Confiteor

 

Jaume Cabré
Confiteor
Editura Pandora M, 2021
traducere din catalană de Jana Balacciu Matei
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Jaume Cabré (n. 1947) este absolvent de filologie catalană al Universității din Barcelona, scenarist, romancier și eseist. Este laureatul a numeroase premii internaționale și considerat unul dintre cei mai importanți scriitori catalani ai tuturor timpurilor. Recunoașterea literară i-a fost adusă de succesiunea de romane Senioria (1991), Umbra eunucului (1996 - publicat de LiterNet în 2005 și disponibil spre descărcare gratuit aici) și Vocile lui Pamano (2004), însă adevăratul succes internațional l-a cunoscut doar după publicarea romanului Confiteor (2011), tradus în 27 de țări. Cel mai recent roman al său, Consumits pel foc, a apărut la începutul lui 2021.

Scris sub forma unei confesiuni finale a unui geniu ce știe că urmează să-și piardă cea mai prețioasă posesiune, mintea, această capodoperă a literaturii europene încearcă imposibilul: să coboare la rădăcinile Răului și să se întoarcă de acolo nevătămată. O adevărată aventură estetică și intelectuală, Confiteor (în română: Mărturisesc) debutează cu anii de tinerețe ai Adriei Ardevol, un copil minune care se naște într-o lume lipsită de iubire și crește învățând să-și spioneze părinții, martor al pasiunii tatălui său pentru obiectele de anticariat, în special pentru o misterioasă și prețioasă vioară ce-și are propriul nume, dar și captiv al unui univers interior imaginar. Vioara devine un element central al romanului, dat fiind că istoria ei se confundă cu istoria Europei, de la flăcările Inchiziției și până la ultimele reverberații ale iadului concentraționar nazist - "un roman monumental despre problema răului" (The Guardian), "o adevărată simfonie a răului" (L'Express).

"Atât de măreț și de ambițios: precum Corecții, al lui Franzen, Confiteor promite să devină unul dintre marile romane ale deceniului." (El País)

"Magistral!" (André Clavel)

"Un roman monumental despre problema răului." (The Guardian)

"În Confiteor, Jaume Cabré explorează câteva secole de barbarie, într-o adevărată simfonie a răului." (L'Express)

"Mă interesează felul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului. Acestea sunt obsesiile mele, prezente peste tot în ceea ce scriu, la fel ca tema muzicii. Știu că la un moment dat una dintre obsesii va ieși la lumină. Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg psiholog." (Jaume Cabré)

"Catalanul Jaume Cabré a scris un roman-ocean în care se varsă atâtea fluvii pline de semnificație și de povești." (Clarín)

Fragment

Într-o zi, când eram mai măricel, când cucerisem deja, clandestin, în biroul tatei, spațiul dintre canapea și perete și-l transformasem în locuință pentru indieni și cowboy, a intrat tata, urmat de o voce cunoscută, dar care atunci mi s-a părut între plăcută și înfricoșătoare: era prima oară când îl auzeam pe domnul Berenguer în afara magazinului și vocea îi suna altfel; de atunci vocea lui nu mi-a plăcut nici înăuntrul, nici în afara magazinului. Am înlemnit, l-am pus pe șeriful Carson pe podea, calul murg al Vulturului Negru, de obicei atât de liniștit, a căzut cu un ușor zgomot care pe mine m-a îngrozit, dar inamicul nu l-a perceput, și tata a zis nu trebuie să-ți dau dumitale explicații.
- Eu cred că da.

Domnul Berenguer s-a așezat pe canapea, care s-a lăsat puțin spre perete și, eroic, m-am imaginat mai degrabă strivit, decât descoperit. L-am auzit pe domnul Berenguer bătând darabana în ceva și vocea de gheață a tatei a spus în casa asta nu se fumează. Atunci domnul Berenguer a zis că el cere o explicație.
- Dumneata lucrezi pentru mine. Sau mă înșel?
- Am pus mâna pe zece gravuri, am reușit să închid gura păgubiților, să nu se plângă prea mult. Le-am trecut peste trei granițe, le-am expertizat pe cheltuiala mea și dumneata îmi spui acum că le-ai vândut fără măcar să mă consulți? Una era de Rembrandt, știi asta?
- Cumpărăm și vindem; așa ne câștigăm curva asta de viață.

Chestia cu curva de viață o auzeam prima oară; tata pronunțase cu doi c: ccurva, cred că fiindcă era supărat. Am înțeles că domnul Berenguer zâmbea; în perioada aia știam deja să descifrez tăcerile și eram sigur că domnul Berenguer zâmbea.
- Oh, bună ziua, domnule Berenguer - vocea mamei. L-ai văzut pe băiat, Fèlix?
- Nu.

Alertă! Cum să fac să fug prin spatele canapelei și să dispar în altă parte a casei, să mă prefac că n-am auzit nimic? M-am consultat cu șeriful Carson și cu Vulturul Negru, dar nu mă puteau ajuta. În timpul ăsta bărbații tăceau, sigur așteptând ca mama să părăsească biroul și să închidă ușa.
- La revedere.
- La revedere, doamnă. Revenind la tonul acru al discuției. Mă simt escrocat. Mi se cuvine un comision special. Tăcere. Insist.

Pe mine comisionul mă lăsa rece. Ca să mă liniștesc, traduceam în minte discuția în franceză, o franceză destul de închipuită; ca atare, cred că aveam vreo șapte ani. O făceam uneori, ca să-mi alung teama; căci, când eram neliniștit, făceam mișcări necontrolate și, în liniștea biroului, m-ar fi auzit perfect. Moi, j'exige ma commission. C'est mon droit. Vous travaillez pour moi, monsieur Berenguer. Oui, bien sûr, mais j'ai de la dignité, moi!

De la celălalt capăt al apartamentului, mama, strigând, Adrià! L-ai văzut, Lola Xica? Dieu sait où est mon petit Hadrien!

Nu-mi amintesc bine, dar am impresia că domnul Berenguer a plecat destul de supărat și că tata s-a descotorosit de el cu un nu se poate și cu buzele unse și cu slănina în pod, monsieur Berenguer, pe care n-am știut să-l traduc. Cât mi-aș dori ca mama să-mi fi zis vreodată mon petit Hadrien.

Important era că puteam să ies din ascunzătoare. Cât tata îl conducea pe oaspete, aveam timp mai mult decât suficient să-mi șterg urmele; viața de partizan pe care o duceam acasă mă ajutase să dobândesc o imensă capacitate de camuflaj și, aproape, de ubicuitate.
- Aici! Mama a ieșit în balconul din care eu contemplam mașinile care începeau să-și aprindă farurile, căci viața în epoca aia, din câte îmi amintesc, era un perpetuu crepuscul. Nu m-ai auzit?
- Ce? Cu șeriful și calul murg în mână, mă făceam că nu pricep.
- Trebuie să probezi cămașa de la uniformă. Cum de nu m-ai auzit?
- Cămașa?
- Doamna Angeleta îi înlocuiește mânecile. Gest imperativ: Hai!

În camera de cusut, doamna Angeleta, cu un ac în gură, privea cu aer profesionist cum cad noile mâneci.
- Crești prea repede, băiețaș.

Mama se dusese să-și ia rămas-bun de la domnul Berenguer și Lola Xica intră să ia cămășile curate, în timp ce eu probam cămașa fără mâneci, ca de atâtea ori în copilăria mea.
- Și prea repede le tocești la coate, insistă domnișoara Angeleta, care, pe-atunci, trebuie să fi avut deja vreo mie de ani.

Ușa apartamentului s-a închis. Pașii tatei se îndreptau spre biroul lui și domnișoara Angeleta a clătinat din capul ei nins.
- În ultimul timp are multe vizite.

Lola Xica n-a scos o vorbă, s-a făcut că n-o auzise. Cât prindea mâneca cu acele ei, doamna Angeleta a mai zis:
- Și uneori se aud voci ridicate.

Lola Xica a luat cămășile, fără niciun comentariu. Doamna Angeleta a insistat:
- Despre ce-or vorbi...
- Despre ccurva asta de viață, am rostit, pe negândite.

Cămășile Lolei Xica au căzut pe podea, doamna Angeleta m-a înțepat în mână, iar Vulturul Negru s-a întors și a scrutat orizontul arid cu ochii mijiți. Zări norul de praf înaintea tuturor. Chiar și înaintea Iepurelui Rapid.
- Se-apropie trei călăreți, zise. Nimeni n-a făcut vreun comentariu. În vizuina aia, căldura verii nemiloase era ceva mai blândă; dar nimeni, nicio squaw, niciun copil, n-avea chef să se intereseze de oaspeți și de intențiile lor. Imperceptibil, Vulturul Negru clipi din ochi. Trei călăreți începeau să coboare spre locul unde-și aveau caii. El îi urmă îndeaproape, fără să scape din ochi norul de praf. Veneau drept spre adăpost, nu încercau să se ferească. Ca pasărea care-i abate atenția prădătorului și-l îndepărtează de cuib cu diverse manevre, el și cei trei oameni ai lui o luară spre apus să-i păcălească pe oaspeți. Cele două grupuri s-au întâlnit lângă cei cinci stejari; oaspeții erau trei oameni albi, unul cu păr foarte blond, ceilalți negricioși la piele. Unul din ei, cel cu mustață exagerată, coborî din șa sprinten, cu mâinile depărtate de corp și zâmbi.
- Ești Vulturul Negru, zise, și nu-și lipi mâinile de corp, în semn de supunere.

Marea căpetenie a indienilor arapaho din Țările din Sud, pe malurile râului Washita al Peștelui Galben, făcu un imperceptibil semn afirmativ, de pe cal, niciun fir de păr nu i s-a clintit, și întrebă pe cine avem onoarea de a primi în vizită, iar cel cu mustața neagră a zâmbit iarăși, a făcut o ușoară, caraghioasă, plecăciune și a zis sunt șeriful Carson, din Rockland, la două zile distanță de pământurile voastre.
- Știu unde v-ați ridicat așezarea Rockland, a răspuns sec legendara căpetenie. Pe teritoriul indienilor pawnee. Și a scuipat jos, ca să-și arate disprețul.
- Ei sunt ajutoarele mele, a zis Carson, fără să înțeleagă cui îi era adresat scuipatul. Căutăm un criminal fugar. Și, la rândul lui, a scuipat, și i s-a părut interesant.
- Ce a făcut ca să fie tratat drept criminal? Căpetenia arapaho.
- Îl cunoști? L-ai văzut?
- Am întrebat ce a făcut ca să fie tratat drept criminal!
- A omorât o iapă.
- Și a necinstit două femei, adăugă blondul.
- Da, și asta, acceptă șeriful Carson.
- Și de ce-l căutați aici?
- E un arapaho.
- Poporul meu se întinde la multe zile distanță spre apus, spre răsărit, spre frig și cald. De ce ai venit chiar aici?
- Tu știi cine e. Vrem să-l predai justiției.
- Te înșeli, șerif Carson. Ucigașul tău nu e un arapaho.
- Aa, nu? Cum de știi?
- Un arapaho n-ar omorî niciodată o iapă.

Atunci s-a aprins lumina și Lola Xica i-a făcut semn cu mâna, să iasă din cămară. În fața lui Adrià, mama, cu fața pictată în culorile războiului, nu s-a uitat la el, nu a scuipat pe jos, a zis Lola, vezi să-și spele bine gura. Cu apă și săpun. Dacă e nevoie, pune și câteva picături de leșie.

Vulturul Negru a rezistat bine la torturi, n-a scos nici măcar un geamăt. Când Lola Xica a terminat, în timp ce se ștergea cu prosopul, el a privit-o în ochi și a zis: Lola Xica, tu știi ce înseamnă mai exact să necinstești o femeie?

*
Când aveam șapte-opt ani, credeam că eu iau deciziile asupra vieții mele. Una, înțeleaptă, era să-mi las educația în mâinile mamei. Se vede însă că nu așa stăteau lucrurile. Am aflat fiindcă seara aia am vrut să aflu reacția tatei la greșeala mea, de aia mi-am montat dispozitivul de spionaj în sufragerie. Nu era foarte complicat, căci camera mea era perete în perete cu sufrageria. Oficial, mă dusesem la culcare devreme și, de aceea, când tata se întorcea, nu avea cum să mă găsească treaz. Era cel mai bun mod să scap de o muștruluială periculoasă căci, dacă o să-i spun, în apărarea mea, că pe el îl auzisem zicând ccurva asta de viață, tema discuției n-ar mai fi fost ai gura murdară, o să ți-o frec cu săpun de rufe, ci cum dracu' știi că eu am zis ccurva asta de viață, mincinos ordinar? Hai? Mă spionezi cumva? Sub nicio formă nu trebuia să-mi arăt cărțile spionajului, căci, de bine de rău, reușeam să fiu singurul locuitor al casei care cunoștea toate discuțiile, toate certurile și lacrimile inexplicabile, ca săptămâna aia pe care Lola Xica și-o petrecuse plângând și, când ieșea din camera ei, își ascundea cu iscusință durerea, pesemne imensă. Au trecut ani de zile până să aflu de ce plângea, dar atunci am descoperit că există dureri care pot dura o săptămână întreagă și viața mi-a trezit un pic de teamă.

Cert e că am asistat la discuția dintre părinți cu urechea lipită de fundul unui pahar ținut pe perete. Cum, după voce, tata părea obosit, mama i-a rezumat problema spunându-i că sunt foarte obositor și tata n-a dorit să afle detalii și a zis că totul e deja hotărât.
- Hotărât în ce fel? Vocea îngrozită a mamei.
- L-am înscris la colegiul iezuit din strada Casp.
- Dar, Fèlix... Dacă...

În ziua aia am aflat că la noi comanda doar tata. Și că educația mea doar de el depindea. Mi-am notat în minte să mă uit în Britannica la ce sunt iezuiții. În tăcere, tata i-a înfruntat mamei privirea și atunci ea s-a hotărât:
- De ce la iezuiți? Tu nu ești credincios și...
- Învățământ de calitate. Trebuie să fim eficienți. Avem un singur copil și nu putem s-o dăm în bară.

Deci: da, aveau un singur copil. Sau nu; dar nu conta. Clar era că nu voiau s-o dea în bară. De-aceea tata a zis chestia cu limbile, care, recunosc, mi-a plăcut.
- Ce-ai zis?
- Zece limbi.
- Băiatul nostru nu-i un monstru.
- Dar poate să le-nvețe.
- Și de ce zece?
- Fiindcă pater Levinski de la Gregoriană știa nouă. Fiul nostru trebuie să-l depășească.
- Din ce motiv?
- Fiindcă m-a făcut inept în fața celorlalți studenți. Inept fiindcă, după un curs întreg cu Faluba, aramaica mea era sub așteptări.
- Nu glumi, vorbim despre educația fiului nostru.
- Nu glumesc: vorbesc despre educația fiului meu.

Știu cât o irita pe mama când tata mă trata drept fiul lui în fața ei. Dar mi-am zis că era cu gândul în altă parte, fiindcă a început să spună că nu vrea să facă din mine un monstru; apoi, pe un ton pe care nu i-l știam, a zis mă auzi? Nu vreau ca fiul meu să devină un monstru de iarmaroc care să-l depășească pe pater Luwowski.
- Levinski.
- Monstrul Levinski.
- Un mare teolog și biblist. Un monstru de erudiție.
- Nu, trebuie să discutăm calm.

Asta n-am înțeles. Exact asta făceau: vorbeau calm despre viitorul meu. Și eu, liniștit, că nici urmă în toată discuția despre ccurva asta de viață.
- Catalană, spaniolă, franceză, germană, italiană, engleză, latină, greacă, aramaică, rusă.
- Ce-i asta?
- Cele zece limbi pe care trebuie să le-nvețe. Primele trei deja le știe.
- Nu, franceza o inventează.
- Dar se descurcă, se face înțeles. Fiul meu poate face tot ce-și propune. Și la limbi are un dar aparte. Zece o să învețe.
- Are nevoie și de joacă.
- E deja mare. Dar până ajunge la facultate va trebui să le știe. Și, cu un oftat obosit: Mai vorbim altă dată, da?
- Are șapte ani, pentru numele lui Dumnezeu.
- Nu-i cer să învețe acum aramaica. A bătut cu degetele în masă, în semn de concluzie: O să înceapă cu germana.

Și asta-mi plăcea, fiindcă eu, cu Britannica, aproape mă descurcam singur, iar cu un dicționar lângă mine, no problem; în schimb, la germană, orbecăiam. Mă fascina lumea declinării, lumea limbilor care schimbă terminația cuvintelor după funcția lor în frază. Nu așa formulam, dar pe-aproape: eram oribil.
- Nu, Fèlix. Nu putem să facem greșeala asta.

Am auzit un zgomot de scuipat sec.
- Ce-i?
- Ce e aramaica? Vocea gravă a șerifului Carson.
- Nu prea știu, va trebui să cercetăm.

Eram un copil cam ciudat; recunosc. Mă văd acum ascultând cum avea să-mi fie viitorul, strâns lipit de șeriful Carson și de viteaza căpetenie arapaho, încercând să nu mă trădez, și cred că nu eram cam ciudat, ci foarte ciudat.
- Nu-i nicio greșeală. Cum începe școala, o să vină acasă un profesor pe care am și pus ochii pentru germana băiatului.
- Nu.
- Îl cheamă Romeu, un tânăr foarte capabil.

Asta m-a cam îngrijorat. Un prof acasă? Casa mea era casa mea, doar eu știam tot ce se-ntâmplă: nu voiam martori incomozi. N-aveam chef, nu, să-și vâre Romeu ăla nasul prin casă, să zică oh, ce frumos, bibliotecă personală la șapte ani și prostii de genul ăsta, cum zic toți oamenii mari care vin la noi. Sub nicio formă.
- Și o să-și ia trei licențe.
- Ce?
- Drept și istorie. Tăcere. Și încă una, o să și-o poată alege. Dar, mai ales, dreptul, cel mai util ca să reziști în lumea asta de șobolani.

Hâța-hâța, hâța-hâța. Piciorul meu s-a pus în mișcare de capul lui, hâța-hâța, hâța-hâța. Uram dreptul. Nu știți cât îl uram. Fără să știu prea bine ce e, dar îl uram de moarte.
- Je n'en doute pas, zicea mama. Mais est-ce qu'il est un bon pédagogue, le tel Gomeu?
- Bien sûr, j'ai reçu des informations confidentielles qui montrent qu'il est un individu parfaitement capable en langue allemagne. Allemande? Tedesque? Et en pédagogie de cette langue. Je crois que...

Începeam să mă liniștesc.

Piciorul s-a oprit din mișcarea-i necontrolată și-am auzit cum mama se ridică și zice și vioara? Va trebui să renunțe?
- Nu, dar rămâne pe planul doi.
- Nu sunt de acord.
- Noapte bună, iubito, a zis tata deschizând ziarul și frunzărindu-l, cum făcea totdeauna la ora aia.

Deci schimbam școala. Ce lehamite! Și ce teamă. Noroc că șeriful Carson și Vulturul Negru aveau să mă însoțească. Vioara pe planul doi? Și de ce atât de târziu aramaica? Noaptea aia am adormit greu.