A ta de tot, al tău de tot

Elena-Margareta Ionescu & Nae Ionescu
A ta de tot, al tău de tot (file de corespondenţă)
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş
Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză: Anca-Irina Ionescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragmente

23 mai [1912, Bucureşti]

Miercuri. Şi, pe când scriam eu, scriai şi d‑ta, probabil, şi, pe când îţi vorbeam eu de fericirea noastră, îmi vorbeai şi d‑ta de ea: aceleaşi gânduri, aceleaşi fapte în acelaşi timp pot oare să aparţină mai mult decât unei singure persoane? Nu; prin urmare... Şi nu ştii, dragul meu prieten, prin ce emoţii m‑a făcut să trec scrisoarea d‑tale scumpă. Am simţit o dată mai mult cât de apropiate sunt sufletele noastre, cât de unite, cât de contopite, dacă vrei. Nu sunt două: e numai unul, al nostru.

Şi nu e aşa că n‑ai dreptate să te plângi că eşti departe şi singur? Departe... ce însemnează asta? În spaţiu? da, dar asta nu are nici o importanţă. Cu cât distanţa spaţială va fi mai mare, cu atât va creşte şi dorul nostru şi niciodată nu vom fi decât aproape unul de altul: aproape cu gândul şi cu sufletul. Eşti singur? Nu: dorul meu te caută pretutindeni şi nu e liniştit decât lângă d‑ta. Căci, vezi, d‑ta eşti mulţumirea, fericirea vieţii mele: eu nu trăiesc decât prin d‑ta şi pentru d‑ta.

Mi‑ai mai spus să nu fiu zgârcită la vorbe când îţi voi scrie; dar cum aş putea eu să fiu zgârcită cu d‑ta, când eu ţi‑am dat tot ce am avut mai bun: toată pornirea sufletului meu pasionat, toată dorinţa de a te şti complet mulţumit, când unica mea preocupare e ca vraja prieteniei noastre să rămână mereu aceeaşi?

Şi ieri, când am primit scrisoarea d‑tale - abia ieri am primit‑o ‑, am avut o nespus de mare bucurie când, deschizând plicul, au căzut cele două mici fotografii şi mi‑au adus chipul d‑tale drag: mi se părea că ai venit să stai puţin de vorbă cu mine şi citeam în cele două puncte luminoase ‑ atât de departe de a reda privirea d‑tale bună şi înţeleaptă - răspunsul la întrebările mele, citeam trăinicia, statornicia prieteniei noastre. Şi mi te‑nchipuiam pe d‑ta într‑un fel de Bărăgan cultivat, singur între cer şi pământ: jos, verdeaţă, sus, un albastru intens, un albastru exasperant, un albastru care‑ţi dă nostalgia locurilor îndepărtate şi doar ici şi colo un nor alburiu, pe care se răsfrâng gândurile d‑tale duioase. Şi sunt geloasă pe norul nepăsător care le ia cu el şi le duce cine ştie unde, în loc să mi le aducă mie, care le‑aş primi cu atâta entuziasm, cu atâta căldură. Şi sunt geloasă pe cucul care‑ţi spune păsurile şi dorurile lui, şi pe greierii cari‑ţi spun povestea lor tristă şi nesfârşite ţârâituri, pe când eu sunt lipsită de unicul meu bine. Dar nu, nu mă plâng, eu sunt mai norocoasă decât norul călător, decât cucul singuratec şi decât greierii trecători; soarta a fost mai blândă şi mai darnică cu mine: vremelnicia e partea lor, eternitatea e a mea: ei te au câteva clipe, eu te voi avea totdeauna. - Nu e aşa?

Pagina a IV‑a a ziarelor e destinată anunţurilor în genere şi înştiinţărilor; pagina a IV‑a a scrisorii mele, sărmana, va avea aceeaşi soartă. Mama n‑a venit, dar în schimb va veni sâmbătă, dar, dar... cu cine? Ei vezi, asta trebuie să ghiceşti d‑ta. Ada este bine şi a avut o atitudine duioasă faţă de mine, luni, atât de duioasă, încât m‑a făcut să plâng şi să regret că am fost, poate, cam nedreaptă faţă de ea, uneori. Antoaneta e sănătoasă şi voioasă, se ţine de drăcii şi scrie nostim; mi‑a scris de două ori de când ai plecat d‑ta şi printre altele mă întreabă dacă a făcut rău că ţi‑a mulţumit pentru carte! Şi minune, i‑am scris şi eu ei şi‑am scris şi‑acasă, şi astăzi voi scrie iar în urma unei cărţi poştale a mamei, care‑mi spune că e necăjită şi că mă roagă să‑mi amintesc şi de ei uneori. Se vede că fericirea ne face egoişti şi neglijăm prea mult pe cei care ar avea nevoie de o vorbă bună şi de o probă de afecţiune. Nu ştiu sigur, dar mi se pare că Anişoara a rămas slăbită în urma pojarului: tuşeşte mereu şi am auzit că trebuie să schimbe aerul. Biata fetiţă şi biata mamă...

Dar, să trecem la altă serie de idei. Îmi închipui că suntem la Fundaţie unul lângă altul şi că‑ţi spun tot ce‑mi trece prin minte. Excursia s‑a făcut fără naş; de ce? se ştia de dl Teodorescu? Nu ştiu, dar cred că da. În tot cazul, Nelly şi Florica Left., care au fost în excursie, mă asigură că au petrecut minunat, că toată lumea a fost de o gentileţe extraordinară şi ele, sufletul, viaţa, entuziasmul excursiei! Ce rea sunt! Dar aşa mi‑au spus: că ele au adus nota de veselie, că fără ele toată lumea nu s‑ar fi distrat. Dar lumea!? Cine‑a fost lumea, minunata lume, distinsa lume! Mai întâi, desigur, junele perechi Teodorescu et Beldie^[1], apoi Lizica - Porsenna^[2], Lucreţia Stroescu - Diaconescu (istoricul), Maria Apostol - N. Dumitrescu, reprezentantul dreptului român, nedespărţite şi‑nduioşătoare perechi. Dar să nu crezi că s‑a sfârşit: filosofia a fost prea bine reprezentată de minunatul comentator al lui Spencer, ilustrul T. Antonescu şi dl Simionescu‑palton, un văr de‑al d‑nei Teodorescu. Onorata adunare a mai fost onorată prin prezenţa d‑şoarei Jenny Şerbănescu, care, cu inteligenţa d‑sale, a aruncat drăgălaşele epitete de "mojice" şi "nebune" d‑şoa‑relor Nelly şi Florica. Geografia a fost bine reprezentată prin distinsul Vasco... da Gama crezi? nu, Candiano. Şi apoi, mai adăugaţi pe d‑nii Matei Peucescu, M. Cruceanu, Mongolul, Mitică Ştefănescu şi sărmanul N. Stănescu şi veţi avea lista aproape completă a distinşilor excursionişti. Petrecere... dar minunată, ţi‑am spus: dans, jocuri de societate şi unde mai pui că bogata imaginaţie a d‑lui poet Cruceanu a găsit o distracţie minunată: reprezentări cinematografice - aievea. S‑a reprezentat: "Dragoste de..." (am uitat). Interpretatorii au fost, în rolurile principale, dl Porsenna şi d‑ra Dimitriu, el şi ea.

D‑ta crezi, poate, că eu fac o glumă proastă spunându‑ţi lucrurile acestea. Nu, te asigur, e cea mai crudă realitate, o realitate de neînchipuit, dureroasă pentru mine. Nelly şi Florica au avut şi ele roluri în această tragică comedie. Dar cred că acum ştii destule lucruri, prea multe chiar; sper că n‑am fost zgârcită din nici un punct de vedere şi că... eşti mulţumit. Deşi fără oficiul Slăveşti, cred că ţi‑au parvenit ultima şi prima mea scrisoare; altfel, mi‑ar părea foarte rău, fiindcă n‑aş vrea să crezi că aş fi putut să nu răspund imediat unicului meu prieten drag.

Şi acum, te părăsesc iubindu‑te ca‑ntotdeauna şi asigurându‑te de cea mai desăvârşită încredere,
 

Margareta Fotino

[P. S.J Chiar acum primii scrisoarea d‑tale, care m‑a asigurat că a mea nu s‑a pierdut. Îmi pare bine, deşi scrisoa^rea m‑a întristat. Mie nu mi‑e dragă Florica? Asta nu e adevărat. Mi‑e necaz pe ea atunci când sunt sub impresia unei mici răutăţi, fiindcă eu sunt cam prea "emportée"^[3] şi nu pot să‑mi stăpânesc îndestul prima impresie, dar încolo... Dacă‑ţi mai aminteşti, eu ţi‑am spus că ar fi bine să reveniţi la o atitudine mai prietenoasă, fiindcă sunt sigură că acest lucru i‑ar face bine. Dar, vom mai vorbi mâine. Cu dragoste desăvârşită,
 

M. F.

Scrisoare expediată la Slobozia‑Trăsnitu, judeţul Teleorman.
 

*

7 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, cu toată neregularitatea cu care se livrează din pricina poştei corespondenţa noastră, cred că în regulă generală scrisorile mele îţi veneau de obicei de 2 ori pe săptămână: joia şi duminica. Scrisoarea aceasta îţi soseşte însă vineri; penultima a venit marţi, antepenultima, sâmbătă. Ştii tu de ce, dragă Ilenuţo? Tu mi‑ai scris că te obişnuiseşi să primeşti de la mine din trei în trei zile veşti. Or, cum de două ori pe săptămână nu e din trei în trei zile, am hotărât să schimb regula corespondenţei şi să o fac aşa cum zici tu. Îmi închipui, dragă Ilenuţo, că asta o să‑ţi facă o mică plăcere şi mă bucur de bucuria asta a ta, mai mult poate decât te vei bucura tu însăţi. Dar cum să‑ţi scriu? De obicei când o fac, am alături ultima ta scrisoare şi sub impresiunea ei îţi spun ce îţi spun. Astăzi scrisoarea asta îmi lipseşte şi, ca să o înlocuiesc, am răsfoit prin scrisorile tale ca printr‑o carte de dragoste. Primele scrisori pe care mi le‑ai trimis aci în München, la postlagernd, le‑am recitit într‑o emoţiune deosebită, într‑una am cetit propunerea ta de a ne întâlni la Steyr. Timpuri! Timpuri când puneam la cale întâlnirea şi când ne pregăteam să ne revedem! Adică cum, acuma nu mă apasă acea uriaşă dragoste care mă sfâşia atuncea? Şi acuma dorul de tine nu mă cheamă tot aşa de stăruitor? De ce acuma nu mai pot gândi că o să te văd în curând, că o să te ţin în braţele mele, că o să te sărut şi o să te strâng lângă mine, tot mai lângă mine? Ah! sărăcie! Sărăcia mea a stricat atâţia ani din viaţa noastră, ni i‑a furat în chip stupid şi nu pot face nimic împotriva ei. Şi totuşi - gândindu‑mă la scrisorile tale mai de demult, în care uneori se strecura îndoiala că poate odată nu te voi mai iubi -, mă bucur de toată durerea asta a mea. Mă bucur pentru că eu cetesc în ea siguranţa că te voi iubi cu aceeaşi putere întotdeauna şi că, prin urmare, dragostea ta extraordinară nu va fi nici o clipă pierdută degeaba, mă bucur pentru că, prin mine, cel mai minunat suflet de femeie - tu - îşi va primi prinosul de devotament, de adorare, îşi va primi răsplata. Dacă ai şti, Ilenuţo, cum te iubesc!

Tot într‑una din scrisorile alea, mă întrebai cum merge sistemul meu filosofic. De atunci, dacă nu mă înşel, ţi‑am scris de vreo două ori despre lucrurile astea; dar ţi‑am scris pe scurt. Dacă vrei să asculţi încă, pot să‑ţi spun astăzi lucruri mai nouă. Pe fiecare zi, mă încredinţez că intuiţia mea de astă‑vară, pe care ţi‑o expuneam în toamna trecută pe o bancă în Cişmigiu - mai ţii minte? - nu e falsă.  Se desprinde din ea o problemă; iată problema conceptului. Toată lumea spune, după Kant, că un concept reprezintă unitatea în multiplicitate, iar Boutroux a adăugat încă - şi Bergson s‑a grăbit să o şterpelească: fixitatea în devenire. Dar ce valoare are acest concept faţă de realitatea pe care o reprezintă? Bergson zice: conceptul "decupează" în realitate. Adică cum? Eu nu înţeleg ce e aci aşa de mare spus şi desfid pe alţii să‑mi arate ce e nou şi ce e bun. Realiştii (Hartmann, Riehl, Wundt cu ramura fenomenologică: Husserl, Pfänder, Geiger) - vorbesc de realismul logic - cred că conceptul prinde esenţa lucrurilor. Iar nominaliştii - Poincaré, Boutroux, şcoala pragmatistă, şcoala empirico‑criticistă (Mach, Avenarius), Aster - cred că conceptul este un simbol maniabil şi convenabil care precede din generalizare (soluţiune de fapt nu prea deosebită de cea realistă sub raportul îndreptăţirii conceptului faţă de ştiinţă şi de pretenţiile ei).

Dragă Ilenuţo, scrisoarea asta nu am putut să o isprăvesc ieri. Astăzi e mai greu. De ce? Acuma când îţi scriu sunt foarte obosit. Ţie când îţi scriu e pentru mine ca o recreaţie. Acuma însă nu mă pot concentra prea mult. Îţi făgăduiesc însă că vineri o să‑ţi spun toate lucrurile - şi mai multe încă - pe care voiam ieri să ţi le spun. Doresc şi eu să o fac. Lucrurile astea pe care le gândesc nu le ştie nimeni încă afară de mine; nu vreau să le spun încă la nimeni; şi totuşi am nevoia să le spun cuiva. Şi cui le‑aş putea spune mai bine decât ţie? Aşa, nu te supăra pe mine şi, dacă te interesează în adevăr, aşteaptă până în 2‑3 zile. Da?

Astăzi sunt şi puţin cam trist. De dimineaţă am primit ziarul pe care Antoaneta a scris cele câteva rânduri. Vezi tu, e dureros. Noi o iubim pe Antoaneta cum poate nu o mai iubeşte nimeni şi o s‑o iubim mereu aşa. Şi a fost ca chiar prin mâna ei să văd scrisă gluma rea şi sângeroasă pe care am mai auzit‑o: o să te însori peste 10 ani. Da, aşa mi‑a scris: o să mă însor peste 10 ani! Nici ea nu mai crede. Copilul ăsta drag credea într‑o vreme în steaua mea. (Ţi‑aduci aminte ce scrisoare ţi‑a trimis astă‑vară la Iaşi?) Şi credinţa asta naivă, dezinteresată, mai mult simţită decât judecată, era pentru mine o mândrie şi o bucurare. După încrederea ta, fără de care nu cred că aş putea rezista oboselii de viaţă (pentru că încrederea ta e dragostea ta şi pentru că afară de dragostea ta nu mai am nimic), după încrederea ta, zic, credinţa Antoanetei o preţuiam mai mult. Acuma ea nu mai crede; şi dacă nu mai crede, mi‑o şi spune surâzând ca o "tante" oarecare. De ce? I‑am făcut eu vreun rău vreodată? Ştie sau pricepe lucruri pe care nu le pricepea înainte? Sau ce? Dacă am fost vreodată bun, a fost poate din nevoia de a vedea şi figuri prietenoase în jurul meu. Antoaneta pleacă. O! dacă ar fi spus cel puţin altceva... Dacă îi scrii, să‑i spui că am să‑i scriu. Care e adresa ei?

Ilenuţo, în toată lumea tu eşti singurul suflet mare şi dumnezeiesc de bun. E un noroc că te am pe tine. De toţi ceilalţi pot să mă dispensez. Dar nu e aşa că pe tine nu o să te pierd niciodată? Te îmbrăţişez şi te sărut,
 

Nae

 

*

17 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, a fost aşa de neaşteptată scrisoarea ta pe care am primit‑o azi dimineaţă şi aşa de mare bucuria pe care mi‑a făcut‑o, încât nu ştiu cum ţi‑aş putea mulţumi mai călduros. Mă gândesc însă că şi pe tine te‑ar bucura un asemenea neaşteptat... suplement la corespondenţa noastră şi iată că îţi scriu. Dar întâi să te iau puţin de urechi... ca să ţi le sărut. De ce scrii tu, dragă Ilenuţo: "Ceci, naturellement, seulement dans le cas où tu voudrais bien que je te le dise, et si tu me crois capable d'entendre quelque chose à ton système?"^[4] Nu îţi e ruşine? Aşa îmi scrii tu mie? De ce fugi tu de completa egalitate dintre noi, pe care eu am simţit‑o întotdeauna şi pe care se sprijină în parte iubirea noastră? Ai! A' tădată să nu ma' fasi, că ti ia' di u'echili, da' nu ca să ţi li pupi. A' înseies? Da? B'avo! Tă pup, da' să fi' cuminţi. Inăluco d'agâ zău că tă 'ube'c o g'ămadă. Şi să mă fac io cu fata a'ta, că nu ma' pot di d'ago'ti!

Acuma tu zici "ton système". Am spus‑o şi eu? Oi fi... spus‑o fără să vreau. Pentru că, dragă Ilenuţo, "sistemul" meu e deocamdată doar o bănuială. E mai mult decât o intuiţie, e adevărat, dar prea mult încă nu e. Să ne precizăm. Iată o intuiţie a "sistemului" meu; am găsit‑o chiar astăzi în Hume: "It seems, then, that nature has pointed out a mixed kind of life as most suitable to human race, and secretly admonished them to allow none of these biasses to draw too much, so as to incapacitate them for other occupations and entertainments. Indulge your passions for science, says she, but let your science be human, and such as may have a direct reference to action and society. Abstruse thought and profound researches I prohibit, and will severely punish by the pensive melancholy which they introduce, by the endless uncertainty in which they involve you, and by the cold reception which your pretended discoveries shall meet with, when communicated. Be a philosopher; but, amidst all your philosophy, be still a man."^[5]

Romantic, prin urmare, dulceag şi neprecis, fără să‑şi dea întotdeauna seama de importanţa lucrurilor pe care le spune, mai ales de importanţa consecinţelor spuselor lui; mentalitate de literat, de istoric în mare parte, dacă vrei. Spune un lucru bun, nu îl ia în seamă - l‑a simţit mai mult decât l‑a înţeles; aşa, nu s‑a gândit ce trebuie şi ce nu trebuie luat mai de aproape în cercetare; adaugă lucruri de importanţă secundară şi te lasă să crezi că ce a spus e mai mult întâmplător. Dar e lesne de văzut că omul ăsta a văzut ceva totuşi, când a scris că "vei fi straşnic pedepsit prin visătoarea melancolie şi prin nesfârşita nesiguranţă în care te învăluie speculaţiunea pură desprinsă de recursul neîncetat la practica vieţii şi la simţul comun."^[6]

Sub acest raport, eu am mai mult decât el. Îmi dau seama anume de întinderea problemei, de adâncimea ei; cunosc termenii în care se pune problema şi am deja câteva cuie care pun în legătură diferitele sârme ce se încrucişează în acest system ca într‑un comutator de telegrafie. Pentru mine, e o chestiune de timp, de stăruinţă, de muncă. Pentru el, aceasta era imposibil. (Acuma tu să nu crezi, Doamne fereşte, că sufăr de megalomanie, pentru că am început să mă compar cu Hume; pentru că, de fapt, nici nu mă compar.) Asta e. Poţi să‑i spui sistem? Eu am fost puţin jenat când am cetit cuvântul ăsta în scrisoarea ta. Vezi că şi eu sunt din păcate puţin cam romantic şi nu pot încă avea sfânta îngâmfare a oamenilor de ştiinţă; pentru mine, un sistem e un lucru aşa de mare, că eu mă fac mititel, mititel, şi mă strâng... lângă tine, la pieptul tău cald şi dulce pentru că ceea ce înţeleg mai bine e că mai bun decât oriunde şi orice pe lume e să fiu lângă tine, iubit de tine. Te îmbrăţişez şi te sărut cu dragostea toată, băiatul tău de tot, de tot,
 

Nae

Scrisoare expediată la Bucureşti, Calea Griviţei 71.
 

*

19 noiembrie 1916, München

Dragul meu prieten, sunt exact 11 luni de când ne‑am căsătorit şi nu mă pot împiedica să mă gândesc tot timpul la această zi în care vieţile noastre s‑au legat pentru totdeauna; mă gândesc la fericirea pe care mi‑o promisesem alături de tine şi sunt fericită că nu m‑am înşelat. Da, iubitul meu, am fost atât de fericită cu tine, aşa cum poate să fie o femeie. Inima mea, atât de însetată de tandreţe, a fost copleşită de bunătatea ta aleasă, de infinita ta delicateţe, de toate atenţiile tale mărunte şi de afecţiunea ta profundă. Dar viaţa noastră, atât de greu încercată în timpul logodnei, nu a încetat să fie la fel de pusă la încercare şi după căsătoria noastră şi ultima încercare la care ne supune soarta implacabilă cere - cel puţin din partea mea - un efort incredibil: a trăi fără tine este greu, a trăi fără tine şi fără a avea nimic de la tine - cu excepţia acestor cărţi poştale incolore în care tu nu apari decât ca o fiinţă gânditoare şi unde nu se vede deloc sufletul tău - este aproape insuportabil. Şi, cu toate acestea, zilele trec, s‑a scurs deja o lună de când ai plecat şi viaţa mea este, în aparenţă, aceeaşi ca şi mai înainte: mă scol, mănânc, ies în oraş, mă culc şi trândăvesc mai mult ca oricând; insuportabilul devine greu suportabil dar, oricum, suportabil. Şi asta pentru că o geană de speranţă străluceşte mereu în depărtare şi sufletul meu se agaţă cu disperare de ea ca un spirit bolnav de o himeră, din păcate! Durerea se întrepătrunde cu durerea, un necaz îl urmează pe altul şi la capătul acestui drum al suferinţei străluceşte o mică stea, foarte palidă şi foarte îndepărtată, şi totuşi o stea. Şi pornim la drum, când în pas lejer, când în pas vioi, prăbuşindu‑ne sub povara mizeriei umane, ridicându‑ne din nou numai ca să ajungem la lumina cea palidă. Vom ajunge oare vreodată? Cine ştie? Dar steaua străluceşte şi eu vreau s‑o am, indiferent cât ar costa. Aşa este şi cu viaţa noastră, prietenul meu iubit: tu eşti mica mea stea, aşa cum ai fost întotdeauna. Şi ce contează toate sacrificiile, dacă în cele din urmă te voi avea din nou? Nu există sacrificiu prea mare dacă recompensa mea vei fi tu. Ceea ce mă exasperează uneori nu este nici dimensiunea, nici durata acestei încercări, ci inutilitatea ei. Nu sacrificiul mă înspăimântă, căci acesta este uneori necesar, ci ideea că nu serveşte la nimic. De ce trebuie să suferim din nou? Este o nouă modalitate de a ne plăti tributul durerii? Nu l‑am plătit prin toate micile şi marile mizerii cotidiene de care alţii au fost cruţaţi? Nu l‑am plătit prin copilăria noastră tristă? Nu l‑am plătit prin grijile noastre permanente şi neliniştile sumbre? Vai, se pare că toate acestea nu au fost de‑ajuns... Şi când mă gândesc... durerea mea de a fi despărţită de tine nu este mare decât pentru mine; sunt chiar unii oameni care mă invidiază şi care te invidiază şi pe tine în acest moment. Dacă ar şti ce e în sufletul meu şi ce gândesc! Dar la ce bun? Dacă durerea mea este reală sau imaginară - asta nu are importanţă. Esenţialul este că sufăr şi sufăr pentru că iubesc, pentru că te iubesc pe tine şi viaţa mea fără această dragoste care mă copleşeşte în întregime ar fi un infern. E bine? E rău? Asta îmi este indiferent. Ţi‑am dăruit viaţa mea aşa cum ţi‑o dedici unui cult, unui ideal, şi eu sunt mulţumită şi mândră de aceasta.

Iartă‑mi această scrisoare insuportabilă, trebuia să mă uşurez şi eu un pic de greutatea care mă apăsa; şi de tot ceea ce am pe inimă; este singurul lucru de care puteam să mă eliberez fără să‑mi fie teamă că scrisoarea mea nu va ajunge la tine. Închei cu un sărut lung şi toată tandreţea mea,
 

Ilenuţa

---

[1] Constantin Beldie (1877‑1954), jurnalist, scriitor, prieten al lui Nae Ionescu şi coleg cu acesta la Centrala Cărţii, la Noua Revistă Română, Ideea europeană şi Cuvântul, publicaţii unde a fost secretar de redacţie. A lăsat un interesant volum de memorialistică, Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) (Humanitas, 2014).

[2] Nicu Porsenna (1892, Bucureşti - 1971, Bucureşti) scriitor, traducător şi publicist. 

[3] (fr.) - impulsivă, înflăcărată

[4] (fr.) Fireşte, asta numai în cazul în care ai vrea să ţi‑o spun şi dacă mă crezi capabilă să înţeleg ceva din sistemul tău.

[5] (engl.) Se pare, aşadar, că natura a indicat un mod de viaţă variat ca fiind cel mai potrivit pentru specia umană, pe care a prevenit‑o să nu dea curs doar uneia dintre aceste înclinaţii, astfel încât să nu devină inaptă pentru alte ocupaţii şi distracţii. Lasă‑te purtat de pasiunea ta pentru ştiinţă, spunea ea, dar ştiinţa ta să fie una umană şi, ca atare, să fie în legătură directă cu acţiunea şi cu societatea. Îţi interzic idei absconse şi cercetări profunde, pe care le voi pedepsi cu asprime prin melancolia meditativă pe care o introduc, prin veşnica nesiguranţă în care te învăluie şi prin primirea rece de care se vor lovi pretinsele tale descoperiri când vor fi făcute publice. Fii filosof; dar rămâi totuşi om în toată filosofia ta! (Sublinierile îi aparţin lui Nae Ionescu.)

[6] Aceasta este, în fond, ideea de bază a trăirismului naeionescian care avea să marcheze gândirea discipolilor săi în deceniile trei şi patru ale secolului XX: primatul trăirii asupra gândirii "ştiinţifice", aride, sterpe. 

Povestiri de iarnă

Karen Blixen
Povestiri de iarnă
Traducere din daneză de Ioana A. Manolescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

Karen Blixen s-a născut la Rungsted, lângă Copenhaga, într-o familie aristocratică, la 17 aprilie 1885. A studiat Artele Frumoase la Copenhaga, Paris şi Roma. În 1914 s-a căsătorit cu baronul Bror Blixen-Finecke, de care a divorţat în 1921. Între 1914 şi 1931 a trăit în Kenya, unde avea o fermă, această experienţă alcătuind substanţa volumului autobiografic Din inima Africii (Out of Africa / Den afrikanske farm, 1937), cea mai cunoscută operă a sa, ecranizată în 1985 de Sydney Pollack, cu Meryl Streep şi Robert Redford în rolurile principale. A debutat în primii ani ai secolului XX, în reviste daneze, şi, în volum, cu Şapte povestiri gotice (Seven Gothic Tales, 1934), scrise în engleză şi semnate Isak Dinesen. A folosit şi alte pseudonime, celebru rămânând însă acesta (Dinesen era numele tatălui ei, scriitor de ocazie el însuşi). A scris simultan în engleză şi daneză, criticii lăudându-i engleza de o stranie frumuseţe. În 1942 a publicat volumul cu titlul shakespearian Povestiri de iarnă, scris în engleză (Winter's Tales) şi tradus imediat de autoarea însăşi în daneză (Vinter-Eventyr), cartea apărând aproape în acelaşi timp la Random House din Londra şi la Gyldendal din Copenhaga. Unicul ei roman, Angelic Avengers, a văzut lumina tiparului în 1946, iar volumul Last Tales, în 1957. A murit la 7 septembrie 1962 la proprietatea familiei sale, Rungstedlund, devenită ulterior muzeu.

Sinopsis

Un scriitor care se îndoieşte de vocaţia sa îşi părăseşte într-o seară soţia, iar întâmplările nopţii îi dezvăluie drumul de urmat. Dragostea unei mame îi arată stăpânului locului cât de neputincios este. Soarta unui rege este pecetluită în coliba unui umil pescar. În cele unsprezece povestiri din acest volum, scrise după întoarcerea din Kenya şi în timpul ocupaţiei naziste, Karen Blixen îmbină elemente din literatura gotică, spectaculosul peisajelor Scandinaviei de altădată şi portrete demne de eroii unui tărâm legendar. Indiferent de subiect, liantul acestor texte este nostalgia faţă de copilăria petrecută în ţara natală.

Întâlnirile cu povestirile lui Karen Blixen sunt prilejuri de evadare din imediat şi de refugiu în sanctuarul amintirilor. Vocea autoarei este pe rând veselă şi elegiacă, visătoare şi realistă, rafinată şi directă, iar literatura ei vorbeşte inimii, scoţând la iveală întâmplări cu tâlc, petrecute în lumina blândă a apusului sau printre stropii de rouă ai zorilor. Temele locale, explorarea filonului fantastic şi elementele romantice rotunjesc un volum scris sub imperiul recuperării urgente a trecutului.

Recunoscută pe plan internaţional drept o mare povestitoare a secolului XX, Karen Blixen (pseudonim literar Isak Dinesen) a fost nominalizată de mai multe ori la Premiul Nobel pentru literatură.

"Pentru cititor, aceste povestiri sunt ca raza de lumină intermitentă a unui far îndepărtat, aflat pe un ţărm de o frumuseţe aspră care se dovedeşte ultimul refugiu al magicului." (Eudora Welty)

"Dintre toate cărţile lui Karen Blixen, Povestiri de iarnă este cea mai profundă şi introspectivă, cea mai luminoasă totodată. Cartea ei favorită." (Judith Thurman, Isak Dinesen: The Life of a Storyteller)

"Povestirile lui Karen Blixen îşi au rădăcinile într-o veche şi mare tradiţie, pe care o continuă strălucit." (The Nation)

"Povestirile acestea, asemenea viziunilor pe care le conţin, sunt grave, impersonale, copleşitoare, dintr-odată precise în detalii şi aproape abstracte în intensitatea lor extraordinară." (Hilary Spurling, The Telegraph)

Din Danemarca de altădată (fragment)

Prin fereastra din zidul gros de un stânjen, acolo unde obloanele erau date la o parte, strălucea o mică stea pe cerul pal al nopţii de vară. Calmul acelui îndepărtat astru tulbura sufletul regelui, nelăsându-l să doarmă.

Privighetorile care umpluseră crângul de cântecul lor exuberant şi asurzitor tăcuseră câteva ore în jurul miezului nopţii; întreaga lume tăcea. Prin fereastră intra mireasma fină, proaspătă şi umedă a frunzişului, aducându-i regelui în alcov fiinţa ascunsă a marii păduri. Se gândea la căprioarele care se odihneau acum pe iarba argintie, printre copaci. În gând, fără arc sau săgeţi şi fără dorinţa de a le ucide, se apropie de ele. Acolo păştea poate căprioara albă cu copite de aur, o fecioară în piele de căprioară. Şi, în adâncurile pădurii, dragonul dormea într-o vale lungă, cu aripile ieşindu-i din înfricoşătorul gât solzos şi cu lunga-i coadă mişcându-se uşor printre tufele de zmeură.

Regele era într-o dispoziţie stranie, deloc veselă - trist şi descurajat. Dar în acea noapte se simţea mai puternic ca niciodată înainte, parcă propria putere îl făcea mai greu.

Regele medită la multe lucruri şi îşi aminti cum cu zece ani în urmă, când avea doar şaptesprezece ani, în Ribe, îl întâlnise pe Evreul Rătăcitor. Confesorul său îi spusese că renegatul de douăsprezece secole ajunsese în oraşul lor şi trimise după el. Dar când gârbovitul şi pământiul bătrân Ahasverus, în caftanul său negru, îi căzu la picioare, toată furia teribilă împotriva celui care îl batjocorise pe Crist dispăru din sufletul tânărului rege. Stătea doar şi-l privea mirat, în tăcere.
- Tu eşti pantofarul din Ierusalim? îl întrebă până la urmă.
- Desigur, răspunse evreul şi suspină adânc, am fost cândva pantofar în Ierusalim. Am croit pantofi şi sandale pentru evreii bogaţii ai oraşului şi pentru romanii de seamă. Odată am cusut chiar şi o pereche de papuci pentru soţia guvernatorului Pilat, împodobiţi în dreptul degetului mare cu agate şi diamante.

În această noapte regele îşi amintea de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi nu cu zece ani în urmă, cu o claritate teribilă, singurătatea acelui evreu bătrân. Doar că acum situaţia se inversase, acum el însuşi era Ahasverus. Au murit atât de mulţi în jurul său de atunci. Cavaleri bravi au fost târâţi în războaie din care nu s-au mai întors, prietenii lui veseli din tinereţe au amuţit, precum un sfârşit de melodie cântată de un flaut, încântătoare domniţe au părăsit ringul de dans. Şi-l amintea pe bătrânul său bufon, cu clopoţei la pălărie, ţopăind pe masă şi maimuţărindu-i pe marii domni din jur. Trecuse ceva timp de la moartea bufonului şi de la ultima oară când se gândise la el. Întâlnise privirea vânatului hăituit de câini şi înfipsese singur cuţitul în inima lui, răsucindu-l. Lacrimi mari curgeau din ochii limpezi ai animalului. Dar regele nu ştia dacă el însuşi va muri vreodată.

O pală de vânt uşoară trecu afară prin coroanele copacilor şi prin iarbă făcând să freamăte tapiseriile atârnate în jurul ferestrei. Nu putea să vadă, dar ştia că oamenii şi animalele reprezentate în ele se puseseră în mişcare, ca şi cum ar fi înaintat de-a lungul zidurilor.

Gândurile regelui fugeau mai departe şi nu-şi găseau liniştea niciunde. Îşi aminti cum i se umplea inima de fericire cândva la vânătoare, în turniruri, la dans sau în război. Încet îşi retrăi toate bucuriile tinereţii. Dar unde era acum cupa din care să soarbă fericirea? Nici un om nu mai putea să i-o umple. Era în propriul lui regat, în Danemarca, singur ca un mort în groapă, aşa cum era şi în somnul şi visele lui. Mulţi ani regele fusese în conflict cu marii lui vasali şi gândul că până la urmă îi va supune şi îi va vedea umiliţi îl gustase mereu ca pe un fruct stricat dar revigorant pe care îl mănânci în singurătate. Dar în îmbrăţişarea proaspătă şi tăcută a nopţii acesteia şi sub lumina micii stele din fereastră, întreaga probă de forţă părea doar o întâmplare banală, ca un joc sau ca o ceartă de copii. Marea forţă din el tânjea după o confruntare cu ceva mult mai mare pe care să-l doboare.

Se gândi şi la femeile de la curte, încântătoarele doamne care dansau pe podelele castelului care semănau cu o tablă de şah. Inima îi tresălta de bucurie să le vadă dansând sau cântând şi cândva găsise plăceri cereşti în trupul lor când le ţinea goale în braţe ca pe nişte crini albi. Dar în această noapte sufletul lui nu-şi mai găsea liniştea cu nici una dintre ele.

Regele se mâhnea pentru sufletul său drag, pe care nu-l mai putea mulţumi. Şi această preocupare arzătoare pentru propriul suflet venea din tinereţea lui, aducând cu sine nopţi de primăvară de altădată. Atunci fusese doar dorul şi aspiraţia unui tânăr. Acum, că ajunsese să cunoască lumea, îl fulgera ca o durere amară. Pe acest pământ sufletul său nu avea nici un prieten. Toţi oamenii din Danemarca - vasalii şi ţăranii lui, războinicii şi clericii - toţi puteau să-şi găsească semeni cărora să li se încredinţeze, cu care să se bucure împreună. Dar cui să-i încredinţeze un rege sufletul? Se gândi la Dumnezeu din ceruri. Poate Dumnezeu mai era atât de singur ca el, chiar mai singur, pentru că era un rege mai puternic.

Se uită din nou la steaua din depărtări, curată ca un diamant.
- Ave, Maria stella, suspină el. Dei mater alma.

Dintre toate femeile frumoase care s-au perindat vreodată prin lume, Sfânta Fecioară era singura care îi cunoştea şi îi înţelegea inima şi care cu blândeţe îi putea aprecia corect adoraţia.

Se gândi că bătrânul evreu din Ribe o văzuse probabil pe Fecioară şi că ar fi putut să i-o descrie. Şi dacă ar fi venit pe lume douăsprezece secole mai devreme, şi el ar fi putut călători în Ţara Sfântă pentru a o vedea pe Maria cu propriii lui ochi. Ar fi devenit oare atunci tânărul rege al Danemarcei rivalul împăratului ceresc?
- Nu, nu, Doamne, şopti el. I-aş fi purtat doar mănuşa la coif. Cu lancea coborâtă, mi-aş fi îndemnat măreţul cal înzăuat să meargă alături de asinul ei pe drumul spre Egipt. Tu însuţi mi-ai fi zâmbit atunci.

Cât de perfectă ar fi putut fi înţelegerea dintre el şi Dumnezeu, se gândea regele. Cât de dulce şi profundă ar fi putut fi prietenia dintre ei dacă pe lume nu ar fi existat decât ei doi, fără oamenii care să intervină în relaţia lor, cu vanităţi, ambiţii şi invidii.

"Doamne, se gândea regele, cred că e timpul să renunţ la oameni. E timpul să renunţ la tot ce stă în calea fericirii şi a bunăstării sufletului meu. Numai la el mă voi gândi de acum înainte. Vreau să-mi mai simt o dată sufletul prinzând aripi şi făcându-mă fericit."

În acel moment regele auzea bătând un mare clopot parcă doar pentru urechile lui. Valurile sonore se adunau în jurul lui precum marea în jurul unui înecat şi atât de tare răsuna, încât nimic pe lume nu l-ar fi putut întrece. Se ridică în genunchi, în pat. Acum ştia şi înţelegea totul. Singurătatea lui era însăşi puterea lui, pentru că el însuşi era întreaga lume.

Sunetul se stinse încet. După o vreme, în timp ce stătea liniştit, cu mâinile pe piept, regele văzu cerul albind la fereastră şi înţelese că nu mai era mult până dimineaţă. Steaua pe care o observase îşi schimbase locul şi urcase în colţul geamului. Un curent rece trecea prin crâng şi îşi trase pătura de mătase până la bărbie. Auzi trei din cele patru triluri ale unei cinteze din vârful unui copac, urmând să fie curând acompaniată de celelalte păsări. După puţină vreme avea să se audă şi cucul din pădure. Regele adormi.

Când servitorul lui veni dimineaţa să-l trezească şi să-l îmbrace, afară ploua. În timp ce se trezea, îşi aduse aminte de Granze, bătrânul sclav lusacian1 al tatălui său. Poate că îl visase în ultimul somn şi ploaia care cădea afară îi readusese visul în minte, pentru că îi mai stăruia în urechi zgomotul valurilor spărgându-se pe stânci şi pietriş. Tatăl bătrânului sclav fusese adus în Danemarca în copilărie chiar de către episcopul Absalon însuşi. Nu cunoscuse niciodată în toată viaţa lui vreun membru din tribul lui şi acum ajunsese bătrân, precum o lespede de granit. Pentru păgâni, anii trec altfel decât pentru creştini, îşi spuse regele, ei trăiesc veşnic. Cu douăzeci de ani în urmă, sclavul fusese cel mai bun prieten al său. Petrecuseră multe zile lungi de vară pe plajă şi lusacianul îl învăţase să întindă năvoade şi să vâneze ţipari, noaptea, la lumina unei făclii. Nu-l mai văzuse de mulţi ani, dar ştia că bătrânul singuratic era în viaţă şi trăia într-o colibă pe malul mării. Va călări până acolo să-l mai vadă o dată pe sclav. Granze era legat de începutul vieţii lui, cât îşi aducea aminte de ea, şi se cuvenea ca acum să se întoarcă acolo. Bătrânul lusacian ştia multe din lucrurile pe care nici oamenii regelui din Danemarca nu le cunoşteau.

Gândurile de peste noapte erau încă vii în mintea regelui şi inima lui era liniştită şi uşoară. În lumina zilei nu dorea să mai stăruiască asupra lor. Sfârşise de bâjbâit şi vedea clar drumul pe care trebuia să o apuce - era el însuşi de acum înainte calea, adevărul şi viaţa.

Regele îşi lăsă valetul să-i pună pe umeri capa grea împodobită cu frunze şi păsări în cărămiziu şi albastru. În timp ce băiatul îi aranja pintenii, fu anunţat că preotul Sune Pedersøn sosise de la Paris. Regelui i se păru un semn bun şi trimise după el. Sune provenea din clanul Hvide, care dăduse mulţi dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai coroanei. Dar Sune era prietenul de joacă, din copilărie, al regelui, învăţaseră să citească şi să scrie împreună. Sune era pe vremea aceea cu un cap mai mic decât tânărul prinţ, dar îi era egal în toate şi îl întrecea chiar la călărit, la trasul cu arcul şi la vânătoarea cu şoim. Era un băiat isteţ, curajos şi prietenos. De cinci ani lipsea din Danemarca, fiind plecat la studii la Paris, şi din când în când regele fusese informat din Franţa despre progresele lui şi despre felul în care se adaptase vieţii clericale şi celei de curte de acolo.

Sune intră îmbrăcat încă în hainele sale negre de călătorie, pe jumătate preot, pe jumătate cavaler, îngenunche în faţa regelui, dar acesta îl ridică şi îl sărută pe ambii obraji. Sune Pedersøn era un preot elegant şi frumos, cu mâini albe. Hainele stăteau bine pe el şi gura lui mică, rotundă şi proaspătă zâmbea calm şi vioi. Avea o voce melodioasă, cristalină şi vorbea în stilul vechi şi direct al danezilor, doar din când în când mai lăsând să-i iasă din gură o expresie sau un cuvânt franţuzesc. Îşi exprimă mai întâi bucuria şi surprinderea să vadă atâtea biserici noi şi minunate în Danemarca şi îi transmise regelui salutări de la înalţii prelaţi de la Paris. Adusese cu el un lucru extrem de valoros, o aşchie din Sfânta Cruce, închisă într-o bijuterie de aur, cadou pentru rege din partea lui Matheus din Vendôme. Dar avea să i-o înmâneze mai târziu regelui, în prezenţa celor mai mari demnitari ai Bisericii daneze.

În timp ce vorbeau, intră întâiul scrib care îi înmână regelui o listă cu marii domni şi prelaţi ce doreau în acea zi audienţă la el. Regele îşi lăsă privirea să alunece peste hârtie. Iată, se gândi el, lista cu aceia care au adus mâhnire în sufletul său şi se ridică împotriva voinţei regelui danez. De ce a permis oare asta? Îl sfâşie o durere ca atunci când un cal nobil ar intra pe mâna unui jocheu brutal şi neşcolit. Rămase o clipă pe gânduri. Această listă cuprindea un şir lung de capete de danezi mândri - şi totuşi erau supuşii lui, îi stătea în putere să le facă să cadă. Îi dădu scribului lista înapoi trimiţându-l cu vestea că astăzi nu avea să primească pe nimeni pentru că urma să călărească. Valetul reginei veni să-l anunţe că era bolnav câinele ei favorit şi că îl ruga pe rege să vină să vadă ce e cu el. Regele îi trimise vorbă că va veni a doua zi.

Regele îl rugă pe Sune să călărească împreună. Sune îl cunoscuse el însuşi pe Granze pe vremuri şi zâmbi acum, amintindu-şi de el şi făcându-l şi pe rege să zâmbească. Amintirile din tinereţe pe care regele le avea cu Sune erau senine ca lumina zilei, cei doi fiind iniţiaţi împreună în artele curţii şi în sporturi, şi totul devenise limpede în jurul lor. Lucrurile care se legau de bătrânul lusacian erau în culori închise şi aparţineau unor timpuri în care abia începea să fie conştient de lume şi de el însuşi, se mişcau încet în întuneric şi miroseau a alge şi a scoici. Zâmbetul rămase pe faţa regelui dar îşi schimbă substanţa în timp ce el îşi lăsă gândurile să alerge mai departe. Dacă ar fi obligat să-l trimită pe unul dintre cei doi la moarte, care cap ar cădea oare? Bătrânul craniu noduros sau capul tânăr şi rotund cu o tunsoare la modă? Îl întrebă pe Sune dacă să trimită după un buiestru pentru el, şi Sune îi răspunse că s-ar încumeta să călărească oricare din caii grajdului regal. Dar nu era nevoie, deoarece îşi adusese el însuşi cai. Nu venise direct din Franţa, ci trecuse în drum pe la neamurile lui din Yutlanda. Regele se încruntă puţin, apoi zâmbi din nou. La puţin timp ieşiră călare pe poartă şi trecură peste şanţul cu apă iar paznicul de pe zid sună din corn. Trei dintre valeţii regelui, servitorul lui Sune şi un dresor de câini veneau în urma lor şi regele îşi lăsă căţeaua favorită, pe Blanzeflor, să alerge pe lângă scara calului.

Călăriră prin pădure. Coroanele copacilor umede şi picurânde înmuguriseră de curând, tânărul frunziş moale şi mătăsos, semănând mai mult cu petalele florilor decât cu nişte frunze, se legăna blând în aerul rece şi înviorător precum algele pe fundul unei ape adânci. Pe sub copaci pădurea era în semiîntuneric şi umplută de miresmele plăcute şi amare ale arţarilor şi plopilor. În ploaia fină păsările cântau peste tot în jurul lor, porumbelul sălbatic gângurind liniştit pe ramurile înalte pe sub care treceau. O vulpe ieşi din desişul care mărginea drumul, se opri o clipă uitându-se la cavaleri, cu coada lăsată, apoi alunecă precum o flacără mică şi roşie înghiţită de iarba udă.

Regele îl întrebă pe Sune Pedersøn despre viaţa din Paris şi răspunsul veni prompt şi bucuros. Strălucirea şi faima universităţii, spuse el, nu mai erau ce fuseseră cu câteva sute de ani în urmă, pe vremea lui Abélard şi a lui Petrus de Lombardia, dar spiritele acestor oameni mari mai pluteau încă în aer, aruncând lumină în jur. Cine n-a fost la Paris, adăugă tânărul preot, nu-şi poate imagina pe de-a-ntregul ce înseamnă să trăieşti sub lumina pe care o răsfrâng marii oameni de ştiinţă şi artiştii. Independenţa universităţii fusese de curând garantată prin bula papală Parens Scientarum. Continuă povestind despre regele Franţei şi curtea sa. Regele Filip era un vânător reputat. Sune însuşi, printr-un prieten, un tânăr şi nobil preot din Anglia, ajunsese oaspete la castelul St. Germain al regelui şi asistase la o vânătoare de căprioare. Descrise cu amănunte felul în care se desfăşurase vânătoarea, caii şi câinii. Doamnele franceze erau, spuse el, la fel de sigure în şa ca bărbaţii. Regele se interesă dacă tot ce se spunea despre frumuseţea şi graţia acestor doamne era adevărat. Sune răspunse că da. Cel puţin pe cât putea să le aprecieze un cleric, spusele nu erau exagerări. Erau inimaginabil de frumoase, nobile, pure şi educate şi, precum muzica, graţioase şi blânde, în maniere şi vorbă. Peste toate strălucea tânăra regină Maria de Brabant, un crin alb. Avea o mare influenţă asupra domnului ei şi întreaga aristocraţie franceză spera că ea va reuşi să distrugă puterea pe care şambelanul Pierre de la Brosse o obţinuse de la regele Franţei, care îl răsfăţase cu pământuri şi onoruri. La rândul lui, Pierre îl răsplătise pe rege în felul lui nerecunoscător, se spunea că încercase să-l otrăvească pe prinţul Ludovic, fiul cel mare al acestuia.
- Da, aşa merg lucrurile pe lumea asta, spuse regele. Loialitatea a devenit o raritate în casa unui rege, dacă o mai fi existând cu adevărat.
- Ai dreptate, majestate, îi răspunse Sune, dar ce loialitate poate regele Filip să mai aştepte când l-a preferat pe bărbierul tatălui său nobililor lui vasali.

Schimbă subiectul şi vorbi din nou despre bisericile din Paris. Îi descrise regelui biserica La Sainte Chapelle, construită de regele Ludovic. Era într-adevăr un loc sfânt, te puteai crede în paradis în interiorul ei. Sune deveni trist, vorbi tot mai rar şi apoi tăcu de tot. Pădurea aceasta proaspătă din Zeelanda o văzuse de sute de ori în visele lui în timp ce era în Franţa şi i se păruse mereu mai frumoasă decât orice biserică. Dar acum în timp ce călărea din nou prin ea în ploaia liniştită de primăvară inima lui era grea de dorul Parisului şi al tuturor lucrurilor pe care le găseai doar acolo. Repetă pentru sine: "Ca în paradis!"
- Spune-mi, Sune, spuse regele, este oare dorinţa lui Dumnezeu ca oamenii să nu fie niciodată mulţumiţi, ci să tânjească tot timpul după alte locuri decât cele în care se află şi care poate nici nu există? Animalele şi păsările sunt mulţumite cu acest pământ, aşa cum îl au - este el oare prea mic pentru oamenii pe care Dumnezeu i-a aşezat aici? Pentru ţăranii care veşnic îşi plâng soarta grea, pentru cavaleri şi aristocraţi care nu au nicicând de ajuns, pentru tinerii preoţi care în inima pădurilor suspină de dorul Parisului? Nu există oameni - unul singur măcar, Sune, dintre toate miile de oameni de pe pământ - care să cadă la înţelegere cu Dumnezeu şi să poată spune: "Am rezolvat misterul lumii, pământul este acum al meu şi sunt mulţumit de el".
- Stăpâne, spuse Sune în timp ce cu o mână mângâia gâtul calului său, asta este eterna plângere a oamenilor. De mii de ani oamenii strigă la cer: "Doamne, ai făcut pământul şi ne-ai făcut şi pe noi, dar habar nu ai ce greu e să fii om pe acest pământ. Nu putem linişti inimile noastre, aşa cum le-ai creat tu, cu fiinţele acestei lumi, aşa cum le-ai creat tu. Nu găsim nicăieri pe acest pământ dreptatea, pacea şi fericirea pe care, conform naturii noastre, suntem făcuţi să le căutăm. Este un conflict etern şi nu mai suportăm. Spune-ne măcar, ca să înţelegem şi noi, care este sensul acestei lumi şi al nostru. Dă-ne o soluţie pentru acest mister al vieţii". Strigătul lor a ajuns la urechile lui Dumnezeu care le-a cântărit cererea şi şi-a întrebat îngerii pe care îi trimitea pe pământ dacă lucrurile stăteau chiar aşa. "Le este chiar atât de greu oamenilor mei pe pământ, cum spun?" Îngerii au răspuns: "Doamne, oamenii tăi de pe pământ suferă într-adevăr teribil". Dumnezeu şi-a zis: "Nu e bine să te bazezi pe spusele servitorilor tăi. Mi-e milă de oameni şi mă voi duce să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau într-adevăr aşa". A luat înfăţişarea unui om şi a coborât pe pământ. Îngerii se bucurau, spunându-şi: "Uite, i s-a făcut milă de oameni. În sfârşit vor deveni şi ei bogaţi, fericiţi şi fără griji cum suntem noi în ceruri". Au trecut treizeci şi trei de ani, care din perspectivă celestă păreau o oră. Dumnezeu s-a întors, s-a aşezat pe tronul său şi şi-a chemat îngerii care au venit zburând din toate colţurile cerului, curioşi să afle ce avea să le spună. Domnul întinerise cum nu-l mai văzuseră niciodată. Când a ridicat mâna spre a le cere linişte, au observat că îi era străpunsă. "Îngerii mei, le-a spus el. Da, am revenit din călătoria mea pe pământ şi am reuşit să cunosc condiţia umană. M-am îndurat de oameni şi le-am promis să-i ajut. Nu m-am odihnit şi n-am dormit înainte de a-mi ţine promisiunea. Am împăcat, în sfârşit, inima omului cu posibilităţile lumii în care l-am pus. Le-am arătat acestor muritori ignoranţi şi proşti cum să fie urmăriţi şi persecutaţi, cum să fie scuipaţi şi pedepsiţi. I-am învăţat cum să fie răstigniţi pe cruce. Am dat omenirii soluţia pentru suferinţa ei aşa cum m-au implorat. Le-am oferit mântuirea."

Sete de iubire

Yukio Mishima
Sete de iubire
Traducere din japoneză şi note de Iuliana Oprina
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima.

În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008).

Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) şi Îngerul decăzut (1970, Humanitas Fiction, 2012). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru.

Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

*****

După moartea prematură a lui Ryōsuke, bărbatul care i-a refuzat şansa la fericire, umilind-o sadic cu infidelităţile sale asumate, tânăra văduvă Etsuko părăseşte agitatul Tōkyō şi se retrage la Maidenmura, proprietatea de la ţară a familiei soţului. Aici, anesteziată de vidul care o înconjoară, Etsuko cedează aproape cu nepăsare avansurilor lui Yakichi, socrul ei. Însă echilibrul pe care îl afişează tânăra este de fapt o amorţire a inimii. Iar aceasta se va trezi la viaţă, tânjind după Saburō, grădinarul adolescent care lucrează la Maidenmura.
Sfâşiată între mândrie şi dorinţa autodistructivă de a iubi şi a fi iubită, consumată de gelozie şi nevoia de a cunoaşte sentimentele lui Saburō, Etsuko va descoperi că indiferenţa celuilalt este cea mai mare ofensă, şi se va răzbuna cumplit.

Sub masca imperturbabilă a chipului delicat, Etsuko este un personaj tragic, fascinant. Se avântă orbeşte spre Saburō, fără să-i pese că nesocoteşte tabuul social (ea e o văduvă de familie bună, el - un grădinar de la ţară), tabuul vârstei (Saburō e mai tânăr decât ea), tabuul specific japonez al exhibării sentimentelor (Etsuko face gesturi necugetate, care o trădează). Asemenea Medeei, ea distruge totul pentru o iubire care nu îi poate aduce decât suferinţă şi dezonoare. Admirabil în redarea senzaţiilor şi intens în construirea suspansului psihologic, romanul este un triumf al erotismului, spaimei şi compasiunii.

Romanul Sete de iubire a fost ecranizat în 1967, în regia lui Koreyoshi Kurahara, cu Ruriko Asaoka în rolul principal.

"Deşi e un roman de tinereţe, Sete de iubire se dovedeşte una dintre cele mai bune cărţi ale lui Mishima." (Donald Keene)

"Pasiunea lui Etsuko pentru Saburō nu poate fi pusă la îndoială. Deşi luptă să rămână lucidă, tânăra are ca scop să experimenteze puterea propriei sexualităţi. Când suferinţa lui Etsuko se transformă în furie, ni se semnalează faptul că societatea este insensibilă la nevoile ei individuale şi nu permite pasiunilor omeneşti, pe cât de distructive, pe atât de creative, să se manifeste. Ca şi în alte romane ale sale, Mishima meditează asupra libertăţii necondiţionate; prin dispariţia lui Saburō Etsuko pare eliberată de propria pasiune şi de banalitatea vieţii ei de dinainte." (David W. Atkinson)

"Mishima este unul dintre cei mai originali scriitori ai vremurilor noastre." (New York Times)

Fragment

Când a văzut-o pe Etsuko apărând în faţa ferestrei boltite, Saburō, care tocmai dădea să se schimbe în hainele de lucru în camera lui de trei tatami, s-a aşezat în grabă într-o poziţie respectuoasă, continuând să-şi încheie nasturii de la cămaşă. Avea manşetele încă descheiate. I-a aruncat lui Etsuko o privire fugară, dar aceasta tot nu spunea nimic. Saburō şi-a încheiat nasturii de la manşete. Ea încă tăcea. Expresia încremenită de pe chipul ei l-a surprins.
- Şosetele pe care ţi le-am dat, vrei, te rog, să mi le arăţi?

Etsuko a spus aceste cuvinte pe un ton delicat, dar cine o auzea detecta în el un surplus neliniştitor de blândeţe. Era supărată. Deşi nu-i cunoştea încă bine motivele, Etsuko mărise, amplificase această supărare născută din întâmplare într-un ungher al emoţiilor sale. Altfel n-ar fi putut să-i pună o astfel de întrebare. Pentru ea, mânia era doar o emoţie intensă, abstractă, născută din necesitatea momentului.

În ochii negri ai lui Saburō, ca de căţeluş, s-a zărit o undă de nelinişte. Şi-a descheiat nasturii de la manşeta stângă, apoi i-a încheiat la loc. De data aceasta, el era cel care rămânea tăcut.
- Ce e? De ce taci?

Etsuko şi-a sprijinit braţele de pervazul ferestrei şi l-a privit batjocoritor. Era furioasă, dar savura bucuria fiecărei clipe. Ce lucru neaşteptat! Aşa ceva nu-şi imaginase vreodată. Să poată ea să privească gâtul acesta zvelt şi negricios, plecat în faţa ei, pielea aceasta proaspăt bărbierită, cu atâta lăcomie, plină de triumf! Fără să-şi dea seama, în glasul ei s-a strecurat o notă mângâietoare.
- Stai liniştit, nu trebuie să te sperii aşa. Le-am văzut aruncate la gunoi, atâta tot. Tu le-ai aruncat?
- Da, eu, răspunse Saburō fără şovăială.

Răspunsul său i-a dat de gândit lui Etsuko.
"Protejează pe cineva. Dacă nu, s-ar fi simţit mă­car o urmă de ezitare."

Deodată, Etsuko a auzit în spatele ei nişte suspine. Era Miyo, care plângea cu faţa îngropată într-un şorţ din serj cenuşiu şi vechi, prea mare pentru statura ei. O auzea bălmăjind, printre suspine:
- Eu le-am aruncat! Eu le-am aruncat!
- Ce spui? De ce plângi? o întrebă Etsuko şi îşi întoarse deodată privirea către Saburō.

În ochii lui a citit nelinişte şi dorinţa de a-i vorbi lui Miyo. Această descoperire a făcut-o pe Etsuko să-i smulgă lui Miyo şorţul de pe faţă cu un gest aproape brutal.

Chipul ei roşu şi înspăimântat s-a ivit din spatele şorţului. Era chipul banal al unei ţărăncuţe. Pătat cum era de lacrimi, părea mai degrabă urât - obraji ca nişte fructe coapte de kaki, umflaţi şi roşii, gata să plesnească la cea mai mică împunsătură, sprâncene subţiri şi rare, ochi mari, insensibili şi inexpresivi, nas banal. Doar forma gurii o irita puţin. Etsuko avea buzele mai subţirele. Însă buzele acestea care străluceau ume­zite de lacrimi şi de nasul care îi curgea, care tremurau printre suspine, erau mărginite de un puf ca de piersică şi aveau o grosime perfectă, ca o perniţă de ace roşie şi frumoasă.
- Spune-mi de ce! Nu mă interesează că le-ai aruncat, te întreb doar pentru că nu înţeleg motivul.
- Ştiţi...

Saburō i-a tăiat vorba lui Miyo. Iuţeala cu care vorbea acum făcea ca felul în care se purta de obicei să pară fals.
- De fapt, eu le-am aruncat, doamnă. M-am gândit că le prăpădesc pe mine, aşa că le-am aruncat. Eu am făcut-o, doamnă.
- Nu mai spune lucruri care n-au nici o logică!

Miyo şi-a închipuit că purtarea lui Saburō avea să ajungă la urechile lui Yakichi, care sigur avea să-l pedepsească. Nu-l mai putea lăsa pe Saburō s-o apere, drept care l-a întrerupt.
- Eu le-am aruncat, doamnă. Saburō mi-a zis că le-a primit de la dumneavoastră şi mi le-a arătat. Eu am fost foarte suspicioasă şi i-am zis că doamna nu i-ar da aşa ceva, pur şi simplu. Saburō s-a supărat şi a zis că "bine, atunci ţi le dau ţie", după care le-a lăsat şi a plecat. Iar eu le-am aruncat, fiindcă femeile nu poartă şosete bărbăteşti.

Miyo şi-a ridicat din nou şorţul şi şi-a ascuns faţa în el. Ce spusese ea avea sens - cu excepţia acelei drăgălaşe explicaţii forţate, cum că "femeile nu poartă şosete bărbăteşti".

Înţelegând despre ce era vorba, Etsuko a spus apatic:
- Stai liniştită. N-ai de ce să plângi. Dacă te vede Chieko, cine ştie ce-o să creadă. Nu e cazul să facem atâta tărăboi pe seama unor şosete. Hai, şterge-ţi lacri­mile!

Etsuko evita intenţionat să se uite la Saburō. A luat-o pe Miyo după umeri şi a plecat cu ea. Îi privea cu atenţie umerii, ceafa uşor murdară şi părul neîngrijit.
"O femeie ca asta! Tocmai una ca ea!"

Printre crengile fagilor care împânzeau bolta senină de toamnă au răzbătut ţipetele primului sfrâncioc al anului. Distrasă de ele, Miyo a călcat într-o băltoacă rămasă de la ultima ploaie şi a împroşcat cu noroi poalele chimonoului lui Etsuko.
- Aaa! a exclamat Etsuko şi i-a dat drumul lui Miyo.

Miyo s-a ghemuit deodată la pământ ca un câine şi a început să-i cureţe atent chimonoul lui Etsuko cu şorţul de serj cu care tocmai îşi ştersese lacrimile.

Etsuko stătea tăcută, lăsând-o s-o şteargă. În gestul ei de devotament mut a surprins nu atât vicleşugul înduioşător al unei ţărăncuţe, cât mai degrabă o ostilitate politicoasă, îmbufnată.

Iar într-o bună zi, Etsuko l-a văzut pe Saburō încălţat cu şosetele, zâmbindu-i inocent de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.


Etsuko îşi găsise raţiunea de a fi.
Din ziua aceea şi până la neplăcutul incident de pe zece octombrie, din ziua festivalului de toamnă, Etsuko a trăit cu un scop.
Ea nu îşi căuta salvarea şi prin urmare era straniu ca înlăuntrul ei să prindă fiinţă o raţiune de a fi.

E simplu să gândeşti că viaţa nu merită trăită şi, tocmai de aceea, celor înzestraţi cu o sensibilitate acu­tă le e cu atât mai dificil să nu se gândească la acest lucru. Pentru Etsuko, tocmai această dificultate stătea la temelia fericirii sale. Însă, prin "raţiune de a fi", ea nu înţelegea ce înţelege restul lumii. Noi bâjbâim să găsim un sens vieţii noastre, dar continuăm să o trăim şi fără să-l fi găsit; dacă dorinţa de a împăca această dualitate descifrând sensul pe care l-am găsit reprezintă chintesenţa vieţii noastre, atunci raţiunea de a fi nu e nimic altceva decât iluzia acestei împăcări, mereu prezentă în faţa ochilor noştri, o iluzie născută din încercarea de a descifra ceva ce nu poate fi încă des­cifrat. Pentru Etsuko, această accepţiune a termenului nu avea nici un fel de legătură cu ea. Judecata ei, care făcea o distincţie clară între imaginaţie şi iluzie, înca­dra această "raţiune de a fi", care încolţise în ea ca o plantă stranie, cu totul neaşteptată, în domeniul imaginaţiei. Pentru Etsuko, imaginaţia era o primejdie cultivată cu pricepere, un zbor aventuros care respecta însă cu stricteţe destinaţia şi ora de sosire. Ea avea un talent - asemănător cu iscusinţa cu care un vagabond striveşte păduchii, unul câte unul, până la ultimul - un talent care îi propulsa instantaneu imaginaţia şi cu ajutorul căruia îşi strângea arsenalul pe care îl folo­sea ca să nu se gândească la zădărnicia vieţii. Apoi lua toate acele lucruri înşelătoare care i se înfăţişau sub formă de speranţă şi le strivea cu râvnă. Aidoma unui portărel, imaginaţia ei răsturna speranţele cu fundul în sus şi le lipea pe spate ştampila "CONFISCAT". O înfocare mai mare de atât nu poate exista, deoarece singurul lucru care poate măcina înfocarea este chiar speranţa.

Aici, instinctul lui Etsuko semăna cu cel al unui vânător. Imediat ce ochea de la distanţă codiţa albă a unui iepure sălbatic ascuns într-un tufiş, simţurile i se ascuţeau, sângele începea să-i clocotească, muşchii îi zvâcneau, iar nervii i se încordau, ascuţiţi ca o săgeată care spintecă văzduhul. În zilele tihnite, când nu-şi găsise încă această raţiune de a fi, acest vânător fusese un cu totul alt om, care lenevea cât e ziua de mare, nedorindu-şi nimic altceva decât să moţăie la gura focului.

Unor oameni le e foarte simplu să trăiască, altora le e foarte dificil. Faţă de această nedreptate, care întrece până şi discriminarea rasială, Etsuko nu simţea nici un sentiment de revoltă. "Sigur că e mai bine să-ţi fie uşor, se gândea ea. Iar asta pentru că cei cărora le e uşor să trăiască nu folosesc asta ca scuză în viaţă. Însă cei cărora le e greu imediat o folosesc. O viaţă grea nu e deloc un lucru cu care să te făleşti. Într-un anume sens, priceperea noastră de a identifica toate dificultăţile pe care le putem întâmpina ne ajută să ne facă viaţa la fel de uşoară cum este pentru alţii. Fără această abilitate, viaţa noastră ar fi ca un balon cu aer, lunecos, fără reazem, nici uşor şi nici greu. Este abilitatea care ne împiedică să o privim aşa, o abilitate despre care cei cărora le e simplu să nu vadă viaţa în acest fel nu ştiu nimic. Nu este o putere specială, ci o simplă necesitate zilnică. Cel ce înşală la cântarul vieţii, făcând-o să pară mai grea decât trebuie, îşi va primi pedeapsa în iad. Chiar şi fără asemenea înşelătorii, viaţa e ca un strai pe care nici nu-l băgăm de seamă. Doar cei bolnavi simt povara paltonului şi îi dor umerii. Eu una trebuie să îmbrac straie şi mai grele, pentru că sufletul meu s-a întâmplat să se nască şi să trăiască în ţinutul zăpezilor. Faptul că pentru mine viaţa e grea nu este decât o armură care mă protejează."

Raţiunea ei de a fi o împiedica să vadă ziua de mâine, de poimâine sau întreg viitorul ca pe o povară. Toate acestea rămâneau la fel de grele, însă o schimbare subtilă în centrul ei de greutate o făcea să se îndrepte plutind către viitor. Iar aici nu era vorba nicidecum de speranţă.

Cât era ziua de lungă, Etsuko supraveghea mişcările lui Saburō şi Miyo. Oare nu cumva buzele lor se împreunau la umbra vreunui copac? Nu cumva noaptea odăile lor separate se uneau printr-un fir nevăzut? Deşi o asemenea descoperire nu ar fi făcut decât să o chinuiască, nesiguranţa îi provoca şi mai multă suferinţă, drept care Etsuko era hotărâtă să nu se dea înapoi nici de la josnicii în căutarea dove­zilor de iubire între cei doi. Înflăcărarea ei era o mărturie de necontestat a nemăsuratei patimi cu care omul se chinuieşte pe el însuşi. Enorma energie pe care ea o investea doar în a-şi înlătura orice speranţă putea fi considerată o reprezentare fidelă, la scară redusă, a existenţei umane, în forma în care ni se înfăţişează - fie ea fuzelată sau boltită ca un dom. Patima are formă fixă şi tocmai de aceea este mediul care reflectă atât de deplin existenţa umană.

Nimeni nu băga de seamă atenţia cu care Etsuko îi observa pe cei doi. Dimpotrivă, celorlalţi le părea mai calmă şi mai muncitoare ca de obicei.

Când nu erau acasă, Etsuko prindea momentul şi inspecta camera lui Saburō şi a lui Miyo, aşa cum şi Yakichi făcuse odinioară cu ea. Dar nu găsea nici o dovadă. Ei nu erau genul de oameni care să ţină un jurnal. Lor le lipsea iscusinţa de a scrie scrisori de dragoste, le era străină senzaţia aceea de dulce complicitate care te îndeamnă să consemnezi în memorie fiecare clipă, complicitate insuflată de iubire, în care prezentul ţi se arată împodobit deja cu frumuseţea amintirii. Cei doi nu lăsau în urmă nici un fel de consemnare sau dovadă. Când erau singuri, ei doar îşi uneau privirile, mâinile, buzele, pieptul... Şi apoi, da, probabil îşi împreunau şi... Ah! Cât de simplu! Ce gesturi directe, frumoase, abstracte! Fără trebuinţă de vorbe sau înţelesuri, ci doar cu atitudinea atletului pregătit să arunce suliţa, postură suficientă pentru a-şi atinge un scop simplu... Acele gesturi, acele fapte, ce traiectorie simplă, abstractă şi frumoasă urmau ele! Ce dovezi să lase ele în urmă? Ce rămâne din zborul unei rândunele care străbate într-o clipită întinsul câmpiei?

Reveria lui Etsuko îşi schimba deseori direcţia. În clipa în care se simţea culcuşită într-un leagăn frumos care o purta prin întunericul cosmic dintr-o singură mişcare amplă, reveria o arunca în jetul sclipitor de apă al unei fântâni arteziene care îi zdruncina puternic leagănul.

În camera lui Miyo, Etsuko a găsit o oglinjoară ieftină pe suport de celuloid, un pieptene roşu, cremă ieftină, alifie mentolată, un singur chimono de stradă, din mătase aspră de Chichibu, cu impri­meu în zig­zag, un brâu boţit, o jupă nouă-nouţă, o rochie de vară fără nici o formă şi un furou pentru ea (pe care Miyo le purta cu seninătate vara, când ieşea la cumpărături), o revistă veche pentru femei, cu paginile atât de răsucite, încât arătau ca nişte flori artificiale murdare, o scrisoare plângăreaţă de la o prietenă de la ţară, iar pe fiecare dintre ele, câte un fir sau două de păr roşcat.

În camera lui Saburō n-a găsit decât strictul necesar unei vieţi chiar şi mai simple.
"Să fie ei atât de atenţi la toate detaliile, încât eu chiar să nu găsesc nimic? Sau îmi scapă mie tocmai pentru că cercetarea mea e prea amănunţită, când dovada se află de fapt la vedere, în suportul cu scrisori, ca în Scrisoarea pierdută a lui Poe, pe care am citit-o de la Kensuke?"

Când a ieşit din camera lui Saburō, Etsuko a dat de Yakichi, venind către ea. Deoarece holul se termina chiar acolo, Yakichi nu avea alt motiv să se afle în acel loc decât dacă aceea era camera la care voia să ajungă.
- Aici erai? o întrebă Yakichi.
- Da, îi răspunse Etsuko fără să-i dea vreo explicaţie.

Mergând înapoi către camera lui Yakichi, deşi holul nu era deloc îngust, trupul lui bătrân s-a împiedicat stângaci de al ei. Parcă era un copil bosumflat care merge de mâna mamei şi care se împiedică fără motiv.

După ce au ajuns şi s-au aşezat, Yakichi a întrebat-o:
- Ce căutai la el în cameră?
- M-am dus să-i citesc jurnalul.
Yakichi a bolborosit ceva, apoi a tăcut.


Zece octombrie era ziua festivalului de toamnă în satele din zonă. Invitat de cei din Liga Tineretului, Saburō s-a pregătit şi a plecat înainte de apusul soarelui. La festival aglomeraţia era atât de mare, încât era primejdios să umbli pe acolo cu un copil mic de mână. Ca să-i oprească pe Nobuko şi Natsuo, care voiau şi ei să meargă, Asako a rămas să aibă grijă de casă, alături de copii. După cină, Yakichi, Etsuko, Kensuke şi Chieko, împreună cu Miyo, au plecat la templul din sat, să asiste la festival.

Încă de la apusul soarelui tobele răsunau de pretutindeni. Alte sunete se împleteau cu ele, parcă strigăte, parcă glas de cântec, purtate de vânt. Aceste ţipete care lunecau peste câmpurile de orez, străpungând negura înserării, ca un cor de animale sau păsări de noapte care se strigă prin pădure, nu tulburau liniştea, ci mai degrabă o adânceau. Chiar şi în zonele nu prea îndepărtate de marile oraşe, nopţile la ţară rămân adânci. Se auzeau doar insectele, ici şi colo. După ce au terminat cu pregătirile de festival, Kensuke şi Chieko au deschis ferestrele de la etaj şi au stat o vreme să asculte sunetul tobelor care răzbătea din toate zările. Acelea trebuie să fie tobele de la templul Hachiman, din apropierea gării. Şi celelalte, de la templul din sat, unde aveau să meargă şi ei. Iar acelea veneau probabil de la primăria din satul vecin, unde copiii cu nasul acoperit cu pudră albă, după datină, pri­meau toba rând pe rând şi li se îngăduia să o bată. Sunetul ei, care trăda cea mai fragedă tinereţe, se oprea din când în când cu totul.

Cum se întreceau ei aşa să ghicească de unde veneau bătăile tobelor, ciondănindu-se ca doi tineri însurăţei, ai fi zis că auzeai replici dintr-o scenetă, nu conversaţia unui cuplu de treizeci şi şapte, treizeci şi opt de ani.
- Ba nu, astea vin dinspre Okamachi. Sunt tobele de la templul Hachiman, de la gară.
- Încăpăţânată mai eşti! Stai aici de şase ani şi tot nu ştii încotro e gara.
- Bine, atunci ia adu tu o hartă şi o busolă!
- Draga mea doamnă, aceste obiecte ne lipsesc aici.
- Da, eu sunt doamna, iar tu nu eşti decât băr­batul casei.
- Asta aşa e. Doar că nu oricine poate să devină doamna unui astfel de bărbat. Majoritatea femeilor din lume sunt soţie de şef de oficiu, de negustor de peşte, de trompetist şi tot aşa. Tu eşti norocoasă. Soţia unuia care nu e decât bărbatul casei ocupă locul de frunte printre soţii. Ea e cea care deţine monopol complet asupra bărbatului. Un rang mai înalt nici că există pentru o femeie, nu?
- Nu asta am vrut să zic! Eu spuneam că eşti doar un soţ banal.
- Banal? Minunat! Punctul suprem în care arta se întrepătrunde cu viaţa umană este tocmai banalul. A dispreţui banalul înseamnă a vrea ce nu poţi să ai, iar a te teme de el e o dovadă de imaturitate. Formele de haikú în stilul şcolii Danrin, dinainte de Bashō, haikaiul cel banal de dinainte de Shiki, erau pline de vigoarea unei epoci în care estetica banalului încă nu pierise.
- Iar haikuurile tale sunt încununarea banalului.

Conversaţia a continuat la nesfârşit pe acest ton frivol, dar în ea se simţea o idee principală constantă, şi anume neţărmuritul respect pe care Chieko îl avea faţă de "erudiţia" soţului său. Cu un deceniu în urmă, un astfel de cuplu nu era deloc neobişnuit în rândul intelectualilor din Tōkyō. Respectând această nobilă tradiţie şi în prezent, ei arătau ca o femeie cu o coafură demodată, care, ajunsă la ţară, se poartă de parcă ar fi încă în pas cu moda.

Kensuke şi-a aprins o ţigară şi s-a rezemat de pervazul ferestrei. Fumul pe care îl expira se împletea printre crengile arborelui de kaki de lângă geam, plutind prin aer ca un mănunchi de fire cărunte întinse pe suprafaţa apei.
- Tata tot n-o fi gata? a întrebat el după o vreme.
- Etsuko e cea care nu e gata. Tata probabil c-o ajută să-şi lege brâul. Poate n-o să mă crezi, dar să ştii că dânsul îi leagă până şi şnurul de la jupă. Când trebuie ea să se schimbe, mereu se încuie împreună în cameră şi, cât o ajută să se îmbrace, stau şi şuşotesc între ei, aşa că îţi imaginezi cât timp le ia...
- Grozavă distracţie şi-a găsit şi tata, la vârsta lui.

Conversaţia lor s-a îndreptat în mod firesc şi către Saburō, iar cei doi au ajuns la concluzia că Etsuko se mai liniştise în ultima vreme şi că îşi luase gândul de la el. Uneori, bârfa urmează o direcţie mai dreaptă decât adevărul, iar adevărul e mai mincinos decât bârfa.

Drumul către templu ducea prin crângul din spatele casei. La răspântia de la care se ajungea la pădurea de pini, unde fuseseră în primăvară să admire florile de cireş, o apucai în cealaltă direcţie, mergeai o vreme, treceai pe lângă mlaştini pline de pipirig şi castane-de-baltă, apoi coborai un povârniş la poalele căruia erau rânduite câteva case. Templul se afla pe costişa de pe partea cealaltă a satului.

Miyo mergea în faţă cu un felinar de hârtie în mână, iar în spate venea Kensuke, care lumina drumul cu o lanternă. La răspântie s-au întâlnit cu Tanaka, un ţăran simplu şi cinstit. Mergea şi el la festival, aşa că li s-a alăturat în coada şirului. Avea la el un fluier la care cânta în timp ce mergea. Melodia cântată surprinzător de iscusit răsuna melancolic tocmai prin vioiciunea ei, ceea ce făcea ca alaiul condus de felinarul de hârtie să rămână tăcut ca un cortegiu funerar. Ca să mai însufleţească atmosfera, Kensuke a început să bată ritmic din palme, iar ceilalţi i s-au alăturat. Sunetul bătăilor reverbera sec pe suprafaţa mlaştinilor.
- De aici tobele se aud mai încet, zise Yakichi.
- E din cauza reliefului, răspunse Kensuke din spate.

În acel moment, Miyo s-a împiedicat şi era gata-gata să cadă, drept care Kensuke a trecut în faţă şi i-a luat felinarul. Nu puteau s-o lase pe fata asta bleagă să-i conducă. Pentru că se trăsese la marginea potecii, ca să-i facă loc lui Kensuke să treacă, Etsuko a observat îndeaproape momentul în care Miyo i-a înmânat felinarul. Poate era din pricina luminii, dar chipul ei părea uşor palid. În ochi nu i se vedea nici o licărire. Parcă şi răsuflarea îi era cumva îngreunată. În ultima vreme, ochii lui Etsuko căpătaseră dibăcie să facă astfel de observaţii cu iuţeală şi reuşiseră s-o cerceteze pe Miyo de la brâu în sus în scurta clipă în care felinarul a luminat-o, trecând dintr-o mână în alta.

Însă această observaţie a fost uitată pe loc. Coborând povârnişul, au dat de casele împodobite la streşini cu felinare mari pentru festival şi au slobozit strigăte de admiraţie văzând cât de frumos luminau.

Pesemne că oamenii erau plecaţi la festival, pentru că satul pustiu, luminat doar de felinare, era cufundat într-o linişte deplină. Membrii casei Sugimoto au traversat podul de piatră peste pârâul care străbătea satul. Gâştele, care ziua se scăldau aici, au început deodată să ţipe din coteţe, speriate de zgomotele lor. Yakichi a remarcat că ţipetele lor semănau perfect cu ale unui bebeluş care plânge noaptea şi toţi s-au amu­zat, gândindu-se la Natsuo şi la indolenta lui mamă.

Etsuko s-a uitat la Miyo, gătită în chimonoul ei bun cu imprimeu în zigzag, atentă ca nu cumva să-i scape vreo privire tăioasă. Ea nu de familia Sugimoto se ferea, ci îi era teamă ca nu cumva Miyo, surprinzând o astfel de privire, să-i adulmece gelozia. Se simţea umilită numai la gândul că o asemenea ţărăncuţă bleagă putea să-i ghicească gelozia. În seara aceea, poate din cauza chipului ei palid sau a chimonoului din mătase de Chichibu, Miyo părea mai frumuşică.
"Cum a ajuns lumea de azi! îşi zise Etsuko. Cel puţin cât eram eu copil, servitoarele nu aveau voie să poarte altceva decât chimonouri în dungi. Să te găteşti, ca servitoare, în chimonouri alese însemna să încalci tradiţia, să scuipi pe rânduiala lumii. Biata mea mamă ar fi dat afară o asemenea femeie neruşinată înainte să apună soarele."

Privind de jos în sus şi de sus în jos, discriminarea socială poate să ia cu succes locul geloziei. O dovadă clară în acest sens era faptul că, faţă de Saburō, Etsuko nu avea niciodată astfel de idei învechite, cum ar fi diferenţa de clasă.

Etsuko purta un chimono imprimat cu crizanteme, cum nu prea vezi pe la ţară, peste care îmbrăcase un haori negru, croit mai scurt. Mirosul preţiosului ei parfum Houbigant plutea uşor în jurul ei. Parfumul acesta, nepotrivit pentru un festival de la ţară, era în mod clar menit pentru Saburō. Neştiind acest lucru, Yakichi îl pulverizase până şi pe ceafa ei, plecată în faţă. Puful aproape invizibil care îi acoperea pielea, strălucind în culoarea perlei sub stropii mărunţi de parfum, era de o frumuseţe fără seamăn. Pielea ei fusese dintotdeauna fină. Porţiunea aceasta de piele fină, oferită din belşug lui Yakichi, şi cea zdravănă de pe degetele lui osoase şi pline de pământ, deşi formau un contrast puternic, se uneau fără nici o urmă de teamă, iar mâinile lui pline de noroi se plimbau fără oprelişti peste tot, până la sânul ei parfumat. Prin acest contrast, Yakichi avusese pentru prima dată sentimentul liniştitor că o posedă cu adevărat.

Novecento

Alessandro Baricco
Novecento
Traducere din italiană de Mihaela Şchiopu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Şi-a luat licenţa în filozofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale şi două eseuri despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) şi L'anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992).

A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din Italia, recompensat cu premiile Selezione Campiello, Viareggio şi Palazzo del Bosco. Au urmat Oceano mare (1993), Seta (1996), ecranizat în 2007 de François Girard, cu Keira Knightley şi Michael Pitt în rolurile principale, City (1999), Senza sangue (2002), Questa storia (2005), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011) şi Tre volte all'alba (2103).

A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) şi Barbarii. Eseu despre mutaţii (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer şi Moby Dick al lui Herman Melville. A scris douã texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002, Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului de pe ocean, şi Davila Roa (1996).

În 1993 a iniţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul "Dragostea e un pumnal", prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei şi publicul larg. După experienţa din radio şi televiziune, a înfiinţat la Torino o şcoală dedicată tehnicilor narative, purtând numele "Pickwick", în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.

*****

Sinopsis

Se spune că pe maiestuosul transatlantic Virginian trăia un pianist extraordinar, care cânta o muzică nemaiauzită până atunci. Se spune că povestea vieţii lui întrecea orice închipuire, că se născuse pe mare, odată cu secolul XX, şi nu pusese niciodată piciorul pe uscat. Şi nimeni nu ştia de ce.

Într-o dimineaţă, după ce toţi călătorii au debarcat, marinarul Danny Boodmann descoperă în luxosul salon de bal al transatlanticului Virginian o cutie de carton. În ea - un nou-născut, pe care matrozul se hotărăşte să-l adopte, dându-i numele secolului care de-abia începea: Novecento.
La opt ani, când Danny Boodmann moare, micul Novecento rămâne pentru a doua oară al nimănui. Adoptat din nou, de data aceasta de căpitan şi de întregul echipaj, băiatul îşi dezvăluie talentul extraordinar: este un pianist desăvârşit, care seara, alături de orchestra vasului, îi încântă pe pasagerii bogaţi de la clasa întâi, iar noaptea, de unul singur, le oferă umililor călători de la clasa a treia o muzică supraomenească, menită să alunge orice urmă de nefericire. Şi totuşi, cum de poate Novecento, care nu a coborât niciodată de pe vas, să cânte despre toatã frumuseţea lumii.

Novecento a fost ecranizat de Giuseppe Tornatore în anul 1998, cu titlul La leggenda del pianista sull'oceano / Legenda pianistului de pe ocean, cu Tim Roth în rolul principal.

"Un tur de forţă stilistic, având drept rezultat o bijuterie literară." (The Sunday Times)

"Cine nu aude muzica din spatele cuvintelor lui Baricco trebuie să se fi născut surd." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Pământul e un vapor prea mare pentru el, aşadar n-a coborât niciodată pe uscat. Vaporul e micul lui pământ plutitor. Aici începe şi se sfârşeşte lumea. Cartea aceasta e un micro-roman, o dramă, un poem sau doar o fermecătoare improvizaţie pentru pian şi trompetă. Citiţi-o ca pe o parabolă (lumea-vapor, omul-călător) sau ascultaţi-o relaxaţi, ca şi cum, în drum spre America, aţi descoperi deodată o melodie care v-ar umple sufletul." (Ioana Pârvulescu)

Fragment

Puteai să crezi că e nebun. Dar lucrurile nu erau aşa de simple. Când cineva îţi povesteşte cu o precizie absolută cum miroase în Bertham Street, pe timpul verii, imediat după ploaie, nu poţi crede că e nebun doar pentru simplul motiv prostesc că el n-a fost niciodată în Bertham Street. El a respirat cu adevărat, în ochii cuiva, în cuvintele cuiva, aerul acela. În felul său, dar cu adevărat. Lumea, de fapt, nu a văzut-o niciodată. Dar de douăzeci şi şapte de ani lumea se perinda pe vaporul acela: şi de douăzeci şi şapte de ani el, pe vaporul acela, o spiona. Şi îi fura sufletul.

Era genial în treaba asta, nimic de spus. Ştia să asculte. Şi ştia să citească. Nu cărţile, alea sunt bune toate, ştia să citească oamenii. Semnele pe care le duceau cu ei oamenii: locuri, zgomote, mirosuri, ţara lor, povestea lor... Totul era scris pe ei. El citea şi cu grijă nespusă, cataloga, sistematiza, ordona... În fiecare zi adăuga câte o bucăţică la harta aceea imensă pe care şi-o desena în cap, imensă, harta lumii, a lumii întregi, de la un capăt la altul, oraşe enorme şi colţuri de bar, fluvii lungi, băltoace, avioane, lei, o hartă minunată. Călătorea prin ea ca un Dumnezeu, pe urmă, în timp ce degetele îi alunecau pe clape, mângâind inflexiunile unui ragtime.
(Din difuzor se aude un ragtime melancolic.)

Au trecut câţiva ani, dar la urmă, într-o zi, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat. Novecento, de ce Dumnezeu nu cobori, o dată, doar o singură dată, de ce nu te duci să o vezi, lumea, cu ochii tăi, ăştia ai tăi. De ce rămâi pe închisoarea asta călătoare, ai putea să stai pe Pont Neuf ăla al tău şi să priveşti vaporaşele şi tot ce-i pe acolo, ai putea face ce vrei, cânţi la pian ca un zeu, ar înnebuni toţi după tine, ai câştiga o grămadă de bani şi ţi-ai putea alege cea mai frumoasă casă care există, poţi să ţi-o faci în formă de vapor, ce-ţi pasă?, dar ai aşezat-o tu, acolo unde vrei, printre tigrii, să zicem, sau în Bertham Street... Doamne sfinte, n-o să poţi continua toată viaţa într-un du-te-vino ca un idiot... tu nu eşti idiot, eşti mare, şi lumea e acolo, n-ai decât afurisita aia de scăriţă de coborât, ce mare lucru, câteva trepte blestemate, Doamne, totul e acolo, la capătul treptelor ălora, totul. De ce nu încerci o dată şi să cobori de aici, o dată măcar, o singură dată.

Novecento... De ce nu cobori?
De ce?
De ce?

Era într-o vară, în vara lui 1931, când pe Virginian s-a urcat Jelly Roll Morton. Îmbrăcat tot în alb, chiar şi pălăria. Şi cu un diamant uite aşa pe deget.

El era omul care, când dădea concerte, scria pe afişe: în seara asta, Jelly Roll Morton, inventatorul jazzului. Nu o scria doar aşa ca să fie: era convins: inventatorul jazzului. Cânta la pian. Se aşeza întotdeauna pe trei sferturi întors, şi cu două mâini ca nişte fluturi. Uşoare-uşoare. Începuse prin bordeluri, la New Orleans, şi acolo învăţase să atingă uşor clapele şi să mângâie notele: făceau dragoste, la etajul de deasupra, şi nu voiau scandal. Voiau o muzică - să alunece pe după perdele şi pe sub paturi, fără să-i deranjeze. Asta era muzica pe care o cânta el acolo. Şi într-adevăr, în genul ăla, era cel mai bun.

Cineva, de undeva, într-o zi, i-a spus de Novecento. Trebuie să-i fi spus cam aşa: ăla e cel mai mare. Cel mai mare pianist din lume. Poate părea absurd, dar astfel de lucruri se pot întâmpla. Nu cântase în afara lui Virginian o singură notă, Novecento, totuşi în felul său era un personaj faimos, pe atunci, o mică legendă. Cei care coborau de pe vapor povesteau despre o muzică stranie şi despre un pianist care parcă avea patru mâini, aşa de multe note scotea. Circulau poveşti curioase, uneori chiar adevărate, cum era cea despre senatorul american Wilson care îşi petrecuse toată călătoria la clasa a treia, deoarece acolo cânta Novecento, atunci când nu cânta notele normale, ci alea ale lui, care nu erau normale. Avea un pian, acolo jos, unde se ducea după-amiaza şi târziu în noapte. Mai întâi asculta: voia ca oamenii să-i cânte cântecele ştiute de ei, mai scotea câte unul o chitară, sau o armonică, ceva, şi începea să cânte, muzici care veneau cine ştie de unde... Novecento asculta. Începea pe urmă să atingă clapele, în timp ce ăia cântau din gură sau cu instrumentele, atingea clapele şi încetul cu încetul totul devenea o adevărată cântare, ieşeau nişte sunete din pian - vertical, negru - şi erau nişte sunete dintr-o altă lume. Era în ele totul: toate deodată, toate muzicile pământului. Rămâneai cu gura căscată. Şi senatorul Wilson, la auzul lor, a rămas cu gura căscată, şi dincolo de povestea aia cu clasa a treia, el, elegant îmbrăcat, în mijlocul mirosurilor ălora, fiindcă puţea de-a binelea, dincolo de povestea aia, a trebuit să fie coborât cu forţa, la sosire, altfel după el ar fi rămas acolo sus să-l asculte pe Novecento în următorii ani care-i mai rămăseseră naibii de trăit. Zău aşa. Au scris ziarele, dar era adevărat, zău. Chiar aşa a fost.

În sfârşit, cineva s-a dus la Jelly Roll Morton şi i-a spus: pe vaporul ăla e unu' care face ce vrea cu pianul. Dacă are chef cântă jazz, dar când nu are chef cântă ceva ce seamănă cu zece jazzuri la un loc. Jelly Roll Morton avea o fire insuportabilă, o ştiau toţi. A spus: "Cum poate să cânte bine unul care nici să coboare de pe un tâmpit de vapor nu e în stare?" Şi s-a pus pe râs, ca un nebun, el, inventatorul jazzului. Lucrurile se puteau termina aici, doar că cineva a spus atunci: "Bine faci că râzi, fiindcă dacă ăla se hotărăşte să coboare, tu te întorci să cânţi în bordeluri, pe Dumnezeul meu, în bordeluri". Jelly Roll s-a oprit din râs, a scos din buzunar un pistol mic cu mâner de sidef, l-a îndreptat spre capul tipului care vorbise şi n-a tras, dar a spus: "Unde e rahatul ăsta de vapor?"

Avea în vedere un duel. Se obişnuia, pe atunci. Se înfruntau prin executarea unor bucăţi de bravură şi la urmă unul din ei câştiga. De-ale muzicienilor. Fără sânge, dar destulă ură, ură adevărată, pe dedesubt. Note şi alcool. Putea dura şi o noapte întreagă. La asta se gândea Jelly Roll, ca să termine odată cu povestea asta a pianistului de pe Ocean şi toate aiurelile alea. Să termine odată. Problema era că Novecento, la drept vorbind, nu cânta niciodată în porturi, nu voia să cânte. Era într-un fel pe pământ, porturile, şi nu-i cădea bine. El cânta unde voia el. Şi unde voia el era în largul mării, când pământul devine doar nişte lumini îndepărtate, sau o amintire, sau o speranţă. Aşa era el. Jelly Roll Morton a înjurat de mama focului, apoi şi-a plătit din buzunarul lui biletul dus-întors pentru Europa şi s-a urcat pe Virginian, el care nu pusese niciodată piciorul pe un vapor decât ca să se plimbe pe Mississippi. "E cel mai idiot lucru pe care l-am făcut vreodată în viaţa mea", a spus, adăugând şi nişte înjurături, jurnaliştilor care s-au dus să-l salute, la cheiul 14 al portului Boston. Apoi s-a închis în cabină şi a aşteptat ca pământul să devină lumini îndepărtate, şi amintire, şi speranţă.

Novecento însă nu prea lua în seamă treburile astea. Nici nu le înţelegea prea bine. Un duel? Şi pentru ce? Dar era curios. Voia să audă cum naiba cânta inventatorul jazzului. Nu o spunea în glumă, chiar credea: că era cu adevărat inventatorul jazzului. Cred că dorea să înveţe câte ceva. Ceva nou. Aşa era el. Cam ca bătrânul Danny: nu avea simţul competiţiei, nu îi păsa câtuşi de puţin să afle cine învingea: îl uimea restul. Tot restul.

La 21 şi 37 în a doua zi de navigaţie, după ce Virginian pornise cu 20 de noduri pe ruta spre Europa, Jelly Roll Morton s-a prezentat super elegant, în negru, în salonul de dans de la clasa întâi. Ştiau foarte bine cu toţii ce aveau de făcut. Dansatorii s-au oprit, noi cei din orchestră am pus jos instrumentele, barmanul a turnat un whisky, oamenii au amuţit. Jelly Roll a luat paharul cu whisky, s-a apropiat de pian şi l-a privit în ochi pe Novecento. N-a spus nimic, dar în aer a plutit un: "Scoală-te de aici".

Novecento s-a ridicat.
"Dumneavoastră sunteţi cel care a inventat jazzul, nu-i aşa?"
"Exact. Şi tu eşti cel care cântă doar dacă stă cu fundul pe Ocean, nu?"
"Exact."

Făcuseră prezentările, Jelly Roll şi-a aprins o ţigară, a sprijinit-o de marginea pianului, s-a aşezat şi a început să cânte. Ragtime. Dar părea ceva nemaiauzit până atunci. Nu cânta, aluneca. Era ca un combinezon de mătase ce se prelingea de pe trupul unei femei, în pas de dans. Erau toate bordelurile Americii, în muzica aia, dar bordelurile de lux, alea unde până şi garderobiera e frumoasă. Jelly Roll termină cu o broderie de note fine invizibile, sus de tot la capătul claviaturii, ca o cascadă micuţă de perle pe o pardoseală de marmură. Ţigara era tot acolo, pe marginea pianului: pe jumătate arsă, cu scrumul rămas întreg acolo. Ai fi spus că n-a vrut să cadă ca să nu facă zgomot. Jelly Roll a luat ţigara între degete, mâinile lui erau ca nişte fluturi, am spus, a luat ţigara şi scrumul a rămas neatins, nici nu se gândea să cadă, poate că era un şiretlic la mijloc, nu ştiu, fapt e că nu cădea. S-a ridicat, inventatorul jazzului, s-a apropiat de Novecento, i-a băgat ţigara sub nas, pe ea şi tot scrumul ei rămas neatins, şi a spus:
"E rândul tău, marinarule".

Novecento a surâs. Se amuza. Pe cuvânt. S-a aşezat la pian şi a făcut cel mai prostesc lucru pe care îl putea face. A cântat Vino înapoi, tăticule, un cântec de o tâmpenie rară, ceva pentru copii, îl auzise de la un emigrant, cu câţiva ani mai înainte, şi de atunci îl cânta întruna, îi plăcea, zău, nu ştiu ce găsea la el de-i plăcea, găsea că e teribil de emoţionant. Nu era cu siguranţă ceea ce s-ar numi o piesă de virtuozitate. Dacă voiam puteam să o cânt şi eu. El a cântat-o jucându-se cu notele joase, dublând câte ceva, adăugând de la el două sau trei arpegii, dar era o tâmpenie de fapt, şi o tâmpenie a rămas. Jelly luase o mutră de parcă i se furaseră darurile de Crăciun. L-a fulgerat pe Novecento cu doi ochi de lup şi s-a reaşezat la pian. A început un blues care l-ar fi făcut să plângă şi pe un maşinist neamţ, părea că tot bumbacul cules de toţi negrii din lume se adunase acolo şi îl culegea el, cu notele alea. Îţi rupea inima. Toată lumea s-a ridicat în picioare: se smiorcăiau şi aplaudau. Jelly Roll nu a schiţat nici un semn de plecăciune, nimic, se vedea că e stăpân pe situaţie în toată povestea asta.

Era din nou rândul lui Novecento. A început-o prost fiindcă s-a aşezat la pian cu două lacrimi aşa de groase jucându-i în ochi, din cauza blues-ului, se înduioşase, lucru lesne de înţeles. Absurditatea a fost că din toată muzica pe care o avea în cap şi în mâini, ce i-a venit să cânte? Blues-ul pe care de-abia îl auzise. "Era tare frumos", mi-a spus pe urmă, a doua zi, pentru a se justifica, chipurile. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce înseamnă un duel, nici cea mai mică idee. A cântat blues-ul acela. Mai mult, în capul lui se transformase într-o serie de acorduri, foarte lente, unul după altul, ca o procesiune, o plictiseală de moarte. El cânta aplecat cu totul peste claviatură, se bucura de fiecare din acordurile alea, chiar aşa ciudate, oricum, nişte chestii disonante, care pe el îl bucurau pur şi simplu. Pe ceilalţi, mai puţin. Când a terminat s-au auzit şi nişte fluierături.

În acel moment Jelly Roll Morton şi-a pierdut definitiv răbdarea. S-a aruncat de-a dreptul peste pian. A şuierat printre dinţi câteva cuvinte, foarte clare, ca să le înţeleagă bine toţi.
"Şi mai du-te în aia a mă-tii, cretinule."

A început apoi să cânte. Dar a cânta nu e cuvântul potrivit. Un prestidigitator. Un acrobat. Tot ce se poate face, cu o claviatură de 88 de clape, el o făcea. Cu o viteză monstruoasă. Fără să greşească o notă, fără să-şi clintească un muşchi al feţei. Nu mai era muzică: erau jocuri de scamator, era vrăjitorie în toată regula. Era o minune, fără sfinţi. O splendoare. Lumea înnebunise cu totul. Ţipau şi aplaudau, nu se mai văzuse aşa ceva. Făceau o gălăgie ca la Anul Nou. În toată zarva aia, m-am trezit în faţa lui Novecento: avea cea mai dezamăgită faţă din lume. Şi puţin uimit chiar. M-a privit şi a spus:
"Dar ăla e complet imbecil..."

Nu i-am răspuns. Nu aveai ce să-i răspunzi. El s-a aplecat spre mine şi mi-a spus:
"Dă-mi o ţigară, hai..."

Eram aşa de zăpăcit, că am scos-o şi i-am dat-o. Vreau să spun: Novecento nu fuma. Nu fumase niciodată înainte. A luat ţigara, s-a răsucit şi s-a dus să se aşeze la pian. A trecut o vreme până şi-au dat seama, în salon, că se aşezase acolo şi că voia totuşi să cânte. Au răsunat şi vreo două aplauze apăsate, şi râsete, nişte fluierături, aşa sunt oamenii, sunt răutăcioşi cu cei care pierd. Novecento a aşteptat răbdător să se facă puţină linişte în jurul lui. Apoi i-a aruncat o privire lui Jelly Roll, care stătea în picioare, la bar, bând o cupă de şampanie, şi a spus pe şoptite:
"Tu ai vrut-o, pianist împuţit".

A sprijinit apoi ţigara mea de marginea pianului.
Stinsă.
Şi a început.

(În difuzor se aude o bucată de o uluitoare virtuozitate, cântată chiar la patru mâini. Nu durează mai mult de o jumătate de minut. Se termină cu o explozie de acorduri puternice. Actorul aşteaptă să se sfârşească, apoi reia.)

Aşa.

Publicul e numai ochi şi urechi, nemişcat. Toţi au respiraţia tăiată. Cu ochii fixaţi pe pian şi gurile căscate, par nişte adevăraţi idioţi. Au rămas aşa, în tăcere, complet buimăciţi, chiar şi după formidabila aia dezlănţuire de acorduri de la sfârşit cântată parcă cu o sută de mâini, iar pianul stătea să explodeze dintr-o clipă în alta. În tăcerea aia aiuritoare, Novecento s-a ridicat, a luat ţigara mea, s-a aplecat puţin înainte, peste claviatură, şi a apropiat-o de corzile pianului.

Un sfârâit uşor.
A tras-o înapoi şi era aprinsă.
Jur.
Aprinsă de-a binelea.

Novecento o ţinea în mână ca pe o lumânare mică. El nu fuma, nici nu ştia să o ţină între degete. A făcut câţiva paşi şi a ajuns în faţa lui Jelly Roll Morton. I-a întins ţigara.
"Fumeaz-o tu. Eu nu mă pricep."

Abia atunci s-a rupt vraja ce-i prinsese pe toţi. S-au pornit o cascadă de urale şi aplauze şi o larmă, nu ştiu, nu se mai văzuse aşa ceva, strigau cu toţii, voiau cu toţii să-l atingă pe Novecento, o întreagă harababură, nu se mai înţelegea nimic. Dar eu l-am văzut, acolo în mijloc, pe Jelly Roll Morton, cum fuma nervos din blestemata aia de ţigară, nemaiştiind ce figură să facă, nici încotro să privească, la un moment dat a început să-i tremure mâna de fluture, tremura de-a dreptul, şi eu am văzut-o, şi n-o s-o uit niciodată, tremura aşa de tare, încât până la urmă scrumul ţigării s-a desprins şi a căzut, mai întâi pe frumosul costum negru şi pe urmă, alunecând, până pe pantoful drept, pantof de lac negru, lucios, scrumul ăla ca un pufuleţ alb, el l-a privit, îmi aduc aminte foarte bine, a privit pantoful, lacul şi scrumul, şi a înţeles, a înţeles ce era de înţeles, s-a răsucit în loc şi, călcând încet, cu paşi mărunţi, aşa încet ca să nu cadă scrumul, a traversat marea sală şi a dispărut, cu pantofii lui de lac negru, şi pe unul din ei cu un pufuleţ alb, îl ducea cu el, şi acolo scria că cineva învinsese, şi nu era el.

Jelly Roll Morton şi-a petrecut restul călătoriei închis în cabina sa. Când a sosit la Southampton, a coborât de pe Virginian. A doua zi a plecat din nou spre America. Dar pe alt vapor. Nu mai voia să ştie de Novecento şi de tot restul. Voia să se întoarcă şi gata.

De pe puntea clasei a treia, sprijinit de balustradă, Novecento l-a văzut coborând, cu frumoasa sa haină albă şi toate valizele frumoase, din piele de culoare deschisă. Şi îmi amintesc că a spus doar:
"Fac ceva şi pe jazz".