănit şi prea mulţumit de sine, Puvis de Chavannes prea ascetic şi prea şters, portretele lui Carrière m-au iritat cu ambiguitatea lor crepusculară. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru sculptură şi arhitectură. De fapt, mă împotriveam artei aşa cum mă opusesem în tinereţe revoluţiei şi mai apoi marxismului; aşa cum mă opusesem timp de câţiva lui Lenin şi metodelor sale. Revoluţia din 1905 a întrerupt însă curând progresul comuniunii mele cu Europa şi cultura sa. De-abia în perioada celui de-al doilea exil m-am apropiat din nou de artă - am văzut diverse lucruri, am citit şi chiar am scris despre ea. Dar n-am depăşit niciodată faza de pur diletantism.

La Paris, l-am ascultat pe Jaurès. La momentul acela, Waldeck-Rousseau se afla în fruntea guvernului, Millerand era ministrul poştelor, iar generalul Galiffet ministru de război. Am luat parte la o demonstraţie de stradă a guesdiştilor[†] şi am strigat sârguincios, alături de ceilalţi, tot felul de lucruri neplăcute împotriva lui Millerand. Jaurès nu mi-a făcut o impresie deosebită. Simţeam cu o mare intensitate că era un inamic. După doar câţiva ani, am învăţat să apreciez acel personaj măreţ, chiar dacă atitudinea mea faţă de concepţiile sale a rămas la fel de ostilă ca şi până atunci.

Presat de secţiunea marxistă a studenţilor, Lenin a fost de acord să ţină trei conferinţe despre problema agrară la Şcoala Superioară organizată la Paris de profesorii alungaţi din universităţile ruseşti. Profesorii liberali l-au rugat pe indezirabilul conferenţiar să se abţină pe cât posibil de la orice fel de polemici. Însă Lenin nu a făcut nicio promisiune în această direcţie şi şi-a început prima conferinţă cu declaraţia că marxismul este o teorie revoluţionară şi, prin urmare, fundamental polemică. Îmi amintesc că Vladimir Ilici era foarte surescitat înainte de prima conferinţă, dar imediat ce s-a urcat pe podium s-a stăpânit complet, sau cel puţin aşa a lăsat impresia. Profesorul Gambarov, care venise să-l asculte, i-a împărtăşit impresiile lui Deutsch cam în aceşti termeni: "Un profesor perfect." Evident că, pentru el, asta era cea mai mare laudă posibilă.

Odată, am decis să-l ducem pe Lenin la operă. Toate aranjamentele i-au fost încredinţate Sedovei. Lenin a mers la Opéra Comique cu aceeaşi servietă pe care o lua cu el la conferinţe. Aveam locuri la galerie. În afară de Lenin, de Sedova şi de mine, cred că mai venise şi Martov. O reminiscenţă îngrozitor de nemuzicală este asociată întotdeauna în mintea mea cu această vizită la operă. La Paris, Lenin îşi cumpărase o pereche de pantofi care mai apoi s-au dovedit mici. Întâmplarea a făcut ca eu să am nevoie tocmai atunci de pantofi noi. Am primit pantofii lui Lenin şi, la început, am crezut că mi se potrivesc de minune. Drumul până la operă s-a desfăşurat în condiţii bune. Dar în sală am început să am dureri. Pe drumul spre casă, am trecut prin chinurile iadului, în timp ce Lenin mă tachina fără milă pentru că, încălţând aceiaşi pantofi, păţise la fel.

Am plecat din Paris pentru un turneu de conferinţe care urmau să aibă loc în coloniile studenţeşti din Bruxelles şi Liège, apoi în alte câteva oraşe din Germania. La Heidelberg, l-am ascultat pe bătrânul Kuno Fischer, dar n-am fost atras de învăţătura sa kantiană. Filozofia normativă era complet străină fiinţei mele. Cum să preferi fânul uscat atunci când lângă el se află o iarbă moale şi proaspătă? Printre studenţii ruşi, Heidelbergul avea renumele de centru al idealismului filozofic. Unul dintre ei era Avksentiev, viitorul ministru de interne din guvernul Kerenski. Am avut acolo mai multe controverse aprinse cu privire la dialectica materialistă.

---

[*] Numele întreg real al lui Lenin era Vladimir Ilici Ulianov, Nikolai Lenin fiind pseudonimul său, folosit şi în activitatea de partid. După revoluţie, referirile la el se făceau utilizându-se numele Vladimir Ilici Lenin sau, mai familiar, Ilici. Numele de fată al soţiei sale era Nadejda Konstantinovna Krupskaia. (n. ed.)

[†] Adepţi ai lui Jules Guesde (1845-1922), politician şi jurnalist francez socialist. (n. tr.)