Viaţa mea - Autobiografie

Lev Troţki
Viaţa mea - Autobiografie
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din engleză de Eugen Damian

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Capitolul 11. Emigrant pentru prima oară

În toamna anului 1902 am ajuns la Londra venind de la Zürich via Paris. Cred că era octombrie, dimineaţa devreme, atunci când birja pe care am oprit-o folosind un fel de pantomimă m-a dus la adresa scrisă pe un bileţel. Destinaţia mea era casa lui Lenin. Înainte de a pleca din Zürich, am fost instruit să bat în uşă de trei ori. Uşa a fost deschisă de Nadejda Konstantinovna, care fusese probabil trezită de ciocăniturile mele. Era devreme şi orice persoană care respectă uzanţele lumii civilizate ar fi aşteptat la gară o oră sau două în loc să bată la uşa unei case străine la o asemenea oră nepotrivită. Dar încă mă aflam sub imperiul forţei care mă determinase să plec din Verholensk. În Zürich, îl deranjasem pe Axelrod într-o manieră la fel de barbară, deşi sosirea mea avusese loc în toiul nopţii, nu în zori. Lenin era încă în pat, iar expresia amabilă de pe chipul lui a fost însoţită de o justificată uimire. Cam astea au fost circumstanţele primei noastre întâlniri şi conversaţii. Atât Vladimir Ilici[*], cât şi Nadejda Konstantinovna mă cunoşteau deja din scrisoarea lui Kler şi mă aşteptau.

Am fost întâmpinat cu un "A sosit Pero!". Am deşertat pe dată sacul cu impresii din Rusia: legăturile din sud sunt proaste, adresa secretă a organizaţiei Iskra din Harkov este greşită, editorii de la Muncitorul din sud se opun fuzionării, traversarea frontierei austriece se află în mâinile unui elev de la gymnasium care refuză să-i ajute pe adepţii Iskrei. Faptele în sine nu prea aveau darul să-ţi inspire speranţă, dar exista suficientă credinţă care să compenseze acest neajuns.

Fie în dimineaţa aceea, fie în următoarea, Vladimir Ilici şi cu mine am făcut o lungă plimbare prin Londra. De pe un pod, Lenin a arătat spre Westminster şi spre alte clădiri faimoase. Nu-mi aduc aminte exact cuvintele pe care le-a folosit, dar ideea era următoarea: "Ăsta e faimosul lor Westminster", iar "lor" se referea desigur nu la englezi, ci la clasele conducătoare. Această implicaţie, care n-a fost nicidecum accentuată în vreun fel, ci a ieşit la suprafaţă dinlăuntrul acestui om, exprimată mai mult prin tonul vocii decât prin orice altceva, era mereu prezentă, indiferent dacă Lenin vorbea despre comorile culturii, de noile realizări, de bogata colecţie de cărţi din Muzeul Britanic, despre informaţiile conţinute în cele mai mari publicaţii europene sau, după ani, despre artileria germană ori despre aviaţia franceză. Ei cunosc asta sau deţin asta, au făcut asta sau au realizat asta - dar ce duşmani sunt! În ochii lui, umbra invizibilă a claselor conducătoare plana asupra întregii culturi umane - o umbră care pentru el era le fel de reală ca lumina zilei.

Arhitectura Londrei de-abia dacă mi-a atras atenţia. Transportat fizic din Verholensk în ţări pe care le vedeam pentru prima dată, am absorbit Viena, Parisul şi Londra într-o manieră extrem de sumară, iar detalii precum Westminster Palace îmi păreau de-a dreptul de prisos. Desigur, nu pentru asta mă scosese Lenin la acea lungă plimbare. Scopul său era să mă cunoască şi să mă chestioneze. Iar examinarea lui, trebuie admis acest lucru, a fost într-adevăr foarte minuţioasă.

I-am relatat totul despre discuţiile noastre din Siberia, mai ales despre problema unei organizaţii centralizate; despre eseul meu cu acest subiect; despre confruntările violente cu vechii populişti din Irkuţk, unde stătusem câteva săptămâni; despre cele trei eseuri ale lui Mahaiski, şi aşa mai departe. Lenin ştia să asculte.
- Şi cum v-aţi descurcat cu problemele teoretice? m-a întrebat el.

I-am povestit cum am studiat în grup cartea lui, Dezvoltarea capitalismului în Rusia, în închisoarea de tranzit din Moscova, şi cum am lucrat în exil pe Capitalul lui Marx, dar a trebuit să ne oprim la volumul al doilea. Studiasem cu atenţie controversa dintre Bernstein şi Kautsky, utilizând sursele originale. Printre noi nu existau adepţi ai lui Bernstein. În filozofie, fuseserăm impresionaţi în mare măsură de cartea lui Bogdanov, care combina marxismul cu teoria cunoaşterii dezbătută de Mach şi Avenarius. La vremea aceea, Lenin credea şi el că teoriile lui Bogdanov erau corecte. "Nu sunt filozof", a recunoscut el şovăind aproape imperceptibil, "dar Plehanov denunţă faptul că filozofia lui Bogdanov este un fel de idealism mascat." Câţiva ani mai târziu, Lenin a dedicat un întreg volum discuţiei despre Mach şi Avenarius; criticarea teoriilor lor a fost fundamental identică cu cea exprimată de Plehanov.

În cursul conversaţiei noastre am menţionat faptul că exilaţii din Siberia fuseseră foarte impresionaţi de cantitatea enormă de date statistice analizate în cartea lui Lenin despre capitalismul rus. "Ştii, totul a fost făcut pe neaşteptate", a răspuns el oarecum stânjenit. Aparent, era încântat că tinerii tovarăşi apreciau colosalul volum de muncă investit în primul său op despre economie. Apoi am discutat doar în linii generale despre viitoarea mea activitate. Am ajuns la concluzia că ar fi bine să stau o vreme în străinătate, să mă familiarizez cu literatura curentă, să privesc în jur, restul urmând să fie discutat mai târziu. În orice caz, intenţionam ca, după un timp, să mă întorc ilegal în Rusia pentru a-mi continua activitatea revoluţionară.

Nadejda Konstantinovna m-a dus la o casă aflată la o distanţă de câteva străzi, unde locuiau Vera Zasulici, Martov şi Blumenfeld, directorul presei tipografice a publicaţiei Iskra, unde mi-au găsit şi mie o cameră. Potrivit obiceiului britanic, camerele erau aranjate pe verticală, nu la acelaşi etaj, ca în Rusia: camera de jos era ocupată de proprietăreasă, iar chiriaşii stăteau unul deasupra celuilalt. Exista şi o cameră comună în care ne beam cafeaua, fumam şi ne angajam în discuţii interminabile. Din cauza lui Zasulici, dar nu fără ajutorul lui Martov, această încăpere era întotdeauna în neorânduială. După prima lui vizită în această cameră, Plehanov a descris-o ca fiind o "vizuină".

Acesta a fost începutul scurtei mele şederi la Londra. Am început să studiez articolele publicate în Iskra şi în revista Zaria, care provenea din aceleaşi redacţii. Erau nişte periodice strălucite, care combinau profunzimea ştiinţifică cu pasiunea revoluţionară. Practic, m-am îndrăgostit de Iskra şi am fost atât de ruşinat de ignoranţa mea, încât mi-am încordat fiecare nerv în efortul de a o depăşi. Curând, am început să scriu pentru Iskra. La început, comentarii scurte, dar ceva mai târziu am trecut la articole politice şi chiar la editoriale.

Tot pe atunci, am ţinut şi o conferinţă publică la Whitechapel, unde am avut o controversă cu patriarhul emigranţilor ruşi, Ceaikovski, şi cu anarhistul Cerkezov, şi el un bărbat în etate. Am fost sincer uimit de argumentele infantile prin care aceşti bătrâni de ispravă încercau să desfiinţeze marxismul. Îmi amintesc că m-am întors acasă simţindu-mă în al nouălea cer. În cazul contactelor mele cu Whitechapel şi cu lumea exterioară în general, intermediarul meu era un vechi londonez, Alexeev, un emigrant marxist şi un apropiat al editorilor Iskrei. El m-a iniţiat în misterele vieţii britanice şi, în general, a fost sursa mea de informaţii de toate felurile. Despre Lenin, Alexeev vorbea cu un mare respect. "Eu cred", mi-a zis el odată, "că Lenin este mai important pentru revoluţie decât Plehanov." Nu i-am spus asta lui Lenin, desigur, dar am vorbit cu Martov. Martov nu a făcut niciun comentariu.

Într-o duminică, m-am dus împreună cu Lenin şi cu Krupskaia la o adunare social-democrată ţinută într-o biserică unde cuvântările au alternat cu intonarea imnurilor. Principalul vorbitor era un compozitor care tocmai se întorsese din Australia. A vorbit despre revoluţia socială. Apoi toată lumea s-a ridicat şi a cântat: "Dumnezeule Atotputernic, fă să nu mai fie nici regi, nici bogaţi!" Aproape că nu-mi venea să-mi cred ochilor şi urechilor. După ce am ieşit din biserică, Lenin a comentat: "Există multe elemente revoluţionare şi socialiste în rândul proletariatului englez, dar sunt amestecate cu conservatorismul, religia şi prejudecăţile, şi nu pot ieşi la suprafaţă să se unească."

După întâlnirea de la biserica social-democrată am cinat într-o bucătărioară dintr-un apartament de două camere. Prietenii mei au glumit ca de obicei pe seama incapacităţii mele de găsi drumul spre casă. Mă orientam cu greu pe străzi şi, având în vedere înclinaţia mea spre gândirea sistematică, am numit acest defect "cretinism topografic". Ulterior, m-am descurcat mai bine, dar numai după multe eforturi.

Modestele mele cunoştinţe de limba engleză, dobândite în închisoarea din Odessa, nu au evoluat decât în mică măsură în timpul şederii mele la Londra. Eram mult prea absorbit de problemele ruseşti. Marxismul britanic nu era interesant. Centrul intelectual al social-democraţiei era la vremea aceea Germania şi urmăream cu atenţie lupta continuă dintre marxiştii "ortodocşi" şi "revizionişti".

La Londra, la fel ca mai târziu la Geneva, i-am întâlnit pe Zasulici şi pe Martov mult mai des decât pe Lenin. Pentru că la Londra locuiam în aceeaşi casă, iar la Geneva luam în general masa în aceleaşi restaurante, mă întâlneam de câteva ori pe zi cu Zasulici şi cu Martov, în vreme ce Lenin ducea o viaţă de familist, iar fiecare întâlnire cu el, exceptându-le pe cele oficiale, reprezenta un mic eveniment. Obiceiurile şi gusturile boeme care contau atât de mult pentru Martov îi erau complet străine lui Lenin. El ştia că timpul, indiferent de relativitatea lui, era un dar suprem. Îşi petrecea o mare parte din timp în biblioteca de la Muzeul Britanic, unde îşi continua studiile teoretice şi îşi scria de obicei articolele pentru ziar. Cu ajutorul lui, am obţinut şi eu accesul în acest sanctuar. Eram nesăţios şi mă îndopam pur şi simplu cu supraabundenţa de cărţi de acolo. Curând însă, a trebuit să plec pe continent.

După "testul" apariţiei mele publice la Whitechapel, am fost trimis într-un turneu de conferinţe la Bruxelles, Liège şi Paris. Conferinţa mea era dedicată apărării materialismului istoric împotriva criticilor aşa-numitei "şcoli subiective ruse". Lenin era foarte interesat de subiectul meu. I-am arătat un sinopsis detaliat, iar el m-a sfătuit să-mi revizuiesc prelegerea astfel încât să poată fi publicată sub formă de articol în următorul număr al revistei Zaria. Dar n-am avut curajul să apar alături de Plehanov şi de alţii cu un eseu strict teoretic.

De la Paris am fost convocat urgent prin telegraf la Londra. Aveau în plan să mă trimită din nou clandestin în Rusia, deoarece rapoartele primite de acolo se plângeau de arestările în masă şi de lipsa oamenilor, solicitându-se întoarcerea mea. Dar nici n-am pus bine piciorul în Londra, că planul s-a schimbat. Deutsch, care locuia pe atunci în Londra şi care mă tratase cu multă bunăvoinţă, mi-a spus după aceea că mă susţinuse, insistând asupra faptului că "tânărul" (nu avea niciun alt nume pentru mine) trebuia să mai stea o vreme în străinătate pentru a-şi desăvârşi educaţia. Lenin a fost de acord cu el. Perspectiva de a lucra în organizaţia rusă Iskra era tentantă, dar, cu toate acestea, eram foarte bucuros să mai rămân puţin în străinătate.

M-am întors la Paris, unde, spre deosebire de Londra, colonia studenţilor ruşi era foarte mare. Partidele revoluţionare se luptau aprig între ele pentru a câştiga adeziunea masei de studenţi. Iată un fragment din amintirile consemnate de N. I. Sedova despre acea perioadă:

"Toamna anului 1902 a fost marcată de frecventele conferinţe ţinute în colonia rusă din Paris. Grupul Iskra, din care făceam şi eu parte, i-a văzut mai întâi pe Martov, apoi pe Lenin. Se purta un război împotriva «economiştilor» şi a revoluţionarilor socialişti. În grupul nostru se vorbea despre sosirea unui tovarăş tânăr care evadase din Siberia. Acesta a vizitat-o pe E. M. Alexandrova, odinioară una dintre narodovolţi, care se alăturase ulterior Iskrei. Noi, cei din generaţia mai tânără, eram foarte ataşaţi de Ekaterina Mihailovna, îi ascultam vorbele cu mare interes şi ne aflam sub influenţa ei. Atunci când şi-a făcut apariţia la Paris tânărul colaborator al Iskrei, Ekaterina Mihailovna m-a rugat să aflu dacă nu exista cumva prin apropiere vreo cameră de închiriat. S-a întâmplat să fie una în casa în care locuiam eu. Chiria era de 12 franci pe lună, însă odaia era mică, întunecoasă şi îngustă, ca o celulă de închisoare. Când am început să-i descriu odaia, Ekaterina Mihailovna mi-a tăiat vorba: «Gata cu descrierea - e bună. S-o ia.»

După ce tânărul tovarăş (al cărui nume nu ne-a fost dezvăluit) s-a instalat în cameră, Ekaterina Mihailovna m-a întrebat: «Se pregăteşte pentru conferinţă?» «Nu ştiu, cred că da», am răspuns eu. «Aseară, pe când urcam scările, l-am auzit fluierând în camera lui.» «Atunci, spune-i să-şi dea silinţa şi să nu mai fluiere.» Se gândea cu îngrijorare la faptul că «el» trebuia să aibă succes. Însă neliniştea ei s-a dovedit fără rost. Conferinţa s-a desfăşurat foarte bine, iar colonia a fost încântată, tânărul adept al Iskrei întrecând toate aşteptările."

Am fost mult mai interesat să învăţ despre Paris decât despre Londra. Şi asta datorită influenţei exercitate de N. I. Sedova. M-am născut şi am fost crescut la ţară, dar de-abia la Paris am început să fiu mai atras de natură. Tot acolo am făcut cunoştinţă cu arta adevărată. Am învăţat să apreciez pictura, ca şi natura, cu mare dificultate. Una dintre însemnările ulterioare ale Sedovei sună aşa: "Şi-a exprimat părerea generală despre Paris în acest fel: «Seamănă cu Odessa, dar Odessa e mai frumoasă.» Această concluzie absurdă poate fi explicată de faptul că L. D. era atât de absorbit de viaţa politică, încât nu putea vedea nimic altceva decât dacă i se impunea cu forţa. Atunci reacţiona de parcă ar fi fost vorba de o bătaie de cap, de ceva inevitabil. Nu am fost de acord cu aprecierea făcută la adresa Parisului şi l-am dojenit puţin din pricina asta."

Da, chiar aşa s-a întâmplat. Am intrat în atmosfera unui centru al lumii cu o atitudine obstinată şi antagonistă. La început, am "renegat" Parisul şi chiar am încercat să-l ignor. Ca să spunem lucrurilor pe nume, semănam cu un barbar mânat de instinctul de autoconservare. Simţeam că, pentru a mă apropia de Paris şi pentru a-l înţelege pe deplin, trebuia să consum o mare cantitate de energie mentală. Însă eu aveam propria mea lume revoluţionară, care era foarte exigentă şi nu admitea rivalitatea altor preocupări. Cu dificultate şi treptat, m-am apropiat de artă. M-am menţinut ferm pe poziţie în faţa Luvrului, a Luxembourgului şi a expoziţiilor. Rubens mi s-a părut prea bine hrănit şi prea mulţumit de sine, Puvis de Chavannes prea ascetic şi prea şters, portretele lui Carrière m-au iritat cu ambiguitatea lor crepusculară. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru sculptură şi arhitectură. De fapt, mă împotriveam artei aşa cum mă opusesem în tinereţe revoluţiei şi mai apoi marxismului; aşa cum mă opusesem timp de câţiva lui Lenin şi metodelor sale. Revoluţia din 1905 a întrerupt însă curând progresul comuniunii mele cu Europa şi cultura sa. De-abia în perioada celui de-al doilea exil m-am apropiat din nou de artă - am văzut diverse lucruri, am citit şi chiar am scris despre ea. Dar n-am depăşit niciodată faza de pur diletantism.

La Paris, l-am ascultat pe Jaurès. La momentul acela, Waldeck-Rousseau se afla în fruntea guvernului, Millerand era ministrul poştelor, iar generalul Galiffet ministru de război. Am luat parte la o demonstraţie de stradă a guesdiştilor[†] şi am strigat sârguincios, alături de ceilalţi, tot felul de lucruri neplăcute împotriva lui Millerand. Jaurès nu mi-a făcut o impresie deosebită. Simţeam cu o mare intensitate că era un inamic. După doar câţiva ani, am învăţat să apreciez acel personaj măreţ, chiar dacă atitudinea mea faţă de concepţiile sale a rămas la fel de ostilă ca şi până atunci.

Presat de secţiunea marxistă a studenţilor, Lenin a fost de acord să ţină trei conferinţe despre problema agrară la Şcoala Superioară organizată la Paris de profesorii alungaţi din universităţile ruseşti. Profesorii liberali l-au rugat pe indezirabilul conferenţiar să se abţină pe cât posibil de la orice fel de polemici. Însă Lenin nu a făcut nicio promisiune în această direcţie şi şi-a început prima conferinţă cu declaraţia că marxismul este o teorie revoluţionară şi, prin urmare, fundamental polemică. Îmi amintesc că Vladimir Ilici era foarte surescitat înainte de prima conferinţă, dar imediat ce s-a urcat pe podium s-a stăpânit complet, sau cel puţin aşa a lăsat impresia. Profesorul Gambarov, care venise să-l asculte, i-a împărtăşit impresiile lui Deutsch cam în aceşti termeni: "Un profesor perfect." Evident că, pentru el, asta era cea mai mare laudă posibilă.

Odată, am decis să-l ducem pe Lenin la operă. Toate aranjamentele i-au fost încredinţate Sedovei. Lenin a mers la Opéra Comique cu aceeaşi servietă pe care o lua cu el la conferinţe. Aveam locuri la galerie. În afară de Lenin, de Sedova şi de mine, cred că mai venise şi Martov. O reminiscenţă îngrozitor de nemuzicală este asociată întotdeauna în mintea mea cu această vizită la operă. La Paris, Lenin îşi cumpărase o pereche de pantofi care mai apoi s-au dovedit mici. Întâmplarea a făcut ca eu să am nevoie tocmai atunci de pantofi noi. Am primit pantofii lui Lenin şi, la început, am crezut că mi se potrivesc de minune. Drumul până la operă s-a desfăşurat în condiţii bune. Dar în sală am început să am dureri. Pe drumul spre casă, am trecut prin chinurile iadului, în timp ce Lenin mă tachina fără milă pentru că, încălţând aceiaşi pantofi, păţise la fel.

Am plecat din Paris pentru un turneu de conferinţe care urmau să aibă loc în coloniile studenţeşti din Bruxelles şi Liège, apoi în alte câteva oraşe din Germania. La Heidelberg, l-am ascultat pe bătrânul Kuno Fischer, dar n-am fost atras de învăţătura sa kantiană. Filozofia normativă era complet străină fiinţei mele. Cum să preferi fânul uscat atunci când lângă el se află o iarbă moale şi proaspătă? Printre studenţii ruşi, Heidelbergul avea renumele de centru al idealismului filozofic. Unul dintre ei era Avksentiev, viitorul ministru de interne din guvernul Kerenski. Am avut acolo mai multe controverse aprinse cu privire la dialectica materialistă.

---

[*] Numele întreg real al lui Lenin era Vladimir Ilici Ulianov, Nikolai Lenin fiind pseudonimul său, folosit şi în activitatea de partid. După revoluţie, referirile la el se făceau utilizându-se numele Vladimir Ilici Lenin sau, mai familiar, Ilici. Numele de fată al soţiei sale era Nadejda Konstantinovna Krupskaia. (n. ed.)

[†] Adepţi ai lui Jules Guesde (1845-1922), politician şi jurnalist francez socialist. (n. tr.)

Când se vor sătura românii de propagandă?

Călin Hentea
Când se vor sătura românii de propagandă? (eseuri incorecte politic)
Editura Eikon, 2015

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Ce este propaganda?

Propaganda este un substantiv comun. Foarte comun. Atât de comun, încât toată lumea îl foloseşte, dar puţini ştiu ce înseamnă. Ce înseamnă, de fapt, propaganda? Unde începe şi unde se termină aria de acoperire a acestui concept, cu un plural incomod - propagande? Cum o putem recunoaşte atunci când ea se află în plină acţiune? Ne putem oare feri de ea? În fond, ce rost are propaganda? Cât costă şi ce produce propaganda? Să recunoaştem: nu ştim, cu adevărat, prea multe despre propagandă, deşi o folosim sau o invocăm foarte des.

Nici una dintre întrebările-titlu din cuprins nu şi-a găsit până în prezent un răspuns pe deplin dovedit şi clarificat. Cu atât mai puţin chestiunea propagandei la români, aleasă drept titlu al acestui volum. Pentru fiecare situaţie în parte, faptele şi datele disponibile sunt interpretabile şi pot duce spre rezultate diferite. Istorici de mare anvergură ai propagandei nu au îndrăznit să formuleze verdicte limpezi şi categorice privind eficacitatea sau moralitatea propagandei.

Nu mi-am propus să fac dezvăluiri, să dau verdicte, să conving, să blamez sau, dimpotrivă, să idolatrizez pe nimeni şi nimic. Sunt doar gânduri legate de fapte şi întâmplări care bântuie încă istoria recentă şi mai ţâşnesc din când în când în actualitate. Există două tipuri de personaje generice în această carte: câteva popoare cu mai mare impact istoric şi câţiva dintre liderii acestora.

De ce "incorecte politic"? Pentru că am scris aceste eseuri referitoare la subiecte delicate şi controversate ale istoriei recente şi contemporane ignorând voit confortabila protecţie asigurată de chingile "corectitudinii politice". Pentru că opiniile şi explicaţiile mele adesea nu coincid cu poziţiile general acceptate şi susţinute din interes pecuniar sau dintr-o oarecare comoditate ştiinţifică. Chiar şi titlul cărţii conţine o transparentă aluzie incorectă politic. Aceste pagini au fost scrise fără obişnuitele şi uneori ipocritele pretenţii de obiectivitate şi neutralitate politică, şi au la bază doar un maximum disponibil de bun simţ şi libertate de conştiinţă. Am descoperit astfel că, nu o dată, respectul pentru adevăr şi dorinţa de a fi cinstit cu tine însuţi te pot împinge spre "incorectitudine politică".

Ceauşescu şi occidentalii

"În contextul Războiului Rece, în primii ani după ce a preluat puterea, relativ tânărul dictator al României socialiste (47 de ani în 1965) a generat unele false impresii în Occident şi speranţe deşarte printre o bună parte a concetăţenilor săi. Ceauşescu a fost temporar considerat interesant politic pe tabla de şah Est - Vest a relaţiilor internaţionale de către cancelariile vest-europene şi administraţiile americane începând din 1967-1968 şi până spre sfârşitul anilor '70, fiind tratat ca atare. După care, pierzând de orice utilitate politică sau propagandistică, "Geniul Carpaţilor", intrat deja în derapaj intern, a fost izolat politic şi demonizat pe plan internaţional de către aceleaşi cancelarii. Cu alte cuvinte Ceauşescu nu a păcălit şi nu a vrăjit pe nimeni, nici în lumea occidentală şi nici în cea asiatică, dar a fost, pentru o vreme, un pion frecventabil şi mai ales util din punctul de vedere al intereselor puterilor occidentale în confruntarea rece cu URSS-ul.

Principalul argument care a stat la baza acceptării lui Ceauşescu în marile capitale ale Lumii libere a fost ostentativa sa politică externă, de aparentă independenţă faţă de Moscova, asociată cu temporara liberalizare a vieţii interne. Un dizident gălăgios, situat chiar în coasta Kremlinului, era o adevărată mană cerească pentru Occidentul aflat în plin Război rece, doar de propagandă cu "lagărul socialist". Dotat cu o viclenie nativă şi un imens orgoliu (alimentat probabil şi de marile frustrări şi umilinţe suferite în copilărie şi tinereţe), Ceauşescu a sesizat uriaşele oportunităţi pe care le putea exploata în beneficiul consolidării puterii sale, însuşindu-şi deschiderea produsă de Gheorghiu-Dej atât în politica externă (Declaraţia din aprilie 1964, distanţarea de Moscova şi apropierea de Occident şi SUA), cât şi în cea internă, prin relaxarea culturală şi a represiunii politice (eliberarea deţinuţilor politici decisă tot de Gheorghiu-Dej). În acest fel, Ceauşescu atingea mai multe obiective: câştiga simpatia românilor, atrăgea atenţia Occidentului, îşi putea elimina rivalii, toate acestea fără a-şi periclita prea tare relaţiile cu Moscova proaspăt brejnevistă. Strategia a funcţionat foarte bine mai mult de un deceniu. Faimoasele decizii ale lui Ceauşescu prin care acesta şi-a inaugurat imaginea de dizident din blocul pro-sovietic au fost cele de a nu întrerupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma Războiului de şase zile arabo-israelian din 1967 şi de a stabili, tot în 1967, relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania condusă de cancelarul Willy Brandt (cel care declanşase vestita sa Ostpolitik). Aceste gesturi ce au şocat lumea comunistă îşi pot găsi o explicaţie şi în intenţia aspirantului la Premiul Nobel pentru Pace de a vinde statelor în cauză, pe valută forte, cetăţeni români, evrei, respectiv saşi. (...) Se estimează că, începând din anii '70 şi până în 1989, Israelul le-a plătit lui Ceauşescu şi acoliţilor săi circa 400 de milioane de dolari pentru 200 000 de evrei. Totul cu ştirea şi sprijinul serviciilor secrete americane. Vânzarea saşilor s-a petrecut în mod similar. Aşadar, nici o păcăleală sau amăgire: americanii ştiau foarte bine încă din anii '70 cu cine aveau de-a face în persoana lui "Geniului Carpaţilor" şi l-au exploatat ca atare.

Despre adevăr pe timp de război

"Prima victimă a rostirii adevărului în timp de război a fost un premier britanic din epoca victoriană: la începutul anului 1855, guvernul lordului Aberdeen a demisionat ca urmare a criticilor publicate în ziarul The Times, condus de editorul John Delane, sub semnătura corespondentului său, William Russell, aflat pe frontul Războiului din Crimeea. Russell scrisese despre proasta igienă şi îngrijire medicală asigurate soldaţilor răniţi sau bolnavi de holeră, precum şi despre conducerea defectuoasă a trupelor britanice de către lordul Raglan, un veteran al războaielor napoleoniene. În legătură cu acest moment de glorie din zorii presei mondiale, trebuie adăugată şi observaţia (neplăcută, inconfortabilă desigur, dar necesară, pentru că tot vorbim despre adevăr) că nu prea există în presa românească pe timp de război (fie acesta de independenţă, balcanic, războaiele mondiale) nici un caz similar, în care vreun celebru corespondent de război (precum Mihail Sadoveanu, Barbu Delavrancea etc..) sau editor român (Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu etc..) să fi avut curajul şi responsabilitatea de a scrie şi publica ceva despre starea deplorabilă (hrană, echipament, igienă, asistenţă medicală, armament corespunzător) a soldatului român trimis pe front. Cu toate acestea, soldatul român a fost ucis de holeră în Bulgaria lui 1913, de tifos în Moldova lui 1917, de foamete şi frig în Rusia sovietică a anilor 1942-1943, dar niciun falnic ministru sau prim ministru dâmboviţean nu şi-a dat, în consecinţă, demisia de onoare. Doar gazetarul Mihai Eminescu a consemnat în "Timpul" că, la defilarea din 1878 în cinstea victoriei în Războiul de independenţă, eroicii dorobanţi de la Plevna erau mai prost echipaţi decât soldaţii otomani prizonieri pe care-i escortau. Mai apoi, Constantin Argetoianu, maior pe frontul din Moldova anului 1917, a consemnat în memoriile sale mizeria, tifosul, proasta înzestrare, echipare şi hrană a soldatului român ce urma să se acopere de glorie la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Şi... cam atât. De cele mai multe ori, presa românească, corespondenţii de război de până în 1991-1997 s-au îmbătat de bunăvoie cu aburii unui patriotism entuziast, comod, sublim ca formă, dar lipsit de orice fond. (...)

Nu degeaba a spus senatorul american Hiram Johnson în 1917: "Adevărul este prima victimă a unui război". Dacă opinia publică din Franţa şi Marea Britanie ar fi aflat că între 14 şi 25 august 1914 germanii lichidaseră 300 000 de soldaţi francezi, adică un sfert din totalul combatanţilor, probabil că La Grande Guerre s-ar fi terminat mult mai repede şi cu un scor mult redus al morţilor şi suferinţelor. (...)

Probabil că ar fi avut loc câteva revoluţii sau răscoale în plus, mai mult ca sigur că războiul s-ar fi terminat mai repede. Este posibil ca unele state europene să fi cunoscut frământări şi regimuri politice diferite de cele pe care le-au avut. În fine, n-ar fi fost exclus ca bolşevismul, fascismul şi nazismul să fi avut o altă configuraţie şi distribuţie geografică. Totul doar din cauză că s-ar fi spus adevărul în timp de război."

Despre războiul mediatic

"Un fost ofiţer din infanteria marină britanică, veteran al Războiului din Falkland, devenit profesor prin anii '90, pe numele lui, Alan Hopper, a identificat nu mai puţin de treisprezece caracteristici comune militarilor şi jurnaliştilor priviţi la modul ideal. Dintre acestea, cele mai evidente ar fi: profesionalismul, spiritul de iniţiativă, responsabilitatea, dăruirea pentru meseria aleasă, capacitatea de a lua decizii sub presiunea timpului, auto-disciplina. Cu alte cuvinte, atunci când se întâlnesc într-un teatru de operaţii, fiecare cu treaba lui, militarii şi jurnaliştii ar trebui să se înţeleagă mult mai bine decât se întâmplă în realitate. În fond, nu ar avea nimic de împărţit, în afară de perspectiva diferită asupra celor ce se petrec în acel loc. De aici izbucneşte şi un prim conflict specific războiului mediatic, între ceea ce spun militarii (îndeobşte de bine şi favorabil lor) şi ceea ce transmit corespondenţii de război (îndeobşte de rău şi supărător pentru militari). Disputele persistă şi între ceea ce pretind ziariştii aflaţi în terenul confruntărilor armate a li se asigura şi ceea ce, cu parcimonie, le oferă militarii în materie de transport, comunicaţii, liber acces în zonele fierbinţi, protecţie, cazare, masă.

Există şi un alt front de luptă al războiului mediatic, la fel de crâncen, şi anume cel fratricid. Acesta se poartă între membrii aceleiaşi bresle, jurnaliştii. În situaţia în care armata unei ţări, care urmăreşte interese şi viziuni politice controversate, este angajată într-un conflict armat, o parte a presei din acea ţară va susţine că războiul era inevitabil şi că merge bine, iar cealaltă parte a presei, dimpotrivă, va afirma că războiul nu era deloc necesar şi că este prost condus. Sintagma de război mediatic mai este aplicată, din considerente comerciale şi pentru a desemna o gâlceavă (desigur, răfuiala în cauză poate degenera, la o adică, în război civil) între o grupare de ziare, televiziuni, radiouri care susţin o anumită tabără politică, împotriva suratelor lor care pledează la fel de vehement pentru tabăra rivală. Toată această gălăgie mediatică are drept scop a atrage, de o parte sau alta, masa cea mare şi nehotărâtă a electoratului.

Acestea ar fi variantele naţionale ale războiului mediatic, deoarece mai există şi războiul mediatic internaţional, în care rivalităţile sunt fireşti: mass-media din fiecare ţară aflată în război apără, din considerente voluntar-patriotice (dar şi mercantile), punctul de vedere naţional împotriva confraţilor de breaslă din tabăra opusă, atât pentru a întări moralul şi voinţa combativă a propriilor cetăţeni, cât şi pentru a-i atrage pe neutri sau a le da duşmanilor o replică usturătoare.

Pentru reacţiile mediatice în situaţii de război trebuie amintite consideraţiile profesorului britanic Philip M. Taylor privind delicata, dar decisiva distincţie între "războiul real", cel care se desfăşoară în realitate (cu durerile, urletele, mirosurile, imaginile, ororile şi mizeriile lui) şi "războiul mediat", cel care este transmis de mass-media către o audienţă ce nu participă direct la eveniment şi care are parte doar de un "război mediat" sau un "pseudo-război", o iluzie a "războiului real". Transmisiunile live de pe front, din linia întâi, de obicei nu reflectă decât "felii ale războiului", aşa cum caracteriza secretarul de stat al apărării, Donald Rumsfeld, relatările corespondenţilor de război din timpul desfăşurării operaţiunii Iraqi Freedom din 2003. Idealul ar fi un "război mediatizat" fără părtinire şi cât mai complet, adică o reflectare corectă, exhaustivă şi obiectivă în presă sau la televizor, pe înţelesul cetăţenului obişnuit, a modului în care se desfăşoară un război. "

Propaganda prin haine, filme şi wiskey

"Uitându-se cu nesaţ la interminabilul sirop texan de televiziune Dallas, una dintre frământările existenţiale ale telespectatorului "Epocii de aur" era: "Cum o fi să trăieşti tot timpul cu un pahar de whisky cu gheaţă în mână"? Din perspectiva acestui eseu, întrebarea care s-ar pune ar fi "Cum au putut fi atât de incompetenţi cenzorii ceauşişti încât să autorizeze difuzarea acelui serial de propagandă pentru American way of life, imaginându-şi că românii vor fi impresionaţi şi vor reţine doar ticăloşia umană generată de coruptul, rapacele şi decadentul sistem capitalist?". Cine dintre adulţii "Epocii de Aur" nu-şi mai aminteşte de celebrele shop-uri din marile oraşe sau de pe litoral din vremea lui Ceauşescu de unde se putea cumpăra doar cu paşaport şi cu valuta forte interzisă românilor de rând? Acele shop-uri ascundeau tocmai produsele occidentale atât de râvnite de ei, încât ajunseseră ele însele monedă de schimb în trocul naţional al traficului de influenţă: bere germană la cutie, blugi originale, cafea naturală, ţigări Kent şi Dunhill, gumă de mestecat Wrigley Spearmint, ciocolată Toblerone şi whisky Johnnie Walker.

Părăsind terenul oarecum anecdotic al detaliului de atmosferă, pentru durata Războiului Rece trebuie recunoscută forţa penetrantă a acelui tip de propagandă occidentală, insidios desfăşurată prin intermediul bunurilor de larg consum, fie acestea de ordin cultural (filme, cărţi, reviste, benzi desenate, muzică etc..) sau, vorba lui Marx, material (vin, whisky, delicatese, haine, electrocasnice, autoturisme, gadget-uri). Acele produse dorite de toţi nu numai că le făceau plăcere celor ce le puteau procura oricând, dar le alimenta şi vanitatea, le peria orgoliul (mulţii fiind parveniţi ai regimului), deoarece posesia şi consumul acestora dovedeau un statut social superior. Nu orice muritor de rând al aşa numitului lagăr socialist îşi putea permite să fumeze Kent, să bea whisky şi să poarte blue jeans Levi's, nemaivorbind de a conduce o maşină sport occidentală, sau a avea în sufragerie un radio-casetofon stereo sau un televizor de aceeaşi provenienţă. Marele pericol ideologic venea din consecinţele recunoaşterii implicite a superiorităţii sistemului capitalist faţă de cel comunist, care, iată, se dovedea că nu era în stare nici pe departe să producă bunuri de o asemenea calitate, accesibile şi în cantităţi îndestulătoare."

Cât de toxică este corectitudinea politică

"Nu cred că oamenii sunt toţi la fel şi că s-ar naşte cu şanse egale în viaţă. Dimpotrivă, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii sunt proşti, alţii au un IQ mai mare, unii au talent la pictură, alţii la hoţie, unii ştiu să iubească, alţii să urască, unii se nasc într-o colibă de chirpici, alţii într-un zgârie-nori şi, în sfârşit, unii se nasc cu paşaport american, alţii se nasc în pustiu. Nu cred că repartiţia darurilor vieţii se face după meritele fiecăruia şi după dreptate. Unii oameni au parte de un destin fericit, norocos, alţii dimpotrivă, iar acest lucru se întâmplă independent de bunătatea / răutatea, hărnicia / lenea sau bogăţia / sărăcia lor. Mai cred că exprimarea directă, limpede, asumată şi hotărâtă, fără eufemisme de circumstanţă, fără ocolişuri sau metafore de eschivă este starea naturală a comunicării umane şi nu cea înfofolită în tot felul de artificii sau măşti stilistice. Accept aceste adevăruri omeneşti ca pe un dat al vieţii şi ţin seama de ele ca atare. În mod ipocrit, cei ce practică aşa numitul concept de "corectitudine politică" încearcă să le ignore. La fel cum o minoritate tinde să-şi atribuie privilegii faţă de majoritate pentru simplul motiv că ar fi ab initio persecutată. Toate cu ajutorul unei insidioase şi permanente propagande alimentate de prestigioase medii academice şi instituţii ale democraţiilor euro-atlantice. Cu toate acestea, corectitudinea politică este considerată de multe personalităţi politice sau universitare drept o formă de "cenzură la fel ca oricare alta", de "terorism intelectual", de "marxism cultural" sau, dimpotrivă, de "fascism lingvistic". În acelaşi timp, atenţia şi protecţia minorităţilor este privită, din ce în ce mai mult de către oamenii simpli de pe stradă, drept un fetiş agresiv la adresa modului lor de viaţă (al majorităţii), cu potenţial destabilizator al întregii societăţi.

Această intensă preocupare pentru corectitudinea politică şi protecţia minorităţilor resimţită în prezent este consecinţa unui alt exces din trecutul recent al Europei, cel al dictaturilor de extremă dreapta sau stânga, la care se adaugă violenta istorie a segregării rasiale din Statele Unite. Bolşevismul şi nazismul au proclamat cele mai inumane ideologii şi apoi le-au aplicat asupra minorităţilor. Au fost destui cei care nu au crezut la vremea respectivă că Lenin sau Hitler vorbeau serios atunci când afirmau că burghezo-moşierimea, plutocraţia, respectiv evreimea - adică o minoritate - trebuie distruse, eradicate, deoarece ar fi fost de vină pentru relele sociale de care suferea poporul - adică, majoritatea. Şi totuşi au făcut-o."

Românii şi propaganda

"La întrebarea "Când se vor sătura românii de propagandă?", un răspuns onest ar fi: "Nu prea curând". Decât să citească dincolo de propaganda electorală, unora li se pare mai comod să nu se ducă la vot, motivând savant şi în gura mare că "nu merită efortul, pentru că oricum toţi sunt la fel şi toţi fură". Pentru a se elibera de drogul propagandei, românul trebuie să se întoarcă la munca şi la meseria sa (oricare ar fi aceea) bine făcută şi împlinită, renunţând cu desăvârşire la nenorocitul de "Merge şi aşa." Această opţiune i-ar consuma mult mai benefic timpul şi energia disponibilă. Din puţinul timp şi energie care i-ar rămâne, el ar trebui să-l dedice fie studiului autodidact (pentru că educaţia ultimelor decenii a fost mereu corijentă) şi nu consumului de vorbe goale risipite pe micul ecran sau Internet. Pentru că nu doar consumul excesiv de zahăr, sare şi grăsimi dăunează grav sănătăţii, ci şi bulimia retorică. Românul trebuie să se obişnuiască a-şi afla şi a-şi recunoaşte limitele sau neputinţele, pentru a le putea eventual depăşi, iar dacă nu, să admită simplu şi cu demnitate: "Nu ştiu", sau "Te rog, ajută-mă!". Doar atunci când societatea românească va restabili şi accepta ierarhii autentice ale valorilor în fiecare domeniu, o selecţie şi o promovare cinstită a acestora şi nu pe bază de fidelităţi politice sau mafiote, ea va putea să-şi regăsească identitatea, adevăratele interese, stabilitatea şi liniştea pe care şi-o doreşte atât de mult. Abia atunci, românul va deveni insensibil sau indiferent la demagogia şi populismul politicienilor şi va putea cântări atent doar faptele acestora. Abia atunci, românul, devenit imparţial, nu va mai putea fi minţit şi dus cu vorba dulce atât de uşor. Abia atunci, românul se va putea dezintoxica de propagandă. Dar până atunci...

Cronică de Cotroceni

Adriana Săftoiu
Cronică de Cotroceni
Editura Polirom, 2015

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere, secţia Română-Spaniolă, a Universităţii din Bucureşti. A fost jurnalist, purtător de cuvînt al Guvernului Radu Vasile între 1998 şi 2000, consilier al Preşedintelui României şi purtător de cuvînt al Administraţiei Prezidenţiale în perioada 21 decembrie 2004 - 30 martie 2007 şi membru în Parlamentul României, de unde, în ianuarie 2012, şi-a dat demisia de onoare.
În prezent este managerul propriei firme de P.R. şi comunicare. A mai publicat Vocile puterii. De vorbă cu purtătorii de cuvînt (2007) şi Jurnal de campanie (2009).

***

Numele Adrianei Săftoiu este prezent în conştiinţa publică şi a specialiştilor mass-media mai ales datorită profesionalismului prin care s-a remarcat în anii cînd a fost consilier prezidenţial şi purtător de cuvînt al Preşedintelui României. Însemnările sale din jurnal, completate cu numeroase amintiri, reconstituie fragmentar acea perioadă din viaţa autoarei, într-o vreme cînd speranţele renăscute ale multor români se aflau pe un trend ascendent. Iluziile însă nu pot dura o veşnicie. Simple gesturi, evenimente sau scurte schimburi de replici vin să ne sugereze o altă lume, îndeobşte nevăzută sub toate faţetele ei, una în care regulile par fluide
şi imposibil de ordonat, iar deciziile depind prea adeseori de afinităţi sau aversiuni greu de înţeles.

Scrisă cu nerv, cu un spirit de revoltă bine temperat, şi bazîndu-se pe iscusinţa autoarei de a analiza retrospectiv fapte la care a fost martoră nemijlocit, cartea Adrianei Săftoiu se constituie astfel într-o mărturie condusă inteligent despre o epocă şi cîteva dintre personajele ei aflate la putere sau în preajma acesteia, dar şi despre ce se poate întîmpla atunci cînd convingerile personale ajung să se afle în opoziţie cu ale celor din jur.

"Prima mea zi la capătul a zece ani de colaborare cu Traian Băsescu a fost vineri, 30 martie. Dimineaţă a sunat telefonul. Nu îmi era greu să-mi imaginez cine ar fi putut să fie. N-am răspuns. În sfîrşit, eram liberă de contract. Apoi, telefonul a sunat din nou. «Te caută Preşedintele», m-a informat bine cunoscuta voce de la secretariat. «Nu mai lucrez la Cotroceni. Poţi să-i spui că nu am răspuns la telefon.»" (Adriana Săftoiu)

Fragment

Politica se desfăşoară sub ochii noştri, în perimetrul nostru. Marchează vieţi, destine, traiectorii de ţară. Nici un om politic nu e rău de unul singur. Şi nici nu devine bun de unul singur. În jurul lui sunt oameni care alcătuiesc tot felul de instituţii: de la partide, la instituţiile de forţă. Iar aceşti oameni contribuie decisiv la modul în care îşi manifestă puterea cel care deţine cele mai importante funcţii în stat.

Nu sunt dintre aceia care susţin că în politica românească au ajuns doar hoţii şi ticăloşii. În schimb, e greu de combătut realitatea care arată că cei care rezistă mai mult, care se rotesc în funcţii, sunt cei care fac din rămânerea în politică, şi mai ales la putere, indiferent de rezultatul actului lor, un scop în sine. Ne lovim, în mare parte, de aceleaşi nume, indiferent câte alegeri au trecut peste noi, din decembrie 1989. E de remarcat cu câtă putere se susţin unii pe alţii, indiferent de sigla sub care candidează. E adevărat că se mai înjură, că se acuză de făcute şi nefăcute, dar tot împreună calculează păstrarea puterii, rămânerea în sistem.

Înainte să predau cartea editurii, înainte să o termin de scris, chiar înainte să o citească cineva, am remarcat îngrijorările prietenilor. "Nu mai bine o amâni până mai încolo?" Acest "mai încolo" era destul de vag, dar înţelegeam că "mai încolo" va fi atunci când toate personajele istoriei trăite vor fi oale şi ulcele. Aşa se obişnuieşte. Istoria, mai ales cea incomodă, se dezvăluie post‑mortem.

Memoriile oamenilor politici, ale celor care sunt contemporani cu publicarea lor, evită şocurile emoţionale. Întâmplările relatate sunt bine împachetate, parfumate, au mereu un aspect ceremonios, ai spune că toate s‑au întâmplat într‑o eprubetă, într‑un spaţiu sublim, unde posibilele conflicte, tensiuni, zguduieli au fost doar pentru a nu se plictisi universul, iar sistemul căruia i‑a aparţinut personajul principal e cel mai puţin cangrenat de rele practici. Astfel de memorii menajează sensibilităţile contemporaneităţii lor şi coafează cu bucle aurii imaginea autorului. Peste 50 de ani, o cifră aleasă poate cu noimă, generaţiile următoare vor citi addenda la acele memorii coafate şi, evident, după atâta timp, auriul îşi va pierde din strălucire, iar buclele din volum. Posteritatea se va alege cu pioase aduceri‑aminte. E o reţetă clasică pe care nu am urmat‑o scriind această carte.
 

***

Puterea lui Traian Băsescu de a se hrăni din conflict a fost cel mai uzitat instrument cu care şi‑a dominat şi adversarii, şi prietenii aparenţi. Îşi poate lesne număra susţinătorii, dar nu prietenii. De altfel, nu cred că a folosit vreodată, cu atât mai mult cât a fost Preşedinte, cuvântul "prieten". Am căutat în însemnările mele din Caietul Albastru, apoi în consemnările publice o persoană pe care să o fi numit prieten. Undeva, din străfunduri, cred că cel supranumit "Shogunul", Călin Marinescu pe numele lui, cel care a ispăşit o pedeapsă cu închisoarea în Dosarul Flota, a fost pomenit drept prieten. Nu îmi amintesc contextul, dar - fără să îl fi cunoscut vreodată personal pe acest domn - am rămas cu această impresie.

Observaţia de mai sus deschide un capitol controversat. Are voie şi poate un lider să aibă prieteni? Ce este de fapt un prieten? Ai nevoie de el, de ei? Pluralul mă pune şi pe mine pe gânduri. Aşa cum arată viaţa, mai ales când te apropii de numărat cele bune şi cele rele, prietenia cred că se reduce la o listă foarte strictă. Lista e făcută mai degrabă de experienţe comune decât de o selecţie raţional‑riguroasă, de trăiri împreună, de complicităţi sentimentale, de vanităţi declarate, de mărturisiri care te arată aşa cum eşti, fără să regreţi că te‑ai mărturisit.

Mă îndoiesc că Traian Băsescu şi‑a permis sentimentalisme, vanităţi mărturisite, momente când a renunţat la masca lui. E din nou de remarcat abilitatea cu care juca rolul omului care greşeşte, care jigneşte, care îşi cere scuze, care râde zgomotos, care, pe alocuri, mimează regretul. Cântărea cu răbdare capacitatea celuilalt de a suporta umilinţa. Cei mai mulţi îi acceptau atitudinea şi găseau motivaţii pentru a‑i scuza furiile. Pentru el însă, toţi cei care suportau umilinţe publice intrau în categoria lacheilor. Iar această categorie era cu mult sub clasamentul cu care mă înăcrise în anii de colaborare: "lichele", "jigodii", "javre". Nu avea nici un respect pentru "lachei", pentru cei care nu îşi apărau demnitatea. Îi trecea pe lista persoanelor pe care le putea folosi nestingherit, în împrejurări şi vremuri propice. Am văzut mulţi care au practicat prostituţia morală pentru un post, o funcţie, o casă de protocol, un beneficiu personal, pentru o invitaţie la masa lui.
 

*

Funcţia induce modificări de comportament. Nu cred că există vreo persoană ajunsă în funcţii, mai ales de rang înalt, care să nu fie măgulită de protocolul oferit. Cel mai periculos element e abandonarea în plăcerile aproape psihedelice ale funcţiei, incapacitatea de a respinge acest cântec de sirenă, la care se adaugă şi corul admiratorilor ce răsar precum ciupercile otrăvitoare: rapid şi pe spaţii largi.

"Admiratorul" a devenit o profesie şi este inclusă, chiar dacă nedeclarat, în nomenclatorul meseriilor bugetare. Precum bufonii de la curtea regelui. Am văzut inşi care au transformat realmente într‑o profesie capacitatea de a‑i cânta în strună liderului, de a‑i întreţine moralul.

Atunci, în biroul lui, în decembrie 2004, când se finaliza lista echipei P.D. pentru formarea Guvernului, a fost prima oară când l‑am auzit pe noul Preşedinte invocând funcţia într‑un mod care frustra. Nu sunt respectat la nivelul funcţiei, spuneau în subtext cuvintele lui răstite. "Dacă nu mă respectaţi pe mine, măcar respectaţi funcţia!" Furia lui estetică şi apelul la rigori vestimentare în raport cu rangul le‑am pus pe seama faptului că unele figuri prezente acolo îl enervau aprioric şi se agăţa de o cravată, de nişte blugi ca să‑şi justifice nervozitatea. Acum, la ani buni de atunci, pot să spun că această interpretare nu e suficientă.

Când recuzita funcţiei e exagerată, pasul până la un comportament ridicol e mic. Pe parcursul celor doi ani şi trei luni, am auzit, nu de puţine ori, referirea la estetica nepotrivită a celor din jur faţă de el ca Preşedinte. Această nevoie de recunoaştere a funcţiei a început să se manifeste şi la nivelul discursului. În primele şase luni de mandat, în multe dintre apariţiile media, îşi sprijinea credibilitatea afirmaţiilor amintind funcţia: "Eu, în calitate de Preşedinte...", "Eu, ca Preşedinte...". Comentam cu el această formulă. "Lumea ştie că sunteţi Preşedinte. Nu cred că trebuie să tot reamintiţi..." Formulările deconspirau subconştientul. Îmi zicea că nu îşi dă seama. După un interviu la T.V.R., a doua zi dimineaţă i‑am pus pe birou transcriptul emisiunii. Îi subliniasem propoziţiile în care amintea şi reamintea funcţia pe care o deţine. Doar după ce a văzut a început să diminueze această psihanalizabilă autoreferire.

Lucram cu Traian Băsescu din 1998. Aveam termen de comparaţie asupra modului în care îşi manifesta nevoia de autoritate. Traian Băsescu de la Cotroceni avea alte pretenţii decât Traian Băsescu de până atunci.

Nu am o explicaţie obiectivă pentru lipsa mea de emoţii, de orice fel, în faţa funcţiilor. Mă impresionează persoanele cultivate, modestia ponderată, umorul, oamenii de spirit, moralitatea în relaţiile sociale şi amicale, un simţ al măsurii în vorbă şi acţiune, o judecată autocritică. Îmi plac oamenii care vorbesc frumos, iar frumos înseamnă argumentat, oamenii care acceptă dialectica şi care nu resping ceea ce nu înţeleg. Mă feresc de oportunişti, de carieriştii mediocri, de cei care îşi construiesc viaţa solidar doar cu nevoile personale. Funcţiile în sine mă lasă rece. S‑ar putea ca acea nevoie de a admira, de a crede în modele să se fi consumat în facultate. Profesorii mei, care până la intrarea în Universitate existaseră doar ca lectură, sub forma unor cărţi, m‑au impresionat şi m‑au influenţat infinit mai mult decât orice politician pe care l‑am cunoscut în perioada de după absolvirea facultăţii. Mai târziu, angrenarea mea în politică a determinat, aproape involuntar, revizuirea criteriilor de evaluare a personalităţilor din lumea artistică, scriitoricească. Nu am reevaluat niciodată credinţa mea despre importanţa cărţilor în formarea unui om şi, pe cale de consecinţă, a unui popor. Cred că oamenii sunt, dacă nu mai frumoşi, cel puţin mai câştigaţi citind. Am reevaluat însă raportul dintre operă şi autor, am separat talentul de caracter.
 

*

Relaţia cu funcţia e la fel de complicată precum relaţia cu o femeie. Cine pe cine domină rămâne mereu în dispută. Dintr‑o statistică proprie, bazată pe experienţa din 1998 până în 2014, selectând cazurile întâlnite, pot spune că procentul cel mai mare arată că funcţiile ajung să domine persoanele. Eram deputat când am auzit un coleg care răspundea la telefon cu această formulă: "Deputat Popescu". Numele lui părea insignifiant faţă de funcţia deţinută.

Funcţia devine dominantă cu cât mai mare e surprinderea de a fi acolo, într‑o ierarhie politică ce părea inabordabilă pentru cel care se constată cocoţat în ea. Funcţia generează un confort financiar, dar există o latură şi mai perversă: un confort social, o hrănire a stimei de sine, o vitaminizare zilnică a egoului. Sistemul te întâmpină: personalul, maşina, oportunităţile de călătorie care nu te costă nimic, tratamentul preferenţial care te înconjoară oriunde circuli, accesul la informaţii care îţi deschid ferestrele şi uşile către secretele altora, atitudinea respectuos-servilă a celor care fac totul ca să îţi iasă în cale şi să îţi intre în voie. Începutul relaţiei cu acest sistem dispus să sprijine demnitarul e relativ camuflat. Trebuie să ai o stăpânire de sine şi un echilibru dobândit în procesul de formare intelectuală, deci cu mult înainte de a fi obţinut o funcţie, ca să poţi să spui: "Mulţumesc, pot să îmi curăţ singur scamele de pe haină". Trebuie să te fi definit satisfăcător ca personalitate, în raport cu familia ta, cu mediul tău, cu societatea, astfel încât funcţia să fie doar un loc de muncă şi să poţi respinge toate avantajele, care sunt de fapt capcane (eficiente altfel) şi te transformă în sluga propriei funcţii. Nu puţine sunt depresiile şi depresivii, după ce sistemul îi lasă pe margine.

În cazanul tranziţiei (vol. 1)

Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei
Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015

Citiţi prezentarea acestei cărţi.

*****
Fragmente din volumul 1

8 aprilie 1997. Casa Măgureanu

Casa lui Virgil Măgureanu, construită pe undeva prin judeţul Sălaj, a devenit subiect de preocupare naţională. Atât la Evenimentul zilei, cât şi la Radio Total primesc zeci de telefoane legate de reportajul difuzat săptămâna trecută de Televiziunea Română. La prima vedere, ar trebui spus că românii au o înclinaţie specială pentru case. Din 1990, acestea au acaparat atenţia presei cu o frecvenţă greu de concurat de un alt subiect. Casele din Primăverii, casele naţionalizate, casele poliţiştilor şi casele vameşilor, numai şi numai case. Preocuparea vine şi din istoria României, şi din psihologia românilor. Un boier îşi făcea o casă mai acătării şi în jurul ei discuţiile nu mai conteneau până când un alt boier nu îi dădea o replică arhitecturală. Românii s-au bătut în case şi n-ar fi nici o exagerare dacă am socoti şi căderea lui Nicolae Ceauşescu drept o lovitură dată pentru schimbarea caselor din Primăverii. Această preocupare pentru case poate explica insistenţa TVR legată de casa lui Virgil Măgureanu. De ce aşa mare? De unde banii? Pe ce autorizaţie? Dacă luăm întrebările la purecat, vedem că ele se potrivesc la mii şi mii de oameni care şi-au construit case în aceşti şapte ani. Pe aceştia nu i-a întrebat nimeni, chiar dacă sunt de două ori mai mari casele lor sau chiar dacă sunt hoteluri de valoare naţională. Nu e treaba mea să răspund în locul domnului Măgureanu şi nici să fac calculul materialelor şi defalcarea costurilor. Telespectatorii curioşi, revoltaţi sau nepăsători vor primi într-o bună zi un răspuns. Dar, până atunci, ei trebuie să înţeleagă şi ce s-ar putea ascunde îndărătul poveştii cu casa din Sălaj. Eu nu cred că impulsul de dreptate sau de legalitate domină preocuparea unora. Toată lumea ştie că Virgil Măgureanu, actualul director al SRI, îşi încheie mandatul peste câteva luni. Din diverse zvonuri, acesta ar urma să se îndrepte spre politică. Încă nu se ştie spre ce partid. Dar viitorul politic al domnului Măgureanu nu este nici el cheia scandalului cu casa. Ea ar trebui căutată altundeva, tot prin apropierea directorului SRI! Şi nu e greu de înţeles că prin acest scandal cu casa din Sălaj s-a declanşat, de fapt, bătălia pentru conducerea Serviciului Român de Informaţii! Săptămâna trecută, în Evenimentul zilei au apărut şi câteva informaţii despre tensiunile din SIE. Evident, aveau la bază tot o turnătorie şi, ca orice turnătorie, era plină de subiectivism. Oricum, tensiunea nu mai poate fi ascunsă. Şi acolo conflictele sunt determinate tot de posibile schimbări, vânturate pe seama serviciului respectiv. Ambele ştiri ascund, de fapt, o bătălie cruntă pentru conducerile celor două servicii secrete. Fiecare vrea să obţină postul pentru un om al său. Controlul sau legătura directă cu unul din cele două puternice servicii de informaţii îi conferă oricui un avantaj major în orice dispută. Faptul că în livrarea casetei video cu casa lui Virgil Măgureanu din judeţul Sălaj este implicat şi parlamentarul Partidului Democrat Nicolae Dide mă face să cred că interesul politic începe să se vadă de la o poştă. Numai că numirea şefilor de servicii secrete ar trebui să depăşească şi ambiţiile unui partid sau altuia. Serviciile secrete ale unei ţări depăşesc cu mult în importanţă o bancă sau o regie, un minister sau un departament. Gestionarea interesată şi cu iz politic naşte riscuri mortale pentru toate partidele, chiar pentru întreaga societate.

E uşor de presupus ce avantaje enorme poate deţine un partid care şi-a desemnat omul în fruntea unuia din aceste servicii. De la informaţii speciale până la dosare personale sau de interes naţional, toate pot circula spre o singură forţă. Sau ar fi speculate de un personaj sau altul în ambiţiile de putere. Numirea şefilor de servicii secrete după procentele coaliţiei guvernamentale ar fi, la fel, o mare prostie. Ar însemna Convenţia la SRI, USD la SIE şi UDMR la celălalt serviciu, de informaţii militare. O aiureală cu consecinţe extrem de periculoase. Cu siguranţă că primele două forţe, Convenţia şi USD, îşi doresc enorm aceste posturi. Din multiple raţiuni şi din orgoliu. Dar ce ne facem atunci cu independenţa acestora? Niciodată nu vom crede în ea şi nici nu va exista. Iată de ce declanşarea bătăliei pentru conducerea celor două servicii a ajuns în faza orgoliilor mărunte, de partid şi de putere. Dar de modul cum va fi rezolvată această ultimă etapă a schimbării de putere depinde chiar calitatea ei pentru anii următori. Va fi unul de la «ai noştri»? Atunci «ai noştri» îi vor juca pe ceilalţi. Vor fi doi diferiţi, de la două partide? Cele două servicii se vor război între ele. Singura soluţie rămâne tot independenţa. Dublată de competenţă maximă.

Casa Măgureanu din judeţul Sălaj a devenit astfel un mic pretext pentru casa Măgureanu din Băneasa. Un fel de praf în ochii patetici ai românului care se oftică de casa altuia şi care trebuie să descifreze încă un joc politic, alcătuit din scenete, bomboane şi balonaşe, lucrături şi manipulări. În campania de preluare a conducerii celor două servicii secrete româneşti au fost scoase pe tarabă primele două bomboane.

9 aprilie 1997. Şah la miliardari!

Niciodată nu m-a enervat cineva atât de tare ca George Constantin Păunescu în emisiunea cu Marius Tucă de la Antena 1. Să publici extrase de cont şi dovezi aproape imposibil de contestat în legătură cu cele 10 milioane de dolari trecuţi prin tot felul de conturi şi ajunşi într-un cont personal, şi să ţi se spună că nu te pricepi, mai bine vii la mine şi-ţi explic, reprezintă o performanţă politică. Spun «politică», şi nu «economică» pentru că numai un politician poate face aşa ceva. Îi arăţi dovada şi el vorbeşte despre vreme sau te miri ce. I-o împingi încă o dată sub ochi, şi el, în loc de răspuns, îţi zice, dom'le, dumneata nu te pricepi! În faţa unui asemenea tupeu fără margini, am simţit cum rămân fără nici o siguranţă, ca un tablou electric la un pas de a lua foc. În cele din urmă, faptul contează mai puţin, deşi un sentiment de disperare îşi făcea loc. Ceea ce de mai mulţi ani era destul de clar pentru multă lume, ba chiar foarte clar pentru mulţi oameni din instituţiile statului, dar care tăcuseră mâlc vreme îndelungată, se dilua cu fiecare secundă de emisiune. Luneca spectaculos printre întrebări, cuvinte şi insinuări, şi naivii credeau că au în faţă un mare om de afaceri, în timp ce eu, în ciuda sentimentului presant de dreptate, vedeam cum se întinde o fraiereală fără margini. A fost, fără îndoială, cel mai neplăcut moment dintr-o dispută publică la care am participat. Singura mea consolare, spre sfârşitul emisiunii, indiferent cât de mult aş fi pierdut, era că viaţa îmi va da dreptate. Că adevărul va ieşi la iveală.

Declanşarea cercetărilor legate de afacerile fraţilor Păunescu reprezintă un moment de referinţă al campaniei împotriva corupţiei. El confirma ceea ce anunţa preşedintele Emil Constantinescu: că nu se va ţine cont de apartenenţa politică, de grade de rudenie sau de presiunile unora sau ale altora. Deschiderea cercetărilor în cazul fraţilor Păunescu înseamnă momentul de vârf al radiografiei prin marile bogăţii postrevoluţionare. El este semnul că instituţiile statului încep să funcţioneze la parametri normali, că de la Cotroceni nu mai vine un ton de "lasă-mă să te las», ci unul intransigent, sever, care porneşte şiroaie de transpiraţie pe spinările celor descoperiţi în faţa legii.

Cât de adânc vor merge aceste cercetări? În primul rând, ele vor confirma o mare găinărie financiară, pe care Evenimentul zilei a adus-o în faţa opiniei publice. Transferarea prin diverse conturi a 10 milioane de dolari proveniţi din credite în bani «din venituri proprii şi personale», cu care George Constantin Păunescu a participat la majorarea capitalului de la Bankcoop. Apoi, toată acea nebunie de credite acordate de Bancorex şi toate creditele din străinătate garantate de aceeaşi bancă (şi despre care fratele Păunescu spunea cu neruşinare că au fost aduse pe prestigiul său economic). După cum vom afla adevărul despre celebra afacere cu zahăr, despre cele cu preşedinţia lui Ion Iliescu şi chiar despre campania electorală a PDSR. Abia acum vom putea afla cum s-a privatizat Lido, împărţită dinainte, şi cum a fost posibil ca o societate a fraţilor Păunescu să primească un credit de 9,8 milioane de dolari exact în aceeaşi zi în care s-a înfiinţat. Multe surprize ne aşteaptă dacă aceste cercetări vor fi efectuate cu migală, corect şi nepărtinitor, cu sabia legii deasupra capului. Mă refer aici nu la fraţii Păunescu, cât mai ales la cei care le efectuează. Pentru că, indiferent dacă fraţii Păunescu au fost mai aproape de o tabără politică sau de cealaltă, indiferent dacă au profitat sau nu de pe urma acestei apropieri, legea este egală pentru toţi şi nu trebuie forţată nici pentru inamici şi nici pentru prieteni.

Ceea ce părea a fi un foc de paie este acum o vâlvătaie în toată regula. Când, în ianuarie, a fost anunţată arestarea lui Miron Cozma, mulţi au zis că e vorba de o mişcare de ochii lumii. Că toată campania preşedintelui Constantinescu împotriva corupţiei este făcută pentru a da mulţimii satisfacţie şi pentru a acoperi slăbiciunile guvernului Ciorbea. Abordarea fraţilor Păunescu, ale cărei rezultate nu le cunoaştem încă (s-ar putea să dureze ani pentru a descifra cu adevărat complicata plasă a zecilor de firme), vine să dea campaniei o cu totul altă dimensiune. Nu e vorba nici de un foc de paie, nici de praf în ochi. Asistăm în primul rând la conturarea adevăratei personalităţi a preşedintelui Emil Constantinescu şi la prima campanie veritabilă declanşată în România ultimilor 50 de ani. De reuşita sau nereuşita iniţiativei preşedintelui Constantinescu depind enorm de multe lucruri. După cum, indiferent de rezultate, asistăm totuşi la o progresivă împlinire a unei promisiuni electorale.

10 aprilie 1997. Cine apără săracii?

De ce România este singura ţară din Est care are partide politice socialiste atât de anemice? Cum au reuşit foştii comunişti din Ungaria să se travestească atât de credibil în socialişti, în vreme ce la noi toată lumea îi arată cu degetul? Asta pentru că muncitorii români sunt mai culţi decât ceilalţi muncitori est- şi central-europeni sau îi doare în cot de ce a fost? Şi, dacă-i doare, de ce sunt atât de mulţi nostalgici la mormântul lui Ceauşescu şi de ce exclamaţia «ce bine era pe vremea lui Nea Nicu!» poate fi auzită atât de des? E de vină clasa noastră muncitoare sau conducătorii ei deja mult prea încercaţi? Misterul persistă chiar şi atunci când creşte foamea? De ce nu se colorează în roşu opţiunea politică a omului de la şaibă când sărăcia trece din casă în casă? Şi de ce Dumnezeu puterea, în loc să fie percepută ca autoare a dramei sociale, e susţinută în continuare? Şi cum se revoltă muncitorii, ca şi cei de la Roman, cerând să vină primul-ministru, dar să vină şi directorii care au condus înainte, pe vremea cărora s-a furat şi uzinele au ajuns la un marfar de datorii? Nu înseamnă asta că muncitorii, neşcoliţi cum sunt, împing responsabilitatea pe guvernul Văcăroiu? Şi de ce nu l-au chemat şi pe acesta la Roman?

De ce nu mai vor stânga? Din cauza lui Ilie Verdeţ sau a lui Adrian Păunescu? Sau a amândurora? Nu le place fostul prim-ministru? Nu le mai place Cenaclul Flacăra la care se călcau în picioare şi cântau în cor? Nu le-a trebuit lor un preşedinte poet? Nici un prim-ministru care s-a încontrat cu Ceauşescu? De ce nu le-au dat oamenii mai mult de unu la sută din speranţele şi încrederile lor? Pentru că au fost şi ei la guvernare în aceşti ultimi ani? Pentru că au susţinut guvernul Văcăroiu fără să-i spună încotro se îndreaptă? Sau pentru că au stat aproape de Ion Iliescu? Atunci de ce nu s-au năpustit spre ţărănişti şi spre Emil Constantinescu? Şi, de fapt, acel spirit muncitoresc care se varsă totdeauna în politică printr-un partid de stânga pe unde Dumnezeu o fi? Or fi adormit muncitorii sau s-a întunecat partidul? Sau pur şi simplu oamenilor nu le mai pasă? Şi, dacă nu le pasă, atunci de ce ies în stradă şi blochează drumurile? Nu e acesta semnul suficient al durerii lor?

Şi apoi, de ce s-a întors Adrian Păunescu la conducerea PSM? Plâng muncitorii după el? Va reuşi poetul să înveţe cinismul şi abilitatea omului politic? Sau Ilie Verdeţ suferă că nu mai are staţie de amplificare? Şi, dacă s-a întors, cum va reuşi Partidul Socialist al Muncii să se desfacă de ţăruşul lui 1% de care stă legat de vreo doi ani? Apropiindu-se de Ion Iliescu pentru o aparentă unitate a stângii? Se poate face o unitate între un şoricel şi un leu rănit? Şi cât de mult va fi sprijinit Ion Iliescu, în apropierea lui de Verdeţ, de aripa formată de cei care, în copilărie, legau eventual cravate roşii la gâtul tovarăşului şi al tovarăşei şi al la fel de scundului prim-ministru? Va găsi echipa lui Meleşcanu, Boda, Mircea Paşcu şi Adrian Năstase un limbaj comun cu Ilie Verdeţ şi Adrian Păunescu? Poate cineva să şi-i imagineze şi pe lupii tineri din PDSR aplaudând frenetic la un cenaclu «Totuşi PSM»? Sau a fost vorba de o apropiere numai de formă, de frica tăvălugului nemilos, împins de actuala coaliţie guvernamentală?

Şi dacă n-a fost semnalul cu unitatea stângii un semnal de spaimă, atunci de ce a mai semnat PSM-ul un acord cu Corneliu Vadim Tudor? Să aibă un frate parlamentar sau să pună la lucru două goarne pe acelaşi cântec? Şi dacă Vadim, fără platoşa imunităţii, va fi potcovit de adversari? L-ar putea proteja PSM-ul? Sau se pregăteşte o trilaterală? Se va face şi un acord scris şi public între partidul lui Iliescu şi cel al lui Vadim Tudor? Şi cum vor sta atunci trei săbii într-o teacă? Şi care pe care îl va contamina? Evident, fiind în trei, ar trebui să ne întrebăm care e şeful. Şi, pentru că tot ar fi trei, cine ar fi trădătorul. Şi când va lua naştere Marea Alianţă pentru Renaşterea Patriei. Înainte sau după? Şi cine mai intră în mult-trâmbiţata Partidă Naţională? Intră şi PUNR-ul? Atunci de ce are contacte mai strânse cu puterea? Şi ce se va alege de Gheorghe Funar? Şi, să nu uităm, cine îi mai sponsorizează? Cine scoate banul din buzunar pe o aşa mare criză ca să-l joace pe mâna unora care şi-au dat cu stângul în dreptul? Până la urmă cheia numai la muncitori rămâne? De ce nu vor ei stânga şi partide socialiste când conduce «alianţa cea mai reacţionară»? S-au săturat de trecut? Sau de oamenii care îl reprezintă? Şi, dacă s-au săturat de trecut şi de oamenii care îl reprezintă, spre cine se îndreaptă sau, mai ales, pe cine aşteaptă?

În cazanul tranziţiei (vol. 2)

Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei
Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015

 

Citiţi prezentarea acestei cărţi.
Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment din volumul 2

4 mai 1999. Spre NATO, ca la bordel

"N-avem altă şansă decât NATO» este o propoziţie din ce în ce mai frecventă, iar de la ploaia de bolovani căzuţi din cer peste sârbi, afirmaţia a făcut aripioare şi zboară prin gura politicienilor, a ziariştilor şi a oamenilor obişnuiţi. Sună ca un adevăr crunt, ca o condamnare. Şi dacă o zic eu sau nea Gheorghe poate fi doar semnul unei leneveli în exprimare. Ce să facem, dom'le, n-avem altă soluţie. Şi adevărul cam ăsta este. N-avem decât două mâneci pe care putem scoate cămaşa. Şi una e proastă. Adică e zdrenţe. Dar "n-avem altă şansă» (la cei mai preţioşi, propoziţia e construită cu «alternativă») sună altfel în gura politicienilor români. E ca o scuză, ca un hap pe care trebuie să-l luăm deşi poate provoca alte dureri de burtă. Vreau să zic că are ceva dintr-un pesimism de prost gust. Şi sună de parcă am vrea să zicem, frate, de-am avea altă ieşire, le-am trage un flit ăstora din NATO şi cu tot Vestul lor, de nu s-ar vedea! Chiar sună a nostalgie după mâneca ruptă. De-ar fi ruşii mai zdraveni sau ciprioţii un imperiu, mamă, ce ne-am mai da cu ei! Dar nu sunt şi atunci n-avem decât o soluţie. Să ne dăm cu NATO! Dar să n-o facem slugarnic, să nu ne umilim. Să ne ţinem băţoşi, să nu ne cadă o pană de la demnitatea naţională. Şi să le luăm şi parale, dar nu ceva de scos ochii, ci bănet cât cuprinde. Să plătească zdravăn, mama lor de bogaţi putrezi! Şi să ne dea ajutoare, dar să nu ne frece aerul şi nici să nu îndrăznească să pună vreo bâzdâganie neagră pe vreun aeroport, că nu-i al lor. Mai pe şleau, să ne dea bani să ieşim din rahat, dar să ne lase cu demnitatea neştirbită (mai ales că am salvat-o intactă în cinci decenii de comunism), să ne primească pe uşa din faţă, să ne facă drumuri şi autostrăzi, să ne scutească de vizele lor împuţite şi să ne refacă şi vechiturile de fabrici cu care am rămas pe cap. Sună ca un vis frumos, copt în capul unui sărac fudul. El pare justificat, cu atât mai mult cu cât şi NATO a intrat într-o fundătură în Iugoslavia şi nu ştie pe unde să scoată cămaşa. În primul rând, "n-avem altă şansă» e un discurs bun pentru gura unui politician mediocru. El nu poate promova un scop sau un ideal cu un asemenea argument de Bulă. Trebuie să se zbată pentru a avea şi o carte în mânecă. Niciodată nu e sigur că în jocul nebun al sorţii şansa nu zboară de pe gard. Apoi ideea cu "n-avem altă şansă» nu are forţă de argument nici pentru curci. Şi ele se pot enerva şi trece de la grăunţe la păscut de iarbă. Mi se pare mult mai logic ca politicianul român să încerce a potenţa valorile lumii civilizate. Parcă mai ieri-alaltăieri o ţineam tare de tot cu spiritul nostru european, cu «suntem parte din concertul ţărilor moderne», cu vestita noastră obârşie. Acum, când nu mai înţelegem ce se întâmplă, vrem în NATO doar pentru că "n-avem altă şansă». Una e să nu ai încotro, şi altceva este în cazul unei aspiraţii. Cu doi ani în urmă era un vis popular. Acum am căzut în «păi, oricum n-avem ce face». Numai acest ton şi această logică primitivă ne duc într-o stare de blegeală şi aşteptare. Ne iau sau nu ne iau? Pe când promovarea opţiunii româneşti pentru intrarea în NATO înseamnă pus pe muncă. Să ne facem legi, să stârpim şmecheria, să spălăm instituţiile, care nu sunt decât umbrele sub care se încasează şpaga, să promovăm politicieni care sunt mai preocupaţi de utilităţile publice decât de palatele pe care şi le construiesc la doi metri de drumul spart sau de mizeria înconjurătoare. În loc să zică la nesfârşit că «nu avem altă şansă», ar fi mai cinstit să ne convingă că se spetesc pentru a o valorifica pe aceasta, că ea nu e o şansă, ci chiar cea mai bună soluţie pentru România. Că atingerea standardelor de ţară civilizată este rezultatul unei alegeri sincere, iar nu al unui târg ieftin pe dolarii necesari pentru a mai supravieţui câteva luni. Motivaţia cu "n-avem altă şansă» are în ea ceva de şmen politic. O luăm pe asta pentru că nu suntem capabili să construim alta. E ca şi cum ar veni Parlamentul să ne zică, vă însuraţi cu şchioapa, că alta mai brează nu v-am găsit. Dar, când apare prima cu picioare lungi, îi fentăm de le ies ochii. Ce vrem, de fapt? O mezalianţă făcută şmechereşte sau o schimbare de condiţie pentru o sută de ani? Asta pentru că NATO nu-i bordel şi nici România nu poate ieşi la agăţat.

5 mai 1999. Un Englishman pe Dâmboviţa

Discursul lui Tony Blair în Parlamentul României mi-a întărit o convingere. Că zidul Berlinului a căzut mai mult pentru alţii şi mai puţin pentru noi. Că privirile lumii civilizate erau aţintite numai asupra câtorva ţări, iar celelalte, mai îndepărtate, intrau doar la capitolul «ce-o da Dumnezeu! Să vedem de ce sunt în stare!». Ne-am ales în primul rând cu sfaturi şi cu o atentă supraveghere pentru a vedea dacă suntem capabili să găsim o cale spre democraţie. Culmea e că, printre bâtele minerilor, prin foamea unora de bani pe seama statului, prin hăţişul de partide şi de ideologii (unele serioase, altele deşucheate), România a ţinut-o cătinel-cătinel pe calea cea bună. Şi o mai ţinea poate câteva decenii cu progrese de melc, şi tot n-ar fi ajuns foarte departe, pentru că riscurile de pe drum ar fi fost enorme. Situaţia din Iugoslavia, aşa fără orizont cum este, are totuşi un merit. Că i-a ajutat pe liderii occidentali să înţeleagă ce se petrece în zonă, ce pericole mocnesc şi ce tragedii pot veni din clocotitoarea regiune a Balcanilor. Numai o asemenea schimbare de optică îmi poate explica discursul patetic al premierului englez. Tony Blair, cel mai simpatic şi mai norocos premier britanic al acestui secol, a vorbit ieri într-un limbaj aproape latin. De regulă, un gentleman este sobru, rece, distant şi ironic. Când ai de-a face cu un Englishman, ai impresia că te priveşte de pe crenelul unui castel din secolul XVI-lea. Or, premierul britanic, unul dintre cei mai agreabili reprezentanţi ai protocolului englezesc, ne-a vorbit în cel mai pur stil latin: impetuos, sentimental, la coarda sensibilă. Arta de politician care îşi adaptează mijloacele de exprimare la interes. Or, politica asta şi este. Un joc de interese. Dacă evoluţia României după 1990 era la Londra o curiozitate de mâna a doua, acum ea este un subiect important. Din pur interes. Doar n-o pierde vremea primul-ministru al Marii Britanii, care iese destul de rar de pe insulă, să vină până la Bucureşti pentru un liru-liru de Cişmigiu. Comunitatea internaţională are acum interesul de a rezolva situaţia din Iugoslavia. Astfel, România a devenit o piesă importantă în acest pariu. Iar Anglia, un fel de ambreiaj între SUA şi Europa, vine şi ne spune prin Tony Blair că suntem «o forţă majoră de stabilitate în regiune». E o primă recunoaştere clară a mesajelor ferme date de Bucureşti, la care s-au adăugat, de data aceasta, câteva promisiuni. Că Anglia va sprijini integrarea în Uniunea Europeană (Blair s-a angajat să adreseze o invitaţie pentru începerea negocierilor de aderare la summit-ul de la Helsinki), că va susţine restructurarea economică şi că ţările Comunităţii Europene vor ţine cont de pierderile şi de sarcinile suplimentare create de criza din Kosovo. O ofertă mai clară nu se putea face decât dacă premierul englez ne-ar fi anunţat că ţara sa ne va adresa invitaţia de a fi primiţi în NATO în anul 2000. Ceea ce ar fi fost prea de tot! Oricât suntem noi de sceptici, România n-a primit de multă vreme un semnal mai convingător decât acesta. Dar nici nu ne foloseşte la mare lucru dacă ne dăm în petic sau, în loc să ne înteţim eforturile, o punem de o petrecere. Prostul se laudă-n târg că a fost salutat de o mărime, deşteptul face bani din fiecare «bună ziua» dat de cineva important. Vreau să spun că ne putem amuza până la delir polemizând pe ideea că Tony Blair a venit la Bucureşti să ne îmbete cu vorbe sau ne-a făcut o adevărată ofertă politică. Mult mai sănătos ar fi să ne concentrăm pentru un progres, pentru proiecte pe termen lung. Să ne prezentăm partenerilor europeni cu reacţii coerente, cu planuri clare, iar nu fluierând a pagubă şi privindu-i de sus, cu aerul de şmecheri care pot păcăli deştepţii continentului. De fapt, Tony Blair şi Anglia şi-au făcut datoria. Ne-au semnalat interesul şi enorma şansă care s-au născut în urma evenimentelor din Iugoslavia. De ce vom fi noi în stare, de cum vom răspunde mai departe depinde chiar viitorul României. Regula de până acum a fost să ne înecăm ca ţiganul la mal.

P. S.: Doamne, fii zgârcit şi nu mai da mintea lui Ioan Gavra, Valeriu Tabără şi Petre Ţurlea la prea multă lume, că vom ajunge de râsul curcilor. Dar nici nu-i trimite la grădina zoologică, pentru că lumea trebuie să vadă că avem «sârbii» noştri. Şi au fost la putere!

6 mai 1999. De ce să ne moară toate caprele?

«Nu vă faceţi mari iluzii!» a zis Ion Iliescu după discursul lui Blair în Parlament. Vulpe bătrână, preşedintele PDSR s-a gândit să speculeze tonul de amabilitate al premierului englez în defavoarea principalului său adversar. Cum să lase neclintite cele câteva puncte câştigate de Emil Constantinescu prin promisiunile de sprijin ale Marii Britanii, mai ales că asemenea complezenţe politice au mai fost auzite la Bucureşti?! Lasă, dom'le, am mai auzit noi de-astea! Mai mult, Ion Iliescu a reafirmat (Ziua) că bombardarea Iugoslaviei «este o crimă». Părerea lui Ion Iliescu nu poate fi privită doar ca o simplă «contră» obişnuită. Pe lângă ciuda că România, în loc să se apropie de situaţia incapacităţii de plată (care să pecetluiască neputinţa guvernanţilor), se depărtează vizibil, Ion Iliescu se contrazice şi cu «interesul naţional» pe care îl trâmbiţează mereu. De ce poate greşi Ion Iliescu prin această poziţie? La o primă vedere, ea l-ar mai urca puţin în sondajele care îl despart de Emil Constantinescu. Dar îl şi împinge într-o izolare faţă de lumea politică occidentală. Să zicem că Ion Iliescu îşi va păstra avansul său faţă de Emil Constantinescu până la alegeri. În ipoteza în care ar câştiga, el şi implicit România vor plăti pentru poziţia de acum. Ambasada Angliei de la Bucureşti nu-i atât de chioară şi nici atât de uitucă să nu-şi aducă aminte de ce-a spus Ion Iliescu în aceste zile. Va scoate din arhivă spusele sale şi va zice, nu dumneata eşti cel care a zis că bombardarea Iugoslaviei e o crimă şi că să nu-şi facă românii iluzii după speech-ul lui Mr. Blair în Parlament? E greu de crezut că, în situaţia în care Ion Iliescu ar fi numărul unu al României, el se va bucura de simpatie sau de credit la Londra, Paris sau Washington după cele spuse mai zilele trecute. Ce l-ar costa pe Ion Iliescu să sublinieze şi el şansa pe care o are România şi să înceapă o presiune politică pentru a determina actuala putere şi Preşedinţia să obţină maximum din ce s-ar putea? În primul rând, ar arăta că este extrem de devotat ideii de mai bine pentru români. În al doilea rând ar depăşi condiţia de comportament politic cârtitor. Conform acestuia, tot ce face puterea e prost, tot ce gândeşte opoziţia e singura salvare. Mai mult, o asemenea presiune ar duce şi guvernul, şi Preşedinţia în situaţia de a se trezi din beţia complimentelor primite la Washington şi la Bucureşti şi le-ar pune la treabă. Nu de politicieni simpatici sau zăltaţi duce lipsă România, ci de oameni serioşi, care să întocmească proiecte credibile în faţa celor care sunt dispuşi să ofere bani, dar nu vor să-i dea pe sub masă. Or, din acest punct de vedere, şi guvernul, şi Preşedinţia sunt două mâini moarte. Buni de gură, lemn la practică! Ce ar pierde PDSR dacă ar încerca şi el câteva asemenea proiecte? Adoptate, ar însemna o lecţie. Refuzate, ar rămâne măcar un exerciţiu pentru vremuri mai bune când n-ar mai trebui să încropească. În plus, s-ar califica în ochii opiniei publice ca un partid pozitiv, iar nu ca unul de pus tălpi de dragul de a vedea adversarul pe brânci. O asemenea atitudine i-ar oferi lui Ion Iliescu un mult mai mare spaţiu de mişcare în orice competiţie politică. I-ar permite să măsoare corect progresul pe o direcţie firească de integrare euroatlantică. Ar demonstra că la sfârşit de carieră rămâne un politician modern, european, capabil să vadă cu adevărat interesul naţional chiar mai presus decât interesele sale de putere. Abia atunci el ar fi privit în cancelariile occidentale la fel ca actualul preşedinte şi România ar putea conta pe încă un reprezentant credibil. Ce platformă de opozant ar avea Ion Iliescu dacă în 2000 ar putea spune: «Aţi avut o şansă enormă, generată de o conjunctură internaţională, aţi ratat-o impardonabil, în ciuda faptului că v-am sprijinit doar pentru că era vorba de interesul tuturor românilor»? Cu o asemenea poziţie, Ion Iliescu ar putea fi preşedintele României. Sigur, asta în condiţiile în care Emil Constantinescu n-ar fructifica aceste oportunităţi. Or, după cum se poartă, Ion Iliescu arată că e negru la suflet numai la gândul că Emil Constantinescu se bucură de o şansă măcar teoretică, dar şi nesperată. E un fel de a condamna caprele tuturor pentru a vedea lată şi capra altuia.

În cazanul tranziţiei (vol. 3)

Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei
Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015

 

Citiţi prezentarea acestei cărţi.
Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment din volumul 3

11 noiembrie 1999. Ţara Doapelor Răsare

Nea Gheorghe, te-ai ars! Dacă eşti sărac sau şomer şi te gândeşti să te salvezi cu o maşină de făcut dopuri, poţi să-ţi iei adio de la capitalism. Ai parte de ultima dovadă că guvernul te urăşte şi-ţi pune tălpi. Cine te credeai tu, neam de manivelă? Ţi-ai făcut firmă? Ai luat zecile de avize necesare? Te-au puricat cei de la Sanepid? Cine e omul responsabil cu mătura şi curăţenia? Are instructaj? Ai plătit să ţi-l dea? Să zicem că tu ai nervii de oţel. N-ai dat în dambla până la avizul numărul 60. Tot nu e momentul să te bucuri. Trebuie să te duci la IDEB pentru că n-ai putere la instalaţia electrică. Cum apeşi pe butonul maşinii, cum sare siguranţa. Eh, abia acum ai aflat de o altă belea. Trebuie proiect! Proiectul costă. Nu poate fi făcut decât de autorizaţi. Pe urmă, lucrarea. Şi ea ţine tot de sereleuri cu aviz special. Un cablu suplimentar până în tabloul de siguranţă face 400 de milioane de lei. Spart trotuarul, preţul cablului, astupat canalul, asfaltat trotuarul, aviz de la primărie pentru lucrări. Plăteşti totul de cinci ori mai mult decât face, iar reţeaua e a IDEB-ului. N-ai nici un drept asupra ei, deşi e făcută pe banii tăi. Să nu te revolţi, nea Gheorghe, de această bătaie de joc! Şi să nu zici că în restul lumii compania de electricitate e obligată să-ţi aducă reţeaua până în panou şi să-şi recupereze cheltuielile din consum. O iei imediat peste ochi. Ce, dom'le, aici eşti în România! Stai cuminte şi, dacă treci de alimentarea cu energie, tot nu te-ai apropiat de dopuri. Mai e drum lung până departe. Guvernul ţi-a mai tras o ordonanţă. Trebuie să ai licenţă de producător al acestor obiecte insignifiante. Ordonanţa 98 din 30 august, anul acesta face ordine în domeniu. N-ai auzit de atâţia amatori şi derbedei care au făcut dopuri pătrate? Au venit şi nişte străinezi care au produs dopuri triunghiulare pentru sticlele noastre cu gât rotund. Cum să se mai petreacă asemenea aberaţii în ţara noastră iubită? Şi mata, nea Gheorghe, trebuie să dovedeşti că ai maşină bună, că ai materie primă şi resurse. Ce utilaje ai pe flux să produci dopuri? La ce e destinată producţia matale? Dacă dopurile pot fi folosite pentru astuparea urechilor unor miniştri, sunt interzise! Sau a urechilor ca pâlnia, montate pe căpăţânile agenţilor secreţi! Păi, nu periclitezi mata siguranţa naţională? Ia să spui răspicat la ce sunt folosite dopurile! Să caracterizezi performanţele lor şi să declari cu ce viteză le poţi obţine. Auzi, mata să nu râzi de statul român, că te ia naiba! Vrei sau nu vrei permisul de operare pentru producţia de dopuri? Atunci taci din gură şi răspunde serios la întrebări, depune dosarul cu formulare şi anexe, cu 35% din 0,2% din valoarea investiţiei şi aşteaptă controlul. Vine domnul inspector Bulache de la Ministerul Industriei şi Comerţului şi o să-ţi arate legitimaţia pe care scrie «are drept de acces în toate unităţile de producţie din domeniu pentru a constata capacitatea tehnică şi profesională a agentului economic de a conserva resursele şi de a produce bunuri materiale competitive». Abia acum te-ai ars. N-ai capacitate profesională, nea Gheorghe! Nu vezi că n-ai habar de compoziţia masei plastice? Halt! De ce ţii granulele pentru dopuri în curte, că se scapă păsările pe ele?! Şi găinaţul intră în plastic, şi dopul poate fi folosit la o sticlă de lapte pentru un copil! Îţi dai seama ce ruşine?! Ameninţi viitorul patriei?! Şi inspectorul ia dopul între măsele şi-ţi zice, nea Gheorghe, mă zgârie la limbă! Dopul ăsta nu-i competitiv! Ia mai umblă la procesul tehnologic, vezi cum rezolvi cu depozitarea şi ne vedem peste două săptămâni. Între timp ţi-a venit şi o maşină de injectat capace din plastic pentru WC-uri. Cu alea să vezi nenorocire! Unde probează inspectorul că e un produs competitiv? Îi creezi condiţii să se aşeze pe el şi să-l testeze cu aparatul de verificare a calităţii numit gazometru? Cade şi capacul matale când ţi-e lumea mai dragă? Dacă produci un capac prin care se poate transmite SIDA? Unde sunt proiectul de dop şi proiectul de capac de WC-uri? Cum ai calculat rezistenţa? Nu ştii dumneata că avem şi graşi, şi colacul trebuie să reziste sub fundul acestora? Nea Gheorghe, ia-ţi adio de la dopuri! Mai bine jucai la Loto. Şi, dacă ai pierdut prea mulţi bani şi te enervezi, te rog frumos să nu înjuri România, ţara tuturor posibilităţilor. Ia Ordonanţa '98 şi descarcă-te pe seama celor care au conceput-o. Pentru o mai corectă informare, îţi spun că e semnată de Radu Vasile şi contrasemnată de Radu Berceanu, Decebal Traian Remeş, Aurel Pană, Borbély László şi Romică Tomescu. Şi să nu zici «doape», că te amendează Ministerul Culturii!

12 noiembrie 1999. Zidul din capul nostru

Au trecut zece ani de la căderea Zidului berlinez. Zece ani de când lagărul socialist a început să se facă ţăndări. Un deceniu de viaţă trăită cu sufletul la gură. Am urmărit zilele trecute transmisiile televizate de la Berlin. Toate mărimile politice ale Europei şi Statelor Unite s-au aşezat în faţa Porţii Brandenburg şi au comemorat momentul, de faţă fiind şi cel care a construit zidul (încasând mai târziu ani buni de puşcărie, participând apoi şi el cu entuziasm la demolarea propriei opere). În centrul oraşului s-au adunat zeci de mii de germani şi s-au ţinut tot felul de discursuri. Mai toate mi s-au părut plictisitoare şi cu iz politic. Căderea celebrului Zid, care a fost atâţia ani simbolul Cortinei de Fier, al graniţei dintre lumea liberă şi lumea guvernată de absurd, ar fi putut fi aniversată cu un megaconcert de muzică clasică. Soprane, viori, violine, flaute şi tenori să fi cântat o noapte întreagă, până dimineaţă, la ivirea zorilor. Ar fi fost şi un recviem pentru armatele de nefericiţi trimişi de comunism pe lumea cealaltă, ar fi fost şi prilej de meditaţie pentru sfârşitul unei construcţii absurde, ridicată de oameni împotriva lor. Ar fi fost un bun prilej de căzut pe gânduri pentru cei care îşi doresc revenirea secerii şi ciocanului. Şi poate că, într-o noapte lungă de muzică, mulţi ar fi fost colindaţi de gândul că nostalgia lor după comunism vine şi din neputinţa de a trăi altfel decât înainte. De fapt, căderea Zidului Berlinului, în ciuda faptului că a fost un moment simbolic şi va rămâne un reper calendaristic pentru sfârşitul comunismului, nu s-a produs cu adevărat. Dărâmat cu ciocanele, cu buldozerele sau chiar cu mâinile goale, Zidul Berlinului nu s-a prăbuşit însă în mintea tuturor. În unele creiere, el continuă să existe neatins. În amintirile unora, e chiar luminos şi falnic. În legislaţia ţărilor din Est persistă fundaţia sau porţiuni importante. Zidul Berlinului e încă în picioare în mai toate economiile ţărilor din spatele său. E pus la pământ în fosta Germanie de Est, făcut bucăţi în Cehia, Polonia şi Ungaria, e zgâlţâit bine în România şi Bulgaria, şi doar întrerupt pe ici-pe colo în fosta Uniune Sovietică. Zidul Berlinului e perfect conservat în mentalitatea muncitorilor. E solid în modul lor de a gândi şi stă ca o bucată de gheaţă în frigiderele lor pustii. Zidul Berlinului poate fi regăsit şi în limbajul politicienilor, şi în mizeria oraşelor, chiar şi în atitudinea marilor puteri. Şi ele, şi noi ne-am înşelat crezând că, odată cu dărâmarea construcţiei aceleia absurde, vom fi parte din lumea civilizată. Pe unguri, pe cehi şi pe polonezi i-au ajutat să cureţe molozul, pe noi, pe bulgari şi pe sârbi ne-au lăsat ca să vadă dacă suntem în stare să măturăm singuri. Ne-au mai dat sfaturi prieteneşti, ne-au mai făcut cu degetul, aşa nu e bine, din când în când ne-au mai dat şi câte un bănuţ, dar, în rest, ne-au lăsat în pace să jucăm singuri sinistrul spectacol al tranziţiei. În timp ce orchestra cânta amar în faţa Porţii Brandenburg, în România oamenii săraci se întorceau de la manifestaţii şi îşi frecau mâinile îngheţate. În vreme ce televiziunile româneşti difuzau documentare despre fierberile din 1989, în care îi revedeam pe Erich Honecker, pe Nicolae Ceauşescu, pe Mihail Gorbaciov (mulţumesc, Nikita Sergheevici!), la Bucureşti ceferiştii se aşezau pe linia ferată şi blocau trenurile, iar ministrul Transporturilor le zicea, băga-mi-aş în sindicatele voastre! Şi dacă nu-i adevărat şi le-a zis doar «infractori», tot e ceva. Oamenii au ajuns la blocarea trenurilor nu de bucurie, ci de foame şi pentru că nimeni nu le-a spus ce viitor au. Pentru că, într-o lume buimacă, chiar nimeni nu ştie cum va arăta viitorul, pe unde naiba scoatem cămaşa şi cum o să supravieţuim! Şi toate astea ni se întâmplă pentru că Zidul Berlinului continuă să trăiască, în ciuda faptului că a fost ras din capitala Germaniei şi bucăţi din el mai pot fi văzute doar în muzee. Particule din el colindă şi în aerul poluat al ţărilor din Est, şi pe faţa murdară a copiilor vagabonzi, şi în indiferenţa marilor puteri, şi în incompetenţa politicienilor făcuţi peste noapte de valurile agitate ale istoriei. Zidul Berlinului continuă să se simtă în disperarea şi comedia vieţii noastre de fiecare zi.

14 noiembrie 1999. Arta sinuciderii inconştiente

M-a amuzat declaraţia unui muncitor de la Petrotub SA Roman. El zicea că mai bine pune foc fabricii decât să o dea pe mâna unei firme britanice. Dacă ar fi fost vorba de o societate de balotat paie sau de una de mobilă, mai că aş fi putut să-mi imaginez vâlvătaia. Ar fi ieşit o pălălaie pe cinste. Dar ţevile nu ard nici dacă foloseşti aparatul de sudură cu oxigen pe post de brichetă. O fabrică de ţevi nu poate fi distrusă decât cu dinamită. Şi nici atunci, fiindcă tot mai rămân hale prăbuşite, ziduri într-o rână, conducte îndoite, utilaje răsturnate. Cu o cantitate enormă de explozibil, ea poate fi făcută harcea-parcea, dar nu te alegi cu nimic. Nici măcar cu pământul pe care să răsădeşti nişte varză. De aceea, eliberarea terenurilor pe care au fost ridicate tot felul de «mândreţuri» ale industriei româneşti e mai mult decât o belea. Costă aproape cât o fabrică nouă. În consecinţă, muncitorul care a zis că dă foc la Petrotub Roman n-a făcut decât o glumă proastă. De fapt, omul nostru era furios. Câte nu zicem cu toţii la mânie? Într-un astfel de moment, el şi colegii săi au blocat şoseaua de acces în oraş. Mobilul protestului e şi mai interesant decât ameninţarea cu incendierea. Romaşcanii au barat şoseaua cu o macara pentru a protesta la adresa contractului de privatizare încheiat de FPS cu o firmă britanică. Nu cunoaştem detaliile acestei operaţiuni. S-ar putea ca muncitorii (care şi ei vorbeau tot din auzite) să aibă dreptate. Să nu fie o firmă cu bonitate, să restructureze personalul prin concedierea a 1.500 de angajaţi. Ba e posibil ca englezii, în loc de ţevi, să fabrice paie de băut Coca-Cola (dacă nu s-or fi obligat să păstreze specificul întreprinderii). Chiar şi într-o asemenea ipoteză hazlie, tot nu înţeleg legătura între blocarea şoselei şi privatizarea societăţii! Povestea de la Petrotub seamănă binişor cu conflictul de la Iaşi, în care muncitorii de la Tepro SA protestau violent faţă de investitorul ceh şi îşi vărsau năduful asupra prefecturii şi FPS-ului. Şi atunci, şi acum, cred că am avut de-a face cu o proastă înţelegere a privatizării şi a regimului proprietăţii. Mulţi muncitori îşi imaginează că noul statut al fabricilor le permite aceeaşi influenţă ca în perioada de «dictatură a proletariatului». Ei nu sunt dispuşi să accepte că «bunurile întregului popor», din momentul privatizării, se supun altor reguli decât celor cu care s-au obişnuit atâtea decenii. Mult mai grav e însă protestul la adresa noilor proprietari, mai ales pentru că nu e prima manifestare de acest gen. Noi vrem investitori străini, iar muncitorii spun că, decât să lase societatea în mâinile acestora, mai bine îi dau foc. Ştiţi ce înseamnă asta? Că străinii vor fi din ce în ce mai reticenţi. Vor fi obligaţi să se întrebe de ce să vină ei în România. Cumpără o fabrică, pe urmă sunt contestaţi de muncitori şi daţi afară. Cine le dă banii înapoi şi când? Şi de ce să investească într-o ţară în care nu numai că există riscul de a fi daţi afară, dar se mai trezesc şi cu şoselele blocate? Tehnica aceasta de a contesta ceva prin blocarea drumurilor s-a întins în ultima vreme şi, cu fiecare nouă aplicare, scade credibilitatea României. Blocând şoseaua, muncitorii îşi fac rău şi lor, şi concetăţenilor, şi ţării întregi. Dacă au ceva cu guvernul, n-au decât să protesteze în faţa instituţiei respective! Au ceva cu politicienii? N-au decât să-i penalizeze cu mijloacele puse la îndemână de democraţie. De ce n-au blocat muncitorii de la Petrotub sediul şi poarta societăţii? Sau ale FPS-ului din judeţ? Baricadele pe şosele sunt similare cu o sinucidere. Sunt aproape totuna cu tăiatul conductei de apă care alimentează oraşul Roman sau cu secţionarea celei de gaz simultan cu dărâmarea liniei de alimentare cu energie electrică. Formula e absolut nefericită şi e mai degrabă un mod de a ne chinui singuri decât o cale de ieşire din impas. Tărăgănarea privatizărilor rămâne o greşeală politică de neiertat. Nici unul dintre cei care au condus România din 1990 încoace n-a avut curajul să facă exact ceea ce trebuia făcut. Şi, când unii au încercat, s-au gândit că n-ar strica să tragă şi nişte foloase personale. Dar tergiversarea privatizării nu poate fi pusă exclusiv în cârca oamenilor politici. Un rol de bază l-au avut şi sindicatele, şi modul de a gândi al muncitorilor. Surzii şi chiorii parcă au acţionat fiecare pe cont propriu, dar într-un scop comun: să ducă fabricile de stat până în anul de graţie 1999, când ele nu mai valorează mare brânză şi când investitorii serioşi încep să fugă de ele ca dracul de tămâie.